– Lazare, iesi si du-te la vot! Ridica-te si ajuta un om nevoias, un om care are nevoie de ajutorul Tau! Ai 12 optiuni si fii sigur ca votul Tau nu va fi in van. Daca alesul Tau castiga, fii sigur ca va fi mai bine, Tu vei fi cel mai important, deoarece nu-i asa, fara Tine nu putea ajunge presedinte. Nu vezi ca pentru Tine candideaza, nu vezi la cate renunta pentru Tine?

Politica lui se va axa in special, pentru prima data, pe binele tau personal, iar legile vor fi un exemplu in ceea ce priveste relaxarea fiscala, reglementarea contractelor oneroase, a interesului pentru tineret, etc…Pentru ca el o sa poata face asta!

Hai ca nu e greu, renunta la lene si la plictis, votul Tau e crucial! Ce s-ar alege de tarisoara asta daca toti ar fi asa ca tine, indiferenti, inerti, amorfi politic? Sa nu vii apoi la noi sa te plangi daca lucrurile nu ies cum trebuie!

– Gata, ai votat? Vezi, ca se poate? Datorita Tie, al Nostru a castigat! O.K., acu’ treci in ma-ta de trist, inapoi in grota! Cine cacat te crezi? N-ai nici cea mai vaga idee despre ce inseamna o guvernare, d-apai conducerea unei tari din fotoliul de presedinte. Pai tu te compari cu EL, ma parlitule? Si mai da-te in rahat cu un Gabana, ca puti a mort! Mortule care esti!

El Lissitzky, Russian born in 1890, was one of the few to influence the Bauhaus school of design in the early 1900’s.

Beat the Whites with the Red Wedge - El Lissitzky - 1919

His use of primary colours and shapes demonstrated the relationship between design and the events that took place. For example, Beat the Whites with the Red Wedge, designed in 1920, depicts the Russian Civil War. The red wedge symbolizes the Bolshevick army defeating the white circle, representing the Confederation of Counter-Revolutionary Forces.

Neuer was one of several lithograph pieces for the electromechanical show Victory Over the Sun. This piece belongs in the new style, Proun, created by El Lissitzky in 1920. Proun stands for,Project for the Affirmation of the New, which was his name for the “his new form of abstract art”.(Getty Research)

Neuer (New Man) - El Lissitzky - 1923

The rest of this article can be found at the Lorenzo de’ Medici Scuola Graphic Design Blog.

Last weekend I went on a hiking trip to the UNESCO Heritage site called Đavolja Varoš (Devil’s Town). The main attraction advertised were the 200 odd pillars you can see in the photo above. These huge pillars are formed through many years of erosion. You can see the hikers on the far right of the photo. They are set in a beautiful canyon which we climbed into. The sun came out as I was taking this photo and the beautiful fall colors added to the scene. Legend has it that the devil made a secret potion into the spring water at the site, and when the local settlers drank it, they forgot their familial relationships. A brother and sister were about to get married when a protective fairy in the village prayed to god and he swept down and turned the entire lot into these stone pillars. I like this explanation better than the erosion one. I guess with the small pockets of population a long time ago, incest was a big issue for the community. 

I took a group of students and we stayed at the Prolom banja spa. It is a communist era hotel that many elderly people go to for the healthy waters. The place was not very modern, but it was clean and somewhat comfortable and the staff was very friendly and helpful. 

The Sacred Spiral Plum Tree

The second day we took a 3 km walk from the town of Prolom Banja to a small church called St. Lazar. It is one of the legends surrounding the Serb battle against the Ottomans in 1389. The church is about 10 kilometers from the Kosovo border set amidst some forested hills. The area is great for hunting deer, wolves, foxes, etc. according to the locals. The guide from the hotel told us that before doing battle against the Ottomans, the Serb soldiers walked around the church 6 times and they also planted six spiral plum trees which were regarded as sacred. The photo above shows the oldest remains from one of the trees. There are two living spiral trees next to the church. 

Lazar was the leader of the Serbs at the time of the big battle and both he and the Ottoman leader died in the battle. 

