(14 martie, dimineata – Deuteronom 22-24)

Legea talionului: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, încrâncenările armate şi decimarea popoarelor idolatre din jur precum şi numeroasele istorisiri violente ale Vechiului Testament, îi împinge pe mulţi să creadă că Dumnezeul acestui Vechi Legământ este Unul violent, cu înclinaţii de dictator feroce. Pentru ei imaginea acestui Dumnezeu nu poate să fie sub nici o formă conciliată cu imaginea pe care Noul Testament încearcă să ne-o creioneze.

Istoriile sângeroase ale Vechiului Testament nu pot fi şterse şi nici măcar reinterpretate astfel încât violenţa să pălească şi omorurile cumplite să fie uitate. Ele sunt un tribut adus lumii reale în care omul de rând era simplă “carne de tun” în mâna intereselor, adesea meschine, ale împăraţilor, o lume de care nu reuşim să ne despărţim nici după mii de ani de aşa zis progres. Acele istorii, necosmetizate şi pline de un realism debordant, dovedesc încă o dată Sfânta Scriptură drept  cartea de căpătâi, vrednică de încredere.

Dar oare ce fel de oameni puteau să construiască astfel de împrejurări vitrege, războaiele fără număr şi situaţiile de o încrâncenare rară? Ne putem imagina un israelit tocmai întors dintr-o campanie militară dispus să ajute animalul aproapelui său căzut sub povară? Ne putem imagina o femeie din poporul ales, cu mâinile aspre de muncă, obişnuită să ducă greul familiei şi îngrijorată de nevoile zilnice, returnând valorile găsite pe drum, când nu era decât ea şi Dumnezeu? Putem găsi oare în mijlocul naţiunii, de acum libere şi cu picioarele pe drumul prosperităţii,  dar care mai are încă adânc brăzdate în suflet starea de rob şi lipsa, oameni care să împartă din bunurile lor şi celor lipsiţi, care să se raporteze cu bunătate şi căldură la cei care le bat la uşă? Nu, nu putem spera la aşa ceva, istoria prea crudă a umanităţii nu ne dă voie.

Într-un anume sens istoria noastră, a românilor, se aseamănă cu istoria lor. Am trăit decenii bune învăţând ce înseamnă capul plecat şi “cărămizi” făcute fără “paie”. Am fost robi şi dictatorul era tot mai aprig. Dar eliberarea a venit şi ne-am primit înapoi ţara. Sufletele nu ni se vindecară total când am aflat ce uşor poţi să ai acces la lucruri pe care altădată nici cele mai cutezătoare vise nu le puteau născoci.  Am învăţat să gustăm din plin din “a avea” şi am uitat repede “sa fim”.  Lupta de supravieţuire cruntă pe care o duceam înainte a lăsat loc unei alte lupte, mai acută şi mai pervertită, cea de înavuţire. Pentru a fi câştigători aici am învăţat să nu ne mai uităm nici în dreapta, nici în stânga şi să nu luăm în calcul pe cine zdrobeşte talpa noastră.

Israeliţii puteau cădea şi ei într-o astfel de capcană. Puteau deveni egoişti, corupţi şi de un materialism dezumanizant. Dar acolo era Dumnezeu, Cel care era interesat de soarta animalului căzut sub povară, a străinului lipsit de speranţă şi a semenului care se chinuie lângă noi. Evreii primeau, printre sutele de legi, şi legea dragostei ce se îndreaptă spre aproapele indiferent de coloratura acestuia, a dragostei ce oferea fără să ceară în schimb, căreia îi păsa fără vreun interes şi care se jertfea fără nici un calcul.

România creştină are şi ea nevoie să înveţe rapid una din aceste legi aşa de bine conturate în Noul Testament, deja învechit în sufletul naţiunii. Dimineaţa va veni atunci când vom reuşi să ne desprindem din lanţurile răutăţii şi să ne răpim egoismului descoperindu-i şi considerându-i pe cei din jurul nostru.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

(29 ianuarie, dimineata – Exod 21-22)

Legile unui stat au la baza, printre alte principii şi pe acela al respectării şi apărării celui mai slab element al societăţii respective. Fie că este vorba de femei, copii sau bătrâni, de categorii defavorizate sau de persoane cu diferite grade de handicap vom găsi de fiecare dată, mai ales în societățile avansate, legi croite special pentru a-i proteja în primul rând pe ei. Tindem să credem că pentru a înţelege şi aplica regula protejării celui mai slab societatea umană a trebuit să treacă prin diferite stadii (iluminism, umanism, etc.), stadii care au avut rolul de a educa societatea. Dar priviţi la legile pe care Dumnezeu le dă evreilor în aceste capitole; cele mai multe dintre ele au în vedere apărarea robului, a femeilor, a oamenilor care pot să fie răniţi foarte uşor şi care nu au instrumente de apărare la îndemână. Societăţii umane i-a trebuit multe secole pentru a stabili legi în favoarea celor slabi şi a depăşi barbarismul, dar în pustie Dumnezeu le spune evreilor să nu ţină cu forţa un rob mai mult de şapte ani, să plătească ceea ce au stricat, să dea înapoi ce au împrumutat, să respecte proprietatea semenului său, să nu-l asuprească pe străin şi să poarte de grija văduvei şi orfanului. Prezenţa lui Dumnezeu făcea din societatea evreiască cea mai modernă şi umanistă societate a vremurilor, o societate ridicată cu multe stadii de civilizaţie în faţa societăților ce îi înconjurau şi a multora care vor urma.

