Una din certitudini e că vine un moment în viaţa fiecăruia când trebuie să-şi împingă maşina. E dintre amintirile copilăriei. Dacia lui tata de la începutul anilor 90. Maşina aceea îmi semăna. Dimineaţa nu pornea decât împinsă. Iarna asta mi-a propus iar ipostaza. A venit însă cu o concluzie globală. Trebuie împinse şi maşinile celorlalţi. O singură dată n-am coborât să ajut şi după 30 de secunde eram afară încercând să găsesc o soluţie. Se blocase şi a mea pentru prima dată. Există deci o justiţie a maşinilor în zăpadă. Sunt mai multe tipologii de oameni care vin să ajute. Cei cu maşini 4×4, coboară moralizator. “Aveţi cauciucuri de iarnă?”. Eu fac parte din tipologia celui care coboară să ajute sceptic. “Nu cred că mai iese de aici”. Apoi sunt cei energici. De obicei merg în grup, rar îi surprinzi singuri. Vin din nimic. “Hai !”. Pe ideea asta merg. Ăştia îmi plac cel mai mult. Altă categorie sunt cei experimentaţi. Nu neapărat învârstă. Cei care împing competent.

Ăştia vin tot timpul într-o inflaţie de idei. “Tu împingi aşa, îndreaptă volanul, accelearează uşor şi trebuie să aibă un balans”. Şi ăştia îmi plac, dar de obicei, n-au atâtea idei pe cât par. După 2, 3 nu mai au entuziasm şi renunţă. Senzaţia mea e că pleacă cumva pe gânduri. “Poate dacă trăgea puţin de volan în stânga…”. Penultima categorie. Cei cărora nu prea le place iarna. Ăştia vin, da se enervează repede. “Nu aşa bă. Dă-o-n pizda măsii! “. Când apare unu d-ăsta, până nu vin băieţii energici din a treia categorie, nu se rezolvă nimic. Ultima tipologie sunt cei care coboară să ajute doar dacă maşina care trebuie împinsă le blochează drumul. Ăştia de obicei coboară suficienţi. Băi lor nu li se opreşte maşina în zapadă. De obicei par şi foarte grăbiţi şi cumva deranjaţi de maşina ăluia. “Ai accelerat-o prea tare…”. 5 minute mai încolo, o să rămână şi ei blocaţi. Atunci se consumă mai mult în ideea de a părea că au ghinion, decât în cea de a ieşi de-acolo. Cum spuneam la început…  vine un moment în viaţa fiecăruia când trebuie să-şi împingă maşina.

Hai ca 2009 e pe duca…pe de o parte ma bucur, pe de alta imi pare rau. Ma bucur pentru ca incepe 2010 si mie imi plac noile inceputuri, noile provocari si noile aventuri care se anunta. Dar imi pare rau pentru ca se termina cel mai tare an pe care l-am avut pana acum si imi este teama ca poate ce va urma nu se va ridica la nivelul asteptarilor mele. Asa e cand incepi sa ai asteptari mari de la orice si oricine se afla in jurul tau. Posibilitatea de a fi dezamagit creste ametitor. Dar, no risk, no win!

She’ll make you take your clothes off and go dancing in the rain.
She’ll make you live her crazy life but she’ll take away your pain
like a bullet to your brain. Come On!!!

