Incerc sa inteleg, in termeni de logica elementare,sociologie fara pretentii elitiste, istorie a culturii (cat permite nivelul meu de simtamant cultural) si cate ceva dintr-un element de multi ignorat dar totusi decisiv,bunul simt, cum este cu putinta ca astazi,ca in anul 2009, traind intr-o perioada in care ar fii trebuit de mult sa uitam obiceiurile ce ne-au fost impuse de sistemul comunist, sa il sustinem, multi dintre noi, pe Traian Basescu. Caci, sa injur e simplu si sa ironizez cu atat mai usor, dar sa incerc sa raspund cere un demers mult mai dificil decat o simpla analiza superficiala sau o discutie ceva mai aprinsa pe un blog sa altu’.

Cine il voteaza pe Basescu?  Daca la ultimele alegeri electoratul sau era format dintr-o elita (aspiranta sau nu) a societatii romanesti, din acele persoane ce isi puneau speranta intr-o schimbare (nu demagogica, nu inspirata din directia psd) fundamenta, o schimbare a mentalitatilor, nu atat a sistemului cat a celor ce il intretin, o schimbare dintr-o viziune monolitica, temperata si statica spre o viziune a dinamicii, a aplicabilitatii si a valorilor. Intelectualii in special, in frunte cu anumite nume cu rezonanta, il inconjurau pe candidatul Basescu, ii sugeau fiecare vorba, ii aprobau fiecare idee si, cel mai important, credeau in el. Nu aveau motive sa nu o faca (nu ma ascund in fata viziunii mele politice, ce tinde spre stanga), perioada de final a “tranzitiei” se dovedea o prelungire a acesteia si nu un Nastase, sub aripa unui Iliescu a carui perceptie publica era intr-un puternic colaps ce atingea uneori limita dintre dispret si ura, putea scoate tara nu dintr-un impas economic, caci nu despre asta a fost vorba atunci, ci mental. La nivel mental a rezonat Basescu, a rezonat cu cei ce isi doreau o Romanie scoasa dintr-un balcanic tamp si molipsitor (ardelenii l-au votat in masa, tot in masa si clasele educate ale societatii), l-au votat cei ce isi puneau speranta intr-o posibila Romanie europeana. (Desigur, ne putem si aici intreba de ce era neaparat Basescu cel potrivit pentru asa ceva, dar asta tine in special de lipsa unei alternative).

Astazi insa lucrurile stau altfel. Mental suntem mai rau ca acum cinci ani sau in orice caz, nu mai bine. Marea masa a intelectualilor a realizat asta (in frunte cu profesorii), a fugit in alte tabere sau zace consternata la marginea bataliei.Spun marea masa a intelectualilor caci unii au ramas, de ce? Vom reveni la aceasta intrebare, pana atunci insa, din ce consta grosul electoratului lui Traian Basescu (ma refer la electorat voluntar, capabil de discernamant politic, capitol la care cel mai bine sta desigur Crin Antonescu, dar asta e o alta poveste)? Din nimeni, in cea mai mare parte un amalgam de fenomene umane pestrite. Nu conteaza din ce plan social provin, primordial e insa ca vad comunism si in frunza tomnatica ce se inroseste in copac, vad comunism in tot si in toate doar in Basescu nu. In Basescu nu? Nu ma intrebati ce a facut omul asta sa merita statutul de cruciat anti-marxist, …a prezentat o condamnare a comunismului? Haide sa ne pastram ratiune, e ca si cum Speer ar fii condamnat nazismul (macar daca Basescu ar fii fost un Speer, poate-poate il credeam)… la nivel declarativ desigur, privim o entitate de talie mondiala, il privim pe cel ce tine faclia democratiei inca sus. De ce insa l-ar crede cineva (noral la cap) avand in vedere sumedenia de factori care spun contrariul, inclusiv faptul de a fi fost membru pcr, de a nu fi ales calea dizidentei ori vreo forma de revolta (ca doar ii mergea bine, Dinescu insa nu are voie sa vorbeasca)… in acest moment tind sa ma enervez, fac o pauza de la scris, ies la o tigara,… .Gata… Deci pe filiera anticomunista lucrurile, pentru mine, nu fac sens. Apoi chestia cu sistemul ticalosit e o alta aberatie fenomenala… Basescu a guvernat de cand e lumea si pamantul…si brusc a uitat toate astea. Mai tineti mine: “Aici sunt banii dumneavoastra?” Mai tineti minte mineriadele? Cine sa mai tina minte. Si iata si explicatia- Basescu minte cu nerusinare, minte direct, minte frontal si patologic sigur pe sine-acest gen de minciuna nu doar ca e captivanta dar pentru cei multi si naivi poltic (atentie, nu jignesc un intreg electorat, spun doar ca cei ce il voteaza sunt naivi politic in sensul in care mai repede inghit vorbele unuia sigur pe sine decat sa isi formeze o proprie parere) cuvintele lui Basescu par a reflecta realitata. Nu e nimeni vinovat pentru faptul de a crede in Basescu, e pur si simplu manipulat si tind sa ii iert pe cei manipulati si sa arat o oarecare indulgenta fata de ei.

Mai e chestia cu mogulii, tare si asta… toti sunt sau au moguli, Basescu insa e mai curat ca lacrima, mai curat ca podeaua de la Golden Blitz… aceasi poveste de mai sus, aceleasi raspunsuri. Iar la faptul a presa e supusa pot spune doar ata: paranoia… asa se cheama reactia presedintelui la o presa care reactioneaza firesc la un presedinte care spune,spune,spune dar nu prea face, care minte,minte,minte si e crezut care manipuleaza in mod cert, care are un anturaj cel putin identic cu cel al lui Geoana(daca nu e chiar vorba despre acelasi) DAR e curat, curat, curat si neprihanit.

Intelectualii, unii dintre ei, cred toate astea, am mai scris despre Tismaneanu, mai sunt si altii, ei saracii sunt prosti (nu am spus inculti, nu, ci prosti) doar prostia poate explica cum, dupa 5 ani de balacareala si cacealma, cei cititi, cei cu constiinta politica solida, il pot inca sustina. Daca Bleen il sustine nu e deloc surpinzator, acest personaj fiind doar foarte slab si lipsindu-i contactul cu modelul democratic cu traditie , faptul ca Liiceanu crede in el e pur si simplu imbecilitate. Sau… sau ii are la mana… cu ceva…cu editura politica de exemplu.

In fine, m-am plictisit de scris si am devenit prea pasional… distractie faina, poate ca eu ma insel si nu vad maretia in Basescu, cine stie… glumeam, nu ma insel.

“ Sa i se inchida gura. Nu trebuie ucisa. N-avem nevoie de anchete americane si franceze care ne-ar pune in situatii dificile. S-o facem zob. Sa-i spargem dintii, falca, sa-i rupem bratele. Sa nu mai poata niciodata vorbi sau scrie. Sa devina un exemplu de neuitat pentru ceilalti. Sa fie batuta la ea acasa pentru ca sa invete si ea si altii ca nu exista nici un adapost sigur pentru calomniatorii dictatorii proletariatului. Nici chiar in propria lor casa”.

Aceste vorbe au fost rostite de Ceausescu. In 1977. Catre seful securitatii din acea vreme, Ion Pacepa. Si relatate de catre acesta, unei ziariste franceze, in 1985, evident dupa ‘defectarea’ sa. Sunt adevarate aceste vorbe ? Greu de spus. Dar evidenta este mai limpede decit orice discurs. Monica Lovinescu, caci despre aceasta Mare Doamna este vorba, a fost atacata de un comando palestinian, in micuta gradina a casei sale din Rue Francois Pinchon 8 din Paris. Batuta cu salbaticie, a scapat numai datorita unei fericite intimplari : pe acolo, pe acea straduta linistita, au trecut din intimplare niste oameni. Atacatorii, s-au speriat si au fugit. Doamna Monica Lovinescu, a scapat cu viata, dar avind leziuni grave. A fost spitalizata, dar dupa cinci zile nu a mai suportat imobilismul. Insuficient refacuta, si-a reluat lupta – crezul sau de viata. Dar a iesit intarita din aceasta intimplare. Si a continuat sa lupte din rasputeri, cu regimul ilegitim si criminal, ceausist. Episodul din care am reprodus acest mic fragment, se gaseste in cartea lui Gabriel Liiceanu, cu acest titlu : “Declaratie de iubire” / Humanitas / 2001. Cred ca se cuvine sa amintim, ca astazi, pe 19 Noiembrie, a fost ziua de nastere a acestei Mari Doamne. Uitam ? Se pare ca incepem sa. Campania pentru alegerile prezidentiale, ne acapareaza total. Totusi, cred ca ar trebui sa ne mai amintim macar din cind in cind faptul ca, datoram foarte mult multor unor Oameni, care si-au inchinat intreaga lor viata pentru nobile idealuri. Uitam ? Se pare ca.  In aceste momente, ‘linsajul’ urmasilor lui Ceausescu, se indreapta catre Omul care a condamnat hotarit, regimul comunist ca fiind ilegitim si criminal – presedintele Basescu. La acest linsaj, participa si unii pe care ii credeam de aceeasi parte a barierei – Hurezeanu de exemplu. Ii lasam sa reuseasca ?

Iubit popor,iubiti romani!

Sa ne unim cu toti eforturile ,cei care nu dorim sa-i mai aruncam gologanul, in poala, acestui cersetor pervers numit Basescu , sa punem mina de la mina si sa ii facem cadou, un mandat cu transmisie permanenta live ,sa aiba o Romanie numai a lui,cea din propria celula!

Sa-i spunem ,intreg poporul,la unison:

„Mars la puscarie ,escrocule!Mars la puscarie,Satan!”

Popor roman, sa-i dam un sut in cur lui Satan si tiitoarei sale diavolesti,Elena Udrea!

JOS TIRANUL!VIVAT PATRIA!

