Atunci când cade prima zăpadă trăiesc imperceptibil bucuria pămîntului care îşi trage pătură de nea până sub bărbie pentru a-şi încălzi  nefericirea transformării în pârloagă… Stratul alb estompează măcar temporar mizeria cotidiană – fie ea fizică, fie ea politică -, iar atmosfera expiră rece şi fornăie precum un cal în buiestru. Iernile bucureştene sunt departe de imaginea de poveste decupată inspirat de fraţii Grimm şi transmisă nouă de bunicii care ascundeau lemne în soba ce duduia fierbinte şi ne puneau în faţă mere coapte. Stăteam la gura sobei şi trăiam bucuria emoţiei care avea gust de pâine coaptă pe vatră şi aşteptam surprizele anotimpului cu sufletul la gură.  Vremuri demult apuse – vorba poeţilor… Nu existau zoaiele din preajma bordurilor, iar primarii nu se băteau cu pumnul în piept pentru a demonstra că lupta cu prima ninsoare poate fi comparată cu bătălia de la Podul Înalt. Erau timpuri în care râdeau gutuile în geamuri, bolborosea apetisant vinul fiert în cănile mari de lut şi băteau colindătorii la uşă fără să arunce în prealabil chiştocul de ţigară în tinda casei bătrâneşti. Îmi va fi întotdeauna un dor constant de acele ierni aproape magice şi percep degradarea constantă a anotimpului rece care încă nu înţelege că stresul lunilor anterioare îţi interzice să doreşti o straşnică bătaie cu bulgări. Evident că anotimpul nu are nicio vină. El suferă. În tăcere spartă de şuieratul vântului bezmetic. Încearcă să-şi facă treaba la locul de muncă, am putea spune. Aruncă nişte fulgi anemici peste bulevarde, spre disperarea edililor luaţi de fiecare dată pe nepregătite. Privesc pe fereastră de la înălţimea celui de-al optulea etaj şi-mi vine să scriu că până şi iarna se contorsionează cuprinsă de lehamite. La televizor, cu o cravată mov agăţată de gât, bombându-şi pieptul a asediu câştigat prin lingerea perpetuă a dosului prezidenţial, fostul viitor premier Boc macină vorbe de neînţeles. Fără sonor. Aş vrea o iarnă pură, dar poate că am pretenţii mult prea mari…


SURSA FOTO - chrisob.com

Funcţie psihică caracterizată prin orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri şi prin efortul depus pentru atingerea lor.

Ne trezim dimineaţa. Cu chiu cu vai. Unii dintre noi ne bem cafeaua, lipsiţi de orice poftă de viaţă, alţii ne fumăm Marlboro-urile, aruncaţi pe un frig cumplit, în dorinţa de a nu deranja non-fumătorii. Ne uităm pe fereastră/ balcon, şi ne-am dori să stăm în pat, să dormim toată ziua, până s-ar termina ziua, sau eventual, până ne-ar trece lipsa de chef.

DAR…. cumva, tot reuşim să ne sculăm, să ne apucăm de treabă. Cum se face aceasta? Necesitatea de a aduce bani în casă, pentru a susţine familia,  aspiraţiile către viitor care ne impulsionează in a ne documenta, plăcerea de a avea un corp bine format, care ne convinge a ne strofoca suficient de mult până ne pierdem răsuflarea in sala de forţă..

În tinereţea unora dintre noi, am apucat să prindem anumite desene animate care ne inspirau o motivaţie incredibilă pentru săvârşirea anumitor acţiuni… Mai târziu, in adolescenţă, am întâlnit anumiţi mentori, chiar dacă palpabili (aflaţi în jurul nostru), sau de prin mass-media/ din mediul cultural ce ne-au putut convinge asupra scopului nostru în viaţă. Poate chiar munca unora în muzică, pictură, arte marţiale, şi multe altele au reuşit să ne îndrume calea spre ţelul nostru… Povestea oamenilor care nu ştiau să renunţe în activităţile lor ne-au fascinat pe unii dintre noi într-atât de mult încât vroiam sa fim precum ei, zeii noştri nestăviliţi în voinţa lor de fier.

Dar… ce te faci atunci când.. Eşti lipsit de voinţa de a face orice? Atunci când nimic nu reuşeşte să te impulsioneze în vreun fel, suficient de mult încât să te facă să îţi doreşti ceva de la viaţă? Care este soluţia optimă pentru aceasta? Să le enumerăm…

1)Sinuciderea? Nu apuci să vezi rezultatele…

2)Terapie prin psihologi specializaţi în probleme de genul? Costisitor tată…

În mod stupefiant, am reuşit să fac o legătură extrem de interesantă: oamenii care nu au văzut, să zicem din categoria masculină: dragon ball pe tvr1, dintre tinerii generaţiei 90, manifestă o voinţă ceva mai redusă decât cei care au făcut-o… O persoană care nu are multe obiecte personale, si nici o situaţie financiară prea bună este predispus să îşi dorească mai multe de la viaţă, dar indiferent de multele circumstanţe în care se dezvoltă personalitatea unei persoane, dintre persoanele cu care am discutat, afirmaţia mea de mai sus se păstrează ca o axiomă în cazul tuturor, fără o excepţie.

Însă… daca tu ai trecut de adolescenţă, timpul în care încă mai absorbim informaţii  ca un burete (relativ), care poate fi procedeul practic prin care îţi poţi căpăta voinţa? Acest subiect il voi relua când voi fi documentat pe deplin, atât asupra acestuia, cât şi asupra rezolvării problemei.

Eu am fost un caz fericit. Am ştiut dintotdeauna câteva lucruri, printre care faptul că nu pot permite unei persoane să se afirme ca fiind superioară, în condiţiile în care, să zicem, eu ştiam că aveam potenţialul să îi contracarez superioritatea. Dorinţa de a stabili adevărul, concretul, dreptatea, acestea m-au motivat pe mine să obţin rezultate foarte frumoase, cât şi timpurii asupra vitezei de scriere la tastatura, într-unul din cazuri. Zilele trecute m-am apucat de acest blog dintr-o dorinţă frenetică de a-mi dezvolta liniaritatea gândurilor, cât şi pentru faptul că mă ajută în documentarea mea, spre realizarea unor articole viitoare. Totul spre bine…

Mă încearcă de la o vreme o lehamite existenţială. I-am zis în fel şi chip: plictiseală, boală, frustrare şi tot aşa. O pun în cîrca unor lucruri neînsemnate şi mă debarasez de ea cît pot. Pînă are grijă cîte cineva să-mi amintească. De fapt, nici nu mai ţin minte de la ce-a pornit lehămesirea asta. Tot mai multă lume-mi zice că e astenie. Lehamitea mea e însoţită de o nostalgie idioată şi mă mir pe zi ce trece de dorul ăsta inexplicabil. Se întinde de la vremuri din liceu pînă la oameni pe care i-am văzut o singură dată. Oare ce s-o fi ales de ei? De fapt, nu-mi pasă. Să-şi vadă de vieţile lor. Mi-e frică nu cumva să-mi spună că o duc foarte bine şi că nu au nimic de reproşat. N-am chef nici să depăn amintiri din liceu, pe care cred că nu le mai ştiu atît de bine. Să le spun de starea mea de lehamite, nu ar înţelege ce m-a apucat. M-ar lua la rost şi mi-ar înşira zeci de motive. Că trebuie să fiu bucuroasă că fac ceea ce fac, că am ajuns bine, că altora le este mai rău. Zilele astea de lehamite se transformă într-un fel de egoism ciudat mie. Nu îmi pasă ce face cutare sau cutare, că tot la fel îmi e. Mă tot plîng şi mă vait dar mîinile tot în sîn le ţin. N-am ce-i face şi cu asta basta. Poate trece aşa de la sine sau poate se rezolvă într-un fel. Cel mai probabil, însă, am să-i dau alt nume şi am să o iau ca atare. Cred că de mîine am să-i spun simplu, hău.

Lehamitea la romani este expresia unui complex, care oricat de savant ar fi camuflat in expunerea teoretica de fapte determinante  care l-ar motiva este sinonim cu imoralitatea, eroarea,dezordinea, hotia, ilegalitatea, necinstea, lasitatea, minciuna,neomenia, vinovatia, cusurul, hiba, racila, betesugul,meteahna, stricaciunea, imperfectiunea,dereglajul, deteriorarea, neajunsul, deficienta si  multe alte sensuri semantice…

Lehamitea este o optiune si o problema romaneasca, despre care  se poate si tacea si vorbi despre altceva. Dar renuntam in cazul acesta de a  sesiza deficitul de educatie democratica si de libertatate de exprimare, care pana una alta provin dintr-un deficit de emancipare individuala.