I am not sure how true this is. From my research, not much is actually known about the battle. It is a great story however and with the low clouds and mists set in the dark forest, it is easy to imagine the medieval Serbs doing battle with the Turks in this kind of setting. I really want to go back with mountain bicycles, there were roads and trails galore in the area.

Prvi dani rata u proljeće 1992. tuzlanskog slikara Nesima Tahirovića zatekli su u Njemačkoj. Znajući ko i odakle gruha po njegovom gradu, uputio je pismo vladiki Vasiliju Kačevendi i, podsjećajući ga na tridesetogodišnje druženje, zamolio da pripazi njegovu familiju, ali i druge Tuzlake. “Kao brata i Božijeg čovjeka, molim te urlikni i svojom riječju zaustavi krvoproliće, jer čovjek na ovom svijetu ima samo jedan život. Ovog momenta hoću da vjerujem da Ti to možeš učiniti”, vapio je u svom pismu Nesim. Ali Kačavende nije bilo na tuzlanskoj adresi. Među prvima zaprašio je put Bijeljine i iz Vladikinog dvora pokupio sve umjetničke vrijednosti.

Četrnaest godina kasnije, udobno smješten u novosagrađenoj rezidenciji u Bijeljini, Kačevanda jadikuje nad svojom sudbinom. Vapi za Tuzlom, jer, kako kaže, “kad bih mogao slobodno da dišem i obavljam svoju dužnost, odmah bi se vratio”. (Večernje novosti, 23. 2. 2006.) Gospodin Kačavenda priznaje da nema pravo da premješta drevno sjedište eparhije, ali to je učinio. Svjestan je da bi njegov povratak pozitivno djelovao i na povratak sunarodnika na prostor Tuzlanskog kantona, ali to ne čini. Samo zbog toga što ne zna kako bi mu bilo da prošeta Tuzlom u mantiji. Naravno, nije jednostavno prošetati tuzlanskim Korzom – valja sresti stare poznanike i ljudima pogledati u oči. Možda mu neko i kaže – kada čovjek pred Bogom nije čist, ljudi tu malo mogu učiniti. A što se tiče Tuzle – bujrum!

USPOSTAVLJANJE BALANSA:
No, njegov najveći problem je bio i ostao rat. “Oni koji prisustvuju ubistvu nevinih, a ne rizikuju svoje živote da bi to spriječili, krivi su na način koji nije adekvatno osmišljen pravno, politički ili moralno.” (Karl Jaspers) Kačavenda je cijelo vrijeme rata bio svjedok stradanja bijeljinskih Bošnjaka, zatiranja tragova o njihovom postojanju, a ni glasa nije pustio. U oblikovanju srpskog nacionalizma, uz davanje moralnog oprosta za ostvarenje svetih ciljeva, značajnu ulogu odigrala je i Srpska pravoslavna crkva, a jedan od njenih “jastrebova” je Vasilije Kačavenda. Sumirajući stavove svoje crkve prema Muslimanima, Kačavenda 1993. izjavljuje: “Mi, Srbi, vrlo dobro znamo da za jedan određeni dio Muslimana vrijedi pravilo: što više ubiju nevjernika, bliži su nebesima.” (Narod u vlasti politike, Evropske novosti, 4. mart 1993., str. 10)

I kada je Srpska pravoslavna crkva 1993. zatražila da se zabrani abortus, puku je poturen etnički umjesto moralnog argumenta. I tada njene stavove tumači Kačavenda. Uz podsjećanje da Srbi u Srbiji čine manje od dvije trećine stanovništva i da bi se omjer u BiH mogao još više smanjiti, on naglašava: “Ja iznad svega imam u vidu srpsku pravoslavnu ženu. Ovo će trajati sve dok Srbi u Srbiji ne postanu manjina i počnu živjeti u zemlji koja više nije njihova nacionalna država. Država će pripadati onima koji imaju najviše ljudi.” (Odbranimo svetinju života, Pravoslavlje, 1. maj 1993., str. 5)

Treba li podsjećati kako su Karadžić i Mladić za relativno kratko vrijeme balans između Srba i Bošnjaka u BiH popravili u korist prvih i kako je sličan plan Milošević, protjerivanjem Albanaca sa Kosova, pokušao realizovati u Srbiji.

