“Je vois son corps immobile, les jambes repliées, ses deux mains serrées entre ses cuisses, et sa grosse tête lourde qui balance un peu sur le cou fragile, entre les épaules étroites.

Il est assis dans le ciel, comme sur une dune de sable, devant la mer, devant l’espace, et il regarde. Qui est-il? Je ne sais pas encore. Il n’a pas de nom. Il n’est pas encore tout à fait né.

Son visage est beau, calme, doux, avec deux yeux noirs profonds entourés de cils sombres, deux yeux qui brillent, pas durement, ni férocement, mais avec une drôle de lueur qui trouble et remue l’air, et qui se réverbère sur la terre.

Il n’a pas encore de nom. Peut-être qu’il n’en aura jamais. Peut-être qu’il est né avec la musique, un jour, la musique des mots. C’est un enfant mystérieux, un enfant qui n’appartient à personne.”

J.M.G Le Clézio  L’inconnu sur la Terre

Jean Marie Gustave Le Clézio

Quando sarò morto non avrò lasciato niente. Quando avrò reso il mio respiro al freddo, quando avrò reso la mia carne alla terra, quando avrò restituito la mia anima al mondo, non avrò lasciato niente. Non sarò partito. Non sarò in pace. Avrò smesso di sapere, ma in fondo niente sarà cambiato. sarò sempre vivo, sparso nel mondo senza orizzonte, sarò sempre, qui o là, nella lotta per la vita. (..) Avrò aperto il sacco della mia autonomia, allora avrà luogo il movimento soave e sereno dell’osmosi. Mi spanderò.

J.M.G.Le Clézio, L’extase matéreielle, Gallimard 1993

*Per la letteratura, ça va sans dire.

Doamnelor şi domnilor, pământul este pielea noastră. Asemenea pielii noastre, el se schimbă, îmbătrâneşte, devine mai fin sau se întăreşte, în funcţie de tratamentele primite, se crapă şi se răneşte. Acest pământ, pământul negru al grădinii Raiului pe care l-aţi primit moştenire voi, cei născuţi în Vale, sau imigranţii veniţi din alte părţi, acest pământ pe care v-aţi oprit, care vă hrăneşte, care vă ţine legaţi, nu cumva să credeţi că e veşnic. Pământul negru, cernoziomul sunt efemere, bogăţia lor nu dureaza decât o clipă. A fost nevoie de mii şi mii de secole pentru a-l fabrica, pentru a-l aduna în căuşul acestei Văi. Există în lume locuri la fel ca acesta, în Ucraina – ţara care a denumir cernoziomul -, în Rusia, în apropiere de Urali, în America de Nord, în statele Idho şi Wisconsin. În fiecare dintre aceste locuri, procesul de fabricare a urmat aceiaşi paşi: a fost nevoie înainte de toate de acele păduri de nepătruns, pârjolite, nimicite până la rădăcini, apoi de ierburi, de praful vulcanic şi de îndelungata secetă ce asigură penetrarea mineralelor. Astăzi, când priviţi această Vale, ce vedeţi? Pământul negru este acoperit de case, de străzi, de centre comerciale, iar noile cartiere ale oraşului elimină în fiecare zi ape menajere, nitraţi, fosfor, pe care acest pământ nu mai are timp sa le dizolve.

…………

Solul este <<nodul>> ecosferei, doamnelor şi domnilor, solul pe care mergeţi, de pe urma căruia mâncaţi, solul este pielea, viaţa dumneavoastră. Dacă nu-t trataţi cum se cuvine, îl veţi pierde, pentru că un sol degradat nu se recuperează. Când se distruge, e nevoie de mii şi mii de ani ca pământul să inventeze unul nou.

…………

Protejaţi-vă pielea, doamnelor şi domnilor, respectaţi-o, aerisiţi-o, drenaţi-o, interziceţi folosirea excesiva a îngrăşămintelor, construiţi rezervoare pentru a o adăpa, terase pentru a o consolida, plantaţi arbori cu rădăcini adănci, interziceţi construcţiile şi asfalturile, deturnaţi apele negre spre bazine de decantare.

…………

Am zugrăvit pentru dumneavoastră, în cuvintele mele, portretul acestei Văi şi al pământurilor ei roditoare, de când s-au format din pădure şi până astăzi, în epoca monoculturii intensive. Făcând acest lucru, mi s-a părut că vă descriu un trup de femeie, un trup viu, cu pielea smeadă, impregnat de căldura vulcanilor şi de tandreţea ploilor, un trup de femeie amerindiană plin de forţă şi tinereţe. Aveţi grijă ca acest trup de femeie atât de frumos şi de darnic să nu ajungă, din cauza lăcomiei sau a inconştienţei dumneavoastră, un trup uscat şi sterp, de bătrână cu pielea cenuşie, descărnată, sortită morţii nu peste multă vreme.

Era cosa de preguntarse si no se había vuelto una costumbre en él lo de plantear los problemas que no eran [1]

1.

Literatura de deconstrucción del yo…

me pregunto qué significa realmente esto que acabo de escribir.

Y me lo pregunto a sabiendas de que sé que lo pienso, o acaso sea ésta la razón de que me lo cuestione.

No lo sé.

Es decir, ¿se trata de taras del pensamiento o de su lógica finitud?

Puede que suceda que tenemos ideas que no alcanzamos a comprender o lo contrario: ideas abstrusas a las que nuestro cerebro, en su infinita sabiduría, se niega a dar pábulo.

Es como cuando leemos de repente una novela o vemos una película o escuchamos una canción y, sin mediar razonamiento ni aviso, saltan crispados en el lodo de nuestro pensamiento nombres de otras novelas, de otras películas, de otras canciones.

Nombres, nombres, nombres.

Ideas, ideas, ideas.

Se me hace un milagro, ahora, ese repicar entusiasmado del cerebro.  Repicar que, por decir algo, no tiene un mono.

Así que en algo habremos mejorado, pues. Digo yo.

Puede que nos sigamos planteando mal los problemas, pudiera ser, pero al menos nos los planteamos.

Y eso ya es algo.

Y algo es mejor que el tedio de la nada.

2.

Estoy leyendo “El atestado” de Le Clézio, ahora, y son las nueve y veintitrés minutos de la mañana del martes y aquí estoy tratando de meditar sobre todos esos nombres que me brincan en la cabeza.

Y tengo tal sueño… un sueño atroz y, sin embargo, los latigazos del pensamiento no se detienen ni por un segundo.

Así que les digo: venid, venga, va, hablemos. Y ellos vociferan, maldicen, se irritan. Así que les digo: o venís o me marcho a la cama...

Y, sí, en efecto, vienen.

Los veo acercarse por el pasillo en fila india, parcialmente resignados y algo indecisos.

Pero una conversación ha de ser civilizada, les digo.

Y no cabecean ni asienten, pero siguen caminando hacia mí, con ese deje risueño que tienen los cuerpos cuando caminan bravucones, seguros fatalmente de que saldrán victoriosos en la afrenta.

Entonces enciendo un cigarrillo y digo: veamos vuestras credenciales.

3.

el adjetivo restallante, el sarcasmo homicida, la comparación inesperada y certera, el atajo perfecto: en resumen, el sello del auténtico escritor [2]

Es lo que sucede entonces, la pelea; cuando uno escribe, es decir, cuando uno trata de escribir bien, que no hay tregua.

Y así, he estado, guerreando con mis palabras hasta bien pasadas las diez de la mañana.

Me sigue sucediendo ahora, y ya son las seis y veintidós pm del martes (y apenas he conseguido dormir hoy cinco horas, de pura excitación, pues me ventilé varias páginas del primer capítulo de una tacada, y comenzamos con el segundo).

Y es que justamente lo que me ha hecho saltar de la cama (además de la presencia de A.) ha sido una palabra: hierbabuena.

Y a esto le ha seguido un olor, el olor penetrante de la hierbabuena y la menta.

La clave justamente que abre el capítulo 2 de la novela.

El pie que da la entrada a un personaje que necesitaba, el deuteragonista. Se llama Clariana. No sé por qué, pero en la guerra de palabras ha ganado ésta sobre cualquier otra.

4.

Y aquí retomo la primera frase del post:

literatura de desconstrucción del yo.

El yo conforma una ideología. Lo contrario: que toda presencia del yo implica una forma de autoficción es también cierta.

Y ello supone que  lo que se deconstruye no es el yo sino la literatura del yo.

Esto es lo que hace Le Clézio.

Y por ello resuenan los ecos de Marguerite Duras, de M. Butor y el resto de la pandilla de la nouveau roman. Pero también Max Frisch. Y también, incluso, vagas secuencias de películas de auteur que no consigo recordar.

Tarkovski, tal vez.

Puede.

5.

No sé exactamente lo que voy a decir, pero sé que debo decirlo:

se ha acabado la fiesta.

Pensaba en ello esta tarde, viendo el documental “1,2, 3… Standstill”, de José Manuel Rodríguez, Clara Saiz Vicente y Juan Peralta, a concurso en el Festival In-Edit 2009.

Uno de los espectadores al que le preguntan en la cinta -refiriéndose al trabajo marcial de Standstill- dice algo así como (parafraseo): “esta guerra es también la mía, esta guerra es la de todos”.

Se refiere,

como afirma al final del documental el propio bajista del grupo Ricky Falkner (que toca también con The New Raemon),

a esa situación de desavenencia continua que es la vida,

de hostil querella que son los días, así uno detrás de otro.

La derrota del refranero, por decirlo en términos de VivalaGuerra.

6.

Y es curioso como se nos revelan las cosas.