Bravo,Mazare,mi-a placut!Bravo, Mircea Dinescu!Bravo, Mircea Badea!Bravo,moguli!

Bravo baaaa,romani!M-ati uns la inima!

ASALT FINAL : REDUTA DIN COTROCENI!

Suntem alimentati de Basescu,ca mogulii reprezinta raul acestui neam.

Tot ce e potrivnic lui Basescu este impotriva interesului national.

Basescu se crede interesul national.

Mogulii sunt :

Liderii rezistentei poporului roman in fata unui dictator .Traian Basescu.

Traian Basescu este: CANCERUL ROMANIEI!

Mie nu mi-e scarba de Romania,nu mi-e scarba de institutiile statului.

Mi-e scarba de Traian Basescu si Elena Udrea!

Nu-i inghit nici cu un camion de lamai,vorba unui apropiat.

Traian Basescu a amenintat ,furios ,ca daca mogulii o sa mai „muste din Romania” o sa le arate el in viitorul mandat.

O amenintare.

Un atac direct la libertatea presei.

Traian Basescu spune :

”Daca nu va astamparati comisarul Daniel Morar va va ingropa in dosare!”

„Baaaaaaa,va fac dosare,lasati-ma sa ies presedinte!”

Traian Basescu isi elimina opozantii prin dosare de politie politica.

Curata mizerie!

Odios acest chelios si chior presedinte al Romaniei!

Cine sunt „mogulii”?

Dan Voiculescu si Sorin Ovidiu Vantu.

Fratii Paunescu proprietari ai televiziunii B1TV,unde se difuzeaza emisiuni de genul „Nasul” un fel de „Telejurnal” de pe timpul lui Ceasca nu sunt moguli.

Difuzeaza conform directivelor materiale de propaganda basesciana si exulta in laude.

Daniil Sihastru,din viitoarea chilie Gherla, maraie ceva de escrocii astia doi,fratii Paunescu ?

Mogulii au cladit prin munca imperii financiare.

Dau de lucru oamenilor.

Fac cinste Romaniei in relatiile internationale.

Se zbat,construiesc,nu dorm noaptea.

Investesc.

Sunt oameni de afaceri romani,fac parte din acest popor.

Mogulii sunt piinea de pe masa a multora.

Nu au averile ca Basescu si Berceanu dosite prin offshore-uri,nu au vase care navigheaza sub alte pavilioane.

Pe unul din acele vase se intoarce capitan ,Basescu?Nu mai apuca!

Procurorii de la DNA iau leapsa mereu de la avocati,de la ei mai invata si ei cate ceva.Politia politica DNA,nu respecta legile tarii si drepturile omului in Romania.

Ce sa faci cu facultatile private.Ecologica ,auzi!

Morar de la DNA, un fraier ca si Placinta Constantin, care copiaza rechizitoriile.

Morar este un papagal foarte bun cand ii rasuceste Basescu cheita.

Doru Tulus,Ionita Vasile,Doana Vasile: cheita si spaguta.

Basescu e nemultumit ca ,cei mai bogati romani, nu i-au aruncat gologanul in poala de cersetor lui si curvei aleia.

S-a lamurit lumea buna dupa cazurile Anghelescu si Becali.

Sa nu mai vorbim de consilierii prezidentiali care au zburat ca potarnichile in toate cele patru vanturi!

Arunca dupa ei cu scrumiera.

Baaaaa,mogulilor dati-i bani lui Basescu sa cumpere voturi!

Fara moguli la ce ne-am fi uitat?

La TVR unde,tara arde si baba se piaptana,la B1TV unde se lafaie Talpes protectorul criminalilor si Udrea santajista ?

Suntem o tara de manelisti sa ne uitam la „Taraf’ si mai stiu eu ce mizerii de televiziuni de-ale lui Prigoana ?

Nu mai zic de televiziunea care era favorita mea PRO TV care traieste,parca,intr-o lume paralela.

Dan Diaconescu e mai libertin,apare orice numai sa platesti factura,daca mai e vorba si de pupat in cur basescu e si mai bine.

Din care Romanie musca mogulii?

Romania este mosia masii,a lui Basescu?

Ce a facut acest betiv in viata?Nimic.

A furat banii impreuna cu frate-sau si Udrea.

De la primaria capitalei,de la ministerul transporturilor,de la Cotroceni.

Au nenorocit judetul Prahova cu furaciunile lui William Branza,Andrei Volosevici,Roberta Anastase si cele doua curve de pe centura politicii,Florin Anghel si Emanoil Savin.

Baaaaa chiorpecu’ dracu’ la Ploiesti ,la gazari,a fost republica.

Noi l-am dat pe Caragiale,noi l-am dat pe Nichita Stanescu.

Ioan Grigorescu ,un pionier al documentarului de televiziune, e tot al nostru.

Nicolae Iorga a trait,a scris si a murit tot la noi in Prahova.Hasdeu asisderea.

Ploiestenii nu sunt prosti.

Noi aveam lumina la coltul strazii cand toata Europa nu avea.

Noi ,ploiestenii,americanii si rusii,am invatat intregul glob petrochimie.

Prahova a fost rezervorul de petrol care a alimentat masina de razboi germana.

Americanii in al doilea razboi mondial nu stiau unde e Romania,dar Ploiestiul il stiau ca pe tatal nostru.

Pe noi ,prahovenii,ploiestenii republicani,ne pune in genuchi ,prostituata Elena Udrea si proxenetul,Traian Basescu?

Rusine prahoveni,rusine romani!

Are dreptate nu iti trebuie prea multa carte.

„How much?”sau „Skolko?” si „OK” sau „Davai”

Ce sa mai facem cu invatatorii si profesorii?

Le dam droguri usoare si prostituate la copii.Ce ne trebuie noua educatie?

Primul program al presedintelui american Barack Obama,se numeste „CARTI NU ARME!”

Investitii colosale in educatie.

Ai copii stiutori de carte,ai elita.

Valabil si in sport si in arte,cultura.Nu sadesti in pepiniera ,nu ai de unde sa culegi!

De unde echipa nationala daca nu mai avem un lot mare de selectie?

Am ras de „Daciada” lui Ceasca,luati sportivi,acum!

Copiii nu mai merg la sport de performanta.Nu au cadru,nu au burse de merit.

Un speculant,un bisnitar,un betiv,un curvar!

A adus el si piticul din Twin Peaks-Boc ,tara asta in sapa de lemn.

Niste diletanti la carma Romaniei!

Pe Basescu il deranjeaza 100 de oameni in plus in Parlament.In plus sau in minus ,cu toate cheltuielile aferente,nu insumeaza la un loc cat o singura teapa ca cea data de ministrul sportului Placinta.Un demagog.Cel mai prost presedinte al Romaniei!

Bag mina in foc ca l-a asasinat pe Anghelescu Florin.

Prea s-a atacat ,marti,cu internetul.

Sunt bucuros ca sunt in atentia presedintelui.

Multumesc de confirmare:Traian Basescu este un asasin!

Sunt responsabil pentru aceasta informatie difuzata in premiera de subsemnatul pe internet.

Sherlock Holmes ,sunt!Lazarus ,pe cai!

Romania este si a mogulilor dupa cum este si a mea,a altora ca mine dar si a ultimului maturator din tara asta amarata!

Nu o sa mai fie a ta,Basescule!

Era plin portul.,vanzoleala ,strigate de hamali,chingi care zburau prin aer.

Pescadoare pline cu peste.

Ma minunam ca un copil.

Cunosc portul din Constanta ca pe propriile mele buzunare.

Am avut cunostinte la capitanie.Oameni de treaba.

Machedoni de-ai lui Becali.

E pustiu azi.Unde-i flota tarii mai hotule,mai escrocule de Traian Basescu ?

Decat incarcaturile cu armament ale lui Mircea si arabii lui Ioan Talpes.

Transportul e gratis.

Iar marinari filipinezi sunt garla,cand nu mai are cu ce-i plati ii arunca peste bord.

Marinarii romani sunt someri.Au limbarnita.Cum sa-i angajeze?!

Neamul lui Basescu este inrudit cu Onasis,armatorul miliardar grec,nu stiati?

Va spun eu.

Garjania mamilor voastre de hoti!

Un popor de elite a ajuns sa fie condus de un proxenet.

Traian Basescu si cu Elena Udrea sunt criminali.

Liiceanule,elitistule sari dracu din bmw-utul tau pe care l-ai botezat,semn al senilitatii,fa ceva,repara ce ai lins in cur!

Florin Anghelescu ,bietul negustor,evazionistul de casa al lui Basescu, i-a carat valize cu dolari in campanie si l-a lasat sa moara ca un caine sau chiar i-au comandat asasinarea(vezi articol pe blog).

Cazul Gigi Becali:„Azi te beau,maine te iau!”

Dupa ce a baut cu Becali,i-a ticluit miseleste arestarea.

Sunt criminali.

Ce mod pervers de a-l mulge de bani.

Generalii de opereta Oprea si Iordanescu,evazionistul nr.1 in alcool,Netoiu, prostituata ,blonda falsa,Udrea,vor club de fotbal.

Inaintarea e Hagi,probabil inghioldit de DNA cu dosarele lui cumnate-sau Gica Popescu.ISM.

Au fost presedinti si Ion Iliescu si Emil Constantinescu,dar nu au facut golanii din astea .

Traian Basescu este o „hurjuma”,un neica-nimeni care o sa arda in iad,la smoala.

Un astfel de diavol criminal nu a mai stapinit Romania.

Romania are nevoie de moguli !

Unire!

Astfel de oameni construiesc,Basescu,darima!

Sa nu mai credem in povestile plasmuite de Petre Ispirescu- Basescu cand mogulii refuza sa sustina financiar despotul.

Strig:

Baaaaaa,mogulilor, hai sa-l dam jos pe Basea!

Cum rabda omul de afaceri ,Videanu ,sa fie coordonat de un excrement ca Basescu ?