Democraţia venita peste niste indivizi  speriati, umiliti, docili, needucati, VICTIMIZATI.. nu va functiona niciodata, desi intelectualii si-au  tot incearcat teoriile etice, care enerveaza si provoaca furii de multe ori….Asa ca,nu numai ca nu sunt recompensati pentru obsesiile lor sociale, ci dimpotriva, de-a dreptul ridiculizati si atacati permanent…fiindca starea natiunii trebuie sa ramana neschimbata.

Spunea cineva, ca daca intrebi doi romani, ai parte de trei opinii! Datul cu parerea este pus din ce in ce mai des la indexul negativ ,sub amenintarea cu excluderea  din randul lumii. In acest context,cine sa se mai incumete sa formuleze opinii impotriva convingerilor celorlalti,eventual,Doamne fereste,vreuna pertinenta?! Si daca,mai adaugam si opinia mea ,de acum, atunci este clar ca avem un defect cei ca mine- avem opinii! Si mai rau,suntem incapabili de a le tine numai pentru noi! Era celebra, in epoca, zicerea “stimati tovarasi, am si eu o opinie personala, dar nu sunt deloc de acord cu ea!”. Brrr..

Ce se intampla totusi ? Goethe spunea ca “nimeni nu este mai captiv decat cei care cred fals ca ar fi liberi”. Calitatile romanilor ies in evidenta si se pot generaliza prin antiteza cu defectele lor. Este greu, chiar foarte greu sa faci o alegere a unei lacune, pe care sa o consideri principala cand varsta si experienta de viata nu te indrituiesc inca…

De aceea am incercat sa aleg dintre cusururile care ne opresc in a evolua, ceea ce pe mine ma deranjeaza cumplit si anume…. COMODITATEA, in sens eufemistic desigur, fiindca de fapt este vorba despre APATIE, INACTIVITATE, INERTIE si mai ales INDIFERENTA , ca sa nu spun LENEVIE…starea aceea de a refuza sa gandesti si sa te informezi si sa preferi sa te lasi gandit, sa iei toata informatia  gen catering, fara sa o treci prin filtrul propriu, dintr-o lene perversa de a o mesteca , ca deh…muieti sunt posmegii…

Vorba romaneasca “prin colturi si rotunda”, materializata in expresii, contine niste avataruri reale..burta verde, taie paie, pierde vara, propteaua gardului, a sta cu mainile in san, a sta cu ochii in tavan, a cloci pe vatrai, a razema peretii, a arde gazul de pomana, a taia frunza la caini,  a cauta peri in palma,  a sta cu burta la soare…care confirma nu numai ca romanul s-a nascut poet, ci ca genetica functioneaza …

Trist este insa ca prin parafrazare…ajungem la sintagma “romanul s-a nascut boier” ! Creativ, chiar inventiv in propria-i comoditate, romanul ar vrea sa nu il clinteasca nimeni si nimic din aceasta pace moderna, ca in bancul cu ardeleni: ce faci bade ?..sed si cujet , raspunde acesta dimineata, iar pe la pranz…doar cujet ! Depinde la ce se cugeta…si la actele rezultate din aceasta cugetare, a caror esenta valorica este evaluata in sfera constiintei.

Distinctia dintre constiinta binelui si a raului este conventionala, de fapt exista o singura constiinta, care in raport cu circumstantele vietii,dar si cu modul de formare al persoanei, cu modelele pozitive sau negative asimilate de aceasta prin imitatie, cu inclinatiile sale..va fi  o consiinta indreptata catre bine sau catre rau, catre munca sau catre comoditate. Lenea este opusul moral al harniciei. Comodul este incapabil de a construi idealuri, de a aspira catre adevaruri nobile, catre sublim. Lancezeala gandirii trage in jos persoana, inchide perspectiva, o insingureaza si o face sa aiba in jurul sau numai obstacole si dusmani.

Cei care “fac degeaba umbra pamantului” privesc totul cu invidie si patima si incepe sa doreasca distrugerea lumii si a celorlalti, tocmai fiindca incapabil de a face ceva bun ..este invidios, se simte inferior fata de cei ce reusesc, asa ca doreste sa ii suprime, sa ii distruga, sa-i inlocuiasca si sa nu-i lase sa i-o ia inainte. in felul asta se prefigureaza un model psihomoral negativ al neimplicatului, absenteistului, fanaticului antisocial, a celui care comploteaza impotriva ordinii statului.

Lehamitea altereaza fiinta pustieste sufletul, induce catre o stare de inchidere in sine, de insingurare, de marginalizare, de conflict si ura in relatiile cu ceilalti.

Nu e bine deloc ! Trag semnalul de alarma…ma aude cineva ?

„Am scris aceste divagatii in 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune si orgoliu. Din tot ce am publicat in romaneste si frantuzeste, acest text este poate cel mai pasionat si in acelasi timp imi este cel mai strain.“

Cioran, 1990

..atat de vechi si atat de actual…

Doamne, ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic… Comparaţia cu ce s-a îndeplinit în alte părţi ne-a relevat neantul trecutului propriu şi inexistenţa culturii noastre. [...]

O mie de ani s-a făcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Când s-a născut în noi conştiinţa, n-am înregistrat prin ea un proces inconştient de creaţie, ci sterilitatea spirituală multiseculară. Pe când culturile mari pun omul în faţa creaţiei din nimic, culturile mici în faţa nimicului culturii.

Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic, n-am câştigat nimic. Atâta vreme de vegetare dacă n-a consumat efectiv substanţa vitală a neamului, n-a întărit-o şi n-a dinamizat-o în nici un fel.

Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sunt prea mândru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu, că au putut dormi atâta timp, în aşteptarea libertăţii. România are un sens întrucât o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie.

Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viaţa României trebuie să se convingă că în ţăra aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii şi directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută.

[...] Fiecare din noi este în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră este şi mai nenorocită, fiindcă nu avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decât cu viitorul.

Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decât că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se pune pentru întâia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamică, fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent.

Misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decât toată istoria universală, deşi noi ştim că trecutul României este un timp fără istorie.

Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990, pp. 39-40

De cand am ajuns in Berlin ma preocupa treaba asta. Dar mi-am zis ca ma preocupa degeaba asa ca am diluat nitel preocuparea si am lasat-o sa zaca undeva la coada preocuparilor marunte. Dar de fiecare data cand vad prostituate berlineze imi revine intrebarea, imi revine preocuparea. Nu am mai vazut in nici un oras asa ceva. Si ma binedispune ceea ce vad. Langa fiecare prostituata e un domn sau sunt mai multi domni. Si, in loc de o negociere grabita, jenata, cu ochii in jos, vad de absolut fiecare data si in cazul oricarei prostituate lungi discutii ca intre indragostiti. Barbatii sunt curtenitori si veseli, se intind la discutii de cate un sfert de ora, de cele mai multe ori pleaca singuri, luandu-si “la revedere” de la prostituate ca de la niste prietene apropiate. Iar prostituatele zambesc, spun lucruri hazlii, nimic contrafacut, nici o placa, nici o stinghereala. Lungile si languroasele discutii intre prostituate si clienti sunt o bucata foarte importanta din imaginea Berlinului la mine in minte. Imaginea Berlinului la propriu si la figurat.

Prostituatele – treaba complicata, nu stiu daca doar in Romania sau peste tot. Savoarea cu care le-am privit eu intotdeauna nu mi-a fost impartasita de prea multe prietene. Eu am crescut cu imaginea prostituatei in literatura, am stiut de mica si mi se confirma si astazi ca prostituata este personaj literar de calibru mare, e ofertanta ca personaj, este o ancora si cand citesti si cand scrii. Simpatia mea pentru ea este la fel de mare ca cea pentru marinari, soldati, cersetori, nebuni, zei. Ingredient vital, cu alte cuvinte. Poate (de fapt, sigur) ca si relaxarea parintilor mei fata de subiect mi-a lasat intacta placerea de a-mi imagina cum aratau prostituatele la care se ducea Kafka, de exemplu, sau placerea de a privi femeile in varsta, fardate ca niste clovni, vesnic la datorie in dubitele lor de pe marginea apei in Hamburg.

Prima oara cand am intrat in contact direct cu o prostituata a fost pe Aviatorilor. Eram cu prietenul meu si ne asezaseram, fara sa stim, pe banca fetelor care isi asteptau acolo clientii. Au venit doua, lungi, slabe si musculoase si ne-au spus ca se aseaza si ele cu noi pe banca, spera ca nu ne suparam. Aveau amandoua o incarcatura foarte interesanta, o lehamite vecina cu lehamitea omului foarte inteligent. Erau atat de sictirite incat pareau intelepte. Nu am putut sa stam prea mult cu ele, ca devenea ciudata toata scena, se opreau masini, le mai intrebau domnii cate ceva si pe urma se uitau nedumerit la noi. Ne-am zis sa nu cumva sa le stricam piata, ne-am luat “la revedere” si am plecat. Ma gandesc la fetele alea doua si astazi, pe una cred ca am mai vazut-o. Imbatranise un pic dar nu mult, imbatranirea ii daduse parca si mai mult farmec.