Sucede que el documental (y, por extensión, toda la obra de Standstill) trata de romper la barrera con el espectador, forzando naturalmente a que éste sea partícipe de la creación misma; lo que llamaríamos entregada participación activa y también derribo de la tercera pared.

Claro que hay mucho de performance y de collage en la obra de Standstill, pero ello no oculta con fuegos de artificio la primorosa esencia de su discurso: una suerte de panteísmo sacro. Lo cual no es un pleonasmo sino una reivindicación de que lo cotidiano es transcendente.

Y aquí la idea de que se acabó la fiesta: la fiesta es la ociosidad del arte.

Las cosas no pueden ser cosas y nada más, porque todo lo que suceden porque sí, acaba fagocitándose a sí mismo.

Los sistemas sólo permiten tales situaciones en momentos de bonanza y es lo que se ha dado en llamar entropía .

Es puro reprise. Como el de una motocicleta que, si no lo detiene, explota.

Pues así el arte, lo mismo que una motocicleta.

Lo moderno de Standstill es que rompen la polifonía gracias al silencio.

Me explico: los ecos poliédricos que se crean en los huecos de su círculo de sonido, palabra e imagen no existen.

Es en ese silencio donde se inserta la voz del público.

El grupo dispone las imágenes, los símbolos y, con la música, va creando el trote in crescendo de un ejército de caballería que avanzase hacia la infinitud. Y el público no se ve obligado a participar, sino que siente ineludible su participación.

Y lo hace con ánimo victorioso. Porque vivir es ya una victoria.

La guerra de Standstill es pues, la guerra contra el cliché, la conformidad y la apatía.

Por tanto, nuestra guerra también.

7.

Y digo que es curioso

porque muchos de los elementos de Standstill casen tan bien con las propuestas que Ángela y yo concebimos para Harold & Blúm,

tanto las ya expuestas como nuevas formas de expresión que llevamos pensando hace tiempo y que todavía no hemos conseguido concretar… confío en que se las podamos presentar en breve.

Por ello nos sentimos de puro fascinados esta tarde, viendo el precioso documental “1,2,3… Standstill”

(documental que, raramente, se aviene a la perfección con los postulados del grupo, fondo y forma trabajando huntos; quizá sea la clave que sean fans y no mercenarios quienes lo hayan rodado).

En fin, que no se demoren en apuntarse a la resistencia activa de Standstill,

y que VivalaGuerra!

****[y que ojalá le den al documental el premio de este año en el In-Edit]

Actualización (10-Octubre.2009 // 20:35 horas)

Se llevó el premio del público “Tiempo de leyenda”,

la película de José Sánchez-Montes sobre el disco decisivo del flamenco (de mismo título) grabado por Camarón hace treinta años.

Y MÁS…………….:

Jarvis Cocker se une a la cruzada standstilliana y trata de romper fronteras entre público y artista en un espectáculo en una galería de arte en Shoreditch (East London).

*la fotografía es de Felix Clay

<<<<<<<<<<EXTRA>>>>>>>

————Extra——-

………………………………………..extrA…………………………………..

En el afán de este blog por acabar con el lenguaje,

estrenamos hoy una nueva serie:

“Acciones perfopoéticas contra el postmodernismo”.

Y su premisa es muy sencilla: reivindicando lo analógico acabaremos con la falsa adoración de lo digital.

Y esto de un modo lingüístico, claro.

Muy brevemente: la analogía es la creación de una nueva forma lingüística en base a una pretérita o bien adaptándola a un nuevo uso.

Así haremos gramática comparada a la carrera, en la esperanza de que  contraponiendo términos antitéticos (es decir, cotejaremos dos formas opuestas de entender una misma realidad lingüística) estos exploten y se aniquilen.

Primera acción (o intento de destrucción del lenguaje):

envío por correo ordinario de una postal a mis amigos adoradores del rockandroll primitivo Los Alaridos Salvajes.

[1] J. M. G. Le Clézio. El atestado. Edición & traducción de Susana Cantero. Ed. Cátedra. Madrid. 1994.  [pág 114]

[2] Jorge Herralde. “Homenaje a Javier Pradera, conspirador, editor, escritor”, incluído en Por orden alfabético (Escritores, editores, amigos). Ed. Anagrama. Barcelona. 2006. [pág 269]

The Price of Colonialism

By ELIZABETH HAWES in the NYT

http://www.nytimes.com/2009/08/30/books/review/Hawes-t.html

Before he was awarded the Nobel Prize in Literature last October, J. M. G. Le Clézio had only the faintest of presences in America. Readers may or may not have remembered him as the handsome young Franco-Mauritian who in the early days of le nouveau romanhad won the Prix Renaudot for his first novel, an aimless, intriguing experiment called “The Interrogation” (“Le Procès-Verbal”). By the late 1970s, Le Clézio, who has known many countries, had turned to his habit of travel for inspiration and was exploring distant landscapes and primitive cultures in books like “Desert” (“Désert”), which won another prestigious prize in France. “Desert,” however, was never published in English. Before the Nobel, Le Clézio’s early experimental novels had fallen out of print, and his latest works, drawn from his childhood and his concerns about the environment, had received passing notice. Le Clézio himself is said to be reclusive and keeps a low profile. His sudden eminence is understandably something of a wonder.

The American publication of “Desert” is therefore an event, bringing into closer range one of the leading writers in France. “Desert” is a rich, sprawling, searching, poetic, provocative, broadly historic and demanding novel, which in all those ways displays the essence of Le Clézio. As a reflection on colonization and its legacy, it is painfully relevant after 30 years. Weaving together two stories that span the 20th century, Le Clézio tells of the last days of the Tuareg, the desert warriors known as the blue men, who are being driven from their ancestral lands in North Africa by the French colonial army and “the new order,” and in counterpoint, the travails of a later generation trapped in the projects and shantytowns of Tangier and Marseille. His central characters are the stalwart young boy Nour, who in 1909 is migrating north across the Western Sahara in a caravan of nomadic Berber tribes, and a dreamy, copper-skinned young orphan named Lalla, descended from the blue men, whose parentage helps her survive immigrant life in the 1970s. There are secondary characters, historical figures like the legendary sheik Ma al-Ainine, revered by his people and demonized as a fanatic by the French, and such fablelike creations as Lalla’s two kindred spirits (the Hartani, a mute shepherd who can communicate with animals, and Naman, the old fisherman who tells her wise stories) or the pretty Gypsy boy Radicz, who is being trained as a thief on the streets of Marseille. In an important way, however, the presiding force of “Desert” is the land itself. As the omission of the definite article in the title seems to suggest, the desert, the jagged rocks and blistering heat, the maze of dunes, the waves of open space, “timeless,” “deep in their bodies,” is not only a setting, but also a kingdom, a resource and a state of mind.

“Desert” moves slowly, its pace set in the beginning by the tortuous trek across the Sahara and by Le Clézio’s way with language — the minutely detailed descriptions of the suffering, the recurring images of the sky, birds, the wind and light, the long waves of insistent prose designed to saturate and surround, like music. Repetitions are deliberate, rhythmic, metaphors are meant to enlighten and reflect. “Men go out into the desert, and they are like ships at sea; no one knows when they will return.” Le Clézio is writing about people who are close to the earth and sea, whose stories come from there, and at the same time about the vast epic of nature and its sustaining force. The connection between the land and all its creatures, humans, plants, animals, insects, has been a passionate theme in Le Clézio’s later work, and it is the lesson of Nour and more directly Lalla, who, to escape the harsh realities of her life, inhabits the mystical world of her ancestors, fed by visions of whirling winds and glistening sand and her communion with al-Ser, the spirit of the blue man warrior, “a dream that has come from afar.” He has the light of the desert in his eyes, as Lalla does too, which helps account for her success as the international fashion model Hawa — a career she abandons to return to her old neighborhood in Tangier and givebirth.

Le Clézio is an unusual storyteller, often called difficult or unclassifiable, which he says is only appropriate to a novelist and the brew of ideas called the novel. His work, more than 40 books of both fiction and nonfiction, has been shaped by his mixed roots and his own wanderings — born in France of a family who had lived for generations on the Indian Ocean island of Mauritius, he grew up thinking that there was a somewhere else that embodied his homeland — and he writes from experience, bearing witness but, as he says, without giving a message in the manner that Camus and Sartre did. Camus, a Nobel laureate a half-century ago, who grew up in French Algeria, comes to mind in reading “Desert,” for his own lyric descriptions of the desert and sea and the invisibility of the poor, and for his own feelings about colonialism and the indigenous culture of Algeria. Camus, like Le Clézio, wrote directly about experience and also about what Le Clézio calls the contradiction of experience, referring in particular to Camus’s dilemma during the Algerian war when he was unable to choose between the independence and his love of his native land. The tragedy of the Algerian war, like his memories of African chain gangs building a swimming pool in Nigeria or, later, his four years living with the Emberas Indians in the forests of Panama, lie behind Le Clézio’s compassionate attitude toward the third world and his empathy for the blue men and other native cultures. He is the sum of images from every where, he has said in interviews. “My books are what resemble me most.”

There is an element of the missionary in Le Clézio, just as there is still something of the rebel in him, in search of the new novel, trying to break loose from the traditional bonds of fiction and language to mirror a wider world — as the Nobel citation described, to explore “a humanity beyond and below the reigning civilization.” Beneath his pantheism and ethnology, there is also a serious critic of contemporary Western civilization and its rationalism, pointing out the conflict between nature and cities, the disconnect between man and mythology. In “Desert,” a powerful anger erupts in his portrayal of the underbelly of Marseille and the lost people that poverty has brought to France, people who “don’t exist because they leave no trace of their passage.” Le Clézio, who has dual passports from France and Mauritius and now spends part of the year in New Mexico, thinks of himself as an exile too, who finds his home in the French language.