Mai nea Videne,e prost rau seful asta al dtale…

Vasile Blaga-cap de porc,este un alt exemplu:

adica el cara bani pentru tot partidul sa cumpere voturi si pentru el nu putea?

Parol,Udrea l-a lucrat cand a candidat la primarie.

Bai,Vasile Blaga ,daca taica-tau vindea branza,il stiu.

Daca ala-i taica-tau,cum a iesit un prostavan si un hot dintr-un om asa istet si cumsecade ?

Stolojan este un alt exemplu:

i-a distrus in mod ireversibil cariera politica,i-a furat in mod nedrept imaginea,capitalul politic.

Scapati,mai oameni buni,de Satan si tiitoarea sa!

Apropo,cu cine are Basea un copil?

Cu Boagiu?I-a umblat ala micu ,Sida la motor?

Nea Bebe cauta-i femeie neinceputa la baiat,ca Eba ii distruge copilaria.

Aia e muiere in toata regula ,vorba lui Vadim !

Udrea Elena este Talpa Iadului!

Basescu este insusi Scaraotchi-capetenia dracilor.

Scarbit de Basescu am scris catre:

US-President,Mister Barack Obama,

US-Vice President Mister Joe Biden,

prestigioaselor Washington Post,Il Messagero,The Guardian,The Independent si institutiilor UE

Am mai scris tuturor presedintilor europeni.

Asa sa stii betivan ratat-Basescu!

Scriu tot ce stiu si este adevarat pe internet sa te ataci tu .

Mor de el, e vax,cel putin se crede Ganditorul de la Hamangia sau Esop.

Esti varza mai ticalosule!

Mars la puscarie!Ia-o si pe Udrea!

I-a mai ramas un singur sustinator ,curva cu care face sex oral in biroul de la Cotroceni,Elena Udrea.

Idiota suna la Realitatea cu vocea pitigaita de atata vascozitati care ii astupa gatlejul criminal.

Huoooooooo,cuplu odios,Adolf Hitler si Eva Braun !

Cu astia nu putem sa ne comportam civilizat, trebuie sa ne comportam ca pe stadion cand ne fura arbitrul echipa de suflet.

Cu prietenie si devotiune pentru poporul roman ,

Florin MIHAI.

http://florinmihai.wordpress.com

http://dinscarbadebasescu.blogspot.com

http://my.barackobama.com/page/community/blog/florinmihai

INCOTRO DUCE ISTORIA ROMANIEI (I)

La Bookfest 2008 am participat printre altele si la o lansare pe care o asteptam de mult. Anume, lansarea cartii lui TRU, “Incotro duce istoria Romaniei”. Dupa ce a fost prezentat de catre domnul Liiceanu daca nu ma insel, care a spus despre TRU ca este o constiinta lucida, a vorbit si domnul Traian Ungureanu. Vizibil emotionat, si-a incheiat discursul relativ repede. Cind mi-a venit rindul la autograf, fata i s-a luminat cind a aflat ca-l citesc si in “Idei in dialog” si mi-a scris cu amabilitate pe aceasta carte : “Pentru Tiberiu , o carte despre necazuri vechi si sperante noi”. Semnat si pus data 08.06.2008. Nu cred ca este necesara o prezentare a domniei sale. Numai cine nu a vrut,  nu a auzit de domnia sa. Merita cred amintit, ca in afara de faptul ca este un analist politic de mare profunzime, este si un redutabil cronicar sportiv. Si mai merita cred eu spus faptul, ca pe cind era jurnalist la BBC, atit de acid, a criticat guvernul Nastase, ca pina la urma Nastase insusi a facut presiuni la Londra (prin amici politici) pina cind TRU a fost azvirlit afara din BBC. In mod democratic, desigur. Zilele astea mi-am propus o re-lectura a cartii. Mai ales in lumina evenimetelor din aceste zile, cind iar este in plina desfasurare o noua tentativa de lovitura de stat, a celor 322. Deci. Cartea a aparut la Humanitas in seriile de autor, ingrijita de Radu Paraschivescu.

“Intelegem tot mai putin istoria Romaniei. Nu ne sint straine doar datele si figurile trecutului. Insesi motivele pentru care ar trebui sa fim impreuna ne sint neclare [...] Degradarea impusa de comunism continua”. 

Asta am inceput sa constientizam si noi, pentru ca simtim pe pielea noastra aceasta dezarticulare isterica. Cartea incepe cu un cuvint inainte, contine trei capitole – trecut, prezent si sperante de viitor – si se termina cu o scurta incheiere : o pagina. Citez din cuvint inainte.

“Traim despartiti de trecut. Istoria nu ne mai intereseaza. Prezentul e covirsitor. Aceasta forma frenetica de viata, e bineinteles o iluzie. Nu ne putem sustrage logicii istorice. Traind exclusiv in prezent, fondam, deja, o istorie precara, istoria pe care o vom lasa sau, mai degraba o vom lepada asupra celor de dupa noi. Ii obligam astfel, pe cei ce ne vor urma, la superficialitate, deruta si esec. Lucram harnic si pe nesimtite la transformarea viitorului intr-o istorie catastrofala.”.

Pare ca totul e spus aici. Diagnosticul este dureros si exact. Nu vrem sa stim de trecut. Nici de trecutul apropiat in care criminalii de la revolutie ne sfideaza din spatele butoanelor puterii, protejati de purcoaiele de bani murdari obtinuti prin rapt din jefuirea a tot ce era cit de cit functional in tara, nu vrem sa stim nici de trecutul nu prea indepartat,  in care parintii si bunicii nostri au murit pe la canal, pe la Aiud, pe la Pitesti sau cine mai stie pe unde. Tortionarul Plesita a murit linistit, ingrijit impecabil pe un pat de spital performant, beneficiind pina in ultima clipa a vietii, de o pensie uriasa si de impunitate. Victimele sale, cele care au mai scapat cu viata, pot sa crape de nevoi si de mizerie. Pe cine mai intereseaza asta ? Pe cei in puterea carora ar putea, sa indrepte aceasta stare de lucruri, in nici-un caz. Acestia s-au constituit scut, buncar si zid de aparare al ticalosilor mai vechi sau mai noi. De o buna bucata de timp, circul exclusiv cu mijloacele de transport in comun. De ani buni, tot sper sa aud oamenii vorbind despre ce se intimpla in jurul nostru, despre ce se intimpla cu viata noastra. Ei as! Nimeni nu spune nimic. Vorbesc despre fotbal, despre ce vrei si ce nu vrei, dar nimic despre politica. Functioneaza inca impecabil mecanismul de auto/cenzura auto/impus de comunisti. Oamenii tac pentru ca se tem. Fiecare isi vede cum poate de propria sa viata, fara sa fie interesat citusi de putin de viata noastra a tuturor, ca neam, ca patrie, ca popor. Vorbe mari ? Poate. Imi aduc aminte foarte bine cit de tare m-am chinuit in perioada suspendarii presedintelui sa provoc (in tren) niste discutii la tema. Nici vorba sa primesc raspuns. Oamenii scrisneau din masele si taceau. Cam asa cum fac si acum. Scrisnesc, dar tac. Nu sint superstitios, dar pixul meu si-a epuizat pasta, exact cind scriam cuvintul ACUM. Hm. De mai multa vreme mi-am impus ca la birou sa nu am nici televizor, nici internet, nici radio. Astazi, pentru ca este in discutie soarta guvernarii, am dat telefon la celalat sediu al firmei, unde lucreaza 15 oameni plus managerul. Ei bine, NICI MACAR UNUL nu era interesat de acest subiect. Nici macar unul,  nu urmarea la radio, internet sau la televizor, dezbaterea motiunii de cenzura. Cum sa fie atenti cind pentru sectorul  bugetar, sindicatele negociaza salariu minim, mai mare decit pentru sectorul privat, direct productiv ? Deci ? Ce soarta poate avea Romania ?

Colegii mei sint la fel de nepasatori ca vrabiutele mele. Daca au ce sa ciuguleasca. Sa ii invidiez ?

Sa-mi spuna cineva daca editorul de la CEU Press, care s-a ocupat de aceasta carte, a fost normal la cap cand a decis sa exprime esentialul despre autorul cartii, oricare ar fi el, prin formula “is a brilliant philosopher and Professor of the Faculty of Philosophy, University of Bucharest.”

La indrumarea lui Lilick, am citit in Cotidianul un articol de-a dreptul innebunitor pe care nu stiu cum l-am ratat! Anul trecut, intelectualii oranj “s-au solidarizat” si au organizat o sindrofie la Intercontinental unde s-au vaitat de campaniile de presa ale celor 3 D, cum spun dansii – adica denigrare, demonizare si demolare.

Sunt usor amuzata si ingrozita! Ma amuza lipsa de tact, de intuitie, de logica, de control. Si acea scapare freudiana a domnului Tismaneanu, care spune ca nu mai vrea sa fie “demonizat” prin eticheta  “intelectualul lui Basescu”. Asadar, intelectualul lui Basescu = demonizare. Dansul confera o conotatie malefica acestei constructii, nu eu! Ma ingrozesc in schimb impertinenta, minciuna, vaicareala, ticalosenia, si, de ce nu, reaua-vointa a acestor oameni. Patapievici ne reprosa noua tocmai ceea ce a incercat el, dar nu i-a iesit – suprapunerea unui stigmat peste un argument de obiecţie. Iar argumentul este făcut raţional tocmai ca stigmatul să pară credibil.

De ce continui sa ma infiorez? Pentru ca as vrea sa vad repere in aceasta societate, sa vad un spirit critic viguros, nu straveziu si influentabil ca al domnului Plesu, nu prefacut ca al domnului Patapievici, nu inexistent ca al domnului Tismaneanu.