Una din certitudini e că vine un moment în viaţa fiecăruia când trebuie să-şi împingă maşina. Asta e una dintre amintirile copilăriei. Dacia lui tata de la începutul anilor 90. Maşina aceea îmi semăna cumva. Dimineaţa nu pornea decât împinsă. Iarna asta mi-a propus din nou ipostaza, doar că a venit cu o concluzie globală. Trebuie împinse şi maşinile celorlalţi. O singură dată n-am coborât să ajut şi după 30 de secunde eram afară încercând să găsesc o soluţie. Se blocase şi a mea pentru prima dată. Există deci o justiţie a maşinilor în zăpadă. Sunt mai multe tipologii de oameni care vin să ajute. Cei care au maşini 4×4, coboară moralizator. “Aveţi cauciucuri de iarnă?”. Eu fac parte din tipologia celui care coboară să ajute sceptic. “Nu cred că mai iese de aici”. Apoi sunt cei energici. De obicei merg în grup, rar îi surprinzi singuri. Vin de nici nu înţelegi de unde. “Hai !”. Pe ideea asta merg. Ăştia îmi plac cel mai mult. Altă categorie sunt cei experimentaţi. Nu neapărat învârstă. Cei care împing competent. Ăştia vin tot timpul într-o inflaţie de idei. “Tu împingi aşa, îndreaptă volanul accelearează uşor şi trebuie să aibă un balans”. Şi ăştia îmi plac, dar de obicei, n-au atâtea idei pe cât par. După 2, 3 nu mai au entuziasm şi renunţă. Senzaţia mea e că pleacă cumva pe gânduri. “Poate dacă trăgea puţin de volan în stânga…”. În penultima categorie îi pun pe cei cărora nu prea le place iarna. Ăştia vin, da se enervează repede. “Nu aşa bă. Dă-o-n pizda măsii. Am zis că nu aşa!”. Când apare unu d-ăsta, până nu vin băieţii energici din a treia categorie, nu se rezolvă nimic. Ultima tipologie sunt cei care coboară să ajute doar dacă maşina care trebuie împinsă le blochează drumul. Ăştia de obicei coboară suficienţi. Băi lor nu li se opreşte maşina în zapadă. De obicei par şi foarte grăbiţi şi cumva deranjaţi de maşina ăluia. “Ai accelerat-o prea tare…”. 5 minute mai încolo, o să rămână şi ei blocaţi. Atunci se consumă mai mult în ideea de a părea că au ghinion, decât în cea de a ieşi de-acolo. Cum spuneam la început…  vine un moment în viaţa fiecăruia când trebuie să-şi împingă maşina.

Lumea cu aer condiţionat pare tot mai greu de locuit. Îmbrăcatul pare constant mai stupid. Cum aş face-o tot nu-mi iese. Nu ca aspect, ca anotimp zic. Iarna de ceva timp e ca vara. Minus nu ştiu câte grade, tentaţia şi logica te face să te îmbraci gros. 5 minute până mă urc în maşină viaţa pare firească. Băi se aburesc geamurile, trebuie să pornesc căldura. La naiba m-am mai îmbrăcat gros. Ies, 5 minute până ajung în redacţie, viaţa pare să aibă o logică. Băi acolo e căldura naibii. Atmosfera pare de plajă. Cred că sunt vreo 20-30 de grade. Uneori mi se pare că lumea nu are sens. Oriunde intru de la cafenele, la redacţie sau maşină, numai un tricou pare să mai aibă rost. Încercaţi să luaţi un taxi. Acolo e o dramă. Respiratul e o chestiune care ţine incapacitatea maşinii de a se închide ermetic. E o panică totală iarna, să nu cumva să fie răcoare. Vara e la fel, doar că invers.  Lumea cu aer condiţionat pare tot mai greu de locuit. Prea multe condiţii, prea puţin aer !

