În sec. XVII-XVIII, anul 1700 şi ceva, medievalul cel urât apusese şi era deschisă calea către o epocă de prosperitate. Clasele sociale erau în plin avânt, nobilii cu nobilii, argaţii între ei şi apărătorii, soldaţii, cei ce mureau de dragul gloriei, sau o căutau pentru a scăpa de moarte. Christian von Tornefeld este tânăr, dezertor şi prost. Mult mai inteligent este un om fără nume, un fost argat, un hoţ ce a ridicat hoţia la nivelul de artă.

Avem de-a face cu un roman cu o atmosferă sumbră şi întunecată, în aparenţă. Despicând însă firele, ne întălnim cu nişte personaje-tip, cu un amalgam de caractere şi vieţi. Totul este amestecat şi, mai ales, totul este permis. Leo Perutz, autor care mi-a căzut în mână din pură întâmplare, redă cu o mentalitate de secol 20-21 o poveste moartă şi îngropată de 200 ani. Nu este un roman pe care să îl dea profunzimea afară pe uşă, ori lângă care ai putea rămâne zile întregi să-l descoperi. Se desfăşoara fulgerător şi e numai bun de citit “sportiv”. Un fir narativ simplu, un joc de-a destinul cât se poate de nimerit şi mult noroc. Doar că norocul se mai şi sfârşeşte, iar roata nu e greu de întors, astfel încât totul se încheie de unde a pornit, doar că mai tragic, mai matur, ca un fel de iniţiere în importanţă timpului. Nu oferă nicio lecţie, doar descrie un cum ar fi, aproapiat ca iz de basm. Şi totuşi crezi, e posibil, în ciuda fantasmelor şi a motivelor de îndoială.

Nu ne sunt oferite certitudini la grămada, nimic nu este împopoţonat cu un simţ al palpabilului. Citind, ajungi să-ţi fie teamă că lucrurile vor merge în sensul prevestit, pentru că pare prea simplu şi prea puţin nuanţat. Însă talentul scriitoricesc transformă acest drum într-unul suficient de fascinant încât să povesteşti şi altora de carte şi să îi îndemni să o citească. Un schimb de vieţi la mare viteză, 9 ani suficienţi pentru a zăvorî viaţa, existenţa şi moartea contrariilor. Gloria e câştigată cu un preţ prea mare de către cel ce ni se înfăţişează ca mârşav, duplicitar şi detestabil. Toate din dorinţa de a nu mai fi toate acestea. Paradoxul existenţei e foarte simplu la Perutz: cu cât îţi doreşti mai mult să scapi de o etichetă, cu atât de foloseşti mai mult de ea şi îţi este mai vitală în tocmai atingerea scopului propus. Aşa şi cu hoţul nostru, care pare să nu cunoască frica ori limita, cât timp urmăreşte ceva. Însă odată ce realizează că i s-a sfârţit norocul (de parcă l-ar fi drămuit dintr-o desagă, iar acum a ajuns la fundul acesteia), se resemnează. Nu la modul patetic al altor celebri eroi, ci lent şi trezind simpatie. Poate realismul te împiedică să îi doreşti să îşi revină, însă modalitatea lui de a muri, în etape, şi de a-şi păstra vie imaginea şi dorinţa te fac să vezi mai mult decât un simplu personaj creat pentru a moraliza. Nici nu cred că autorul şi-ar fi dorit asta, nu prin lecţii spuse şi răspuse îşi prinde cititorii, ci tocmai prin transformarea din ceva simplu în ceva ce merită înţeles. Posibilitatea alegerii e oricum deschisă cititorului.