© The Nobel Foundation

The Swedish Academy for the Nobel Prize in Literature has awarded the honor of 2009 Nobel Laureate to German author Herta Mueller. Mueller was born in Romania, Nitzkydorf and is known for writing about life under the Communist Romanian regime of Nicolae Ceausesc.

“I am very surprised and still cannot believe it,” Mueller said in a statement released by her publisher in Germany. “I can’t say anything more at the moment.“

According to Nobelprize.org, laureates are awarded ”a  Nobel Prize Medal, Nobel Prize Diploma and a confirmation document confirming the Nobel Prize amount from King Carl XVI Gustaf of Sweden. Ceremonies will be held on the 10th of December.” Since 2001, the monetary prize has remained 10,000,000 Swedish Krona, which amounts to $1,419,445.63 USD.

French author and professor Jean-Marie Gustave Le Clézio won the 2008 Nobel for Literature. The Academy named Le Clézio the “author of new departures, poetic adventure and sensual ecstasy, explorer of a humanity beyond and below the reigning civilization”. British author Doris Lessing took the prize in 2007, and Turkish author Orhan Pamuk was the 2006 winner. The first winner of the Nobel Prize for Literature was awarded to poet and philosopher Sully Prudhomme in 1901. See Nobelprize.org for a list of all Nobel Laureates in Literature.

Read more about Herta Mueller at The Washington Post and Nobelprize.org.

Prima edizione Gallimard de Le procès-verbal

Il nome di Le Clézio mi fa riandare con la memoria al 1998, quando comprai una rivista letteraria francese che presentava un reportage su questo autore. Le opere a lui associate rimadavano al tema del viaggio e, dato il mio interesse per l’argomento, mi ripromisi di leggerne qualcuna. Più di dieci anni sono passati ed io non ho letto alcun libro dello scrittore nizzese, che nel frattempo ha vinto il premio Nobel (2008). Questo almeno fino a pochi giorni fa, quando mi è capitata sotto mano la sua opera prima, Il verbale, pubblicata nel 1963 e vincitrice del premio Renaudot.

Lungi dal parlare di viaggi, il romanzo in realtà ha per protagonista uno stanziale: un certo Adam Pollo, giovane sulla trentina che si aggira per le strade e le spiagge rocciose di Carros, località turistica della Costa Azzurra. Il paesaggio, a tratti inaspettatamente sgradevole, coperto di alghe in putrefazione, immodizie e mosche, è teatro dei brevi vagabondaggi di Adam, che, dopo aver interrotto la vita militare, ha scelto di vivere di espedienti, in solitudine, ai margini della società, adibendo come proprio ricovero una casa abbandonata sulla collina prospicente la costa. Personalità introversa e problematica, il giovane sviluppa un pensiero logico di tipo ossessivo che lo spinge ad esaminare maniacalmente frasi e situazioni fino a non riuscire più a trovarne un significato plausibile. Lo sguardo filosofico del protagonista sminuzza il mondo visibile a colpi di analisi, e con i suoi residui ne ricostruisce uno nuovo, di natura astratta, dominato dai principi di Unità e Simultaneità, in cui è possibile collegare tutti i tempi e tutti gli spazi. Adam aspira a realizzare tale dimensione universale dell’esistenza e a dissolversi in essa; per questo consuma le sue giornate esercitandosi ad identificarsi col mondo minerale delle rocce costiere, oppure con quello animale dei cani a passeggio o delle belve dello zoo. L’unico legame con la normale vita sociale – il rapporto amoroso, sebbene conflittuale, con Michèle – col tempo si spezza, e l’equilibrio di Adam si infrange definitivamente. Dopo aver dato spettacolo di sé in strada di fronte a un pubblico di passanti, l’uomo viene denunciato per oltraggio alla morale pubblica, e poi ricoverato in un manicomio.

Nel corso del racconto, affiorano le osservazioni sulle rapide trasformazioni economiche e urbanistiche in atto nei primi anni Sessanta: i grandi magazzini riverberano delle loro luci artificiali, si diffondono i televisori, dilaga il cemento. A dispetto del vasto “mare rotondo”, si moltiplicano gli angoli spigolosi degli edifici. Forse è anche per marcare la propria dissonanza con l’emergente società dei consumi che Adam Pollo ricerca un mondo alternativo, per lui più accettabile sebbene intriso di follia. Oltre al dato sociologico, un altro segno dei tempi, nel romanzo, è riscontrabile a livello teorico: esso aspira ad essere una “finzione totale” – come è dichiarato dall’autore nella lettera prefatoria indirizzata all’editore – in linea con le più innovative tendenze letterarie degli anni Sessanta, specialmente in Francia. Al di là di questa dichiarazione d’intenti, tuttavia, l’opera non ha molto a che spartire con lo sperimentalismo tipico di quegli anni. Le soluzioni formali sono infatti piuttosto tradizionali, e non lasciano spazio a riflessioni metanarrative: il racconto è condotto da un narratore onniscente, con l’inserzione di alcuni passi in cui si riporta il resoconto che Adam Pollo fa in prima persona delle sue giornate da emarginato. Tale resoconto, che prende la forma di una raccolta di lettere rivolte a Michèle, è, se ho ben capito, il “verbale” da cui il libro prende il titolo. I dati stilistici e testuali più evidenti del romanzo sono forse rintracciabili nell’esuberanza barocca delle immagini e nelle lunghe e arzigogolate digressioni filosofiche, che mimano in certo qual modo i grovigli del pensiero del protagonista.

A conti fatti, non nascondo un po’ di delusione. Innanzitutto perché non è semplice seguire le cogitazioni talvolta sconnesse che appesantiscono il racconto, in secondo luogo perché le immagini cui il narratore fa ricorso sono troppo spesso esagerate nella loro stravaganza, e danno alla scrittura una fastidiosa patina di preziosità. Ho l’impressione che il libro risenta della giovane età dell’autore (Le Clézio lo compose a ventitrè anni)… Chissà, spero di leggere qualche sua opera più incisiva, che magari parli di viaggi…

Mi era sfuggito. Era da mettere nella sezione citazioni, ovvero quando qualcuno dice qualcosa meglio di te, ma ho preferito farne un post.

Dal Corriere on line del 9 marzo 2009.

Il lamento di Bloom: è un Nobel per idioti

Le Clézio illeggibile. La Lessing? Ha scritto un solo libro Amo Cormac McCarthy. Salinger sarà dimenticato

Mentre il resto dei critici li buttava alle ortiche in quanto «elitari e non rappresentativi delle altre culture», Bloom ha riesumato i cosiddetti «maschi europei bianchi e defunti». Beccandosi l’accusa di razzismo, elitismo e sessismo. «I miei autori preferiti restano Dante, Shakespeare, Cervantes, Faulkner, Omero, Proust e Wilde — annuncia in tono di sfida —, perché espandono la nostra coscienza senza deformarla. E toccano l’individuo, senza pretese di cambiare il mondo».
Tra gli «intramontabili», Bloom annovera i grandi poeti yiddish Jacob Glatshteyn and Moyshe-Leyb Halpern ma non il premio Nobel Isaac Bashevis Singer. «Un autore mediocre. Al suo posto meritavano di vincere Chaim Grade, artefice dello splendido Yeshiva e Israel Joshua Singer, fratello maggiore ben più talentuoso di Bashevis che ci ha lasciato il bellissimo I Fratelli Ashkenazi ».

Dario Fo

Le sue crociate anti Nobel, d’altronde, sono ben note. «L’hanno dato ad ogni idiota di quinta categoria — si lamenta —, da Doris Lessing, che ha scritto un solo libro decente quarant’anni fa, e oggi firma fantascienza femminista, a Jean-Marie Gustave Le Clézio, illeggibile, a Dario Fo, semplicemente ridicolo». Persino Toni Morrison non sarebbe degna del premio: «Siamo vecchi amici e le voglio bene. Ma dopo Amatissima ha scritto solo supermarket fiction, perseguendo una crociata socio-politica. Eppure nell’era di Obama è obsoleto sostenere che la pigmentazione, l’orientamento sessuale o l’etnia di uno scrittore contino». Gli ultimi Nobel meritati? «Harold Pinter, una voce autentica, anche se discepolo di Beckett. E José Saramago, con cui ho litigato perché è uno stalinista che si è fatto espellere da Israele accusandolo di aver creato una nuova Auschwitz a Gaza».

Tra i contemporanei Bloom detesta J.K. Rowling, Stephen King e Adrienne Rich («spazzatura») e ama Cormac McCarthy («Meridiano di sangue è un libro straordinario »), Philip Roth («Pastorale Americana e Il teatro di Sabbath sono capolavori»), Thomas Pynchon («L’incanto del lotto 49 è eterno »), e Don DeLillo («Underworld è eccellente, ma la prima parte è meglio della seconda »). Più tiepido nei confronti di Salinger: «Il giovane Holden continua a commuovere, ma tra 30 anni sarà demodé».
Troppo severo? «La critica letteraria non può essere impersonale», ribatte. «Al contrario di T.S. Eliot, penso che debba essere personale, appassionata e viscerale. Ma socializzare con gli autori che recensisci è un errore. Meglio conoscerli dalle loro opere». «Se non parliamo noi male dei morti, chi lo farà?», aggiunge con un sorriso birbone, passando a rassegna alcuni grandi autori scomparsi di recente. Da Updike («uno scrittore minore con un grande stile») a Mailer («uomo generoso e appassionato ma la sua opera migliore è stata, appunto, Norman Mailer») e da Bellow («un vero pazzo, una persona per molti versi impossibile») a David Foster Wallace («molto dotato ma ogni suo libro era incompleto »).