Pentru mine, asta e cea mai mişto clădire din lume. E liceul meu. Unul dintre cele mai complicate gânduri ale mele, e că resimt locul acesta ca fiind tot mai vechi. Adică simt timpul cum trece. Dramatismul vieţii e intenţia constantă de a mai trăi ce-ai mai trăit. Nenorocirea nu e să îmbătrâneşti, ci să rămâi tot timpul tânăr. Ultima frază am citit-o undeva. Aşa e. Pe de altă parte acolo am învăţat eu emoţiile în estetica lor. Emoţiile în ipostaza lor crudă. Acum am devenit complicat. În clădirea asta poveştile erau mai simple. De asta mi se face uneori dor. De senzaţia aia că trăiesc mai mult decât pot duce. Îmi e dor de mine atunci. Era perioada în care mi se părea că pot să fiu orice. Şi acum cred asta, da’ mai puţin naiv. Toate erau mai puţin concrete. Îmi e dor de incertitudinile de atunci.  Liceul la mine a fost ca un scenariu bine scris. Uneori oamenii pe care îi aveam în jur îmi păreau cei mai mişto din lume. Şi cred că erau. Poveştile mi le-am construit singur, personajele nu le-am ales. Dacă le alegeam eu, nu ieşea atât de bine. Acum vreo 3 ani, lucram la Kanal D şi am făcut un interviu cu Mihai de la “Bere Gratis” acolo. Şi el a făcut acelaşi liceu. Eram în sala de sport, camera mergea şi el îmi povestea cum îi veneau atunci în minte gândurile pe care le avea acolo în urmă cu probabil 10 ani. Mi-am dat seama că oamenii trăiesc cam aceleaşi lucruri. Emoţiile sunt la fel, doar că le negociem diferit. Şi când mă gândeam acum la încheiere mi-a venit în minte titlul. Aveam 18 ani, eram în maşină, undeva pe Calea Victoriei, mergeam spre balul de final de liceu şi era radioul deschis. Atunci a început să cânte “wonderful life”…                                                Go 4 photos

Muzica în ultima vreme pare că se adreseză perfect şi strict celor bolnavi de cretinism. Nu e rău că vorbeşte cineva şi cu ei. Rău e că melodiile astea se manifesta ca hituri şi asta înseamnă că ni se adresează. Era o perioadă, undeva pe la 10 ani, când îţi doreai să ai formaţie. Intenţia era aproape generală. Cam toţi din jur voiau să fie celebri. Bă şi începeai să inventezi melodii. ” I know u want meeee…. u know i want uuuu pam pam param!!” . Bă a ajuns hit. E cumva victoria copilăriei cu neputinţele ei. I know u want meeee, u know i want uuuu…. . Începe să-mi fie tot mai imposibil s-o evit. “I know u want meee… u know i want uuu…”. E inevitabilă. Mai interesant ca melodia, e de ce există ea. Şi în timp ce mă gândeam la asta mai îmi vine în minte un refren la fel de oligofren. El:  babe where did u get your body from, where did u get your body from”. Ea: i’ve got it from my mama, i’ve got it from my mama”. Superb. În mod normal melodiile astea ar trebui să aibă un mare succes în spitalele de oameni reduşi mintal. Problema e că ele cumva ni se adresează. “I miss uuuu… I need uuu babeee…. I miss uuuu, I need u babeee!”. Da. Există şi asta. E hit acum. Superb. I know u want meee…. .

Din categoria schimbari, in anul ce vine imi doresc…

sa am mai multa rabdare

sa nu ma mai aprind atat de repede

sa iau lucrurile asa cum sunt

si sa nu ma mai reped sa trag concluzii.

Viata nu e alb si negru. De cele mai multe ori e gri. Nici ca mine, nici ca tine. E putin din fiecare.

Sigur vi se intampla si voua.  Nu pot fi singura care afirma uneori ca se simte “ca in Gossip Girl”. Atunci cand o situatie devine atat de incredibila si complicata incat nu mai stii ce ite sa dezlegi ca sa ajungi la adevar, imi dau seama cat de saraca e fictiunea fata de realitate. Adica au scenaristii o imaginatie bogata, dar de cele mai multe ori povestile inventate palesc in comparatie cu cele adevarate. Poate de aici vine si fascinatia noastra pentru tot ceea ce “este bazat pe fapte reale”. Ar trebui sa cautam mai des senzationalul din vietile oamenilor obisnuiti. Povestile cu adevarat interesante se ascund acolo unde nu te-ai astepta sa le gasesti. Si cand spun senzational, nu ma refer la sensul negativ, sensul promovat de publicatii precum Cancan, Click sau mai stiu eu ce alte reviste asemanatoare mai sunt in presa. Senzational adica vieti traite intens. Stiu eu la ce ma refer