Retraind in minte situatia de pe banca, am inceput sa iau, cu tipica-mi asa-zisa deformare mentala, foarte in serios subiectul si, de unde eram intr-o legatura ancestrala si tandra cu problema, am ajuns, dupa doar o noapte de gandire, sa imi fac planuri de eliberare a fetelor din statutul lor, mi-am imaginat cum sunt tratate, mi-am imaginat plastic intrarile si iesirile la ele in camera si nu numai la ele in camera, ca sa ma exprim ocolit. Le-am vazut ca pe niste victime, am vrut sa ma duc din fata in fata si sa explic cum poate sa faca si altceva, cum poate sa renunte la a fi folosita si umilita. Barbatii din jurul meu nu m-au sustinut in problema. Dar eu nu m-am suparat deloc, eu nu ma supar deloc cand cineva nu imi sustine o idee, mi se pare o barbarie sa bagi un proiect pe gatul cuiva. Tu lucrezi la el discret si, daca e cineva interesat, te gaseste el, nu trebuie sa dai cu proiectul in populatie. Ti-ai declarat intentiile si gata. Nu e nimeni cu tine in problema, nu-i nimic, incerci sa afli de ce nu e. Barbatii au avut cam toti aceeasi parere. Ca eu idealizez meseria, ca nu trebuie sa im imaginez ca in fiecare curva se ascunde Julia Roberts, unii au ras imaginandu-si cum as arata eu ducandu-ma din fata in fata si incercand sa vorbesc despre exploatare, libertate si asa mai departe. Baietii mi-au spus direct ca o sa vina pestii si o sa ma goneasca. Asta daca nu o sa ma scuipe si injure intai fetele. Ideea era ca nici o prostituata nu vrea foarte mult sa renunte la meseria ei. M-am simtit foarte prost, m-am simtit asa cum imi imaginez ca se simt femeile care vor sa isi schimbe sotii si care ii freaca la cap cu cine stie ce tampenii de genul orei la care vin acasa, pornografiei, cumparaturilor, vacantelor, curateniei in casa si altor cacaturi. Iata-ma dorindu-mi sa schimb destinul omului care nu vrea sa isi schimbe destinul. Iata-ma salvatoarea unor oameni care nu vor sa fie salvati.

Mi-am dat seama ca, de fapt, nu voiam sa le salvez pe fete de prostitutie ci de mizeria pe care o aducea romanismul in toata treaba. Ma gandeam ca abuzurile in zona asta trebuie sa fie pe masura abuzurilor din orice zona romaneasca. Ma ingrozea lipsa de respect, neintelegerea faptului ca prostitutia este o meserie ca oricare alta, desconsiderarea femeilor in cauza si de-aici imi veneau toate ideile cumplite in privinta vietii fetelor. Dar combinand cele spuse de baieti cu imaginea generala a imposibilitatii de a schimba ceva in Romania, am renuntat la fantezia mea de a educa fetele care se prostitueaza. M-a ajutat si faptul ca un prieten care a fost la o prostituata mi-a zis ca fata are ambitia de a deveni psiholog dat fiind ca a strans, involuntar, foarte multe povesti despre impotenta, lipsa de comunicare intre parteneri, gesturi sexuale firesti vazute de catre romani ca supreme perversiuni. Mi-am zis ca fetele in Romania au ambitie mare si ca nu raman ele prostituate mult timp.

Aici insa mi-a trecut prin cap ca fetele raman in meseria asta mult timp. Ca nemtii fac serios orice meserie. Cu zambetul pe buze si cu energie pana la capat. Toata treaba cu fututul pe bani intrand in sistem la fel de neted ca brutariile, nu mai are nimeni sansa de a-si pune problema ca poate nu e in regula sa ti-o tragi pe bani o viata intreaga. Fetele rad si discuta cu clientii, nimeni nu le agreseaza, nimeni nu le supara, ele au dreptul sa refuze clienti si, fie vorba intre noi, am vazut ca pe cei hidosi, batrani sau beti ii cam refuza. Sunt atat de amabile, frumoase si zambitoare incat multa lume spera intr-o rezolvare miraculoasa cand le intalneste.

Sa va spun o poveste care pe mine m-a miscat foarte, foarte tare. Nu stiu exact in ce directie m-a miscat dar m-a miscat. Am vazut o emisiune despre asta, nu am putut primi informatii la prima mana, din pacate. O doamna in varsta, foarte bogata si foarte frumoasa, nu reusise in toata viata ei sa aiba nici macar un orgasm. Se intampla multor femei, doar ca la noi, la romani, discutia despre asta o sa apara peste 100 de ani sau niciodata. Doamna in varsta se hotarase sa se duca la o prostituata pentru ca sotul ei se dusese o viata intreaga la bordel si se declarase satisfacut sexual. Venise si doamna sa incerce. Dupa sexul cu o tipa foarte amabila si frumoasa, doamna arata ca si cum ar fi fost proaspat scoasa dintr-o masina de spalat. Cuifulita, umeda, pierduta. Nu stia exact ce sa spuna reporterului. “Cum a fost?” a intrebat reporterul. “Minunat. Absolut minunat. Nu imi revin.” Fata de langa ea era foarte mandra si o tot mangaia pe doamna. Am mai vazut un reportaj despre o prostituata specializata in virgini batrani. De fiecare data cand iesea un virgin de la ea, spuneai ca a iesit de la un dentist priceput. Ce vreau sa spun este ca aici fetele isi iau meseria in serios si genereaza, de multe ori, satisfactii spectaculoase si cu oarece morala, nu doar un pic de sperma tasnita la necaz. Iar asta creeaza o soliditate a meseriei, o soliditate pe care nu simti nevoia sa o fisurezi cu toate ca iti staruie in minte ca orice femeie poate sa devina mai mult de-atat si ca a te culca zilnic sau aproape zilnic cu necunoscuti e riscant fizic si psihic.

Gandindu-ma, asadar, la o oarece simbolistica a veseliei si curtoaziei din jurul prostituatelor berlineze, nu mai stiu daca sa raman sau nu binedispusa. Pentru ca aceasta veselie, aceasta politete este prezenta in toate zonele prestarii de servicii in Germania, facandu-le pe toate sa para la fel de confortabile. Nu doar pentru clienti ci si pentru prestatori. Acceptarea, impachetarea frumoasa a fiecarui lucru poate ascunde multe chestii imputite pe care lumea nu le mai vede. Asa ca nu stiu daca fetelor nu le-ar fi mai de folos niste priviri de baba inchistata decat zambetele tuturor, inclusiv ale mele. Poate ca asa ar simti mustrarea aia care te scoate din minti cand esti mic dar pentru care ai da orice cand te faci mare.

Later edit: e aici in Berlin o prostituata barbat, nu imi vine sa ii zic gigolo, ca nu imi place titulatura si nici nu imi descrie prea plastic gandurile. Baiatul asta e turc si face sex si cu homosexuali si cu heterosexuali. E specializat in umilinta, in dominare. Clientii lui, majoritatea apasati de un job cu multa responsabilitate sau, fara gluma, de o nevasta pisaloaga, vor sa fie umiliti. Nimic deosebit pana aici. Nuanta care urmeaza spune foarte mult despre nemti: ii cer turcului sa ii umileasca spunandu-le explicit si repetat ca e turc si ca uraste nemtii si ca vrea sa ii distruga ca natie, ca simbol al faptului ca Germania este invadata, asa cum stiti, de turci iar valorile germane se amesteca, uneori armonios dar de cele mai multe ori nu, cu cele turcesti. Treaba mai cinstita, din punctul meu de vedere. Macar nu e cu zambete de nici o parte.

Mar adentro,
mar adentro.

Y en la ingravidez del fondo
donde se cumplen los sueños…”

Aştept. De data asta chiar habar nu mai am ce. Uneori chiar uit că aştept, aşa ma ia un somn rău, de parc-aş avea cîte-o piatră de moară împlîntată în fiecare muşchi şi schije dincolo de pupile. Doar stau, ca lehuză după o naştere care n-a mai avut loc, într-un pat de lehamite în care mi-am deversat toate amărăciunile şi-am sîngerat ruşinos, în văzul lumii, pînă mi-am epuizat toate iluziile. Acum am rămas singură, toţi ceilalţi s-au retras în lumile lor şi m-au lăsat numai c-o mine nefolositoare, dar folosită şi dezgustătoare, ca o carne putredă. Mi-e scîrbă de ce-am devenit, dar încerc să mă obişnuiesc cu mirosul pestilenţial şi cu gîngăniile remuşcărilor pe care le alung cu mîna de fiecare dată (nu, să le strivesc, nu mă încumet). Oare de ce mă bîzîie aşa insidios şi redundant de parcă aş fi murit? 