L’unico nome che gli fa, seppur momentaneamente, perdere la flemma, è quello di NaomiWolf, che nel 2004 lo accusò di molestie sessuali a Yale, dieci anni prima. «L’ho ribattezzata la figlia di Dracula perché suo padre e il più noto esperto di Bram Stoker. È un mostro, una barzelletta internazionale, una bugiarda patologica al soldo dei politically correct intenti a distruggermi. Non è mai stata una mia studentessa». A difenderlo, all’indomani dello scandalo, fu l’ex discepola Camille Paglia (scoperta da Bloom, al quale deve il lancio della carriera), con un articolo di fuoco su Salon, dove fece a pezzi la guru femminista. «Camille ed io siamo rimasti molto amici—spiega —. Lei mi chiama papà».
Tra i suoi tanti fan Bloom annovera anche papa Wojtyla. «Amici comuni mi dissero che aveva letto e apprezzato tutti i miei libri e m’offriva un’udienza, se mi fossi recato a Roma. Rifiutai». Il motivo non era di natura personale. «Cristianità è sinonimo di antisemitismo, come dimostrano tutti i testi chiave del Nuovo Testamento, a partire dal Vangelo di Giovanni—dice—. E come dimostra l’atteggiamento di Benedetto XVI nei confronti del vescovo negazionista Richard Williamson». Il suo rapporto con Dio? «Non posso capire un Dio potente ed onnisciente che abbia permesso Auschwitz e la schizofrenia», replica Bloom, il cui primogenito, Daniel Jacob, è affetto da una grave forma di schizofrenia sin dalla nascita.

J.M.G. Le Clezio - Căutătorul de aur, Univers, 2009

Ei, poate nu-s chiar o mie, una-două sute să le fi dat vântul jos dar în rest, mă jur, o mie în cap, coane Fănică.

Fotografie de Noah Grey

Spre deosebire de primele romane (“Proces verbal” şi “Potopul“), creaţiile de la maturitate ale lui Le Clezio sunt mult mai simple ca idee şi stil literar, mai puţin claustrofobice şi, evident, mai uşor de citit. Nu mai ai senzaţia aia de puzzle pe care îl descifrezi cu vârful limbii strâns între dinţi. Odată cu expatrierea autorului şi acţiunea romanelor sale pare să fi alunecat din spaţiul citadin, artificial şi agresiv la adresa omului (cum îl descrie Le Clezio) către locuri exotice, încă neafectate de civilizaţie, unde viaţa este mai simplă şi mai apropiată de natură.

O asemenea poveste este “Căutătorul de aur“. În aparenţă, avem de-a face cu un tânăr care caută cu îndârjire comoara ascunsă a unui pirat, din dorinţa de a reconstrui cu ea paradisul pierdut: casa şi moşia copilăriei, undeva in insulele Mauritius, din care familia este silită să plece ca urmare a unui faliment. Roman de aventuri? Da de unde! La Le Clezio totul este idee; nu avem personaje conturate, ele nu sunt decât simboluri: femeia răbdătoare, sora devotată, fiul rătăcitor. Ca şi în “Potopul“, personajul principal ocupă singur scena, căutarea sa îl izolează de restul lumii, este obsedat de sine, absorbit de propriile trăiri, este doar un imens ochi care priveşte lumea înconjurătoare cu nesaţ, fixat în propria singurătate temeinic, ca-ntr-o orbită. (E de mirare că mă recunosc în acest tip personaje?! Nu mă miră. Sau poate, la Le Clezio, toate personajele aparţinând într-un fel sau altul civilizaţiei au această problemă, spre deosebire de “bunii sălbatici”? Nu ştiu, trebuie să mai citesc).

Tema romanului este, de fapt, nu căutarea comorii, ci întoarcerea omului la natură, descoperirea sinelui profund, neafectat de civilizaţie, reîntoarcerea în Rai. Asistăm nu la o căutare, ci la desfăşurarea a o mie de feluri de a privi şi simţi natura: marea, muntele, pădurea, cerul, insulele paradisiace unde animalele nu se tem de om, fundul oceanului. Fascinant este că Le Clezio nu descrie practic peisaje, ci felul în care privitorul le trăieşte pe fiecare, astfel încât te scufunzi, navighezi, respiri, simţi aroma sau căldura sau măreţia laolaltă cu el.

Cartea musteşte de trimiteri simbolice, de la grădina Edenului la Paul şi Virginia sau la insula lui Robinson Crusoe, până la toate marile călătorii aventuroase (Noe cu arca lui, Moise, argonauţii porniţi după lâna de aur). Nu-i de mirare că tânărul Alex caută să reconstituie paradisul copilăriei, ce altceva este visul întoarcerii în Rai dacă nu dorinţa inconştientă a omului de a reveni la vârsta lipsită de griji din care l-a alungat maturitatea? Nu-i de mirare nici că în final nu va reuşi să răscumpere proprietatea dar că va fi fericit să bântuie, eliberat de obligaţii, pădurile şi  munţii din împrejurimi: până la urmă, raiul e o stare de spirit, nu ceva ce poţi să iei în posesie cu acte.

O a doua mare temă este efectul distructiv al civilizaţiei occidentale asupra naturii. În mod simbolic, familia lui Alex e ruinată (= alungată din Paradis) după ce tatăl încearcă să instaleze în sălbăticie un generator electric ce ar urma să deservească toată zona, generator care este distrus de un uragan pedepsitor de proproţii biblice. După primul război mondial, Alex revine la locul căutării comorii numai pentru a-l găsi schimbat. Însăşi prezenţa oamenilor duce la ruina Paradisului: ajunşi în insulele sălbatice unde animalele nu se feresc de om pentru că nu au învăţat să se teamă de el, marinarii declanşează un adevărat măcel, fiindcă au nevoie de carne de broască-ţestoasă pentru drum. Este deci în natura umană să îşi distrugă paradisurile.

Ar mai fi multe de scris dar şi aşa iar m-am întins ca un cearşaf.

RECOMANDĂRI DE SERVIRE

Enya – Caribbean Blue

Le Clezio este, în mod clar, un scriitor pe gustul meu şi o să-mi mai cumpăr cărţi de-ale lui dar nu chiar acum, ca să nu fac vreo supradoză.

Şi cu asta gata cu restanţele, o să bag scriitori români!

Le projet de barrages hydroélectriques sur la rivière Romaine, au Canada, dont j’avais parlé dans un article précédent, compte un nouvel opposant: Jean-Marie G. LE CLÉZIO vient en effet de dénoncer ce «monstrueux projet» dans une tribune publiée mercredi dans le quotidien Le Monde. Pour Le Clézio, la «destruction de la rivière Romaine» sera clairement une «catastrophe écologique», qui privera la nation innue «de son lieu de vie». Le Clézio cite d’ailleurs la poétesse innue Rita MESTOKOSHO, qui livre combat pour sauver la Romaine. Le procès qu’elle voulait intenter n’aura toutefois pas lieu car les Innus ont finalement décidé de se rallier au projet «sous la pression des avocats d’Hydro-Québec» et en échange de «la promesse d’une amélioration économique».

Quel avenir pour la Romaine ? par Jean-Marie G. Le Clézio

LE MONDE | 01.07.09

Regardez bien la photo qui accompagne cette tribune, car dans quelque temps, elle ne sera peut-être plus qu’un souvenir.

La rivière Romaine est un de ces lieux merveilleux qui ont survécu sur notre planète très maltraitée par la civilisation industrielle. C’est un fleuve long de près de 500 kilomètres qui unit les régions arctiques du Québec à la côte atlantique, au-dessus de l’estuaire du Saint-Laurent. Né dans les forêts du Grand Nord, il traverse tous les systèmes naturels et alimente un vaste bassin fait de lacs, de rivières et de rapides.

Depuis toujours ce fleuve est le domaine où nomadisent les Innus, tribu indienne connue au Québec sous le sobriquet de Montagnais. Les Innus vivent en harmonie avec la rivière Romaine, elle est leur mère nourricière (le nom Romaine dérive de la langue innue, uramen qui signifie rouge, à cause de la couleur des roches). Pour eux, elle est une rivière sacrée, parce qu’elle est liée à leur histoire depuis des millénaires, et parce qu’elle est leur pourvoyeuse en gibier, en poissons, et aussi en plantes médicinales et en baies pour la collecte.

La compagnie Hydro-Québec est une multinationale caractéristique du grand capitalisme, avec des intérêts à la fois au Québec et aux Etats-Unis. Son projet consiste, à partir de 2009, dans la construction de quatre barrages en vue de la production d’électricité qui sera vendue directement aux Etats-Unis, grand consommateur d’énergie (fossile ou naturelle). Ces barrages géants (certains devront atteindre 200 mètres de haut) anéantiront la plus grande partie de la rivière et du bassin qui en dépend. La forêt disparaîtra, ainsi que toute vie, et le résultat sera pendant longtemps la décomposition végétale et l’asphyxie de l’écosystème. La nation innue sera privée d’un seul coup de son lieu de vie.

Certes, des dédommagements sont prévus. Avec cet art de la division qui caractérise la conquête des espaces naturels, Hydro-Québec a réussi à convaincre une partie de la tribu innue de recevoir des indemnités. L’on peut comprendre que, devant l’ampleur du projet et les intérêts économiques colossaux qui sont en jeu, certains puissent renoncer à se battre. Que vaut la parole d’un autochtone contre la puissance d’une multinationale ?