Totul este, în mod remarcabil, condimentat cu umor şi o subtilă ironie. Nimeni nu scapă unui tăios mecanism de batjocură. Episcopi ce-şi doresc averi princiare, regi pomeniţi doar pentru că sunt în căutarea puterii, jefuitori de biserici simpatizaţi de populaţie, preotul ce-şi îndrăgeşte mai mult stupii decât parohia etc. Romanul e presărat cu diverse personaje şi scene inteligent create, ce te fac să zâmbeşti complice şi răutăcios, marcând nu doar evoluţia personajului central şi mai ales involuţia lui şi a lumii sale. Se creează astfel un fir circular, înnodat pe alocuri pentru siguranţă, care pare să inducă diverse stări de neinteres ori manifestări de circ din partea autorului.

În contra a ce scrie pe copertă şi pe unde mai este prezentată cartea, cele câteva cuvinţele, nu cred că avem de-a face cu încălcarea regulilor Marelui Joc. Ori acesta e negat complet, iar autorul îşi face personajele să se joace de-a vânatul şi vânătorul într-un mod uşor noncomformist. Ori, dacă accept ideea de Mare Joc aici, într-un basm de oameni mari, tocmai acesta le duce pe personajele noastre în locul unde se găsesc. Astfel, mai degrabă se creează impresia de încălcat nişte reguli, de libertate, de alegere faţă de realitatea acestora. Pe scurt, nu avem de-a face cu nişte eroi ce înving soarta, ci nişte antieroi ce cad în fiecare plasă ce le este întinsă de Soartă. Iar aceasta se distrează copios pe seama lor, întocmai cum îmi închipui că s-a distrat şi autorul cât a scris romanul.

Călăreţul suedez, Leo Perutz, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2006

Arana

Disclaimer: da, am fost la munte şi pe munte şi voi reveni cu un jurnal de călătorie; deocamdată aştept pozele, ca imaginea să fie completă. Şi în plus, cartea tot acolo am citit-o, astfel încât consideraţi recenzia un fel de preambul intelectual al unei înşiruiri de evenimente mai degrabă fizice.

“Cyrus! Daher zu mir!”

Es ist nicht bekannt, in welcher Sprache Hofrat Klementi sich für gewöhnlich mit seinem Hunde verständigte. Vielleicht hatte sich Cyrus in langjährigem  Zusammenleben mit seinem Herrn einige Kenntnisse im Aramäischen oder Vulgärarabischen erworben. Deutsch schien er auf keinen Fall zu verstehen.

(Leo Perutz, “Zwischen neun und neun”, S. 19)

Hofrat Klementi ging langsam und hatte zudem die Gewohnheit, im Gespräche öfters, am liebsten  in besonders belebten Straßen, stehenzubleiben; er schien sich nur als Verkehrshindernis wirklich wohl und behaglich zu fühlen.

(Leo Perutz, “Zwischen neun und neun”, S. 14)

Mientras dan las nueve (Entre nueve y nueve)
Leo Perutz
ISBN 84-233-3744-8

La novela narra la historia de un estudiante, Stanislau Demba, que por no evaluar la situación se ve envuelto en un sinfin de situaciones debido a su afán en solucionar sus problemas.

Stanislau está tan enfocado en lograr su objetivo que no escucha ni la voz de su corazón ni la de su mente. Es fácil identificarse con la historia porque muchas veces nos vemos buscando lograr algo que realmente ni es la solución que esperábamos ni es lo que realmente necesitamos hacer.

Es una novela que cautiva al lector, y sin ser una comedia a mí me han hecho reir las situaciones en las que se ve involucrado Stanislau.

El título original es Zwischen neun und neun -entre nueve y nueve-, y es en mi opinión el mejor título de los varios que ha tenido, incluyendo la prepublicación en Praga, Viena y Berlín con el nombre Libertad.

Esta ha sido considerada una de las mayores novelas germánicas de las época de la posguerra.

Nació el 2 de noviembre de 1882 en la ciudad de Praga y murió el 25 de agosto de 1957.

Fue uno de los principales matemáticos de su época, estudió el cálculo de las tasas de mortalidad y formuló una ecuación algebráica muy utilizada en la estadística que lleva su nombre Fórmula de equivalencia de Perutz.