Vasilije Kačavenda je sveštenicima ličnim primjerom pokazivao kako treba hrabriti i bodriti srpske sinove. Često je odlazio na ratište i blagosiljao njihova oružja. Neposredno pred oslobađanje dijela Ozrena, u manastiru Svete Trojice, u Vozući, blagoslovio je četničke jedinice rekavši: “Ja se danas iskreno osjećam kao car Lazar nekad na Kosovu. Neka vam današnje pričešće bude vozućka kosovska večera, da dobijete novu snagu i zauvijek protjerate neprijatelja…”

VLADIKA KAO SULTAN:
Koristeći svoj crkveni autoritet, odmah po dolasku u Bijeljinu, vladika Kačavenda na području svoje eparhije zavodi neobično pravilo – svaki od njegovih sveštenika morao je slati svoju ženu u njegov dvor na rad u trajanju od sedam dana. Javnost je bila šokirana ovakvom odlukom, a pravoslavni sveštenik iz sela Zagoni, Radomir Marković, koji je ujedno i diplomirani pravnik, kada je saznao o kakvoj se “ispomoći” radi, zabranio je svojoj ženi da ode. Zbog odbijanja poslušnosti vladika u Zagone šalje 30 ratnih razbojnika da ga izbace iz kuće. Tom prilikom ranjena je popadija i od dobijenih rana umrla, a pop izbačen na ulicu. Pravoslavni vjernici iz Zagona su protestirajući traktorima i automobilima blokirali Bijeljinu. Uzalud. Vladika je tog dana na večeri ugostio Radovana Karadžića. Da se zna ko je bog na zemlji.

POKRŠTAVANJE MUSLIMANA:
Vasilije Kačavenda je mudro prešutio i nespornu činjenicu da su njegovi sveštenici tokom rata pokrštavali bijeljinske Muslimane. Dvostruka korist: može se lijepo zaraditi, a i smanjuje se broj “Turaka” u Bijeljini. Jedan od konvertita koji je ime Ferhat promijenio u Filip je to ovako objasnio: “Ako ste izabrali da živite u Srpskoj Republici, onda morate nešto učiniti zauzvrat.” (Evropa se vraća u srednji vijek, Liljan, 15. 12. 1993., str.17) Upravo na području Kačavendine eparhije događalo se da pravoslavni sveštenici, uz kolektivna pokrštavanja po crkvama, posao razvijaju i prodajom uvjerenja o pokrštavanju onim Muslimanima koji su htjeli izbjeći progone i protjerivanja. Za takvu uslugu se plaćalo do 500 DM.

Samo u Osnovnoj školi Radojka Lakić, koja je, po dolasku Kačavende u Bijeljinu, ekspresno dobila novo ime po Svetom Savi, pokršteno je nekoliko prosvjetnih radnika (prezimena izostavljamo da bi ljude poštedjeli neprijatnosti): Omer je postao Ostoja, Mevlida – Marijana, Zekerijah – Zoran itd. itd. Što bi rekao Kačavendain portparol Neđo Pajić, predsjednik Crkvenog odbora u Bijeljini: “Nema tu ništa lošeg, ljudi su to sami htjeli i vratili se vjeri svojih pradjedova”?! Da nisu, ostali bi bez posla, a možda i bez glave na ramenu.

Ima li bolje preporuke za potencijalnog patrijarha Srpske pravoslavne crkve?!

Akcija i reakcija

Obeščastio je i Jevanđelje

Beogradska Glorija početkom ove godine, pod naslovom Versaj na srpski način, objavila je reportažu-hvalospjev o vladiki Kačavendi. Na tekst je reagovao Lazar Manojlović, novinar i nezavisni intelektualac iz Bijeljine. Glorija tu reakciju nije objavila, ali je ona nekako došla do beogradske Republike koja je u cijelosti prenijela Manojlovićevo portretisanje Kačevande. Po njemu, “mnogi mladići, naivni i nevini, nisu više među živima zahvaljujući ratnim pokličima vladike koji je pobjegao iz Tuzle”. Manojlović procjenjuje da je “previše zla vezano za ime zvorničko-tuzlanskog vladike koji stoluje u Bijeljini” i optužuje da “u svom crnomantijaškom pohodu i neviđenoj pohlepi, vladika nije birao sredstva da stigne do cilja”. Svoje stavove Lazar Manojlović je potkrijepio slijedećim činjenicama:
- Odmah po dolasku u Bijeljinu (pobjegao je iz Tuzle i ostavio vjernike same) sa svojim crnomantijašima počinje ratnohuškački pohod, dominiraju govor mržnje i prijetnje svima koji ne prihvataju njegove skute, a svuda daje blagoslov politici zla psihopate Karadžića;