In urma acestei sindrofii, inteleg ca domnii mai sus mentionati au ajuns la un asemenea stadiu de disperare, incat s-au decis sa faca un brainstorming pentru a intelege “care sunt mecanismele”. Aroganta dansilor pare infinita si este sugerata de insasi denumirea intalnirii -” Cultură, politică şi mass-media: Campania împotriva intelectualilor în viaţa publică românească”. In primul rand, critica nu este adusa impotriva intelectualilor, acesta din urma fiind un termen generic care nu defineste strict grupul de la Neptun si distinsii lor prieteni. In al doilea rand, numai din infumurare ar putea crede acesti domni ca detin monopolul asupra termenului. Nu exista nici o campanie impotriva intelectualilor in general, exista critica impotriva unor persoane, intelectuali si neintelectuali. Exista critica unor mentalitati, unor luari de pozitie, unor situatii de fapt. In al doilea rand, motivul pentru care dansii sunt singurii intelectuali vizibili din viata publica este ca au reusit sa se impuna unul pe celalalt, sa-si imparta autoritatea intre dansii, fiind de asemenea investiti cu aceasta autoritate exagerata de catre Traian Basescu, adica au devenit mici guru locali, in fata carora multimea mediocra trebuie sa se prosterneze. Orice critica este din start imposibila, caci ei singuri detin cheile intelectualitatii si nu mai vor sa le dea nimanui. Au creat un cerc inchis al intelectualitatii, la care nimeni nu are acces daca nu trece mai intai prin etapele purificatoare de initiere, care incep, se pare, la ICR. Astfel reusesc sa-si asigure continuitatea prin progeniturile ICRului, de tipul lui Cristian Neagoe, care poarta de asemenea stigmatul emisiunii Siteza Zilei.

“Armele” la care au ajuns sa recurga acesti intelectuali oranj nu mai pot uimi pe nimeni. Prin editorialul de acum doua zile, Patapievici a incercat sa intoarca criticile impotriva tuturor. Exploatand o idee a lui Popper de acum 15 ani (si denaturandu-i sensul), a incercat sa demonstreze ca mogulii de televiziune nu sunt doar inamicii lui Basescu, ci sunt inamicii tuturor, inclusiv ai copiilor nostri.

Singura opozitie care mai exista acum este aceea a unei parti a presei. Ceea ce vor portocaliii e sa ii inchida gura. Este simplu si evident, si nici o sindrofie nu poate ascunde asta.  Revolta e sincera, viscerala, necumparata pentru ca se ofera singura (sunt mii de oameni care ar vorbi gratuit despre defectele lui Traian Basescu), incepe sa devina o forta, incepe sa zgaltaie turnul de carti de joc din varful careia tuna si fulgera intelectualii lui Basescu. Pana deunazi, acea parte a presei care i se opune lui Traian Basescu era ridiculizata de cate un intelectual portocaliu (niciodata de toti simultan), era dicreditata si demonizata exact cum se simte Patapievici acum. Intre timp, armata de pedelei a inceput sa se subtieze, cititorii editorialelor acestor distinsi domni au inceput sa simta subrezenia argumentelor, iar dansii au inceput sa stranga randurile, eroic, in jurul lui Traian Basescu.

Noua echipă de colaboratori de la ziarul Cotidianul este din ce în ce mai surprinzătoare.După ce, câteva săptămâni de-a rândul, domnul Nistorescu ne-a servit dimineaţa, la cafea, numai feţe abulice, venind parcă din Cretacic sau Mezozoic sau, tot un drac, din “Epoca de Aur” (mă refer, evident, la cea modernă şi nu la “Epoca aurului”:p), în ediţia de astăzi – 17.09.2009 – ni-l propune, pe post de caviar metafizic, pe domnul Iliescu. Adrian Paul Iliescu. Domnia sa, profesor de Filozofie socială şi politică la Facultatea de Filozofie din Bucureşti (tot respectul pentru felul în care-şi pregăteşte cursurile şi seminariile), ca orice intelectual recent, găseşte nimerit să ne pună să ascultăm aceeaşi placă tocită în ultimii 15 ani mai mult decât discul de celuloid cu Ileana Sărăroiu pe care-l audia bunica, Dumnezeu s-o ierte!, cât era ziua de lungă: e vorba despre partitura eternă cu “elita” intelectuală a dreptei româneşti care,Helas!, de la înălţimea turnului de fildeş în care s-a cocoţat, împarte ţara în buni şi răi. După criterii cât se poate de suspecte, normal. Dar s-o iau cu începutul. First, se simte de la o poştă (aflată destul de departe:p) că domnul A.P.I. nu e ziarist. Ironiile sale, atâtea câte sunt, mă fac să roşesc. Sunt reţinute şi, pe alocuri, domnul profesor pare că se şi sperie de propriul curaj stilistic. Second: analiza dumnealui este, chiar şi aici, una ideologic-profesorală deşi, ceea ce mă surprinde la un cercetător atât de competent al lui Wittgenstein, lipsită de un fir argumentativ uşor identificabil. Am senzaţia că nu există nici măcar un silogism, chiar mai dificil de sesizat, în textul său care, spre dezamăgirea mea, nu pare a fi decât reacţia umorală a unui resentimentar care a identificat o breşă ideologică în conceptul susnumitului cotidian. Pentru cei care nu-l cunosc pe domnul profesor Iliescu, articolul poate părea, dincolo de văditele inapetenţe jurnalistice, o altă “critică” la adresa intelectualilor trădători de neam. Nimic mai banal în România post-decembristă: de la Mineriade şi până la faimosul scandal al poneiului roz antisemit toate defulările neocomuniste au avut ca obiect “elita”. Vezi Doamne, “elita” însemnând “intelectualitatea de dreapta”. Or, lucrurile nu stau chiar aşa cum vrea domnul A.P.I. să ni le prezinte. Ca profesor şi cercetător, domnia sa e parte a elitei, fie că vrea sau nu, în măsura în care-şi face meseria şi îşi exercită vocaţia cu talent şi dăruire; în măsura în care sensul cuvântului “elită”, în limba noastră, îl acaparează şi pe el, indiferent de răstălmăcirile pseudo-hermeneutice pe care încearcă să ni le insemineze. Apoi, e limpede pentru oricine ştie câte ceva despre profesorul de filozofie Iliescu, cam care sunt opiniile lui despre Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Neamţu and co. Nu a ezitat să ni le strecoare nici măcar la cursuri şi ori de câte ori a avut ocazia a facut-o şi în presă. Bineînţeles, în publicaţii mai puţin vizibile. Fapt este că articolul Domniei sale poate fi rezumat cam aşa: Mihail Neamţu şi Patapievici sunt naşpa, aiurea, nu-s “tru”. Restul nu sunt decât instrumente de stil, mijloace de expresie prin care A.P.I. încearcă, o dată în plus, să dea cu bâta-n baltă şi în colegii săi. Asta nu înseamnă că nu ar avea dreptul la opinie. Dar cred că, spunându-ne ceea ce ştie să spună Domnia sa cel mai bine, ne-ar face şi nouă un bine şi ar creşte în ochii tuturor. Cu ştiinţa sa de carte şi cu flerul său argumentativ ar putea fi un analist politic imbatabil. Dacă ar îndrepta puţin cocoaşa ar putea vedea, cred, toată peluza, nu numai câteva floricele. După capul meu postura de Agent 007 nu-l prinde deloc pe intelectualul de elită Adrian Paul Iliescu. Rămâneţi la ceea ce ştiţi, domnule profesor, şi nu vă dezamăgiţi foştii sau actualii studenţi scriind asemenea texte. Nu vă fac cinste!

19 iunie
Cărtărescu, în Jurnalul său, notează “la 3 noaptea”: “Am citit deodată, într-o după-masă, Jurnalul de la Păltiniş, care mi-a apărut un fel de tragedie grotescă sau o farsă tragică. Dar orice nebunie îşi are, cumva, şi măreţia ei, şi poţi crede foarte bine, la urma urmei, că un om drag care a murit e încă viu, pentru că trăieşte în tine. Aşa crede Noica în cultură. Cu el e invers decît spunea Paleologu: ar fi fost un geniu dacă n-ar fi fost un prost. Dar admiraţia lui pentru Wittgenstein îi şterge multe păcate (fără a-l micşora pe cel împotriva Duhului: lipsa milei). Te întrebi la ce i-a folosit cititul miilor de cărţi dacă n-a putut înţelege gestul lui Vulcănescu. Şi cum i-au putut înghiţi discipolii, şi de ce, atîtea stupidităţi. Totul e însă mult mai complicat, căci grotescul bătrîneilor de tipul Ţuţea sau Noica este urmarea unei tragedii interne într-o mare tragedie istorică. Heidegger însuşi ar fi fost în alte condiţii [...] un astfel de biet tataie excentric, îndesîndu-şi basca pînă la sprîncene şi exersîndu-şi prin cîrciumi maieutica.”