Paul : m-au pus azi la serviciu sa port masca. am tusit un pic

Paul : dar tocmai cand trecea pe langa mine unu. si n-am vrut cand mi-a zis

Paul : dar l-a sunat pe felix si m-a sunat

Paul : paul daca ai tusit puneti masca

Radu:  superb ))

ionut : ai vazut v de la vendetta

Radu : nu

Radu : tu?

ionut : acum ii dau play

ionut : e foarte tare introducerea

ionut : cu oameni care mor pt idei

ionut : si ca e important sa urmaresti ideea nu omul

ionut : pt ca omul poate da gres

Andrei : ce faci ba? te-ai sucit?

Andrei : cum “basescu presedinte” ?

Radu : trebuie citit

Andrei : foarte bun. am citit. da vad ca nici tu nu te lasi mai prejos. faci analiza cu flashu, cu reflectoru

Radu :  ba m-am enrvat azi.  nu voiam sa mai scriu de politica da m-au determinat

Andrei : nu te mai enerva ma. ca imbatranesti urat

Radu : dupa 50 de ani fiecare are fata pe care o merita

Radu: o stiu d ela exarhu

Andrei: e grea asta

Andrei : dar eu cred ca nu doar fata.. si corpul pe care-l merita si mintea

Radu : da ba da trei s-o pui intr-o fraza. sa sune bine. sa te citeze lumea apoi.

Andrei : am pierdut azi bunatate de concurs de compozitie

Radu : de ce

Andrei : un juriu a crezut ca n-am cele mai bune piese

Radu : si erau?

Andrei : fara doar si poate

Andrei : ma rog.. intre timp am aflat si despre mizeriile pe care le-au facut organizatorii cu castigatoru

Radu : deci nu e castigator el ala care a iesit primu

Andrei : a luat premiu, contracte cu case de discuri.. etc

Radu : pai si cu melodiile proaste ce face?

Andrei : da cu toate melodiile proaste romanesti de le-auzi la radio si le vezi la tv ce se face?

Radu: esti prea global nu-s toate proaste

Andrei : n-am zis ca-s toate

Andrei : dar sunt cateva

Andrei : la care se mai adauga si asta care a castigat

Radu : bai mi-au inebunit telefoanele. nu te auzeam

Nicoleta: esti nehun

Radu : cand ma sun pe orange mi se raspunde singur. vad secunde da nu aud. la secunda 10 se intrerupe

Nicoleta :  mie mi zice ca mi rapsunzi si ca nu vb asa pare. e foarte ciudat

Radu : i-am trimis un mesaj lu andrei hrebenciuc pt un interviu. acum imi asculta astia telefoanele )))))))

Nicoleta :  esti nebunnnnnnnnnnnnnnnn

Radu : sunt. bai serios e stintifico fantastic

Radu : pe orange m-ai sunat>?

Nicoleta : da

Radu : hai ca suna

Radu : suna-ma pe orange

Nicoleta : acum

Radu : INCREDIBIIIIIIIIIILLLLLLLLL

Radu: ))))))))

Nicoleta : daaaaaaaaaaaaaa

Mi-am adus azi aminte de meseria ăstora. Nişte secvenţe cu Dan Puric la TVR. Juca rolul de controlor. Bă exact aşa era, cum interpreta el. Trebuie menţionat că în copilărie cam cel mai rău lucru care se întâmpla era să te prindă controlorii. Nu-mi luam bilet. Nu ştiam să compostez şi mi se părea ridicol gestul. Nici nu luam în calcul varianta. Cum se deschideau uşile, cam jumătate din autobuz privea uşor disperată spre scări. În principiu toţi care urcau erau suspecţi. Toţi păreau controlori. Era o perioadă de câteva secunde în care jucau rol de călători, după care scoteau legitimaţiile. Bă mă uitam în altă parte. Mă făceam că nu văd. De regulă aveam walkman, ceea ce participa pozitiv la poveste. Trebuiau să insiste mai mult la mine. Ceea ce uneori era descurajator.