- U svojoj pohlepi i nezasitosti vladika, u ime boga Marsa i boga Aresa, ruši deset muslimanskih kuća, uglednih domaćina u centru Bijeljine i počinje gradnju manastira, crkve i svog groba. Zaboravlja pop Vaso na osnovnu hrišćansku i ljudsku maksimu da je oteto i prokleto;

- Deset godina kasnije, sudskom odlukom, za porušene kuće i dvorišta od razjarenog vladike, Skupština Opštine Bijeljina mora vlasnicima da isplati dva miliona KM sa kamatom, a vladika ćuti;

- Nije se vladika, u svojim monstrouznim pohodima, zaustavio samo na muslimanskim kućama i dvorištima. Na tom putu stvaranja parčeta neba na zemlji vladika će nasilno, iz njihovih kuća, izbaciti dvojicu najuglednijih ljudi u Bijeljini, Dimitrija Čolakovića, profesora i bratanca Rodoljuba Čolakovića, i Boru Đurkovića, diplomiranog pravnika, najuglednijeg predsjednika Opštine u posljednjih 50 godina. Obojica su pretrpjela moždane udare i umrli. U njihovu kuću vladika je uveo svoje crnomantijaše i osvajače;

- Treće zlo, u stvaranju manastirskog kompleksa, vladika čini nasilnim useljenjem u zgradu Opštinskog komiteta SK-a jer on mrzi komuniste kao teroriste (sic!). U toj zgradi je današnji Vladičanski dvor koji Bijeljinci zovu Bijeli dvor;

- Pozlatio je vladika svoje odaje i unio namještaj koji je filigranske izrade, a basnoslovno plaćen. Uživa vladika u zlatu i pozlatama, dok mu vjernici preturaju po kontejnerima tražeći hranu. Ne pada Kačavendi na pamet da otvori narodnu kuhinju, jer popovi samo uzimaju, a nikad ne daju. Svaki građanin Bijeljine zna da je Kačavenda u toku rata svu humanitarnu pomoć, upućenu iz inostranstva, preprodao i blago zadržao. Ko j… sirotinju? Njima će Bog pomoći. Amin!;

- Skupština Opštine Bijeljina je ekspresno vratila crkvi zemlju koja je oduzeta nakon Drugog svjetskog rata. Kačavenda je istu odmah prodao tzv. izbjeglicama na parceli Obrijež gdje je sada novo naselje;

- Zašto samo on ne smije da se vrati u Tuzlu koja je i danas multietnički grad i grad raje. Zna Vaso koja je zla počinio i zašto se boji…Blagoslovio je vladika politiku zla Radovana Karadžića, a i danas, u svojim javnim propovijedima, koristi jezik iz 1992. Znaju to građani i Tuzle i Semberije. Kačavenda ima nemirne snove i u zlatnom krevetu i u zlatnim odajama. Voli pop da živi u raju dok narod umire u bijedi. Obeščastio je vladika i oltar i Jevanđelje.

“Toliko od mene, odgovorni uredniče. Od sjajne Glorije izađe sjaj i bijeda. Nemojte ratne zločince proglašavati svecima. Dosta je jedan Nikolaj Velimirović”, napisao je Lazar Manojlović.

Sinan Alić – (časopis DANI)

Motto:

“Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi.“

(Luca 16:26, din Parabola bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr)

Am avut la un moment dat, în timpul relaţiei cu D., o discuţie la un ceai, cu o femeie înţeleaptă. Şi nu spun asta doar pentru că avea peste 40 de ani, ci pentru că, având o familie şi dezvoltând o afacere de-a lungul timpului, a reuşit să ştie care e drumul bun şi să aibă virtutea de-al urma.