Am de spus următoarele lucruri: Noica însuşi se temea că existenţa Jurnalului de la Păltiniş o să le dea multora senzaţia că “au acces la gîndul lui” şi că, în felul acesta, au să intre în dialog cu el crezîndu-se scutiţi de obligaţia de a-i fi citit opera. Şi avea, iată, dreptate. Pentru că este mai simplu să citeşti o carte despre Noica şi să arunci apoi pe hîrtie, aşa, într-o doară, cam ce crezi tu despre el şi cum devine chestia. Ca şi cum el, Noica, e suma plimbărilor lui la Păltiniş, şi nu gîndul tors de la 20 la 78 de ani. E mai simplu şi, în termeni de timp, mai rentabil: pentru Jurnalul de la Păltiniş e nevoie de o după-amiază, dar pentru familiarizarea cu o idee clocită vreme de şase decenii e nevoie de cîţiva ani buni numai ca să începi să o adulmeci. Iar dacă vrei să ajungi la sursele acestei idei în filozofia lumii, de-abia atunci putînd să vorbeşti în cunoştinţă de cauză despre “Noica”, mai trebuie puşi la socoteală alţi cîţiva ani. Altminteri, vorba unui prieten fizician: dacă n-ai studiat teoria relativităţii, poţi să crezi că Einstein e un tip care scoate limba. Or, pentru Cărtărescu, Noica nu face decît să scoată limba. Noica nu e de căutat la Păltiniş şi nici în jurnale păltinişene, ci în efortul de a fi gîndit “golul de fiinţă”, “deveninţa”, “holomerul”, “arheul”, “cercul metafizic” etc, etc. Despre astea Cărtărescu nu suflă un cuvînt, pentru că “din afară” accesibile nu sînt decît bascul şi ghetrele lui Noica, adică anecdotica şi, în cel mai bun caz, un anumit patos existenţial grefat pe o bucată de istorie şi povestea unei Castalii româneşti. Greşeala asta au făcut-o şi oameni care i-au stat în preajmă: de la Paleologu, care a scris un text devastator despre Noica limitîndu-se la experienţa comună de la Cîmpulung, şi terminînd cu Pleşu, care a declarat într-un frumos articol din anii ‘80 că în “cazul Noica” mai important e omul decît opera. Operă despre care, toţi care i-am fost în preajmă, credeam la un moment dat că o ştim numai pentru că respiram un aer comun, pentru că Noica ne mai citea pagini din cîte o carte la care lucra sau ne “povestea” cîte o idee a lui. (Ca şi cum filozofia se poate lua ca rîia, prin simplă frecare.) Aşa se face că nici unul dintre judecătorii lui ocazionali nu l-a citit “cap-coadă” cu creionul în mînă şi nu a făcut să iasă din “întîlnirea cu Noica” un teanc de conspecte. Tratatele lui de ontologie (în care se află “gîndul ultim”) au rămas, în timpul vieţii lui, un mister pentru toată lumea. Critica filozofică lipsea cu desăvîrşire, iar cea literară, cum era onest şi firesc, nu putea depăşi nivelul unor comentarii, aproximative şi ele, la Rostirea filozofică sau la Pagini despre sufletul românesc.

Pe scurt, Jurnalul de la Păltiniş era povestea unui crez, a unui mod de viaţă, a felului de a-ţi da un destin. Şi, la limită, o operă de ficţiune. Dar nu era documentul unei gîndiri, nici măcar nu era o “monografie”, şi era insuficient ― şi total inadecvat ― ca mijloc de a evalua o performanţă culturală. “Stupidităţile” rostite de Noica la Păltiniş şi “înghiţite de discipolii lui” nu fac parte din opera lui Noica.
Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, la ce răspund cuvinte ca “grotescul bătrâneilor de tip [...] Noica”, “biet tataie excentric” etc? Faptul că un filozof poartă basc, că e grotesc, tataie sau excentric nu are nici cea mai mică relevanţă pentru filozofia lui. Şi Kant era grotesc, şi Wittgenstein era excentric. Ei şi?
De unde atunci prezumţia că putem vorbi despre Noica, Heidegger şi Wittgenstein cu aplombul cu care îi invocăm pe “optzecişti”? Cum de se mariază atît de bine ignoranţa şi morga? Este un semn de nobleţe mentală să ştii să admiri ceea ce te depăşeşte. În principiu, fiecare dintre noi poate, dacă are timp pentru asta şi interesul nu îi lipseşte, să acceadă la orice domeniu: fizică atomică, astrologie, filozofie sau cultură japoneză. Altminteri, orice domeniu în care nu am investit cazna necesară pentru înţelegerea lui mă depăşeşte şi este de preferat ca în privinţa lui să nu am opinii.
Filozofii se învaţă aşa cum se învaţă matematica şi aşa cum un matematician nu poate acoperi decît un domeniu anume al matematicii, un profesor de filozofie nu ştie à fond mai mult de doi-trei gînditori. Semnul “izolării culturale de tip oriental”, la care Cărtărescu se referă mai departe în nota lui, e tocmai acela de a ajunge să vorbeşti despre filozofi ca şi cum ai asista la un meci de fotbal: stai în tribună, e un soare călduţ, comentezi o fază şi între timp mai scuipi o sămînţă pe jos.

Gabriel Liiceanu – Uşa interzisă Editura Humanitas 2007

DESTIN ~e n. 1) Forta supranaturala care determina in mod irevocabil cursul evenimentelor; fatalitate; ursita; soarta. 2) Ansamblu de evenimente consecutive care au loc independent de vointa unui om si care compun viata lui.

Despre destin se spun multe, se aud mai putine, se crede mai nimic. Depinde de fiecare. “Destinul Romaniei”, “destinul lui Ion si al Floricai”, “destinul meu”, “destinul minoritatilor” sunt constructii des folosite, intelese, acceptate. Eu una din explicatia de mai sus mai ca ma sperii de cuvant. Sunt termeni atat de categorici: “irevocabil”… Cand aud cuvantul asta parca ma vad ghilotinata, cu capul rostogolindu-se, gest irevocabil. “Fatalitate”… gata, maine mor, clar! Si cam astfel “destin” capata un inteles sumbru pentru mine. Fug de el ca dracu’ de tamaie. Ce-i drept firea mea iremediabil romantica nu ma lasa sa scap din vedere “ursita” ce ma face sa ma gandesc cu un zambet larg pe buze si ochi mierosi la “Printesa din padurea adormita” si ursitoarele ei bune. Parca si “destinul” se mai indulceste sub auspiciul acestui cuvant.
Explicatia este din NODEX (2002 – Noul dictionar explicativ al limbii romane) gasita pe atotstiutorul Google, deoarece Dex-ul meu e mare iar eu sunt mica si fragila, nu pot sa ma rup sub greutatea lui inutil. Nu ma ajuta cu nimic o ditamai explicatie, in caz ca ar fi alta mai elaborata.

Liiceanu: „Pentru a putea vorbi despre viata si, mai ales, despre destinul cuiva, trebuie sa vezi ce a facut el din natura sa, cum a prelucrat-o el in chip liber si constient”.
Destinul este in acelasi timp:
1. „implinirea vietii in conditiile finitudinii”;
2. „normalitatea unei biografii din punctul de vedere al libertatii”;
3. „fapta libertatii inteleasa ca prevalenta a secventei „de depasit – de atins” asupra limitei interioare”;
4. „raspunsul paradoxal la intalnirea iminenta cu limita de nedepasit a mortii”;
5. „o incercare de a infrange democratia mortii”;
6. „exersarea maximei libertati in cadrul finitudinii ca nelibertate suprema”.
Orice individ care refuza sa utilizeze o directie ce l-ar ajuta in crearea destinului său sau care e neputincios in a-l obtine, determina o maladie de destin. Cateva dintre maladiile de destin sunt: lenea, ratarea, esecul, etc. Se spune ca Romania, asezata fiind la Portile Orientului, refuza sistematic sa-si aseze un destin, adica (si istoria a demonstrat-o) gaseste permanent „o rezolvare negativa a dialogului dintre finitudine si libertate”.
Liiceanu: „Comunitatile bazate pe maladii de destin poseda bogatia indivizibila a non-actului, esecului si ratarii. De vreme ce acestea nu lasa urme, ele nu se pot inscrie in memoria lumii si nu pot genera traditia inteleasa ca material pentru o istorie”.
Ce ar trebui sa eliminam din viata pentru a ne face un destin? Raspunde Liiceanu:
1. „presiunea limitelor exterioare” (datorita carora doar vietuim);
2. „imprevizibilul ca factor al reusitei si esecului”;
3. „irationalitatea lumii umane ca efect final al intretaierii unor teluri divergente”;
4. „efectele raului organizat”.

Ar trebui sa fii al naibii de “programat” pentru reusita, sa tii permanent cont de toate cele 10 conditii care sincer, pot deveni pagini intregi de coloane “DO and DON’T”. Am un motiv pentru care zic “programat” si asta e pentru ca sunt rare persoanele care chiar isi gandesc viata si actiunile. Nu e vina multora dintre noi. Am crescut cu tarele parintilor nostri si ei cu ale parintilor lor. Educatia, firea sensibila sau rebela, ne definesc personalitatea ca adulti. Insa o caracteristica a romanilor, pregnanta mai ales pentru cei din “patura de mijloc”, este ca privim viata oarecum inchistat de reguli absurde ce ne fac viata imposibila, uneori de-a dreptul iad. Capra vecinului a fost mereu de interes major, manifestat si prin ocheade peste gardul rupt astfel incat biata capra a fost mereu supusa la diverse cazne in casa doar ca in curte sa fie dodoloata si frumoasa. Cam tragica viata pentru capra ce n-a stiut de “normalitatea unei biografii din punct de vedere al libertatii”. Prin analogie, sunt oameni care gandesc si oameni care se instruiesc pentru a gandi si acestia (amandoua categoriile) isi pot “prelucra” destinul. Capra deci are doua variante, ori gandeste, ori se instruieste de la o alta capra mai isteata. Problema e raritatea oamenilor/caprelor, care sunt deschisi unei gandiri pozitive, active/care sa doreasca sa invete. Si tare mi-ar placea sa nu mai bravati pe langa mine dupa acest articol, la ceaiuri, va rog. E destul de greu sa fii capra isteata cand iti pasa de limitele exterioare deoarece sunt impuse de personaje inguste la minte, insa dragi, apropiate, pe care nu vrei sa le dezamagesti. E greu sa fii contra curentului irationalitatii cand esti singur impotriva lui. Se cere tarie de caracter.
Eu cred in destin, desi cum am spus mi-e frica de el. De-aia il pomenesc probabil doar cand ceva bun “se aseaza la locul lui”. Cand ceva rau se intampla, nici nu ma gandesc la destin si nici nu vreau sa ma faca cineva sa ma gandesc la el! Pentru ca imi pun intrebari de genul “oare destinul meu nu este sa ajung pe ultima treapta a societatii si sa mor in chinuri?”. Ca in fond cine a zis ca destinul este neaparat unul pozitiv in care pana la urma ajungi intr-un loc bun? gen “mi-e destinat sa fiu un mare fotbalist”. Eh pe bune? Negativista cum sunt as intreba: “esti sigur ca soarta ta nu consta in a ajunge un cunoscut autor de autogoluri??”.
Ah, si va rog eu mult. Nu mai credeti in prostii gen, destin in frunte, palma, ochi, buze sau mai stiu eu ce detaliu anatomic. Nu e nimeni atat de avansat incat sa inteleaga interdependenta dintre fenotip si genotip doar uitandu-se gales in ochi sau cu atentie la liniile palmei.
Si nu, viitorul nu se citeste in ceasca. Doar credulitatea.