“Biletul dumneavoastă vă rog!”. Interesant e că deşi eram un puşti, ei îmi vorbeau cu dumneavoastră. Mă supraestimau puţin. Nu ştiu cum naiba, ăştia se nimereau între staţiile cele mai depărtate. Abia se mişca autobuzul. În fine înţelegeau că n-am bilet şi urma discuţia aceea, “bun şi acum ce facem?”. Şi trebuia să coborâm la prima staţie. Oamenii din jur priveau cu reproş şi moralist. “Copiiiiii ăăştiaa, circulă numai fără bilet”. Controlorii jucau rol justiţiar. ” De ce nu-ţi cumperi bilet, amenda e…. . Ce facem acum?”. Era clar spre evident că ăştia voiau banii care-mi trebuiau când chiuleam de la şcoală. Şi aici începe dilema mea. Aveam eu 10, 11 ani, da şi un şprint teribil. De ce nu porneam nu ştiu. Altele sunt însă dilemele care contează. Cum ajung ăştia să fie angajaţi? Care sunt aptitudinile care-l fac pe un controlor să fie mai bun ca celălalt? Pe ce criterii se avansează în meseria asta? Care este etapa următoare celei de controlor?Cum începe cineva să-şi dorească să fie controlor? Există copii  care privesc cu mândrie spre un tată cu meseria asta? Câţi oameni controlează un controlor într-o viaţă? Astea sunt dilemele care contează. Mi-am adus aminte azi de meseria asta.

Astazi mi-am adus aminte de filmul “The Beach” cu Leonardo Di Caprio in rolul principal si realizat de catre faimosul regizor Danny Boyle. Filmul este o adaptare a cartii omonime a autorului Alex Garland. Este un film mai bizar si totusi fascinant care incearca sa ne facem sa intelegem ca pentru fiecare paradisul inseamna altceva…si ca suntem mereu in cautarea lui.

Genial quote din film:

Trust me, it’s paradise. This is where the hungry come to feed. For mine is a generation that circles the globe and searches for something we haven’t tried before. So never refuse an invitation, never resist the unfamiliar, never fail to be polite and never outstay the welcome. Just keep your mind open and suck in the experience. And if it hurts, you know what? It’s probably worth it.

E ciudat sa observi cum uneori fara voia ta esti atras in mijlocul unei situatii neplacute. Cum ti se sparg tie oalele in cap desi tu ai avut intentii bune.  Din tantar se face armasar, si ceva simplu devine deodata extraordinar de complicat. Multe chestii ar trebui sa ramana strict doar intre cei implicati direct. Fara comentarii adiacente. Insa aceasta se intampla foarte rar. Intervine telefonul fara fir si se creaza un cerc vicios in care orice aluzie, sugestie si cuvant aruncat aiurea se interpreteaza dupa bunul plac. Comunicarea nu aduce doar beneficii si ar trebui sa ne reamintim ca uneori chiar si in comunicare “less is more”.