M-a lăsat să îi povestesc despre toată situaţia cu D., privindu-mă în ochi şi ascultându-mă în tăcere, iar la sfârşit mi-a pus o întrebare:

- Şi tu chiar crezi că această femeie, în lumina a tot ce mi-ai spus, va rămâne cu tine?

Iar eu am răspuns, spre surprinderea mea:

- Nu.

“De atâtea ori” – Van Noizz

Aproape un miliard de locuitori ai planetei nu au o surse suficiente de iluminare şi electricitate. Aproape la două miliarde de locuitori ai planetei nu le ajunge ce să mănânce. În aceste condiţii, să ne gândim că există anumiţi tineri români (ca D.), care formează deja un strat al populaţiei, mai ales în capitală, între 20-30 de ani, angajaţi în multinaţionale, ce reuşesc să câştige mai mult decât ceea ce reprezintă strictul necesar (şi să ne gândim că parte din acest strict necesar pentru miliardele de locuitori de care scriam mai sus, reprezintă un lux): alimente, un acoperiş deasupra capului, transport, telefon, internet. Şi, din moment ce câştigă aceşti bani, deşi nu întotdeauna au avut acest nivel al cheltuielilor, acestea cresc odată cu veniturile.

Românii de fapt, nu ştiu să economisească. Şi atunci când o fac,  simţul realităţii este absent. Când mă uit la această ştire, NU CRED CĂ ÎN ROMÂNIA EXISTĂ O CRIZĂ. Şi vă invit să urmăriţi şi voi această explicaţie, pentru că explică mecanismul fundamental prin care funcţionează acest sistem. Este chintesenţa pe care nu am mai reprodus-o în acest articol.
Bineînţeles, mulţi îşi doresc, de exemplu, un automobil – simbol al prestigiului şi statutului social, şi un apartament – simbol al siguranţei sociale. Şi sunt dispuşi să se angajeze pe 20-30 de ani, mai nou există şi creditele care se pot lăsa moştenire generaţiilor viitoare, pentru a deveni sclavul unei slujbe de care sunt dependenţi: o furnică într-un sistem.
Adevărul dur este că senzaţia de „siguranţă” pe care o are cetăţeanul cu cel mai dezvoltat simţ al proprietăţii de pe Pământ, românul, referitoare la deţinerea unui apartament este un cost prostesc suportat pentru lipsa de inteligenţă (numită în popor şi prostie) financiară şi lipsa de educaţie financiară, nu doar de sine, ci şi de apropiaţii şi copiii care trebuie să plătească de asemenea aceste facturi.
Mai există şi mentalitatea conform căreia „eu muncesc din greu, toate acestea mi le permit eu din munca mea, sunt banii mei, fac ce vreau cu ei”. Asta se încadrează perfect pe mentalitatea românului care a fost privat în copilărie şi adolescenţă, iar acum simte nevoia de a supracompensa, sau a românului care s-a obişnuit cu anumite „luxuri” treptat – doar, după atâta muncă, de ce să nu-ţi faci o excursie în Tenerife – mai ales dacă-ţi permiţi? Toate neplăcerile pe care le înghiţi la locul de muncă trebuie supracompensate, nu-i aşa?.

Numai că, încet-încet, astfel construindu-şi o viaţă din a munci pentru un anumit standard de viaţă, un confort material, din ce am observat în jurul meu în Bucureşti cel puţin, se ridică un zid între sine şi ceilalţi, tot la fel de preocupaţi de a munci pentru nişte patetice cutii (apartamente, automobile şi alte forme semiparalelipipedice) trecute pe numele lor pe o bucată de hârtie.
D. a fost într-o excursie la munte de weekend cu un grup de „prieteni” şi cu A.. În noaptea taberei, au avut o discuţie despre dragostea adevărată, iar concluzia la care au ajuns a fost că aceasta nu există.