Profesor, Bilkent University

- Pleşu, Patapievici, Liiceanu sunt considerate cele mai cunoscute nume de filosofi români in viaţă. Care e opinia ta despre ei şi cum vezi tu situaţia filosofiei in Romania?

- Ca filosof analitic găsesc opera lor prea puţin filosofică. Nu prea găseşti argumente în scrierile lor, nu prea gaseşti teme traditional filosofice, analize conceptuale, sau inspiraţie dinspre ştiinţe – comparaţi-i cu ce înseamnă a fi filosof cunoscut astazi în Occident -cu nume precum David Armstrong, David Lewis, sau Martha Nussbaum- şi veţi vedea diferenţa. Mai mult, în România se cultivă mitul filosofiei autentic româneşti, reprezentat de cultul pentru Noica, ale cărui scrieri sunt pline de idiosincrazii, de modele de cum să nu faci filosofie, de aforisme ieftine şi, în general, o metoda ce n-are de a face cu argumentaţia, aşa cum o ştim de la marii gânditori, precum Platon, Aristotel, St. Toma, Spinoza, Hume, sau Quine; vezi, de exemplu, următorul citat din Noica:

„Sigur că nu e uşor să explici ce înseamnă să ai organ filozofic. Poţi spune că Platon, Hegel şi Heidegger au sigur, cum tot sigur este că un Descartes sau un Leibniz nu au. N-am încetat să mă întreb toată viaţa dacă Aristotel a avut sau nu organul acesta şi înclin să cred mai degrabă că nu, deşi recunosc că peste problemele lui nu poţi trece.” (Jurnalul de la Paltinis, Citatul se poate accesa la: http://calculemus.wordpress.com/category/ro/page/3/)

Sincer, pe lângă faptul că avem de a face cu retorica pură, fără argumentaţie, un astfel de citat mă duce cu gândul la copiii care afirmă că Omul-Pajanjen e mai tare ca Batman. Ca să-l citez pe prietenul meu, Ştefan Ionescu, doctorand în filosofie la CEU, cam aşa ceva extragem din mesajul lui Noica:

„Aristotel, Descartes şi Leibniz nu au “organ filosofic” (wtf is that?!), iar Hegel & Heidegger au. Ştiinţa sucks, teologia rocks. Hintikka = Schopenhauer = loser. Cultura anglo-saxonă e pustiitoare. Wittgenstein is God. În schimb, panarame ca St. Lupasco sau Mihai Drăgănescu (invocaţi cu alte prilejuri, prin Modelul Cantemir mi se pare) sunt genii. Bravos naţiune, halal învăţător.”

Un alt exemplu ce-mi vine în minte este Pleşu, care într-un articol critic, dar incompetent, la adresa filosofiei analitice, punea semnul egalităţii între aceasta şi pozitivismul logic. Pozitivismul logic a fost, desigur, doar un capitol al filosofiei analitice, aproape unanim repudiat de către filosofii analitici începând cu anii 1970.

Un lucru nu e spus clar despre filosofie în România: că este şi asta o profesie, o meserie, cu reguli, cu standarde, cu modele, cu tradiţie. E uşor să vezi ce înseamnă „filosofie” astăzi; doar trebuie să vizitezi site-urile marilor departamente de filosofie – Princeton, Harvard, New York University, Rutgers- şi să citeşti CV-urile profesorilor de acolo. Le-aş sugera cititorilor un mic test. Căutaţi pe scholar.google.com (principalul motor de cautare academic) un nume precum Jonathan Schaffer adăugând „philosophy”(filosof cu vârsta de sub 40 de ani), şi comparaţi rezultatul cu rezultatul căutarii oricarui nume dintre cele pe care le-ai amintit – Pleşu, Patapievici, Liiceanu, adăugând acelaşi cuvânt „philosophy”. Veţi constata că, în primul caz, numărul publicaţiilor în reviste de filosofie de top se apropie de 40, pe când marile nume atât de respectate la noi nu au nimic de a face cu vreo revistă de filosofie. Cred, totuşi, că pe masură ce noilor voci tinere, cu experienţă în Occident, li se va da ocazia de a se exprima, lumea va începe să înţeleagă că filosofia nu se face prin eseuri frumos scrise prin Dilema Veche sau Revista 22, ci in Philosophical Review, Journal of Philosophy, sau Mind. Interviu publicat in Sighet Online Sigheteni cu care ne mândrim. Interviu cu lector univ. dr. István Aranyosi

Podurile caselor sunt, pentru copii, un loc interzis. O usa interzisa, ar zice dl Liiceanu… Podurile caselor taranesti contin alimentele uscate necesare supravietuirii, deci proiecteaza un viitor de foamete. Podurile caselor de la oras sunt burdusite de trecut; poate si de secrete – cum ar fi carnetul de note a unchiului ajuns –  salvatorul clanului –  sau cufarul  unei rude ce-a dezonorat familia… Indraznesc sa spun ca podurile caselor pot influenta viitorul adolescentilor. Este posibil, ca tanarul de la tara sa-si viseze acces nelimitat la carnati, iar copilul urbanizat sa-si doreasca  cariera de sef sau o viata aventuroasa; oricum,  notoritate . Desigur,  aceste situatii sunt cazuri teoretice… Practic apar mixturi. Chiar caricaturi, cum ar fi: copilul de la tara ajunge, ca adult, un surogat de orasan, cu acces la mezeluri si icre negre, iar orasanul get-beget il consiliaza, cu aer de printesa in exil… Despre copilarie recomand ceva verificat;  (http://calinhera.wordpress.com/dor-de-tati/)

Eu as vrea sa radem citind ce scriu eu astazi aici. Nu scriu dintr-o pozitie incrancenata, aia a fost cu multa vreme in urma si s-a relaxat incetul cu incetul. Scriu ca lumea sa aiba o parere limpede ca apa scurgandu-se dintr-un robinet. Nu, nu chiar scurgandu-se ci tasnind, ca eu nu pot sa las lucrurile sa curga, pur si simplu, nu am dobandit inca acest talent. Asa ca aleg un compromis: le spun fara incrancenare dar intr-o oarece tasnire, ca altfel nu pot. Despre publicare vorbesc astazi. Cu toata sinceritatea aflata in cotloanele mintii mele si sufletului meu si cu cele mai bune intentii fata de orice persoana care a vrut sau vrea sa publice fie si numai un paragraf in Romania sau in zona in care s-au extins tentaculele culturale romanesti.

Eu va zic doar cum e si va zic repede. Tu scrii. Bine sau rau… cine stie? Nimeni nu stie. Literalmente nimeni nu stie. Pentru ca nu are de unde sa stie. La noi in literatura nu ai prea multi termeni de comparatie iar la scoala profesorii cam ineaca talentul scriitoricesc al scriitorilor straini, imi amintesc si astazi imbecilitatile statute care imi sufocau placerea fantastica a cititului. Exceptie, sa fiu iertata, faceau profesorii de germana care, cu putin sange german in ei, reuseau sa lase literatura sa respire. Dar, in rest, numai eu stiu ce am auzit despre literatura, numai eu stiu cum dintr-o poezie senzationala sau dintr-o nuvela senzationala incepea o discutie despre personajul Alfa, femeia fluviu si punctele cardinale ale Universului. Aveam nevoie de o dezintoxicare zilnica, ma incapatanam sa gandesc occidental, sa nu ma pierd pe aratura, sa citesc cu adevarat literatura si sa ma gandesc cu adevarat la ce se afla in literatura aia. Asa ca, iata-ma spunand-o din incheietura: prea pregatiti pentru literatura universala nu am fost noi niciodata. De-aici vine si incapacitatea de a recunoaste literatura universala in caz ca ea apare si pe la noi asa ca, simplu spus, nu as putea spune daca pe undeva prin Romania a aparut sau nu pentru ca nu a fost nimeni pregatit sa o prinda. Asa. Si revin: tu scrii. Si nu crezi nimic anume despre ce scrii, ai o idee vaga dat fiind ca lumea a zis sa-i dai bataie, sa nu te lasi, ai o idee despre cum scrii dat fiind ca nu ai primit complimente imbecile ci niste complimente realiste, solide si demne, nu vrajeli, nu politeturi. Si scrii, scrii, scrii, tot eviti sa scoti pe o taraba ce ai scris, ca te iei cu altele. Adica incerci, de fapt, sa iti suprimi chestia asta cu scrisul. Pentru ca ea nu prea e de viitor in Romania. Asa ca scrii doar ca sa te descarci, nu ai nici o ambitie. Si asta nu e rau. La un moment dat, in autenticitatea pe care o datorezi propriei fiinte, treci de la povestiri scurte la romane. Si le scrii si pe alea, speri sa scapi de tot ce iti apasa creierul. Dar lumea vrea sa citeasca ce ai scris, lumea vrea sa publici. Care lume? Toata lumea care afla ca scrii. Si incetul cu incetul te gandesti ca poate are si Romania sansa sa iasa din cacatul literar corespunzator cacatului romanesc din rest si te gandesti ca poate nu e sanatos sa lasi scrisul doar in zona fanteziei vecine cu nebunia, iti spui ca poate ai exagerat cu judecatile tale si, ca sa fii sigur ca scoti la inaintare ce ai scris, iti spui ca esti un las si ca singurul motiv pentru care nu incerci sa publici este cel ca esti inca un scriitor care se crede scriitor si care nu este, de fapt.