Via www.viatalaserviciu.ro va prezint 2 filmulete inspirationale realizate de catre Valentin Narcis-Sturzu aka bimus cu 2 oameni foarte dragi mie:

Advertising wannabe – Alex Ciuca aka Hoinaru

Si Portret de jurnalist – Florin Avram )

Asta din categoria…tu ce vei face cand esti mare? Unii se hotarasc mai repede, altii mai putin repede. Eu fac parte din cea de-a doua categorie! )

Vor ein paar Tagen habe ich mich mal wieder in meinen WoW- Account eingeloggt…. Ich musste einfach mal den Kopf frei bekommen und mich ablenken. Zwar wollte ich nicht mehr spielen, weil die Suchtgefahr zu groß ist…

Aber es hat sich gelohnt! In den 4 Monaten, die abstinent war hat sich eine Menge getan… Kaum zu glauben, wie schnell sie die virtuelle Welt entwickelt…

Abgesehen von all den Pixeln, traf ich auch einige wervolle Freunde wieder. Allem voran- mein Bärchen ^-^ Jawohl, er ist ein ER.

Er  ist die optimale Vorlage für einen Traumpartner: jung, stark, sehr maskulin, romantisch, liebevoll, HardRocker, Autofreak, Sportler … Er ist fast sowas wie das männliche Pendant zu einer Frau die ich echt heiß fände – aber als Kumpel taugt er auch ganz gut 

Dieses Wochende hat er mir geflüstert, dass seine Süße schwanger ist – und zwar nicht irgendwie schwanger, sondern so richtig. Seine Tochter kommt noch diese Woche zur Welt. Seit dem ich das weiß, suche ich nach einem passenden Hardrocker- Babydress mit dem er sich auch zeigen lassen kann… Man… Es ist ja nicht zu glauben wie viele abgefahrende Dinge es gibt – aber ich finde schon noch das passende Geburtsgeschenk…

Außerdem haben sich gleich zwei Frauen aus meiner Vergangenheit gemeldet – meine beste Freundin aus frühester Kindheit und die erste Frau die mir den Kopf verdreht hat – bin gespannt was die beiden so zu berichten haben….

Mie îmi pare lipsă de imaginaţie în medicina ultimei perioade. Bă nu e dubios cum anul trecut a fost gripă aviară şi anul ăsta porcină? E ceva redundant în poveştile astea. Aviară suna cum sună. Bă da porcină ?! Îţi e clar că ai o problemă când îţi curge nasul şi tuşeşti. Bă da să ajungi sa fii comparat cu un porc ?! Pare că se exagerează puţin. S-a încercat o remediere cu gripă A1 H1N1. Da’ nu ţine lumea minte. Sună mai mult a adresă decât a boală. Şi când situaţia era mai dramatică, de undeva a apărut speranţa. Gripă Nouă. Eh? Sună modern. E uşor de reţinut. E altceva bă. Cumva, sună chiar aspiraţional. Gripă Nouă. Aproape că e bine să ai, mai ales că şi Mircea Badea a fost suspectat.  apoi se discuta despre vaccin. Că nu e bine să-l faci. Că face parte dintr-un program de micşorare a numărului de locuitori pe glob.  În România conversaţia pe subiectul ăsta a fost expediată tipic. Băi nu-s suficiente. Acum toată lumea e disperată să prindă. E ceva din atmosfera cozilor la lapte în povestea asta. Oamenii vor să apuce. România se vaccinează isteric. Obiceiul e vechi, gripa e Nouă.

Prima concluzie din redacţie. Stau lânga uşa pe care oamenii ies la fumat. Se cam fumează. Din copilărie sau din principiu. În ideea asta mă gândesc disperat la momentul în care o să ajung să cunosc mai multă lume aici. Cum o fi să treacă cineva din 5 în 5 minute pe langă mine şi să mă salute. Aş avea un comportament de portar. Ceea ce nu e o chestiune de perspectivă. Uşa pe care ies aştia la fumat este cea mai teribilă din viaţa mea. Pe de-o parte când nu e închisă începe să piuie. Pe de alta, dacă o laşi se închide singură. Cu toate astea nu puţini sunt cei care, fie extaziaţi de ţigara fumată, fie extaziaţi de iminenţa ei, izbutesc să n-o închidă. Eu mă ridic simpatic şi îndeplinesc formalitatea. Viaţă de portar.