“See through me” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Deci… să recapitulăm… muncim ca nişte sclavi pentru nişte companii care ne plătesc nişte salarii mari, din care să ne permitem să întreţinem iluzia unei siguranţe materiale pe care să o putem savura cu nişte oameni pe care nici măcar nu credem că mai avem puterea de a-i iubi, şi cu care petrecem timpul într-un colţ de lume de care nici măcar nu apucăm să ne bucurăm pentru că trebuie să ne întoarcem la lucru. Aşa funcţionează siguranţa materială pentru unii.
Există o lege psihologică ce spune că atunci când ai un lucru fără efort prea mare şi te obişnuieşti cu el, ţi se pare normal să ţi se cuvină. Ei bine, mai este o lege, de data aceasta a firii, care spune: nu acumula comori în această lume pământească, unde pot să se distrugă şi îţi pot fi furate ci acumulează comori prin faptele pe care le faci pentru ceilalţi. Până şi memoria poate fi pierdută, dar faptele şi vorbele şi scrise rămân veşnice, fără a mai putea fi schimbate.
Şi am mai auzit de asemenea: „Dar de la o vârstă nu îţi mai poţi permite să stai oricum…”. Da, aşa e. Dacă ai vreo 20 de ani şi părinţii nu ţi-au explicat care de diferenţa dintre un leu investit, un leu economisit şi un leu investit, ceea ce e foarte probabil să se fi îndeplinit, se înţelege. Eşti mic(ă). Copiii mai spun prostii. Viaţa este însă un profesor răbdător: te pocneşte până înveţi.

Din păcate, unele persoane aleg să se “prostească” pe zi ce trece, complăcându-se în aceste plăceri lumeşti, fără să se mai trezească, indiferent de câte ori se văd pocniţi. Şi asta se întâmplă pentru că dacă ar fi să recunoască sincer în faţa propriei conştiinţe că şi-au risipit timpul şi energia pentru a clădi lucruri care se pot rispi în vânt, ar observa un gol atât de mare încât nu l-ar suporta, nu ar avea curajul măcar să se uite în oglindă. Ar simţi un deşert de suferinţă în mijlocul unei pustietăţi de singurătate.
Timpul şi averea pe care le avem în timpul vieţii nu sunt însă ale noastre, noi suntem doar nişte administratori ai acestora. Şi cu toate acestea, fericirea, împlinirea devin tot mai greu de obţinut, fiind condiţionate de toate aceste lucruri pe care ajungem să le considerăm normale. Şi atunci, cine mai eşti tu? Irelevant. Nu mai ai timp să te gândeşti la asta. Nu mai ai sufletul să trăieşti.

“Unplugged” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Este confortabil să gândeşti că dacă lucrurile au mers bine până în prezent, vor merge la fel şi în continuare. Este confortabil să te gândeşti că vei avea o slujbă care să-ţi permită să cheltui la fel cum ai cheltuit până acum, să te distrezi aşa cum te-ai distrat până acum… dacă asta preţuieşti. Dar realitatea este că asta nu se va întâmpla. Preţul la carburanţi şi la alimente va creşte. Condiţiile de creditare vor rămâne la aceleaşi standarde sau vor deveni mai aspre. Numai că astea sunt informaţii care nu intră în spectrul de recepţie al celor care îşi construiesc o realitate iluzorie constituită din siguranţa unei închisori pe care şi-o creează singuri.
Un înţelept călugăr ortodox mi-a explicat odată diferenţa între destin şi soartă. Destinul este drumul omului de la naştere până la mântuire, atunci când omul îşi duce crucea. Destinul ereprezintă voia lui Dumnezeu spre mântuirea oamenilor. Dar oamenii nu aleg întotdeauna aceasta, pentru că având liberul arbitru, pot alege să-şi creeze propriul drum în viaţă, care este soarta. Desigur, există anumite momente în viaţa fiecăruia în care destinul se intersectează cu soarta, iar persoana poate alege drumul mântuirii sau un alt drum, stabilit prin voinţă proprie. Dumnezeu ştie ce va alege fiecare dinainte, dar oamenii nu îşi cunosc destinul, în schimb îşi hotărăsc soarta.
Identitatea este un proces. Oamenii nu sunt comportamentele lor. Aceste propoziţii ascund în spatele lor enorm de multă înţelepciune, muncă şi cercetare. S-au scris cărţi care schimbă viaţa oamenilor pe aceste subiecte, fără să le epuizeze sau să le descrie în totalitate.