Cred că m-aş putea cataloga ca bolîndă. Nu mai am loc de mine, mă sufoc în fiecare noapte cu propriile coşmaruri care mă fac să mă trezesc prematur. Sufăr de-un nu mai ştiu ce şi tot aştept. Nu mai am ce încerca. Nu mai vreau nimic, nu mă mai ştiu, nu ştiu să mă mai caut, nu mai caut să mă mai pricep. Resursele zac latent, pe fundul mării unde mi s-au înecat corăbiile. Pînzele lor le mai am, totuşi, păstrate. Mă învelesc în ele, că-mi miros a briză şi-mi mai aduc aminte de mine pe vremea cînd vroiam să stau în picioare pe creasta valului.

Îmi aduc din ce în ce mai greu aminte de mine. Anamnezele se produc rar şi forţat, cîtă vreme nimeni nu-mi serveşte la pat vreo madlenă. Memoria involutară sondează leneş cuvinte, gesturi, priviri. Cînd mi se pare că mă mai întremez puţin, cîte-o muscă neagră şi sîcîitoare mă readuce în prezent. Plesnesc din palme în gol. Nici de data asta nu prind nimic. La fel cum nu prindeam nici pe mare. Nici un peşte nu-mi cădea în undiţă sau în plasă. Mai degrabă se prindeau printre nade şi mureau pe-acolo decît în corabie la mine. Greu mi-a mai fost să pricep că niciodată, nici un peşte nu va trage la mine,  să-i simt şi eu zbaterea între palme şi agonia, pentru ca apoi să simt bucuria de-ai da drumul şi-al elibera de mine. Că n-am vocaţie de pescar şi că stau de pomană şi înfrunt furtuni pe mare m-am încăpăţinat să nu pricep.  Era evident – mai ales pentru mine – dar m-a pus dracu să aştept şi să întind pelteaua transparentă a nădejdei ani de zile.

Cred că am îmbătrînit. De atîta soare m-am înoptat şi de-atîta apă am început să mucegăiesc, să mă macin ca o piatră. Pe zi ce trece mă detest din ce în ce mai mult. Mi-e dor de mare, dar zău că nu mai am energie de-mpletit nuiele la vreun vis care să mă poarte în larg. Nici pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului nu mai ies. Pe dracul ăsta sentimental l-am exilat dincolo de uşa interzisă pe care-am ferecat-o c-o cheie pe care am aruncat-o în mare. Mi-am zis că, de s-ar întoarce singură la mal, atunci n-o să ignor semnul. Şi mi-am mai zis că, de mi s-ar întinde o mînă pe care s-o simt cu ochii închişi, o să mă apuc de ea s-o mai iau o dată de la capăt. Uneori am halucinaţii cu acea mînă care mă învăluie, mă iubeşte şi mă ajută să mor pe nesimţite. Însă mă trezec mereu cu-aceaşi spaimă şi sete, de cîte-o altă moarte.

Tu mirada y mi mirada
como un eco repitiendo, sin palabras
‘más adentro’, ‘más adentro’
hasta el más allá del todo
por la sangre y por los huesos.

Pero me despierto siempre
y siempre quiero estar muerto.”

Asta simt. E halucinant cata prostitutie, cat mercantilism, cat jigodism e in jurul nostru.  Cum banul stapaneste suflete si guverneaza viata. Cum jigodii se strang sa judece alte jigodii. Cum cei care vin sunt mai canalii decat cei care pleaca. Cum prostia serveste in a strange bani. Si cum nu ne invatam minte si asteptam doar ajutorul divin.

Ascultati ce zicea Janis Joplin.

Nu mi-a fost niciodata teama de batranete, nu imi e nici acum. Nu ma gandesc la ea cu tandrete dar nici cu groaza. Ma gandesc ca o sa ma descurc, ca o sa o fac tolerabila, ca o sa fac ceva interesant din ea, ca din orice perioada, ca din orice situatie. Ma gandesc ca fie sanatoasa, fie cu o boala terminala, nu ma voi comporta ca o infranta. Nu vreau sa ma impac cu Dumnezeu, nu vreau sa ma cert cu el pana atunci, nu vreau sa am nepoti dar nici nu vreau sa nu am. Mai degraba vreau sa nu am, de fapt. E prea lung drumul pana la nepoti, eu nu m-am gandit nici macar o clipa la a face vreodata copii. De fapt, nu prea m-am gandit la batranete si nu m-am gandit niciodata ca trece timpul, nu am avut si nu am aceasta panica. Nu am un plan, nu ma grabesc nicaieri dar nici nu trag de timp. Nu ma preocupa trecerea timpului absolut deloc.

De cand am ajuns in Berlin ma intalnesc insa zilnic cu problema varstei, in feluri complet diferite fata de Bucuresti. Daca in Bucuresti toata lumea te impingea cumva catre moarte sub pretextul ca te impinge catre viata, aici lumea nu stiu catre ce te impinge, cred ca nu te impinge, asta e ideea. Daca in Romania lumea te impingea sa te casatoresti, sa faci copii, sa-ti cumperi casa – toate astea fiind o graba catre propria uzura si catre construirea unei inchisori proprii care te facea sa fii tranchilizat si cretinizat – aici lumea te trateaza ca si cum ai mai avea multi ani de libertate inainte. Aproape ca iti vine sa le spui “sa stiti ca nu sunt chiar atat de tanara pe cat credeti”. Intai de toate lumea te tutuieste cand esti tanar. La noi in Bucuresti nu prea se intampla asta cu oameni de 30 de ani. La varsta asta nu prea te mai tutuieste nimeni. Si nu e politete, este prezumtia celor care-ti vorbesc ca te-ai maturizat. Complet gresit. Cine s-a maturizat la 30 de ani? Absolut nimeni. Abia atunci intelegi ce naiba e cu tine pe lume si incepi sa faci ce-ti trece cu adevarat prin cap, incepi sa te cunosti, sa faci sex cum vrei tu, sa faci ce vrei, in general. Asta daca ai scapat din ghearele familiei dornice sa te ingroape sub pretextul sigurantei si “rostului” pe lume. Chiar acum doua zile radeam cu tata la telefon si ii spuneam ca am reusit, totusi, sa scap de ingramadeala dintre 25 si 30 de ani, anii in care scapa doar cine poate de la asezare si blazare in Romania. Cumva am reusit sa ma strecor. Nu a fost usor dar am reusit. Nu s-a lipit de mine nici urma de dorinta de a ma aseza. Nici urma. Nu imi plac in continuare copiii, nu vreau un “camin”, nu vreau siguranta, nu vreau sa stiu ce se intampla maine. Ma doare, cu toata sinceritatea de care sunt capabila, fix in fund de ce se intampla maine. O sa fiu prezenta si o sa ma descurc eu cumva. Cu cat mai complicata provocarea, cu atat mai tare adrenalina. Nu imi place deloc sa ma cocolosesc. Nici la propriu si nici la figurat. Ei bine, aici cam asa sunt toti oamenii in jur de 30 de ani. Doar cei din cartierele marginase foarte sarace sunt casatoriti si au copii, le vad lehamitea de la o posta, ar trebui sa ma duc mai des in cartierele alea ca sa ma simt ca acasa. In Berlin, in mare parte a Berlinului nici nu exista intrebarea “Esti casatorit?” sau “Ai copii?”. Nu am auzit-o nicaieri, de la nimeni catre nimeni si nimeni nu pare sa o aiba in vreun registru. Treaba asta este importanta. Nu doar pentru mine, nu doar pentru cei de varsta mea ci, zic eu, pentru societate cu totul. E un mod de a intarzia moartea care functioneaza dincolo de sport, aer curat si alimentatie sanatoasa. Eu cred foarte mult in motivatia de a trai si in adrenalina care te tine in viata. In ce inveti fara responsabilitati domestice atarnate de gat. Si cred mai degraba in motivatii egoiste decat in motivatii altruiste. Asta nu inseamna ca sunt egoista, asta inseamna doar ca motivatiile mele de a ramane in viata sunt cele mai sigure de a ma tine in viata si de a putea da randament altruist, am mai spus asta.