Însă performanţa rămâne. Să nu reuşeşti să închizi o uşă care se închide singură. De ceva timp toţi ies cu concluzia: “Mamă ce cancer e afară”. Şi sunt de acord. Băi, e frig. Da când ieşi prima dată. Da să ieşi constataiv tot timpul, pare că trăiesc ziua cârtiţei. Adică de câte ori poţi să te miri că e frig? Şi mă uit la ei prin geam. Stau chirciţi şi pufăie. Asta e o dramă. Ţigara se fumează arogant şi destins. În rest înţeleg importanţa ţigării. Nu poţi să fii un om care stă. Trei să te individualizezi printr-o acţiune. “Ce face mă ăla?”. “A, fumează o ţigară”. E mult mai bine decât: “Stă acolo”. Plus că după cum am mai zis mai demult, un om cu fum în jur e altceva. Poţi să nu fumezi. E bine oricum să ai puţin fum pe lângă tine. Fumul te valorizează. Eşti misterios. Decisivă la fumat îmi pare totuşi grimasa. D-aia zic că nu poţi să stai chircit. Trebuie să fumezi interesant. Fumătorii îşi pierd din talent. Şi cred că votează cu Băsescu. Ăsta are faţa de fumător fără ştaif. Pare tipologia fumătorului de “Carpaţi”. Sper totuşi să fie tipologia omului care închide uşa când pleacă. Adică în curând.

“ It was his thirtieth Halloween on his own.

He longed for his childhood days especially during this holiday when he remembered his father reading him The Legend of Sleepy Hollow.
He always imagined the Headless Horseman with a pumpkin on his shoulders…”

Read to the end.

An amazing Halloween themed short story by Estrella Azul.

În aeroporturi oamenii se schimbă. Devin mai importanţi. Încep să fie sofisticaţi. Merg altfel. Parcă sunt apăsaţi de toate grijile planetei. Văd lucrurile global. Eu nu. Bineînţeles. Nu-mi e frică de avioane, da nu prea a fost cazul. Până pe la 16 ani am fost în multe ţări. După aia n-a mai fost cazul. N-am mai plecat. Nu mai zburasem cu avionul de vreo 7-8 ani, până vineri. Nu eram confortabil cu ideea pentru că nu mai sunt ca înainte. Am claustrofobii, am chestii. Ora 8:00. Cum intru în aeroport, cum mă întâlnesc cu unul dintre cretinii pe care viaţa a făcut să-i cunosc. Şi aici e momentul în care îţi vine să te faci că nu-l vezi. Da nu merge, că te-a văzut şi vine. El se face că se bucură, eu zâmbesc decent. Se termină repede.  Mă duc la boarding. Aici, o doamnă teribilă şi strictă. Pare că te trimite pe lună, aşa vorbeşte.