Si incepe lunga si umilitoare miloaga. Care ar trebui sa fie scurta si exuberanta iesire pe scena. Dar nu. Nu este. Este cea mai umilitoare experienta prin care ai trecut vreodata. Trimiti bucati din ce ai scris. Nu ai nici o pila, nu esti in nici un “cerc literar”, nu ai lins in cur pe nimeni, nu te-ai dat pe langa nici un “consacrat” al lumii literare, nu esti dintre studentele care stateau ca niste caini vagabonzi sub un balcon in fata avizierului de la facultate si isi notau orice rahat de bursa aparea. Tu ai crezut ca lucrurile functioneaza asa: iti vezi de treaba si cineva te va recompensa. Naiv, stiu. Dar si demn in acelasi timp. Si eu am obsesia demnitatii. Nu, nu toata lumea o are. Eu am obsesia demnitatii, repet. Consider demnitatea ingredientul cel mai important al unei vieti. Iar asta inhiba foarte mult din micile sau marile placeri ale existentei. Ei bine, scrii la edituri. Politicos fara sa fii prea rece, politicos fara sa fii prea cald. Ti-e jena sa zici cu cine te cunosti si cine te-a laudat, pe la cine ai mai fost in vizita si cu cine te-ai mai pupat, cine ti-e familie, cine ti-e apropiat. Tu vrei sa joci cartea aia a corectitudinii. Si trec zile, saptamani in sir fara ca cineva sa iti raspunda. Tu reinnoiesti problema, tot nu iti raspunde nimeni. Atunci rogi cunoscuti sa iti dea o persoana de contact care sa citeasca macar trei cuvinte din ce ai scris. Cunoscutii zic sa le dai intai lor si tu le dai. Ei iti zic ca e tare ce ai scris dar ca nu cred ca in criza va publica cineva ceva. Toti zic ca e criza. Unii zic ca au vorbit cu cineva, tu trimiti ca boul persoanelor in cauza bucati din ce ai scris si persoanele alea tot nu iti raspund nimic. Tu lasi o lunga tacere sa se instaleze, nu mai stii ce sa faci, nu ai ambitia taranului care face orice ca sa scape din sat, tu nu ai ambitia omului sarac si disperat. Incepe sa iti fie rusine ca nu esti de la tara, ca nu esti sarac si ca nu esti disperat. Te gandesti ca scriitorul trebuie sa cada in genunchi si sa implore sau macar sa fie putin milog, macar putin. Tu nu poti sa fii asa, esti prins in propria-ti incapacitate si in propria conditie. Astepti. Pana la urma cineva vrea sa citeasca mai mult. Tu si uitasesi ca ai scris persoanei respective. Citeste mai mult, vrea si mai mult, tu ii dai, omul zice ca e asa si pe dincolo, nu insist, ca nu e frumos sa zici de bine despre tine, romanilor le place sa zici de rau. Si, ca sa fiu sincera, nici eu nu ma omor dupa aia care zic de bine, nu s-a gasit inca felul in care cineva sa se laude cu adevarat apetisant. Si vine momentul in care te vezi cu omul care a zis ca e de bine. Si omul ala te vrea disperat. Nu o sa o dau cotita. Te vrea disperat. Intr-un pulovar tricotat din doua tipuri diferite de lana, venit dintr-o garsoniera de cartier bucurestean periferic, insetat de o bursa. Asa te vrea. Ca asta am aflat in ultima vreme ca este bataia cea mare: sa iti dea unii o bursa din care tu sa traiesti cat iti scrii urmatorul roman. Nu stiam. Omul cu care te intalnesti e, de cele mai multe ori, suparat pe bucuresteni. Iti zice ca bucurestenii sunt de cacat, iti zice ca in Bucuresti cultura e o gluma, ca altele sunt orasele in care se naste cultura romana. Tu inghiti, nu contrazici, cu toate ca ar trebui. Pentru ca tu in sinea ta speri ca si bucurestenii care nu isi mananca de sub cur si care nu cersesc burse au o sansa in lumea culturala romaneasca. Tu in sinea ta speri sa se produca macar temporar o fisura in imaginea scriitorului care are nevoie de cativa banuti pentru mancare si apa. Tu ai vazut altfel de scriitori, tu ai vazut scriitori eleganti, frumosi, in case fine, scriitori care calatoresc si care se bucura de viata, nu ai vazut prea multi amarati in lumea literara internationala. Dar nu zici asta. Insa probabil ca treaba asta transpira din tine. Sau, mai exact, din tine nu transpira disperarea dupa bani, disperarea dupa ajutor, disperarea dupa orice, din tine nu transpira ambitia si, mai ales, din tine nu transpira disponibilitatea de a face orice pentru a fi publicat. De facut pe milogul, e prea tarziu sa faci, se vede pe tine ca ai tai ti-au cautat in cur si ca fiecare bucata de piele ti-a fost mangaiata la propriu si la figurat. De futut, iti place sa te futi doar cu aia pe care-i iubesti si nu poti sa te indragostesti asa repede de ala care da semne ca vrea sa te publice. O radiografie rapida a vietii tale nu multumeste pe nimeni. Ai trait bine, ai fost iubit, nu o sa mori de foame daca nu esti publicat, poti sa pleci in strainatate si fara burse, ai incredere prea mare in tine ca sa faci compromisuri, esti un om cu adevarat liber si intentionezi sa ramai asa. Din tine iese un miros de, va rog sa ma scuzati si sa nu ma scuipati, Occident. Se simte ca nu vrei sa stai intr-o cloaca si sa o alimentezi, se vede ca vrei revolutie si asta este foarte periculos. Si atunci ce faci? Te duci tu frumos in Occidentul ala de-ti place asa de mult si ii lasi pe romani in pace, ca ei stiu mai bine si nu au nevoie de fite, nu oi fi tu scriitorul ala care o sa faca cine stie ce valuri. Sa te publice aia de-i ridici in slavi si in spiritul carora te-au educat ma-ta si tac-tu. Foarte rau ca nu te-au invatat sa-ti vezi lungul nasului, foarte rau ca visezi cai verzi pe pereti. Adica visezi un sistem corect. Nu exista. Peste tot este la fel, oamenii nu sunt foarte diferiti, orice padure are uscaturi si restul mizeriilor cu care isi fac romanii viata sufocanta (nu doar la figurat ci si la propriu) suportabila.

Asa ca te duci in Occidentul tau si, ca un fel de contra-experienta involuntara la cea a lui Pavel Gheo in America, iti dai seama ca vrei si poti sa existi dincolo de paienjenisul cultural romanesc, la fel de mafiot ca orice alta structura romaneasca. Iti dai seama ca ai scapat din cel mai mare pericol: cel de a insemna ceva in sistemul cultural corupt romanesc. Si te bucuri cu adevarat. Nu glumesc, nu vorbesc ca sa ma aflu in treaba. Te bucuri ca ai scapat si din capcana asta, pentru ca nu ai fi vrut sa te plafonezi si sa crezi ca valorezi ceva doar pentru ca ajungi sa faci poze cu Liiceanu, Plesu si Patapievici la o serata plina de oameni gen molie. Nu vrei nici sa fii vazut langa aciuitii pe langa cei trei in Romania sau in alte tari. Tu chiar vrei ca lumea sa iti cumpere si sa iti citeasca treburile alea pe care le tot scrii. Asa cum vrei ca lumea sa te asimileze ca fiinta cu adevarat, nu cu proptele, ipocrizie, conservatorism deplasat, primitivism inspaimantator. Tu vrei sa valorezi ceva dincolo de cimitirul satesc al culturii romanesti. Doar asta a fost gandul cand te-ai urcat in masina jurandu-ti ca nu te vei mai intoarce niciodata in Bucuresti.

Cultura romana este ca biserica ortodoxa romana. De mic esti frecat la cap ca trebuie sa ai respect pentru ea si ca trebuie sa intri pe varfuri in toate lacasurile ei. Trebuie sa fii pios fara sa intrebi de ce, trebuie sa ai respect fara sa ai motive, trebuie sa iti iei o atitudine si sa suprimi tot ceea ce esti, trebuie sa te simti un nimic si sa te comporti ca atare. Daca faci toate astea, s-ar putea ca, la un moment dat, cineva sa considere ca ai lins destul, ca nu esti un pericol si sa iti dea cateva firimituri.

O perioada lunga de timp, cei mai de seama intelectuali si reprezentanti ai societatii civile si-au legat de Basescu speranta intr-o societate democratica nu doar de “fatada” si pentru comisiile europene, si au tinut cu incrancenare de aceasta legatura, de acest presedinte-jucator-impostor, oferindu-i circumstante atenuante, atunci cand nu ar fi trebuit sa o faca, exasperand pe unii dintre noi, lucrurile au luat, astazi, deodata cu pozitia luata de unii dintre cei mai influenti reprezentanti ai societatii civile, rezumata in articolul din Cotidianul. 

E ca si cand, dupa o lunga perioada de tacere pe care cei mai multi dintre noi abia o mai puteam indura, dupa o era glaciara care ameninta sa nu se mai termine, intelectualii din Romania s-au scuturat de acea deja odioasa adaugire “ai lui Basescu”, care devenise un fel de nume de familie, si au luat o pozitie ferma impotriva unor afirmatii cu caracter electoral, si care trada interese ascunse ale pesedintelui-jucator, suparat, din nu se stie ce motive, pe atitudinea prea “agresiva” a doamnei ministru Andronescu, cea care, pentru prima data in viata ei de ministru, merita cu prisosinta toate laudele care i se aduc. Numai de-ar duce cu bine la capat afacerea USH, adica anularea diplomelor obtinute ilegal, si stoparea unei afaceri cu diplome care prospera in ultima ani.