Mai este un element deosebit de important în aceste capitole: deşi este dată aici legea talionului (viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte), observăm şi o preocupare intensă a lui Dumnezeu de a transmite evreilor sentimentul importanţei vieţii. Dumnezeu le spune, prin legi care apară existenţa şi pedepsesc crunt omorul, că viaţa este importantă şi ea trebuie respectată. De la geneză şi până astăzi Dumnezeu a păstrat pentru sine capacitatea de a da viaţă şi pe cea de a o lua înapoi. Cu căciula în mână omul nu poate decât să se minuneze atunci când pe lume vine un copilaş şi să se întristeze în prezenţa morţii.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

 De multe ori, prin cuvântul Său de învăţătură, Mântuitorul Iisus Hristos uimea mulţimile prin ceea ce învăţa, prin ceea ce îndemna, prin soluţiile pe care le oferea oamenilor. De multe ori ajungea să demoleze vechi concepţii sau tradiţii, propunând lucruri greu de acceptat pentru cei  ce fuseseră învăţaţi, de generaţii şi generaţii, că trebuie să facă altfel. Duminica a 19-a după Rusalii ne vorbeşte despre o astfel de învăţătură prin care Domnul ne grăieşte despre iubirea vrăjmaşilor. Iată cum consemnează acest lucru Sf. Evanghelist Luca:

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.

Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi  nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.

 Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!”(Luca 6,31-36).

Pentru poporul lui Dumnezeu, aceste cuvinte au răsunat greu. De la Moise, marele Profet, ei primiseră legea Talionului care sancţiona aspru pe cei ce greşeau: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior” (Ieşire 21,24). Ori Mântuitorul cerea oamenilor să uite orice nedreptate venită din partea semenilor, orice jignire sau vătămare şi să se răspundă la rău….cu iubire! Greu cuvânt! Dar cât adevăr se găseşte în îndemnul de la finalul pericopei: ”Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!”. Dincolo de limitele noastre omeneşti, Domnul ne cere să fim asemenea lui Dumnezeu! Să fim buni, să fim îngăduitori, să fim iertători, să trecem cu vederea răul, să răspundem nedreptăţii cu cea mai mare „dreptate” care este …Iubirea. După 2000 de ani de la acest moment din viaţa Mântuitorului, încă mai sunt destui oameni care trăiesc după preceptele legii Talionului, răspunzând răului cu rău, răsplătind după dreptate. Într-adevăr, dreptatea este un atribut al lui Dumnezeu. La El este toată dreptatea! Dreptatea noastră este mereu incompletă, insuficientă, nedeplină, limitată. Pentru a depăşi aceste limitări, Fiul lui Dumnezeu ne dăruieşte soluţia Iubirii! În locul cântăririi culpei celui ce ne greşeşte, Iisus Domnul ne îndeamnă să-i pedepsim pe cei nedrepţi cu… Iubire! Să răspundem răului cu cel mai mare bine şi în felul acesta stingem răul cu care celălalt a venit asupra noastră: „Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5,39), pentru ca apoi să întărească cele spuse cu un îndemn fără echivoc: „Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5,44), pentru că „aşa (trebuie) să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16).

Iubirea adevărată nu e cea egoistă, schimb la schimb, avantaj pentru avantaj, ci cea dezinteresată, cea făcută cu inimă. Domnul Hristos ne oferă o cu totul altă perspectivă decât ne oferă lumea. În locul milosteniei făcute după principiile pieţei – un bine contra unui lucru sau avantaj, serviciu contra serviciu – în locul alergării după câştig, El ne îndeamnă la ajutor şi iubire dezinteresate. Dacă este ceva ce surprinde peste măsură, aceasta este să ajuţi pe cineva dezinteresat. Acest lucru topeşte chiar şi cea mai împietrită inimă! Creştinii ar trebuie să fie altfel decât ceilalţi oameni. Să fie mai buni, să fie lumina lumii! Să fie întru toate cu Dumnezeu. Iar a fi cu Dumnezeu înseamnă un plus de dragoste, mult mai multă dragoste!

Sunt învăţături care nu lasă loc la interpretări sau nuanţări. Tot ceea ce ne cere Domnul este atât de clar. Trebuie să trecem această probă. Trebuie să ne depăşim nişte limite. Trebuie să ne depăşim pe noi înşine! Să depăşim condiţia aceasta de fiinţe limitate, supuse greşelii, păcatului, efemerului. Pentru a ne înălţa dincolo de limitele pe care păcatul strămoşesc le-a pus firii omeneşti, trebuie să tindem spre un ideal – acela al asemănării cu Dumnezeu – căci pentru aceasta l-a zidit Dumnezeu pe om dintru început. De aceea, în încheierea acestei învăţături Domnul Iisus a şi subliniat: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48). Iar pentru asta să luăm aminte în primul rând la nemărginita iubire a Mântuitorului, care S-a jertfit pentru noi, iar pe Cruce S-a rugat pentru cei ce L-au chinuit. S-a rugat pentru iertarea acestora, nu pentru pedepsirea lor.

Fericiţi sunt creştinii care trăiesc în desăvârşită dragoste unii cu alţii!