Une femme innue n’a pas renoncé. La poétesse Rita Mestokosho, de la communauté de Mingan, a décidé de livrer combat pour sauver la Romaine. Pour la rivière, comme pour sa grand-mère, elle écrit des poèmes, elle récite des discours, elle raconte ce que cela représente pour la survie et l’enchantement des générations futures. Elle ne parle pas seulement des hommes, elle parle aussi des animaux et des plantes, de tout ce qui compose la vie dans ce monde qui est le sien, auquel elle doit tout, et que son peuple a toujours refusé de posséder pour pouvoir le partager. Avec l’aide des associations et des groupes de protection des minorités – tels que Survival International, elle cherche à faire arrêter le monstrueux projet de Hydro-Québec.

Elle parle de la fragilité de cette rivière, du désastre écologique que représenterait l’inondation de la vallée, des routes qui sabreront la forêt autour du chantier. Elle parle de la fragilité de son peuple, que le projet condamne à mort. Pour ceux que ces arguments n’émeuvent pas, elle a décidé d’avoir recours à l’argument juridique. La nation innue, contrairement à la plupart des autochtones canadiens, n’a jamais signé de traité de paix avec l’Etat du Québec. Le mode de vie ancestral des Innus les rend usufruitiers de la forêt et du bassin de la Romaine, et ils ne sauraient être réduits à une réserve, ni à quelques villages. Rita Mestokosho est prête à aller jusqu’au procès contre Hydro-Québec.

Si ce procès a lieu, il fera date dans l’histoire, parce qu’il ne sera pas seulement le procès de la nation Innue contre une entreprise multinationale. Il sera aussi l’appel au secours de tous ceux qui, à travers le monde, minoritaires sur leurs propres terres, demandent qu’on entende leur voix et qu’on leur rende justice. Ils sont faibles, mais leur voix est forte. Si, malgré l’évidence des erreurs de choix du monde technocratique moderne, la rivière Romaine venait à disparaître, nous aurions tous perdu quelque chose dans cette bataille, et nous serions en droit de nous interroger avec amertume sur le futur qui se prépare pour notre descendance.

Dimanche 21 juin, j’apprends de Rita que le procès n’aura pas lieu. La nation innue, sous la pression des avocats de Hydro-Québec, a décidé de se rallier au projet. Leur accord comprend une clause définitive par laquelle ils doivent renoncer à toute possibilité ultérieure de porter plainte. On peut comprendre l’argument décisif : tout simplement, cela se fera avec eux, ou sans eux. Il est facile, dans une situation de confort moral, de critiquer cette décision. L’on fait miroiter la promesse d’une amélioration économique, d’emplois pour la jeunesse.

La destruction de la rivière Romaine reste néanmoins un drame irréversible dont personne ne peut mesurer les conséquences. Cela me rappelle ce qui se passait aux Etats-Unis il y a vingt ans, alors que les populations indiennes n’avaient pas encore inventé le recours aux casinos pour survivre. Les Apaches de Ruidoso (Nouveau- Mexique) avaient accepté d’offrir leur réserve pour l’enterrement des déchets radioactifs provenant des centrales nucléaires. Pour répondre à la demande grandissante d’énergie des régions les plus avides de notre planète, l’on sacrifie l’existence, l’avenir, la beauté du précieux héritage commun. Restera la mémoire, la voix de Rita Mestokosho, légère et durable avec Nipin :

“Ce mot est une saison
C’est aussi le son que font les saumons
(dans le rêve du pêcheur
Pourtant il nage avec force
avec son dernier souffle
Pour laisser échapper tout ce qui reste
(de son dernier voyage
Viendront aussi les petits fruits
que mon grand-père l’ours attend
au détour d’une rivière
et lorsqu’il se nourrit de l’été
sa graisse dégage toute la valeur
(de la vie.
Moi je puise l’eau qui nettoiera
(mon âme
et les pierres mes grands-pères
guideront mon coeur”

.

C’est notre modèle économique que Le Clézio remet ici en question. Il dénonce Hydro-Québec, qu’il qualifie, d’ailleurs à tort, de «multinationale caractéristique du grand capitalisme» et parle d’un combat inégal, perdu d’avance. « Que vaut la parole d’un autochtone contre la puissance d’une multinationale? », demande-t-il. Le Clézio parle de la rivière Romaine comme «un de ces lieux merveilleux qui ont survécu sur notre planète très maltraitée par la civilisation industrielle» si bien qu’elle constitue un héritage commun qu’il faut préserver: « Si elle venait à disparaître, nous aurions tous perdu quelque chose dans cette bataille ».

Cette prise de position de Le Clézio a bien entendu fait réagir nombre de Québecois. Ainsi, dans un billet publié sur AxonPost, Pierre FRASER reproche au prix Nobel de littérature 2008 d’être un donneur de leçon qui de surcroît ne sait même pas de quoi il parle, car il a «une image idyllique et bucolique des grands espaces canadiens»:

Qu’ils font donc pitié les Innus: ils ont décidé de se rallier au projet sous la pression des avocats d’Hydro-Québec. Du chantage avec ça ? Un peu plus et on se croirait dans le film Le Parrain. C’est su, dès que les méchants hommes blancs parlent de projets dans le Nord du Québec, les Innus ne reçoivent rien en compensation ! Quelle ignorance crasse de la réalité québécoise. [...]

C’est la fragilité de son peuple que le projet condamne à mort. Nous avons un petit côté un peu génocidaire, nous les Québécois ? Ben oui, nous vivons en Amérique et nous subissons l’influence de notre méchant voisin américain belliqueux qui ne cherche qu’à mettre la planète à sang et à feu.

J’en ai ras le bol et j’en ai ras le pompon, comme on dit ici au Québec, de tous ces détenteurs du monopole de la bonté et de la vertu. Quand on ne sait pas de quoi on parle, on se ferme la trappe si c’est pour prononcer des énormités !

Et en plus,en quoi est-ce que l’opinion d’un prix Nobel de littérature aurait plus de valeur que l’opinion d’un québécois ? De quel droit monsieur Le Clézio se permet-il de nous donner des leçons sur notre gouvernance ? [...]

Et comme le dit si bien le premier ministre du Québec, Jean Charest: «Une des réalités de la vie, c’est qu’il n’y a pas d’absolu dans le domaine de l’environnement. Il y a des impacts à tout ce que fait l’homme sur la Terre. Il n’y a pas d’utopie. Et dans le cas de l’hydroélectricité, il y a des conséquences.» Et dire que je cite Jean Charest… (soupir)

Alors, monsieur Le Clézio, retournez à vos préoccupations d’écrivain, et laissez-nous vivre notre vinaigrette et préoccupez-vous plutôt de la situation énergétique dans votre propre pays.

Même volée de bois vert dans un article de Mario ROY, sur Cyberpresse, qui déplore le «rousseauisme condescendant» de Le Clézio:

Disons-le: cette bulle tombant des plus hauts cénacles de la curie littéraire française est extraordinairement irritante.

Dépouillée de son lyrisme, elle apparaît en effet comme une courtepointe de folklore rural, de banalité pseudo-rebelle et de rousseauisme condescendant tricotée tellement serré qu’on ne trouve plus le fil sur lequel tirer.

Faut-il d’abord signaler que la nation – et non la «tribu» – innue n’a pas pour vocation première de fournir à l’homme blanc du pittoresque (Ah! La «rivière sacrée» et son «gibier», ses «baies pour la collecte» et ses «plantes médicinales»…)? Que cette nation, loin d’être impuissante, se débrouille fort bien dans la négociation et la relation publique, y compris aux États-Unis et en France? Qu’elle n’est pas, elle, repliée sur le folklore et ne rejette pas en bloc la modernité? Qu’au Québec, d’autres nations autochtones ont, par le passé, su brillamment profiter des retombées de projets comparables à celui de la Romaine?

Est-il opportun de noter ensuite qu’Hydro-Québec n’est pas exactement une multinationale capitaliste, mais plutôt une société d’État, entière propriété de la population québécoise? De noter aussi que l’hydroélectricité demeure jusqu’à nouvel ordre la façon la plus verte de produire de l’énergie en grande quantité? Et que, éventuellement vendue aux États-Unis (pour la plus grande santé de notre trésor public), elle y offrira une solution alternative au charbon?

Enfin, est-il vraiment nécessaire d’expliquer que nos cabanes au Canada sont surtout chauffées à l’électricité, ce qui nous évite de geler comme des crottes lorsqu’il fait moins 30 dans nos grands espaces?

D’autres réactions sont plus modérées, ce qui ne les empêche pas d’être conscientes des erreurs et des naïvetés du texte de Le Clézio, comme cet article publié par Le Devoir, où Marie-Andrée CHOUINARD préfère souligner la passion de l’écrivain pour les peuples autochtones:

Jean-Marie G. Le Clézio n’a peut-être jamais navigué sur La Romaine. Il mélange à tort multinationale et société d’État, lorsqu’il vise Hydro-Québec et son «monstrueux projet» de production électrique. Cela ne fait pas pour autant du Prix Nobel de littérature 2009, fin décrypteur de l’âme des autochtones, un insolent donneur de leçons bien installé dans sa chaire de Blanc.

N’en déplaise à tous ceux qui détestent le rappel d’un tiers-monde en sol québécois, Le Clézio sait de quoi il cause. Sa critique réfléchie du projet de barrages hydroélectriques sur La Romaine, publiée jeudi dans Le Monde alors que Jean Charest paradait en Europe, dévoile une solide connaissance du combat autochtone pour la préservation de son territoire, un immense respect pour la fragilité de ces nations fondatrices, disséminées partout sur le continent, y compris au Québec.