M-am intrebat intotdeauna de unde vine graba romanilor de a-si trai viata. De unde vin graba si lehamitea deopotriva? Ca asta este combinatia care ma pune pe ganduri. Macar daca ar fi doar graba sau doar lehamite. Ele nu par sa se potriveasca si totusi romanii le combina. Si iese ceva macabru. Graba de a bifa niste lucruri fara urma de discernamant si imbatranirea prematura pe altarul lor. Impingerea tinerilor catre batranete si apoi excluderea din orice activitate sociala a batranilor, excluderea lor cu totul din viata, mila excesiva fata de ei, mila care mie imi intoarce matele pe dos.

Aici vad ca batranii se distreaza cel mai bine, nu ai mila pentru ei, poate sa aiba ei pentru tine. Au cele mai scumpe masini, cele mai scumpe haine, isi cumpara cele mai scumpe cosmetice, fac cele mai scumpe vacante, mananca la cele mai scumpe restaurante. Orasul e al lor, orasele sunt ale lor. In sfarsit, dupa o viata de munca, dupa ce au scapat de copii, pot trai doar placere. Sunt cei mai veseli oameni. Mult mai veseli decat tinerii. Tinerii au o vitalitate preocupata, batranii au o vitalitate relaxata. Nu ii vad nelinistiti. Nu ii vad suparati. Ii aud razand peste tot. Intalniri intre prieteni, intre cupluri. Si nu tine doar de bani. Nici de sistemul care ii protejeaza, nu cred ca intelegi mult mai mult din viata daca te protejeaza un sistem – nu zic ca nu e bine dar nu este suficient. Batranii par sa fi inteles ceva din viata asta si nu par uzati de ea, se vede ca nu i-a grabit nimeni in a-si trai viata, se vede ca nu le-a impus nimeni, fie si subtil, ca trebuie sa isi aleaga un anume drum. Din tinerii pe care ii vad astazi pe strada vor iesi batrani ca cei pe care-i vad tot pe strada. Din tinerii pe care ii vedeam la noi pe strada vor iesi batranii pe care ii vedeam la noi pe strada. Infranti inca de tineri, cu etapele arse, ca si cultura romana. Pe graba catre dracu stie ce, cu sufletul la gura si cu lehamitea in membre. Ca de obtinut… romanii nu obtin mare lucru, cu atat mai putin pe plan personal. Ei mor epuizati. Si sunt scosi din viata propriu-zisa cam de pe la 65 de ani. Majoritatea mor pe la varsta aia dar poate e mai bine asa decat sa stea in casa.

M-am intrebat intotdeauna de unde vine graba asta a romanilor de a te imbatrani si scoate din competitie. De unde vine teama de viata, de fapt? De unde vine teama de a descoperi cine naiba esti? De ce aici esti foarte tanar la 30 de ani iar in Romania esti deja matur si ar trebui sa ai viata pusa intr-o oarecare ordine? De ce nu isi dau seama romanii ca graba in viata ii duce mai repede catre final si ca finalul este moartea? Unde va grabiti, dragii mei? Unde? Luati-o mai incet, uitati-va mai atent in jur, ca sa nu cadeti lati la final, sa va bucurati ca ati ajuns si sa tineti minte in detaliu drumul. Si sa muriti cu zambetul pe buze, nu cu o grimasa chinuita.

Grea şi densă ca o ceaţă în care nu se mai poate înfige nici un cuţit al speranţei, substanţa lehamitei îneacă fiinţa în abulie. Într-o depresie pasivă, în care voinţa este abolită, reflexele blocate şi sinapsele compromise, individul se abandonează letargiei. Fiinţa se transformă într-o fantomă, care pluteşte printre realităţile evenimenţiale, peste înfruntările umane şi meandrele concretului. E o formă de capitulare în faţa infinitului rău al existenţei care a prins sinele în capcana derizoriului şi l-a anihilat prin patibularea iluziilor. E ca şi cum n-ar mai fi. Nu mai simte nici furie, nu mai este cuprins de nici o înverşunare. S-a abandonat tristeţii lungi şi amare, plutind în afara gravitaţiei şi, cumva, paradoxal, în virtutea ei. Nici durerea n-o mai simte ascuţit, ci ca pe o piatră pe suflet.  Ca şi cum toate mizeriile i s-ar fi adunat de printre viscere şi i s-au depus la inimă. E ca şi cum ar dormi, prins într-un coşmar în care visul îi e halucinaţie. Totuşi simţurile îi sînt treze: înregistrează, dar nu au şi putere de procesare. Eul e mîncat pe dinăuntru. E ciung. E sterp şi impotent. Paraliticului îi rămîn doar ochii conştiinţei mobili. Nu se poate ridica din patul mortificării unde s-a întins pe spate, cu privirea ţintind tavanul care-i reflectă golul din el. A orbit peste noapte, vede lumea într-un alb total, ca într-o lumină orbitoare. Nu mai are nimic, nu mai este nimic. E ca şi cum ar fi dispărut, şi-ar fi ieşit din sine, şi-ar fi desprins fiinţa de trupul unde şi-a abandonat ca cerber care nu mai are ce veghea, conştiinţa de sine.  Cu interioritatea devorată, secătuit de substanţă vitală, îşi scoate ultimul fir de viaţă de care se mai ţine, la mezat. Se vinde cui îi oferă primul un morcov existenţial viabil. Ar vrea ca prin firul pe care îl întinde, să fie scos din groapă. Mortului viu ceea ce îi mai comandă e doar instinctul pervers de supravieţuire care tînjeşte după miracol.

stai in camera ta cu o pofta enorma de a nu fi vazuta de nimeni, cu filme, cu prajituri, o tacere ca o bataie de joc in cateva directii la care te poti gandi, niste scurte sclifoseli la telefon in alte directii – cele la care nu te poti gandi, de fapt. iti pui un pulovar bleu, tricotat, gasit prin casa, si dintr-o data esti vanzatoarea de abonamente la ratb; elasticul de un albastru-windows-xp cu care-ti prinzi parul intr-o coada subtire completeaza efectul, confiscand orice fel de tentativa de stralucire a vreunei suvite. stai asa, cu alura asta stupida, te invarti prin casa incat sa vezi prin cate o oglinda cam ce s-a intamplat cu tine, te uiti la film si te intrebi cat de repede o sa uiti secventele alea, te uiti in tavan si mintea ta face podul de sus.

schimbi hainele cu ceva mai contemporan, dar iesi pana la magazin complet nemachiata, te strambi, in cate-o vitrina, la mutra care ti se reflecta peste vreo bluzita inflorata, vreo reclama cu promotii la solar sau vreo rochie de femeie gravida. esti foarte plictisitoare. ar fi minunat sa nu se uite absolut nimeni la tine, sa nu te priveasca nicio persoana drept in ochi, nici macar femeile alea care iti dau restul. (dincolo de cumparaturile astea, e chestia la care te gandeai de curand: ca toate intamplarile [cu ecouri] interioare ale ultimelor luni sunt numai feluri de a lua/ a da restul. si intotdeauna, in cazurile astea, ramane un rest). si totusi chestia asta umana si nedorita se intampla.

te intorci acasa si reiei sirul de costumari cu vechituri, scrii cam la deruta doua-trei randuri proaste, le stergi, incepi iar, si te gandesti ca structura recurenta a filmelor din ultimele zile e “clusterfuck”: in burn after reading – unde chiar un personaj extrage la sfarsit concluzia ca asta-i cuvantul cheie pentru tot ce s-a intamplat; in sophie’s choice (cu un soi de triunghi amoros) si in what’s new, pussycat (unde o droaie de femei il urmaresc pe peter o’toole si totul se intampla cu o retorica mock-psychoanalytical destul de simpatica).

si te gandesti cu (mila si cu) groaza ca saptamana viitoare va trebui sa le predai ceva unor oameni obisnuiti cu ideea ca profu’ de romana-i o chestie care-si imagineaza ca misiunea sa e sa scoate pe necuratul din elevi si in acelasi timp sa-i lase intr-o stare de saraci cu duhul. si invatati cu ideea ca in ora de romana se tot citeste si reciteste textul din manual. cu voce tare. cam toata ora. si nu, nu in ideea ca relectura naste noi interpretari.

si ca ai de tradus scrisori d’amor din secolul al XVIII-lea (la prima vedere, pare ca de pe-aici isi extrage si jane austen ironia la adresa ariei lexicale axate pe treburi dintr-astea). si e destul de caraghios sa faci asta intr-o vreme cand dupa ani buni de naivitati imbuibate (ca de secol 18, ce sa mai) si inadecvari bine-traite, urmati de mici patratele de echilibru, ai inceput sa: iti exprimi parerile favorabile despre cate cineva facandu-le sa sune aproape jignitor; raspunzi la diverse interpelari masculine folosind un limbaj de cea mai joasa speta; razi strident si acru cand povestesti felurite istorii mai mult sau mai putin erotice; taci apasat cand se pare ca s-ar astepta vreun raspuns de la tine. cand asculti cu o oarecare satisfactie cantece despre scamatorii care nu functioneaza.