Pentru că nu zbor foarte des, am o teamă de idee. Am zburat o dată cu avionul numărul 666. De fiecare dată m-am urcat în avion împăcat. Fie ce-o fi. De data asta eram pregătit să lupt. Să nu fie ciumpalcu ăla ultimul cunoscut pe care-l văd. Trebuia să ajung la Timişoara. Că n-am zis. Maşina ajunge în dreptul avionului. Arăta ca o catstrofă. Ziceai că e avion particular. Doar că nu era. Trebuiau să intre 40 de oameni în el. Înăuntru, soarta l-a repartizat cumva pe cel mai voluminos dintre ei lângă mine. Un scaun îi părea prea puţin. Era şi arab. O jumătate de oră mi-a povestit despre Palestina. Sunt mai palestinian decât înainte. Omu lucra la ambasadă. Apar stewardesele şi încep să gesticuleze. Întotdeauna mi-a fost neclar de ce îninte de zbor ţi se indică ieşirile. Ţi se sugerează cumva că e posibil la un moment dat să trebuiască să sari? Stewardesele erau într-un fel filosofia vieţii. Una era urâtă, zâmbitoare şi amabilă. Cealaltă frumoasă, serioasă şi arogantă. Nimic nu-i bun sau rău până la final. Apoi ni se spune ceva despre căpitan. Cum îl cheamă şi că ne urează zbor plăcut. Băi aici iar n-o înţeleg. Ce contează cum îl cheamă. Eu mă duc să mă prezint la el? Apoi că ne urează “zbor plăcut”.  Va schimba asta până la urmă lucrurile? Sunt mai multe şanse ca zborul să fie plăcut? Înlătură suspiciunile?  Domne aşa se face. Ok. Băi da la final iar trebuie să zică ceva. Că i-a făcut plăcere că am zburat cu el. Bă dacă ar fi venit la mine, am fi râs, am fi glumit (“da numai în interiorul incintei”), aş fi înţeles. Da bă. I-a făcut omului plăcere. Da aşa? Probabil i-a făcut plăcere ca idee. În fine. La întoarcere lucrurile au fost ceva mai  fericite. Am nimerit în avion cu patronul echipei locale. Cu Bogdan Stelea… cu băieţii. Oameni care nu cad cu avioane. Normal. Da chestia asta cu business class, când trage una perdeaua şi ăia stau pe nişte locuri la fel, doar că-s după o perdea? O să zic eu despre asta când o să fie cazul . Am ajuns şi iar i-a făcut plăcere căpitanului. Sunt popular aşa cum mi-a zis un taximetrist care m-a luat de la aeroportul din Timi;oara.

It’s Thursday the 15th 2009 and as I was browsing the web (and clicked on the link my Sweetheart forwarded ), I came upon a website www.blogactionday.org and found out that today is “Blog Action Day” against climate change (as my post title says too) so I thought I’d write something about this matter because after all, I am a student of environmental sciences and I am proud of that!

Climate change…
I think everyone knows one or two things about it, especially when the name says it all. :p
So what exactly is climate change?

Definition: “Global climate change is caused by the accumulation of greenhouse gases in the lower atmosphere. The global concentration of these gases is increasing, mainly due to human activities, such as the combustion of fossil fuels (which release carbon dioxide) and deforestation (because forests remove carbon from the atmosphere). The atmospheric concentration of carbon dioxide, the main greenhouse gas, has increased by 30 percent since preindustrial times.” (as seen on http://www.answers.com/topic/climate-change )

So in shorter words, greenhouse gases, Co2, temperature rises, sea level rises, death of many animals, etc., etc.
Everyone says that the humans are the cause of it.
Are they really?
The answer is YES. BUT… not entirely… why?

Because our world changes.
It “resets” it’s climate, so the planet wouldn’t freeze or melt (so to speak).
If you read into it more you’ll see that the world went through global warming many times before (almost) any life form ever existed ( fact proven from the ice collected from the polar circle).
But the thing is that people aren’t helping AT ALL by cutting down forests, by releasing so much Co2 with cars, factories, etc.

Many say that us people are the cause of climate change.
Same as many say that the world’s just on a natural “reset” mode.
Both are the cause.
Only people are making it come by much faster with pollution, we’ll literally make it’s job much easier, and it will last longer, with worse consequences than on it’s own.
Every scientist dreams that by 2050 the world will be a green place, using solar energy, wind energy, battery powered vehicles… my question is: what if it’s too little too late?
Of course I appreciate that some are fighting for a greener future, I am proud that I am too.

That’s my POV
I will continue to “save” my planet, our planet and hope that as the days pass more and more people come and join “our side”
So what do you say? Want to help by a small and easy way like if you recycle, reuse, flick off light switches, TVs, monitors if not PCs, etc. that you’re not using, go shower with your lover (so you don’t waste as much water, and it’s fun also ), stop the water when your not using it even for 15 seconds?

Each and every person who does this counts a LOT!