L’Européen, qui a fréquenté les Amérindiens du Panama et du Mexique, vit la moitié du temps au Nouveau-Mexique, fréquentant les Zunis, Hopis et Navajos. C’est lui qui le premier a traduit les textes mythologiques mayas Relation de Michoacan et Les Prophéties du Chilam Balam. Son premier contact avec l’univers amérindien, au cours des années 1970, lui a procuré un «choc violent» qui le laisse longtemps silencieux de plume.

Depuis, cet écrivain des nomades, des pauvres et des exclus, fasciné par les sociétés autochtones mais inquiet des effets destructeurs sur elles du capitalisme, a côtoyé les premiers peuples. «Nous ne sommes pas les possédants de la vérité. J’ai fréquenté des peuples autochtones, comme vous en avez ici au Québec, porteurs de savoirs très profonds et négligés», expliquait-il au Devoir en octobre 2008.

Son propos est légitime. Sa critique, même venue d’Europe, n’a rien de saugrenu: elle relaie non seulement le potentiel «désastre écologique» lié au développement énergétique, mais aussi l’impuissance des autochtones. Et décidément, M. Le Clézio sait saisir l’occasion quand elle se présente! Le premier ministre Charest, qui s’apprêtait à clore en beauté une mission teintée de bons sentiments environnementaux, a dû rappeler qu’en ce domaine, pas d’absolu, que des «conséquences» sur la Terre des décisions de l’homme.

Bon joueur, M. Charest a convié l’écrivain à rencontrer les peuples qui ont donné leur appui au projet de La Romaine. M. Le Clézio sait sans doute que quatre bandes innues de la Côte-Nord ont signé des ententes avec Québec, avalisant le projet. Mais il sait aussi — et son texte en est un vibrant rappel — que d’autres groupes, la poétesse innue Rita Mestokosho en tête, se battent pour sauver leur rivière.

Le premier ministre joue d’audace, de naïveté ou de méconnaissance en invitant ce sage, conscient peut-être plus que lui de la précarité de ces peuples, à pénétrer l’antre de leur petite misère. Ne sait-il pas qu’à côté de ces grands chantiers qui composent sa vision de «l’avenir du Québec» se déploie une détresse qui accable l’État soi-disant civilisé plutôt que de l’élever?

Enfin, dans son blog, Éric CARDINAL, spécialiste des affaires autochtones et des communications, rappelle que tous les Innus ne sont pas ralliés au projet d’Hydro-Québec:

Le premier ministre Charest a brandi une lettre de François Bellefleur, chef de la communauté innue de Nutaskuan, qui salue le projet de la Romaine et l’entente conclue entre sa communauté et Hydro-Québec. M. Charest oublie de dire que la nation innue est composée de 9 communautés et que la parole d’un Chef n’est pas nécessairement représentatif de toute la nation. Il ne dit pas non plus que d’autres Chefs sont carrément contre le projet (une communauté fait présentement une demande d’injonction en Cour supérieure du Québec) et que d’autres, bien que favorable au projet, ont aussi soulevé de sérieuses inquiétudes.

.

Sur le Web, pour soutien, pour information :
http://allianceromaine2.wordpress.com.

I was reading J.M.G. le Clézio’s extraordinary novel, and I began to wonder whether the place named in the title was real. And so I did what people do these days. I meant to type Onitsha, but my fingers, or was it my mind, slipped: I typed Onishta instead. Only a few hits came up. And for a moment it seemed like there were still some places in this globe that were known of, but not known through and through. Then I caught the mistake. The dream vanished.  The usual stuff came up. And I took up the book again.

“Sunt intr-adevar un exemplu”, consemna un barbat intr-un jurnal intim. “Nu beau, nu fumez. Nu ma duc la teatru, nici la cinema, si sunt total credincios sotiei mele…Niciodata nu ma uit la alta. Ma culc in fiecare seara la ora opt si ma scol in zori , ca sa ma duc la treaba. In fiecare duminica ma duc la slujba religioasa. Insa totul o sa se schimbe de indata de voi fi iesit din inchisoare”

fragment din “Potopul” de J.M.G. Le Clezio

J.M.G. Le Clezio – Potopul, Editura Art, 2008

“Moleşeală şi cruzime, pleoape grele acoperind privirile, guri mari cu dinţi stricaţi, păr gras lipit de sudoarea nesuferită, duhori de seu, duhori de picioare umede, negreală sub unghii, feţe, feţe degenerate, ucigătoare şi umflate, poate ieşite din infern, acolo, ca să ţi se lipească de lucarnă. (…) Se uită chiorâş, mă murdăresc fără încetare, mă murdăresc, livizi cu privirile şi cu râsetele lor dure, care curg şi sângerează în corpul meu gol de pui pregătit”.

Şi tot aşa pe parcursul întregului roman, de-ţi vine să tot laşi  cartea şi să mai faci un duş şi încă unul.

Pentru că Francois Besson nu vede decât urâţenia semenilor săi, nesfârşita lor mediocritate, vieţile lor fără angajament, golite de sens sau de bucurie, capacitatea lor de a lăsa în urmă numai mizerii şi mirosuri urâte. Existenţele lor cu scopuri mărunte, meschine, dar către care se îndreaptă cu determinare, ignorându-l, i se par lui Besson o agresiune în sine la adresa lui. Corespunzător, oraşul, creaţie specific umană, va fi numai zgomot şi mizerie,  purtând în sine propria sa descompunere, ceea ce nu-l împiedică să fie agresiv şi opresiv.

Ca o culme a degenerării produse de civilizaţie – temă dragă lui Le Clezio – până şi potopul biblic a degenerat într-o ploaie măruntă, insistentă, care, în loc să înece lumea dintr-odată, o descompune încet-încet. Sfârşitul lumii vine cu ţârâita dar implacabil, el este conţinut în clipa prezentă.

Mâna sus care nu s-a recunoscut în descriere. Le Clezio a reuşit să creeze acum 40 de ani un personaj care este, azi, de o şocantă actualitate. Francois Besson este oricare dintre noi cei care, azi, avem gânduri criminale faţă de mulţimea cenuşie şi imbecilă de la metrou, cu mirosurile ei, care ne simţim exasperaţi de claxoanele isterice din trafic, care căutăm o oază de linişte, care, care…

Francois Besson e un om care nu se regăseşte în această civilizaţie. Încearcă să se sustragă acestei mecanici oarbe, acestei înrolări în mediocritate, acestui mers al lumii de care se simte străin. Incapabil să facă acest lucru prin creaţie – de altfel, sinuciderea unei prietene, scriitoare, pare să indice că arta nu ar fi o salvare – nu doreşte decât linişte şi simplitate. Caută o oază de linişte izolându-se în camera sa, o caută intrând în localuri şi contemplând un pahar gol de bere, o caută într-o relaţie cu o necunoscută – Le Clezio are senzaţia că femeile îşi înfig mai uşor rădăcinile în lume decât bărbaţii – încearcă să se reîntoarcă la natură, la marea primordială, încearcă să ducă o viaţă simplă, de muncitor cu sapa, încearcă să se refugieze în religie, cerşeşte drept penitenţă.

Toate experimente eşuează pentru că, evident, este cam greu să trăieşti simplu când tu eşti complicat din fire. Şi degeaba îţi arzi cărţile, dicţionarele şi scrisorile atât timp cât tot ceea ce eşti şi ai fost este întipărit în fiinţa ta şi un orb  poate ghici ce fel de om eşti numai după sunetul vocii şi după alte câteva indicii. (De altfel, motivul orbirii apare de mai multe ori, ni se sugerează cumva că orbii înţeleg mai bine lumea pentru că nu o mai văd, pentru că în felul acesta ascultă dincolo de cuvinte).

Sau poate că Besson nu reuşeşte pentru că toate acestea au fost golite de sensul şi de utilitatea pe care le aveau în vremuri mai simple – atât munca simplă, cât şi religia, relaţiile, lucrurile create de mâna omului nu mai au importanţa ritualizată de odinioară.

La un moment dat, un preot îi va atrage atenţia lui Besson, punând exact degetul pe rană: “Judeci lucrurile şi fiinţele, crezi că le-ai înţeles şi n-ai nimic pentru că nu le iubeşti” (boala secolului, dacă e să mă întrebaţi pe mine). Şi îi recomandă să încerce să vadă frumuseţea din lucruri. Numai că Besson nu reuşeşte să vadă decât moartea conţinută în fiecare lucru viu, după cum singur spune (“văd moartea pretutindeni”), moarte în faţa căreia singurul lucru cu rost i se pare a fi integrarea în marile ritmuri ale naturii.

N-am înţeles exact ce se petrece, în final, cu Francois Besson dar nici nu cred că are atât de mare importanţă, pentru că ştiu deja care îi este soarta: a murit sau va muri, ca noi toţi.

WARNING!

Atenţie la melc!

CEL MAI FRUMOS CITAT

Nu ştiu dacă neapărat cel mai frumos, unul din multele, pentru că Le Clezio scrie într-un fel extrem de personal şi de frumos şi m-a ţinut cu cartea în mână, de multe ori, numai din curiozitatea de a vedea cum va spune el lucrurile.

“… ca şi cum ai fi făcut cu propriile mâini o cutiuţă de carton dublată în interior cu oglinzi, ca să faci acolo prizonieră o rază de lumină: capacul odată închis, raza de lumină s-ar repercuta la nesfârşit în interiorul cutiei. Ai păstra-o mult timp, un an sau mai mult şi, într-o seară, într-o anume seară, când ar fi întuneric, ai aduce cutiuţa în camera ta şi, acolo, încetişor, ai deschide-o. Şi ai vedea raza de lumină ţâşnind, străpungând întunericul ca o stea, înainte de a se pierde în ţesătura întunericului, în draperiile înnegrite.”