In fiecare dimineata, dupa ce ma trezesc, sper in inconstiet, sa nu se fi intamplat ziua de ieri si sa nu mai bat un cui in ingroparea obsteasca a optimismului. Ma doare din ce in ce mai mult fiecare mizerie pe care o inghit cu stoicism national de la toate institutiile publice cu care intru in contact. Ma doare toata povestea cu OPCP-ul si faptul ca oamenii aia de acolo, nu inteleg ce inseamna un contract de finantare, nu citesc si desigur, nu respecta contractul de finantare.

Nu au invatat si nici nu au aflat ca un contract potrivit codului civil este bilateral, este cu drepturi si obligatii in sarcina ambelor parti etc… pare ca e contractul lor la care noi strigam “ura” si zicem bogdaproste ca ne da conashu banu de la UE.

Nu au invatat ca regula nu se schimba dupa ce meciul s-a incheiat. Adica la finalul meciului scorul era 0-0 ca ambii parteneri isi indeplineau obligatiile si beneficiau de drepturi, iar la ceva vreme dupa ce a batut gongul, afli ca scorul de fapt este 0-1 pentru tine si ca ai fost depunctat pe motiv ca esti imbracat in blugi… sau ca ai batic pe cap… ma rog, ce conteaza?

Unii ma incurajeaza si-mi spun ca se poate si mai rau, insa eu m-am saturat sa tot aud asta, ca o aud si o testez pe pielea mea aproape zilnic; pe mine ma intereseaza sa vad ca oamenii inzestrati cu acea inteligenta minima sau cum o fi, care ne face sa fim altfel decat salbaticiunile stepei, vor fi capabili sa se poarte ca atare si anume sa invete ce inseamna respectul, argumentarea logica, comunicarea si tot asa… Dar, ce e foarte trist e faptul ca ‘ai de sus, de-acolo din turnuletul de fildes au senzatia ca a urla, a impune cu mana de fier, a schimba regula jocului in fiecare moment si daca se poate atunci cand te astepti mai putin si cand sper ca s-au mai luminat, ar fi o solutie…. Ei bine, o fi solutie pentru jivinele stepei, nu si pentru oameni.

The Wackness, film pare-se independent, avea un imens potential sa fie o catastrofa, judecand dupa cum incepe, dar a reusit sa se salveze spre final, cand a evitat o supradoza de sentimentalism, fara a lipsi insa factorul motivational-imbarbator.

Un pustan introvertit (Josh Peck) isi castiga existenta vanzand marijuana ca si cum ar fi omul cu inghetata, se imprieteneste cu psihologul sau (Ben Kingsley), caruia ii este si furnizor, se indragosteste de fata vitrega a acestuia si se confrunta cu falimentul familiei sale.

Mi s-a parut un pic trist ca un actor care l-a interpretat grandios pe Gandhi sa ajunga sa se scalambaie asa cum face Kingsley in rolul sau de adult cu criza de personalitate, dar macar am avut consolarea ca nu m-a plictist vreun ageamiu in cautare de glorie. Mult mai tanarul tau partener de ecran face o treaba destul de buna in rolul adolescentului cu frustrari si probleme, nu sunt sigur ca datorita talentului sau faptului ca asa e, dar, oricum, suficient cat sa imprime nota generala a filmului: adica o mare, mare, colosala lehamite.

Parerea mea despre filmul asta e impartita: pe de o parte, nu-i contest o oarecare veridicitate, dar pe de alta spun raspicat: decat sa mai vad The Wackness inca o data, mai degraba privesc un horror.

Deci nu stiu de unde sa incep, ca sa pot continua, si ca mai apoi sa ajung la concluzia finala.

Daca va aduceti aminte, acum ceva vreme a fost o perioada tare agitata in lumea blogurilor de monden/muzica/filme din Ro.

Erau mereu frustrari si acuzatii si asa mai departe. Nu cred ca are sens sa intru in detalii, cei care citesc asemenea bloguri, banuiesc ca stiu despre ce vorbesc.

Apoi … de cand am pornit proiectul Monden West, pe care fara nici un fel de pila, ajutor, sursa de venit sau asa mai departe, am resuit sa il aduc unde este acum,  desi mereu eram contrati din toate partile, si eram mereu copia fidela Monden.Info. Am fost “dezbatuti” pe toate forumurile si blogurile de “critici“.

Au existat voci care criticau, dar pe care intre timp le-am iertat ca au inteles cum sta treaba si au mai crescut .

A fost o perioada cand apele pareau ca s-au calmat, si ca blogurile nisate pe muzica/monden/filme…etc, s-au unit oarecum.

S-au trezit altii intre timp sa faca unele confuzii care puteau aprinde sau reaprinde scanteia. Insa si acestia au realizat cum sta treaba si si-au cerut scuze.

A fost o faza, cand eu publicasem cateva poze cu Inna, pe care le aveam de pe “hai faivu” ei personal (care intre timp s-a inchis) poze care au circulat peste tot, de la site-uri de barfe/monden pana la tabloide. (aici, aici si in multe alte locuri). La acest articol s-a trezit cea mai frustrata fata pe care “o cunosc” sa comenteze. Sa spuna ca noi am fi preluat pozele de pe un site (de care nu auzisem pana sa imi zica ea) si ca mi-am permis eu sa nu citez site-ul respectiv ca sursa, site care culmea..se autocita ca sursa, in loc sa spuna sursa reala (si anume hi5).

Ca tot vorbeam despre originalitate, uite cat de originala este “sursa” pe care trebuia sa o citez eu .

click pt marire

Click pt marire

OBSERVATI CEVA LA CELE DOUA POZE?

Buun! Daca am ajuns aici pot sa mai precizez ca aceeasi fata frustrata a avut vaga impresie ca eu am am ceva personal cu ea si cu site-ul ei . Ba mai mult, avea impresia ca eu vreau sa ii stric “prietenia” cu o cunostiinta comuna, cu care am colaborat pentru un videointerviu, si ca “mai fata, asta baga strambe intre noi, vrea sa ne dezbine!” (a se citi sunt o proasta si gandesc pueril).

Incet am inceput sa ma apropii si de final. Vreau sa spun ca imi e de tot ce se intampla. La inceput mi se parea frumos, si imi placea.

Poate am sperat sa se mai trieze din mizerii, si sa ramana doar calitatea. Se pare ca va mai trece multa vreme.

Una peste alta, pot spune ca sunt mandru, mi-am demonstrat in primul rand mie ca pot sa fac ceea ce imi propun. Am creat un proiect frumos, prin propiile idei, prin propria putere, prin pasiune si fara nici un fel de cunostiinte sau pile in showbiz sau in presa. Si totusi a crescut mult, si este vizitat si citit. Este inca micut, ca si varsta dar e mare ca si calitate, continut si pasiunea echipei. Au existat, si vor mai exista mereu “bete-n roate” si “cunoscatori” sau “perfecti si veterani”.

Totusi… ma intreb daca mai are vre-un sens sa ma zbat. Pana la urma pentru ce? Cu ce folos? Mai ales ca sincer mi s-a facut lehamite, scarba, sila..sau cum vreti sa o numiti.

In momentul de fata ma gandesc, inca nu sunt sigur ce sa fac cu acest proiect, pe ce cale sa o apuc. Cert este ca eu voi face o pauza in “blogosfera mondena” si ma voi ocupa mai mult de blogul personal, si de ceea ce inca imi place sa fac.

Poate ma voi decide sa renunt definitiv, si atunci nu se vor mai simti unii amenintati, sau nu imi vor mai simti rasuflarea in ceafa. Sau poate ma voi hotara si voi intra mai in forta si mai puternic si voi investi mai mult, numai ca sa oftic anumite persoane , desi repet mie imi e scarba de ce se intampla.

Am alte planuri, care sunt mai importante si sunt in offline . Momentan pentru mine online inseamna mail si messenger. (acesta din urma cu un scop bine definit ) . Am renuntat si a citi sutele de feeduri la care sunt abonat, asa ca informatie suplimentara.

In mizerabila lume a blogosferei “mondene” sunt destui care isi fac treaba bine, si sunt multi care doar paraziteaza

Vezi ei, ei, ei, ei, ei, ei, si ei care sunt pe sistemul “asa da” ; si vezi ei, ei, ei si multi altii care sunt pe sistemul “asa nu”

Si ca sa inchei in stilul meu, si in stilul blogului personal, ca sa las la o parte orice fel de diplomatie si modestie :

CINE, CINE ….CINE ARE CU MINE…SA VINA, SA VINA, SA VINA IL ASTEPT!