Debido a su miopía fue llamado a filas hasta el año de 1915, peleó en el frente oriental donde fue herido gravemente. Una vez recuperado fue asignado a tareas de criptografía.

Tuvo mucha popularidad en los círculos intelectuales en la época de la entre guerra. Los derechos de su novela Zwichen neun und neun fueron adquiridos por una compañía cinematográfica que no produjo la película.

Las 11 novelas que escribió son

El Judas de Leonardo – Der Judas des Leonardo
Bajo el puente de Piedra – Nachts unter der steinernen Brücke. Ein Roman aus dem alten Prag

El caballero sueco – Der schwedische Reiter

La nieve de san Pedro – St. Petri-Schnee

¿Adónde vas, manzanita? – Wohin rollst du, Äpfelchen …

Turlupin – Turlupin

El maestro del juicio final – Der Maister des Jüngsten Tages

El marqués de Bolibar – Der Marques de Bolibar

Mientras dan las nueve – Zwichen neun und neun

La tercera bala – Die dritte Kugel

Señor, apíadate de mí – Herr, erbarme Dich meiner

Gerade lese ich zum vermehrten Male und mit stetig wachsender Begeisterung “Nachts unter der steinernen Brücke”von Leo Perutz. Dabei leuchtete mir die altbekannte, aber manchmal vergessene jiddische Weisheit ins Auge, die ganz im Allgemeinen erklärt, weshalb die einen oder anderen Entscheidungsträger vehement die falschen Entscheidungen zur realisierten Grablegung tragen:

 ”Ein Tauber hat gehört, wie ein Stummer erzählt hat, daß ein Blinder gesehen hat, wie der Lahme auf dem Seil tanzte.” 

Na, kennen wir das nicht aus diversen Talksendungen? 

Inizio lettura 24 ottobre 2007 – Termine lettura 26 ottobre 2007

Romanzo a sfondo storico con la pretesa di un intreccio tipico della commedia teatrale e di essere divertente. Il povero Turlupin, vero trionfo dell’ignoranza, più che della semplicità, è proprio turlupinato. Divertente non è, forse un pò ironico. Meno male che è breve come romanzo. Non mi è  proprio piaciuto.

Voto: 4,5/10

Incipit
Negli atti del lungo processo che si concluse nel novembre del 1642 presso la reale corte d’appello di Parigi contro l’ex cancelliere Michel Babaut – accusato di ateismo, falsa testimonianza e numerosi episodi di violenza -, trova menzione un caso assai singolare.

Trama Attenzione: di seguito viene rivelata, del tutto o in parte, la trama dell’opera.
Novembre 1642: tutto è pronto per il colossale bagno di sangue in cui, nel giorno di San Martino, dovranno rotolare ben diciassettemila teste di nobili, per il grande macello dell’aristocrazia di Francia. Ma la macchina si inceppa e tutto finisce in una bolla di sapone. Come mai? Un uomo bislacco, un sognatore che mentre incipria o rabbercia parrucche ormai stanche vagheggia di avere origini altissime, un essere mezzo Arlecchino e mezzo Charlot, attraversa come una torpedine impazzita il gran disegno del Cardinale. Per contrastare i progetti dei Titani, il destino si serve del folle parrucchiere Tandréde Turlupin. Il quale, fantasticando di essere riconosciuto da nobil madre, finirà per diventare l’ultimo campione dell’aristocrazia morente.

Scheda del libro
Autore: Perutz, Leo
Titolo: Turlupin / Leo Perutz
Pubblicazione: Milano : Adelphi, \2000!
Descrizione fisica: 152 p. ; 22 cm
Collezione : Biblioteca Adelphi ; 384
Note Generali: Trad. di Carlo Sandrelli
Numeri: ISBN – 88-459-1515-8

Collegamenti utili per capire meglio il libro

Leo Perutz: biografia

Discutiamone insieme sul forum