RECOMANDĂRI DE SERVIRE

Nick Drake – Time has told me

Nu se potriveşte stilul ăsta liniştit cu zbuciumul personajului dar ideea generală a cântecului se cam întâlneşte cu ce-şi dorea el.

J.M.G. Le Clezio – Potopul, Editura Art, 2008

În sfârşit, am reuşit să mă apuc de Le Clezio, la a patra tentativă! Am încercat odată cu “Potopul” şi m-am oprit la pagina 6, am încercat a doua oară şi m-am oprit la pagina 68, am încercat a treia oară cu “Proces verbal” şi am zis “fire-ar ai naibii toţi nobelizatorii ăia din comitetul de nobelizare a scriitorilor, că sunt nişte snobi, cum naiba să premiezi pe cineva de necitit ca tipul ăsta”? Că are o scriitură claustrofobică de-a binelea, uneori nu înţelegi ce acţiuni sau obiecte descrie dar îţi este clar că toate se reped către tine cu intenţii neprietenoase.

Cum însă câteodată aş putea da meditaţii catârilor în materie de încăpăţânare, am perseverat cu “Potopul” şi acum descopăr cu încântare că, odată ce mi-a trecut accesul de claustrofobie şi cel de enervare faţă de o scriitură în mod atât de evident căutată – eu nu cred că poţi scrie în mod natural aşa, nu poţi să pui pana pe hârtie şi să îţi iasă aşa ceva fără premeditare -  ei, bine, descopăr că de fapt îmi place, aşa cum îţi place un joc complicat când mai dibuieşti vreo strategie şi mai treci de o etapă.

Ce m-a făcut să perseverez a fost apariţia, în mijlocul a ceea ce mi se părea o scriitură imposibilă, a unor crâmpeie de frază de o frumuseţe sălbatică, precum: “oraşul, cu faţa la orizonturile blocate, se învârtea în jurul lui ca un rinocer lovit în inimă” sau “o singură scânteie, ţâşnită dintr-o sticlă pisată pe trotuar (…) se reflecta ca o minune pe un spaţiu vecin cu infinitul, aproape cu violenţa  a trei sori”. Ca urmare, într-un interval de numai o oră am trecut de la iritare la încântare, unde mă aflu şi acum.

… natura înconjurătoare la Le Clezio este opresivă, abrazivă, în descompunere şi totuşi agresivă, cu muchii care zgârie retina şi cu contururi variabile – ca şi cum ar fi văzute prin valuri de aer opărit -  şi cu obiecte care se reped către tine să te sufoce. Totul este strident, murdar, corodat, violent, oameni: străzi, blocuri, maşini. Dacă vă simţiţi agresaţi de viaţa citadină, de simpla existenţă a semenilor voştri, dacă v-aţi căutat vreodată o mică oază de linişte în contemplarea unui obiect banal, dacă v-aţi dorit o viaţă cât mai simplă şi fără dileme (ştiind, evident, că nu aţi reuşi să trăiţi astfel), Le Clezio a scris totul despre asta.

… sinestezii stranii: îţi va descrie o pâine evocându-i nu forma ci aroma, dar aroma are concreteţe vizuală, are culori, texturi şi gusturi.

… îţi va povesti pe o pagină cum personajul se uită la trecătorii de pe stradă şi i se pare că nu sunt ceea ce sunt, că doar joacă nişte roluri, fără convingere, de ochii lui şi când începi să te minunezi de atâta paranoia realizezi că, de fapt, Le Clezio îţi comunica altceva şi anume banalitatea ucigătoare a acestor vieţi, derizoriul, gradul mic de implicare al oamenilor acestora plictisiţi în ceea ce tocmai fac. Că sunt figuranţi neconvingători în propria lor viaţă.

… descrie oameni, străzi şi lucruri ca şi cum nu ar fi capabil să vadă la ele altceva decât o urâţenie mortală. În schimb, va găsi un obiect pe care în mod sigur îl consideri dezolant, un pahar de bere golit, şi ţi-l va descrie ca pe o oază de linişte şi frumuseţe şi te va face să vezi că da, un pahar golit de bere poate fi un lucru asupra căruia merită să-ţi odihneşti ochii.

Sunt convinsă că la această primă lectură or să îmi scape tot soiul de lucruri din cauză că mă tot opresc să mă uit la urzeala covorului.

Asta despre stilul lui Le Clezio. Cum este romanul, vă spun după ce îl termin.

L’Africà.
De J.M.G. Le Clézio
Traducció d’Anna Torcal i Salvador Company
Barcelona 2008. Edicions 62
128 pags, 19.00 €

A L’africà, el darrer Premi Nobel, en J.M.G. Le Clézio, ens recrea la seva pròpia experiència del doble descobriment o millor dit d’una doble coneixença: la del seu pare i la del continent africà, concretament l’Àfrica Occidental. Tan un com l’altre, parent i continent, son els veritables protagonistes de l’obra al ésser observats i descrits a través dels ulls de l’autor. Ulls amb deu anys d’edat i paraules amb seixanta quatre que creen una obra a mig camí entre la biografia, la novel•la de viatges i/o d’aventures.

L’autor als vuit anys, finalitzada ja la Segona Guerra Mundial, de la què, per cert, té uns records força curiosos i interessants, plens de dones i vells ja que tots els homes joves hi eren morts o hi eren al front, deixa la seva França natal per marxar a l’Àfrica per conèixer el seu pare amb el germà i la mare. El pare, nadiu de les illes Maurici de les que la seva família va ésser expulsada a començaments del segle XX, va estudiar medicina al Regne Unit i va exercir com a tal, primer un parell d’anys a la Guyana i tota la resta de la seva carrera a la zona de l’interior de Nigèria.

Le Clézio, per una banda, ens explica la carrera del seu pare, que nascut a un lloc de natura tan feréstec com les illes Maurici, va ésser incapaç de fer de metge dins la civilització i per això va haver de marxar, com ja hem dit, primer a la Guyana i després a l’Àfrica. L’autor al parlar-nos del seu pare. es centra, sobre tot, en la seva relació amb aquest continent, amb les seves gents, les seves costums, els seus paisatges…; ens parla de la seva manera de practicar la medicina i dels anys de felicitat completa que va compartir amb la seva dona, francesa com el fill, viatjant i treballant per la seva estimada Àfrica i de la seva posterior falta d’adaptació a la vida a França una vegada es va jubilar.

Per altre banda, J.M.G. Le Clézio nascut a la França ocupada pels nazis degut a què la mare no volia parir els fills al mig de l’Àfrica i mentrestant paria o no, la guerra va i l’agafa vivint a la Bretanya i els aparta, a ella i als dos fills, del seu pare. Amb vuit anys l’autor amb el germà i la mare abandonen França per trobar-se amb un perfecte desconegut: el pare.

Sens dubte les coses haurien anat altrament si no hi hagués hagut la ruptura de la guerra, si el meu pare, en comptes de veure’s enfrontat a uns nens que s’havien convertit en estranys per a ell, hagués après a viure a la mateixa casa que un nadó, si hagués seguit aquell lent trajecte que porta de la primera infantesa a l’edat en què es té ús de raó. Aquell país d’Àfrica on havia conegut la felicitat de compartit l’aventura de la seva vida amb una dona, a Banso, a Bamenda, aquell mateix país li havia furtat la seva vida familiar i l’amor dels nens.

Evidentment pels dos germans Le Clézio va ésser tot un xoc el pas d’una societat burgesa i benestant a viure dins una cabanya al ben mig de l’Àfrica, lluny de tota comoditat i sota la fèrria disciplina d’un pare acostumat a viure sol, amb les seves manies i les seves dèries; on ja no serveixen els tripijocs, les delacions i les llàgrimes que tants bons fruits donaven a casa de l’àvia. Pels dos germans, Àfrica és disciplina, austeritat i un món absolutament diferent al seu, però també és el lloc on es gaudeix de la pròpia vida de forma salvatge i lliure, gairebé perillosa; on la natura hi és en estat pur amb tota la seva magnitud i violència i on possiblement dos nanos poden passar la millor època de la seva vida.

És a l‘Àfrica on vull tornar sense parar, a la meva memòria de nen. A l’origen dels meus sentiments i de les meves determinacions.
../..
Tanmateix, de vegades, camino pels carrers d’una ciutat, a l’atzar, i tot d’una, al passar davant d’una porta als baixos d’un edifici en construcció, respiro l’olor freda del ciment que acaba de vessar, i sóc a la cabanya de pas d’Abakaliki, entro en el cub ombriu de la seva cambra i veig darrera de la porta el gran llangardaix blau que la nostra gata va estrangular i que em va portar en senyal de benvinguda.
../..
Però em recordo de tot el que vaig rebre per primer cop a l’Àfrica: una llibertat tan intensa que em cremava, m’embriagava, de què gaudia fins a sentir dolor.

A aquesta obra, Le Clézio ens fa un breu repàs de la seva infantesa a l’Àfrica profunda; aprofita per estudiar les seves complicades relacions amb un pare força desconegut, del que gairebé no ha pogut gaudir ni compartir experiències degut bàsicament al caràcter d’aquest. Aprofita també per donar-nos conèixer com va ésser la vida d’aquest metge singular fins arribar a unir-se amb la seva família possiblement per, amb aquestes dades, aconseguir comprendre perquè era com era el seu pare. Amb, almenys ho sembla, grans dosis de sinceritat, una prosa senzilla, fresca i íntima que ens transmet una forta sensualitat, ganes de viure i de gaudir d’experiències fora de la nostre quotidianitat i on per damunt de tot plana una certa tristor i melangia envers un paradís perdut.