CU SANGE, CU SANGE, CU SANGE IN PULA, AM SA VA FUT PE TOTI IN GURA!

Am sa continui in online, dar in stilul meu!

E PLIN ONLINE-UL DE RATATI!

Sunt atat de multe lucruri pe care romanii au uitat sa le faca incat de cele mai multe ori nu resimt decat lehamite fata de aceasta uitare a lor. Nu stiu de unde sa incep cu rememorarea, nu stiu cum sa incep sa le trezesc pofta pentru necesitatea rememorarii si redefinirii. Uneori insa ma ciocnesc de lucruri de langa care nu poti sa pleci pur si simplu odata ce iti recapeti echilibrul, ma intalnesc cu lucruri despre care stiu ca vor sapa in continuare la identitatea societatii noastre, subminandu-i puterea. Un element care trece neobservat si ingrijorator de nesanctionat este fanatismul societatii noastre, acesta atingandu-si culmile prin fanatismul religios. Dar nu vreau sa vorbesc doar despre acest fanatism si nu vreau doar sa blamez ideea de fanatism. O sa incerc o definire a inceputului acestei greseli in care ne afundam, consider necesar acest lucru, ca in cazul oricarei greseli.

M-am intrebat intotdeauna cum ajunge un fanatic sa fie fanatic. De unde incepe toata treaba, ce o potenteaza, cand nu se mai poate interveni si, mult mai important din punctul meu de vedere, cand se poate inca interveni? Un raspuns usor, intr-o seara placuta, in care te doare in fund de fanatism si esti atat de sigur pe tine si pe traiectoria ta incat iti vine sa glumesti subtire pe orice tema apasatoare ar fi: “tona de neajunsuri si complexe, tona de respingeri si agatarea de ceva abstract care sa nu riposteze explicit.” O alienare, si mai scurt. O retragere din cursul vietii, o lasitate agresiva. Punandu-mi multi ani la rand problema fanatismului si raportarii la el, a fost o incantare extraordinara sa descopar si apoi sa citesc cartea lui Amos Oz, “Cum sa lecuiesti un fanatic”. Iubesc aceasta carte in primul rand pentru ca mi-a confirmat ceea ce banuiam dintotdeauna iar cei ce m-au citit pana acum imi cunosc preocuparea obsesiva cu acest lucru: conformarea la normele societatii, nevoia de a-ti asigura un loc caldut in societate, nevoia de a te integra in ceva ce nu te mai straduiesti sa treci prin propriul filtru, prin propriul discernamant si, mai ales, dorinta de a-i face pe toti ceilalti sa aiba acelasi loc cu tine in societate, aceeasi forma de capitulare – acestea sunt cele mai raspandite si cele mai periculoase forme de fanatism. Periculoase mai ales prin faptul ca nu se manifesta violent, nu au o miza clar definita, nu au varfuri in manifestare, sunt doar un zumzet permanent, un zumzet cu care ajungi sa te obisnuiesti si pe care nu-l mai percepi drept ceea ce este: o forma de fanatism inspaimantator. De asemenea cartea mi-a confirmat ceea ce am sustinut de-atatea ori aici pe blog si anume faptul ca fanatismul incepe inca de-acasa, mai ales la noi in tara. Mascat sub ceea ce eu consider a fi o mare greseala si anume dorinta de a te sacrifica.

Asa cum stiti, dincolo de exemplul suprem al crestinismului, pe mine ma ingrijoreaza aceasta dorinta in orice situatie. Dorinta de a te sacrifica. O consider samanta fanatismului, consider ca din acest punct, din punctul in care incepi sa traiesti sacrificandu-te pentru cineva, esti in pericol de a-ti pierde mintile, simplu spus. Auziti cu siguranta la noi in tara fraza cu variatiuni (dar nu cine stie ce variatiuni): “pentru copii facem totul”. Oamenii traiesc, se prefac ca traiesc in virtutea altcuiva, pentru altcineva, pentru a face un bine altcuiva. Nu are rost sa spun ca acest lucru este impotriva firii, acest lucru este neproductiv si sunt putini cei care dobandesc realmente aceasta intelepciune. De cele mai multe ori insa “sacrificiul” este doar refuzul de a te confrunta cu propriile defecte si neajunsuri. De cele mai multe ori fanatismul incepe prin dorinta de a trai prin intermediul altcuiva, fie ca este vorba despre copilul tau, fie ca este vorba despre Isus. Din punctul meu de vedere, de-aici incepe nenorocirea, pericolul mocnit, surparea increderii in sine si proiectarea neincrederii crescande asupra altcuiva, agatarea de o salvare care nu mai depinde nicicum de tine, cu toate ca pare ca o face. Dar ea nu mai depinde de tine. Tu astepti, de fapt, sa te implineasca altcineva iar asta este o barbarie, asta este cel mai lipsit de consideratie lucru pe care-l poti face cuiva. Asta este unul din motivele pentru care ma feresc de relatii cu femei, asta este unul din motivele pentru care ma bucur ca sunt heterosexuala: din pacate, femeile au mai des tendinta de “a se sacrifica” decat barbatii, din pacate ele au o asteptare mai puternica de a fi implinite de catre altceva, de catre altcineva decat ele insele. Cu atat mai trist imi pare cand un barbat are aceste asteptari si barbatul da aceste semne de slabiciune mai ales in raport cu credinta in Dumnezeu, am intalnit rar un barbat care sa se sacrifice pe altarul unei femei, am vazut rar un barbat care-si asteapta implinirea printr-o femeie. Nu ma refer aici la imposibilitatea barbatului de a adora o femeie si de a se lasa moale in bratele ei, la figurat, ma refer la comoditatea si lasitatea de a astepta ca aceasta sa-i rezolve toate neimplinirile si senzatia de inutilitate. Sacrificiul de sine este ideea care ma irita poate cel mai mult. Si nu doar de curand, ci de cand sunt mica. Nu i-am inteles deloc frumusetea si rostul. Si m-am ambitionat sa nu sucomb sub parerile simpliste care ma descriau ca egoista, am vrut sa inteleg de ce ma irita atat de tare aceasta idee si mi-am dat seama in timp ca de la ea porneste una din cele mai grave manifestari ale omenirii si anume fanatismul. “Sacrificiul de sine implica de cele mai multe ori culpabilizarea oribila a beneficiarului si duce astfel la manipularea sau chiar controlarea lui” scrie perfect Amos Oz.

As vrea sa precizez ca incadrez in cu totul alta zona sacrificiul spontan, scurt, momentul in care, intr-o fractiune de secunda, decizi sa mori tu in locul unui copil, spre exemplu. Sau in locul oricarei fiinte, eu nu pun mai prejos un pui de caine sau un pui de pisica. Acest sacrificiu este diferit, in primul rand prin faptul ca nu permite manipularea si controlarea mentionate mai sus in citatul din Amos Oz. Nu permite santajarea voluntara sau involuntara pe considerentul sacrificiului. Pozitia celui care-l comite este una pe care eu o admir insa trebuie sa ne gandim la pozitia celui care beneficiaza de acest sacrificiu, fie el si scurt, exploziv, spontan. Beneficiarul va trai cu aceasta povara toata viata. Dar avand posibilitatea de a nu fi santajat zilnic si direct cu acest lucru, va avea o sansa de a-si defini raportarea la acest lucru, va avea sansa de a se obiectiva fata de cele intamplate, se va plasa in afara uzurii teribile a sacrificiului subliniat incontinuu.

Cel mai gresit lucru pe care ti-l poate spune un parinte este “am facut atatea pentru tine”. Este cel mai gresit lucru. La el se adauga toate cele aparent altruiste: “pentru tine traiesc”, “numai pentru tine muncesc”, “tot ce fac e pentru tine” si “daca tu esti fericit, si eu sunt fericit”. Aceste lucruri sunt gresite in orice relatie, nu doar in relatia parinte-copil. Nu ai de ce sa traiesti pentru altcineva, nu ai de ce sa muncesti pentru altcineva, nu ai de ce sa fii fericit daca si celalalt e fericit, nu ai de ce sa-i subliniezi cuiva ca faci ceva pentru el, daca astepti ceva in schimbul lucrurilor facute, mai bine nu le mai faci. Daca astepti sa fie remarcate sacrificiile tale, mai bine nu le mai faci. Daca astepti ca ele sa constituie justificarea utilitatii tale pe pamant, opreste-te pe loc din sacrificiu.