Întrebarea este: „se pot schimba acestea?”. Răspunsul este… da. Iar impactul este cu adevărat remarcabil.

“Switch” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Totuşi, Donald Trump a spus într-o conferinţă de-a sa în SUA, „People don’t really change”, adică „da, dragul meu, teoretic oamenii se pot schimba, dar ţi-o spun eu drept, din practică, e mai uşor să contezi pe contrar”. Asta se întâmplă pentru că procesul de schimbare, de transformare poate fi unul dureros, presupune efort, ieşire din zona de confort. Ori civilizaţia de care vorbeam mai devreme, munceşte-ca-un-sclav-pentru-lucruri-de-care-nu-ai-timp-să-te-bucuri, este una care pune accentul pe confort. Confortul şi dezvoltarea nu pot coexista.
Altfel spus, este uşor să iubeşti pe cineva care te iubeşte şi vrea să fie numai cu tine. Este uşor să lucrezi cu un şef care îţi apreciază ideile. Este uşor să ai unde să te aşezi confortabil atunci când vii acasă de la munca ce ţi-a asigurat închisoarea unei situaţii sociale dincolo de care viaţa încă nu te-a pus să priveşti.

“Sunt multi oameni in jurul nostru pe care i-ai jigni profund aratindu-le ca se descurca binisor chiar in conditia in care de fapt nu stiu ca nu stiu ca nu stiu.“

Horea Murgu, citat de aici.

]]> http://capsunyk.wordpress.com/2009/08/20/cismigiucomp-buna-seara-baieti/ Thu, 20 Aug 2009 10:19:39 +0000 capsunyk http://capsunyk.wordpress.com/2009/08/20/cismigiucomp-buna-seara-baieti/

O carte geniala de la inceput pana la sfarsit.Te trimite direct in liceul Lazar din Bucuresti,in apropierea Cismigiului,te apropie de personaje,te face sa razi cu lacrimi la farsele facute de elevi profesorilor,te include in atmosfera de liceu.Grigore Bajenaru a incercat si a reusit sa faca portretul elevului universal,in care e imposibil sa nu te regasesti.Acum inteleg ca nu a fost vina mea ca nu mi-a placut Corigent la limba romana.E chiar urata cartea.Revenind,prima parte este cu Grigore Bajenaru elev,apoi profesor.Recunosc,mi-a placut mai mult prima parte.Am ras.Sunt putine carti care ma fac sa rad sau sa plang.Sunt putine carti care imi plac la nebunie.Asta mi-a placut la nebunie,m-a facut sa rad,m-a facut sa ma intristez atunci cand s-a terminat liceul si toata lumea a plecat pe cont propriu in viata…Trist,pentru ca asa e si in realitate.Mi-a facut o pofta teribila de plimbare prin Cismigiu…Bucuresti,viiiiiinnn!!!

lazăr stă într-o fântână adâncă şi rece acolo este foarte întuneric dar lui nu-i pasă în tinereţe şi el a fost un stilat vânător de vampiri dar acum în fiecare zi îşi scrijeleşte pe trup numele unui sfânt ştie că va muri atunci când va termina de scris şi numele ultimului sfânt acesta va fi numele fiului său helsing de cinci secole ochii lui lazăr sângerează din sângele ochiului stâng s-a întrupat longinus un demon înţelept şi crud iar din sângele ochiului drept lazăr şi-a creat propriul demon un demon alb şi blând căruia îi spune din când în când deloc mustrător tu nu eşti fiul meu

Cum a fost la JCC?

• In primul rand … OBOSITOR dar in acelasi timp si placut

• In al doilea rand (pentru ca dupa primul rand vine si al doilea) ma oftic pentru ca nu am apucat si eu sa ma bucur cu adevarat de magia de acolo, de bauturi, de mancaruri, de jocuri, dar per total a fost bine, am stat vreo 4 ore in picoare (cu o pauza de pipi) dar am adus multe zambete pe fetele fetelor de mai jos.

• Fetele au fost minunate si am ramas fara flyere

Atractia zilei a fost Caty, care a facut ravagii in show-ul ei, Originary Sin :

Cam atat despre acest prim eveniment de promovare.

Mai multe poze de la JCC AICI

Enjoy!