Avui existeixo, viatjo, he fundat al meu torn una família, m´he arrelat en uns altres llocs. Tanmateix, a cada instant, com una substància etèria que circula entre els envans de la realitat, em veig travessat pel temps d’abans, a Ogoja,. Ambo nades em submergeix i m’atordeix. No tan sols aquella memòria de nen, extraordinàriament precisa per totes les sensacions, les olors, els sabors, la impressió de relleu o de buit, el sentit de la durada.

Il ritornello della fame, di J.M.Le Clezio, Rizzoli

di imminente pubblicazione
L’ultimo capolavoro di uno dei più grandi scrittori del nostro tempo. Da mesi ai vertici delle classifiche francesi.

L’intenso ritratto di un’indimenticabile figura femminile – Ethel, la madre dell’autore – e, insieme, una magistrale ricostruzione della Francia e dell’Europa degli anni Trenta e Quaranta.
Parigi, anni Trenta: Ethel Brun appartiene a una ricca famiglia “coloniale” (il padre è di Mauritius, la madre di Réunion), soffre per il gelo che divide i genitori, ascolta le chiacchiere nel salotto di casa (per esempio sull’ascesa in Germania di Hitler, l’uomo che terrà a bada i comunisti), vive un’amicizia assoluta con la compagna Xénia, figlia di esuli russi, conosce un giovane inglese timido e beneducato, Laurent. Il suo mondo crolla nel 1939: la famiglia perde tutto a causa degli investimenti sbagliati del padre, truffato da un amico, e allo scoppio della guerra si ritrova nella miseria più nera, a Nizza, sfollata da Parigi occupata dai tedeschi. Sarà proprio la fragile Ethel a diventare il pilastro a cui si aggrapperà il resto della sua famiglia, mentre attorno a lei monta l’orrore della guerra e dello sterminio. Nel suo nuovo romanzo,  J.M.G. Le Clézio fonde magistralmente storia familiare, ricostruzione di un’epoca tragica e invenzione narrativa, in un’atmosfera che ricorda quella dei romanzi di Irène Némirovsky.

Cuando ganó el premio Nobel de Literatura 2008, no sólo no había leído ninguna obra de Jean Marie-Gustave Le Clèzio sino que era un perfecto desconocido para mi.  Con motivo de la concesión del premio supe algo de su biografía y su obra, principalmente en artículos y críticas en periódicos y suplementos culturales.

Por fin he leído una obra suya, precisamente la última, publicada en Francia pocos días antes de que recibiera el galardón y que aquí en España ha editado Tusquets el pasado mes de abril, La música del hambre.  

El argumento de la novela gira en torno a un personaje principal, Ethel Brun, una  joven hija única de un matrimonio de emigrados de la Isla Mauricio. Ella se encargará de ofrecernos una visión de la sociedad del París de los años veinte, y lo hará a través de su relación con diversos personajes, su tio abuelo Solimán, el único que añora su país de origen, su amiga de colegio Xenia, una refugiada rusa con apuros económicos, pero fundamentalmente será su propia familia, con todas las connotaciones burguesas de reuniones de salón, dudosas operaciones mercantiles y financieras, y que constituye toda una galería de esa clase social. En esas veladas de ambiente distendido y tedioso a veces irá apareciendo el nombre de Hitler y todo parece indicar el declive que se avecina. Y finalmente llega la descomposición de ese ambiente, los abandonos y las penurias económicas, el hambre en definitiva.

La novela contiene bastantes elementos autobiográficos, y ello conduce a ser, en mi opinión, una obra escrita para disfrute del autor y sus recuerdos, pero no para atrapar al lector. No hay ninguna duda de la calidad de la escritura, de la maestría al manejar el uso del lenguaje y el ritmo narrativo; igualmente se aprecia una aparente simplicidad que oculta la complejidad y el buen trabajo artesanal. Pero a pesar de todo ello nos queda la sensación de ser meros espectadores, no consigue que nos introduzcamos en la trama. Los personajes, curiosos e interesantes casi todos ellos, quedan sin sernos mostrados, parece un coro para el desarrollo de los recuerdos, pero no profundiza en ellos.   Por último, echo a faltar la tensión en el desarrollo de los acontecimientos narrados;  el aspecto histórico queda relegado en aras de la historia familiar, que por cierto tampoco se analiza en profundidad, limitándose a dar noticia de hechos sin análisis de los comportamientos.

La impresión que me ha quedado es que se trata de una novela, fácil de leer, entretenida en cuanto a lo que apunta, eso sí esperando que ocurra algo que no llega a suceder. Ya digo, es como ver unos acontecimientos desde fuera, como simple espectador, pero sin sentirse involucrado en ningún caso. 

Terminé de leer el libro de J.M.G Le Clèzio, sobre la historia de Frida Kahlo y Diego Rivera. Me gustó. Ahora, ¿Esperaba más? Sí, mucho más. Le Clèzio se encarga de contextualizar muy bien la historia de amor en medio de la revolución de esos años, pero creo que, por intentar no caer en lo burdo o meloso, le faltó pasión.

A ver… Es imposible no sangrar con la historia de Frida y Diego. Es imposible no convertirlo en un culebrón, lo es! Pero de los buenos!! Ella y su terrible accidente, su enfermedad posterior, su creación, su no vertilidad,  su sufrimiento, su entrega hacia Diego. Él, revolucionario, popular, infiel a más no poder (tanto que hasta la llega a engañar con Cristina, su propia hermana), su manera de entender la libertad y el amor… Dos hemisferios opuestos que se necesitan para vivir.

Cuando se llega a la mitad del libro, se vuelve mucho más atrapante y lo recomiendo para todo aquel que le interese el tema, o quien no haya leído nada de estos dos genios. El laburo de archivo de Le Clèzio es excelente. Y para los que quieran más, recomiendo el diario de Frida y este otro libro: Frida Kahlo de Rauda Jamís.

La música del hambre
Le Clézio, J.M.G.

Traducción de Javier Albiñana

Andanzas. Tusquets. Barcelona, 2009
NARRATIVA (F). Novela
España (01/04/2009)
ISBN: 978-84-8383-153-3
686 pág.

16,35 € (IVA no incluido)

Inicio de “La música del hambre”, de J. M. G. Le Clézio  (PDF – 135,14Kb)

Reseña en Babelia.

Ethel Brun es hija de un matrimonio de exiliados, el formado por Justine y Alexandre, un hombre apuesto e inquieto que dejó muy joven la isla Mauricio y que, en el alegre París de los años veinte y treinta, se dedica a dilapidar su herencia en negocios poco recomendables. En su infancia, Ethel sólo disfruta durante sus paseos por la ciudad con su tío abuelo, el excéntrico Samuel Soliman, que sueña con vivir en el pabellón de la India francesa construido para la Exposición Colonial. Ya en la adolescencia, Ethel conocerá algo parecido a la amistad de la mano de Xenia, una compañera de colegio, víctima de la Revolución rusa y que vive casi en la pobreza. La existencia de Ethel empieza a tambalearse cuando, en las comidas que su padre ofrece a parientes y conocidos, se repite cada vez más a menudo el nombre de Hitler. Serán las primeras señales de lo que amenaza a la familia Brun: la ruina, la guerra, pero, sobre todo, el hambre. Eso marcará el despertar de la joven Ethel al dolor y al vacío, pero también al amor, en una novela en torno a los orígenes perdidos, durante una época que culminó con un Apocalipsis anunciado.

En Algún Día │ Jean-Marie Le Clézio

Le 8 octobre 2009, les Editions Philippe Rey ont lancé une nouvelle édition de l’Ile Equinoxe, anthologie poétique de Jean Fanchette. Cette réédition bénéficie d’une préface de J.M.G. Le Clézio, prix Nobel de Littérature.

Dans sa préface à L’Ile Equinoxe,  J.M.G. Le Clézio écrit : « La poésie de Jean Fanchette est exigeante, elle est authentique dans chacune de ses paroles, dans la richesse de son rythme, la valeur de ses mots. Il n’est pas indifférent que dans le monde moderne, imbu de théorie et assourdi de certitudes, ce soit cette voix très ancienne, qui charrie toute la complexité et l’originalité de la culture mauricienne, il n’est pas indifférent que ce soit cette voix-là qui nous donne foi dans la poésie. »

Comme le précise son éditeur, L’Île Équinoxe rassemble, selon le plan prévu par Jean Fanchette, les différents recueils composant son oeuvre poétique : Osmoses (1954), Les midis du sang (1955), Archipels (1958), Identité provisoire (1965), Je m’appelle sommeil (1977), La visitation de l’oiseau pluvier (1980), Mémoire de la saxifrage (1956-1991). Empreints de rigueur formelle, ses écrits disent la nostalgie de l’île d’origine, abandonnée très tôt pour s’installer dans la patrie d’exil. Cet arrachement désormais ne laisse plus au poète qu’une « identité provisoire », état d’équilibre instable : « Je ne suis pas d’ici. Je ne suis plus d’ailleurs ». L’Île Équinoxe est traversé par la voix vibrante d’un homme qui, grâce à l’aventure du poème, peut se réapproprier un monde perdu. Né à l’île Maurice en 1932, Jean Fanchette a publié à Paris, où il a vécu, plusieurs recueils de poésie qui lui valurent le prix Paul Valéry en 1956 et le Prix Fénéon en 1958. Psychanalyste de métier, il a aussi fondé et dirigé la revue de littérature bilingue : Two Cities, où il a fait connaître les oeuvres de Henry Miller, Lawrence Durrell, Anaïs Nin, William Burroughs, etc. Il est mort à Paris en mars 1992.

Editions Philippe Rey : site
ISBN : 9782848761510
14,5 x 19 cm ; 224 pages
17 €

Diffusion : ouvrage disponible en librairie
et sur le site de la Fnac