Ideile ca te sacrifici pe altarul credintei, pe altarul familiei, pe altarul iubirii sunt cele care te transforma in fanatic. Nedobandind, evident, satisfactie reala, implinire reala in urma acestor sacrificii, tinzi sa le exagerezi, tinzi sa plusezi in sublinierea lor, in manifestarea lor, ca un jucator impatimit de ruleta. Vrei sa obtii recunoasterea lor si implinirea in urma lor. Nu vrei sa accepti ca drumul e gresit si ca trebuie sa te intorci din el si sa o iei pe alt drum. Si goana ta devine din ce in ce mai tragica. Iti construiesti discursuri care sa-ti sustina optiunea, ele devenind din ce in ce mai absurde si agresive pe masura ce neimplinirea este mai dureroasa.

Nu degeaba repet faptul ca trebuie sa lucrezi la persoana ta, nu degeaba spun de-atatea ori (nicidecum dintr-un acces adolescentin de narcisism) ca trebuie sa-ti cunosti si sa-ti cizelezi propria putere. Nu vreau sa devin un mic razboinic care se afla in permanenta erezie ci vreau sa fiu puternica. Vreau sa ajut la desavarsirea celuilalt, nu sa ma atasez de oameni pentru a-mi completa mie desavarsirea. Nu vreau sa fie asta ideea centrala a apropierii. Fara sa vrei, apropierea de un om te va desavarsi. Dar asta doar in cazul in care tu esti puternic, asa incat sa asimilezi personalitatea reala a celuilalt, nu reactia la agatarea ta si la slabiciunea ta. Nu e important sa cunosti un om prin prisma slabiciunilor tale, dupa mintea mea. Nu e important sa cunosti un om cerandu-i ceva explicit sau nu.

Tot asa, mie nu imi pare corect sa ai asteptari de la un Dumnezeu. Si, asa cum am spus-o intr-un comentariu ieri, nu mi se pare corect nici ca Dumnezeu sa aiba asteptari de la tine. Nu pot sa cred ca Dumnezeu este atat de nefericit si frustrat incat sa le aiba si nu e frumos sa le ai nici tu de la el, daca chiar il iubesti. Faptul ca povestea despre Isus pune crestinilor acest sacrificiu de sine in spinare imi pare foarte nepotrivit si contrar dezvoltarii firesti a unui om. De la bun inceput, ai povara unui sacrificiu pe care nu l-ai cerut, la fel ca in cazul mamelor care gatesc din obligatie, care au vesnic plase grele in mana, care nu se mai imbraca frumos si care nu mai au o relatie sexuala pasionala cu tatal tau sau cu altcineva. Sacrificiul de sine al cuiva te obliga iar obligatiile te fac sa traiesti nefiresc, vinovat chiar, indatorat. Esti vai de capul tau din start. Nu ti s-a dat sansa de a deveni ceva fara un sacrificiu de sine al cuiva, nu ti s-a dat sansa de a deveni ceva intr-un mediu care sa nu fie infectat de sacrificiu. Te simti prins, te simti incalcit in treaba asta si pe masura ce te zbati ca sa iesi, cel care s-a sacrificat se intristeaza. Pentru ce s-a mai sacrificat el?

Faptul ca tu crezi ca stii ce e bine pentru celalalt si faptul ca il sufoci cu aceasta viziune fara sa iei in seama nici macar pentru o clipa varianta lui, este monstruos. Si nu am ales un cuvant mare. Chiar este monstruos. Ideea “superioritatii categorice” este monstruoasa. De aceea ma sperie atat de tare crestinismul, mai ales cel ortodox. Ideea superioritatii acestei credinte, ideea superioritatii povestii lui este monstruoasa, la fel cum monstruoasa este ideea superioritatii categorice a oricarei religii. In clipa in care nu mai poti sa iei in calcul alte variante de abordare a realitatii, in clipa in care incepi sa crezi ca ortodoxia este superioara in vreun fel islamismului sau ca materialismul este in vreun fel superior idealismului sau ca subiectivismul este in vreun fel superior obiectivismului, esti pierdut. In clipa in care te si minti ca esti oarecum “trimis” de catre Dumnezeu sa indrepti lucrurile, esti pierdut. Sa crezi ca varianta ta este unica, sa crezi ca ea reprezinta binele pentru altul si sa nu ii asculti celuilalt dorinta de bine, perceptia asupra binelui, sa nu ii iei in seama personalitatea, este o crima. Dupa mintea mea, o crima la fel de grava ca cele propriu-zise. Cel mai tare ma inspaimanta pana acum profilul de mama si sotie romanca, crestina impatimita. Din combinatia asta nu scapi usor. Combinatia asta imi pare cuibul perfect pentru fanatism alarmant. Imaginati-va: doamna se sacrifica pe altarul casniciei, pe altarul cresterii copilului si pe altarul credintei. Copiii si sotul nu pot respira. Ei au nevoie de masca de oxigen. Vor avea pe umeri apasarea sacrificiilor astora in permanenta. Doreste-ti sa te casatoresti, concentreaza-te foarte tare pe chestia asta, fa-ti din asta telul suprem. Fa curat in casa, gateste, ai grija de copil, neglijeaza-te, nu citi, nu te duce la teatru, nu te plimba, nu iti face placeri, fa sex cu barbatul tau doar pentru ca este barbatul tau si nu pentru ca il doresti, oboseste-te, pune-ti calendarul ortodox undeva in bucatarie si spera ca sacrificiul tau va fi observat, notat, contabilizat. Barbatul tau va fi mandru de tine, ii vei aminti de mama lui, care a facut acelasi lucru. Va visa un timp la o femeie libera, puternica, tonica, eleganta, pregnant sexuala si in vesnica lupta cu rutina. Dar sacrificiul tau de sine in combinatie cu crestinismul il vor infrange, nu te alarma, e doar o chestie de timp, astea sunt ultimele zvacniri. Fanatismul tau devine pe zi ce trece mai puternic dar tu nu il numesti asa. E doar “viata”. Care merge inainte “cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Unele ziceri-clişeu mă simt nevoită să le îndreptăţesc, cum ar fi aceea că organizarea şi aspectul spaţiului camerei tale reprezină o reflexie sau o proiecţie a propriei interiorităţi sufleteşti.

Tot observ că, de zile bune în şir, în camera mea din Lleida, e dezordine şi mizerie, dar eu nu fac nimic în acest sens. Intru, mă uit, mă dezgust, calc cu grijă şi încerc să nu mă ating prea tare de mobilierul pe care praful s-a strîns şi s-a sucit după bunul plac. Patul nu mi-l fac niciodată, pătura stă mereu dată la o parte, cearşaful mototolit în partea dinspre perete, perna apăsată şi „aşezată” cîş. Din dulap se văd ieşind o mînecă de la o bluză şi toarta de la o geantă, care atîrnă peste stratul de praf de dedesubt. O uşă stă crăcănată pe jumătate, aşa încît să se poată lesne observa mormanul de haine amestecate ca într-un coş dintr-un magazin second hand, care mai stă şi să se prăvălească drept în mijlocul camerei. Vorbind de uşi… În camera mea toate uşile scîrţîie -  şi cea de la intrare, şi cea de la balcon, şi cele de la dulapuri, pînă şi sertarele. Ignor sistematic faptul că le-aş putea unge.

Oglinzi n-am deloc. Doar una foarte mică în care mă machiez. Am în schimb odorizant de cameră, ca să miroase strident a flori şi-a primăvară. Am şi un copăcel. Era mic şi bogat, plin de frunze cărnoase de o culoare verde crud, brăzdate cu dunguliţe fine, albe. Acum copăcelul meu începe să nu mai fie, deşi îl ud de fiecare dată cînd îi simt pămîntul uscat. Devine din ce în ce mai spîn pe zi ce trece. Frunzele îl părăsesc, unele dintre ele uscate şi putrezite, însă cele mai multe încă verzi şi sănătoase.

Am şi un carton galben prins în pioneze pe peretele de deasupra patului, pe care mi-am propus să adun gînduri şi să reţin întîmplări. Pe margini am scris doar vreo două citate, din amintiri şi memorie, în rest, centrul a rămas gol, neatins.

În camera mea e mereu frig. Poate pentru că las tot timpul uşa la balcon deschisă. Nu mă pricep niciodată să anticipez cît de rece va fi ziua respectivă, de aceea, de cum mă trezesc şi pînă mă culc las frigul, ceaţa sau ploaia să intre şi să-şi facă de cap. Eu însă mereu aştept să pătrundă căldura şi soarele, să facă particulele de praf să danseze brownian prin aer. Dar pesemne că şi luminii i-e lehamite să pătrundă la mine în cameră.