Salut acest gest firesc, si ma bucur ca scandalul generat de haosul generat de USH ne-a facut, pana acum cel putin, un mare bine. Basescu a ramas, in sfarsit, numai cu mecanicii auto si cu chelnarii al caror rol in societate il elogia atat. Si, cu putin noroc, o sa inchidem capitolul “Basescu” in cateva luni

www.ziua.ro/pics/2009/06/18/1245339320.jpg

Este chiar impresionant demersul facut de personalităţi publice printre care filozofii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, istoricul Adrian Cioroianu, precum si reprezentanţii GDS (Andrei Cornea, Dan Perjovschi, Armand Goşu, Rodica Palade, Smaranda Vultur), care acuză mai mulţi politicieni, printre care şi pe şeful statului, că vor să muşamalizeze cazul “Spiru Haret”. Iata ca “intelectualii lui Basescu” sunt capabili si de mai mult decat de a face apologia Marinarului-Dictator!

Sursa: Academia Catavencu 

“Noi subsemnaţii, universitari, cercetători, oameni de cultură, am luat la cunoştinţă cu stupoare de încercarea sosită din partea unor politicieni importanţi, între care chiar preşedintele Traian Băsescu, de a muşamaliza şi atenua scandalul din jurul universităţii private “Spiru Haret”, ca şi de tentativa de a sugera că acest scandal are ca substrat o luptă pentru influenţă între universităţile de stat şi cele private.

Nu există nimic care să legitimeze uriaşa impostură universitară pe care a creat-o universitatea „Spiru Haret” cu singurul scop de a face o afacere pur lucrativă. Nu subversiunea din partea universităţilor de stat sau a sindicatelor a creat sutele de mii de studenţi „de la distanţă” ai universităţii „Spiru Haret”, şi nu ea a produs raportul aberant de peste 400 de studenţi la un cadru didactic (cînd norma europeană nu depăşeşte 20 de studenţi la un cadru didactic).

Nici o maşinaţiune nu explică cataloagele cu 9000 de studenţi, toate semnate de un singur cadru didactic, nici o conspiraţie împotriva învăţămîntului privat nu explică de ce s-au numit aproape 100 de profesori şi conferanţiari fără validarea comisiei Ministerului Educaţiei care, prin lege, are această responsabilitate.

Nu acceptăm lamentarea ipocrită pentru absolvenţii care au terminat în ultimii trei ani programe neacreditate ale universităţii „Spiru Haret”. Acele programe nu au rămas neacreditate din întîmplare, ci fiindcă universitatea ştia că nu poate obţine acreditarea din partea ARACIS. În consecinţă, majoritatea respectivilor studenţi sînt rău pregătiţi iar diplomele pe care ar trebui să le primească sau le-au primit deja nu au acoperire.

Absolvenţii respectivi ştiau sau aveau putinţa să afle care dintre programele de studiu din fiecare an academic erau sau nu acreditate, dar au omis să o facă.

Cerem şi susţinem demersurile Ministerului Educaţiei de a verifica funcţionarea aceastei universităţi şi a altor universităţi private sau de stat care s-ar putea afla în situaţii asemănătoare.

Cerem ca toate diplomele de la universitatea „Spiru Haret”, obţinute la programe de studii neacreditate în ultimii trei ani (de cînd există actuala formă a legii acreditării), să fie considerate valabile numai în mod provizoriu, şi anume pe o durată de 4-5 ani, definitivarea lor urmînd să fie condiţionată de un nou examen de licenţă susţinut la o facultate acreditată.

Cerem din partea tuturor politicienilor şi a partidelor politice să se abţină de la presiuni şi de la deturnarea anchetelor în scopuri electorale.
Cerem Parchetului să se sesizeze în cazul „Spiru Haret”.

Considerăm că, în absenţa unor astfel de măsuri energice dar necesare, învăţămîntul universitar românesc, indiferent de calitate, fie el privat sau de stat, va fi discreditat fără drept de apel, iar impostura, non-valoarea şi ilegalitatea vor fi răsplătite.

Andrei Cornea
Dan Perjovschi
Armand Gosu
Andreea Pora
Rodica Palade
Smaranda Vultur
Andrei Plesu
Gabriel Liiceanu
Adrian Cioroianu”

O prietena, Antoaneta, mi-a spus ca romanii scriu mult si ca scriu bine. Mi-a ramas fraza asta in minte si, asa cum fac eu cu toate frazele care vin de la persoane a caror gandire ma intereseaza, am intors si fraza asta pe toate partile, am disecat-o, am privit-o din toate unghiurile, am sperat sa mi-o scot din minte pentru ca parerile mele nu erau deloc magulitoare la adresa scrierilor romanesti. Romanii scriu mult si scriu bine? Nu, n-as zice asta cu toate ca m-am straduit sa o pot zice, sa o pot confirma. Eu zic ca romanii scriu mult. Asta da. Asta e adevarat. Si nu e putin lucru la prima vedere. Dar la a doua vedere nu este tocmai un lucru bun.  Romanii par a fi un popor de eseisti. Jurnalisti buni nu sunt, ca sunt eseisti, de fapt. Romancieri buni nu sunt ca sunt eseisti, de fapt. Nici sociologi buni, nici filozofi buni, nici politologi buni (il exclud din aceasta categorie a politologilor prosti pe Daniel Barbu, politolog care are cel mai putin succes tocmai pentru ca isi face cu adevarat meseria si nu se abate de la ea, nu deraiaza in eterna eseistica romaneasca). Romanii au darul de a scrie ceva amestecat pe orice tema. Cu multe inflorituri, cu multe abateri de la drum, e un stil facut parca anume pentru a putea scuza orice lipsa de logica, orice lipsa de metoda, orice lipsa de concluzie, in ultima instanta. Pe eseist nu il poti acuza de nimic, eseul e treaba de gust, iti place sau nu iti place, nu prea ai cum sa-l judeci. Si-a atins eseul scopul? Asta e o intrebare la care nu se poate raspunde cu adevarat. Fiecare individ poate avea o parere in privinta atingerii acestui scop si uite asa se perpetueaza cercul vicios al parerilor neavizate plutind intr-un climat relativ, perpetuu relativ.

Scriitori romani nu prea s-au ridicat, sa zicem asa. Nu prea au reusit ei sa iasa din carapacea romaneasca. De fapt, il avem pe Cartarescu (pe care il vad, intr-adevar, in librarii europene) si cam atat. Asta ar fi. Nu e rau ca scriitor, e constiincios, scrie mult, scrie de toate, e un om de bun simt, s-a straduit. Pana la urma, este singurul scriitor de care a mai auzit lumea. E singurul pe care-l pot cumpara fara efort cei din afara Romaniei. Cand gasesti o vitrina cu carti importante ale Europei intregi sau Europei de Est, acolo, pe undeva prin vitrina, e sigur o carte a lui Cartarescu. Asadar, daca e sa fim cinstiti, fermi, occidentali in sensul corectitudinii seci spunem ca pe asta il avem, pe Cartarescu. Si ma intreb sau cel putin m-am intrebat o lunga perioada de ce il avem doar pe el. De ce doar el a reusit sa tasneasca din sfera literara romaneasca pana acum? Raspunsul simplu, pe care mi-l dau in sinea mea este ca nu a luat-o pe aratura cu literatura lui. Nu a fost foarte curajos, a jucat sigur dar nu a gafat, nu si-a pierdut bunul simt literar, nu a vrut sa fie mai mult decat e, nu a mers pe teritorii pe care sa se poata face de ras. In plus, spiritul lui este unul occidental, viata lui este una cu adevarat vie, nu a fost ingropat in traditionalismul romanesc, nu a imbatranit inainte de vreme, nu are tafne, nu ne da pilde, nu e penibil niciodata, nu e condescendent, nu e isteric, nu a facut mici sau mari magarii, stilul lui de viata e unul care parca reuseste sa sfideze romanismul. El, daca este sa fim sinceri, nu scrie dintr-un punct romanesc, el scrie ca si cum nu ar fi roman iar asta, impinsa putin de fund, se poate numi universalitate. Dincolo de cliseul ca fiecare scriitor vine cu esenta lui nationala. Nu prea e asa, daca stai sa te gandesti serios la asta. Esenta nationala oricum e ceva nebulos in mintea mea si eu una sunt satula de cartile romanesti care vorbesc despre nu stiu ce sat. La fel cum sunt satula si de cele care se screm sa vorbeasca despre sex si cocaina. Ca romanul intre astea penduleaza. Si ca metafora. Intre o conditie primitiva si o sfortare de a parea emancipat si liber. Rar vezi (sau deloc) carti care sa vina din centrul mintii cuiva, rar vezi carti autentice, simplu spus. Iar tumultul ala scriitoricesc care nu te lasa deloc sa dormi, sa mananci, sa respiri pana cand nu asterni ceva pe hartie nu cred ca exista deloc la noi in momentul de fata. Ipocrizia naturii noastre si ipocrizia societatii ca intreg se simt, evident, si in literatura sau mai ales in literatura. In scrieri, in general, fie ca ele sunt publicate sau nu.

Publicarea la noi este si ea un micut circ. Se publica foarte multe carti pe bani. Omul da bani editurii si are cartea publicata. In rest, se publica putin iar cartile care fac “cariera” sunt foarte, foarte putine. De obicei ele sunt scoase de Humanitas. Humanitas-ul a devenit designer label-ul cel mai apreciat al literaturii romanesti, iti iei cartile care apar acolo si ca sa dea bine, nu doar ca sa le citesti. Iar asta este, fara indoiala, meritul lui Gabriel Liiceanu, pe care l-am apreciat intotdeauna, in special pentru extraordinara si occidentala capacitate de a nu se amesteca deloc cu romanii de cacat, capacitatea de a face treaba pentru un popor fara sa stea bot in bot cu el.

Discutand cu cativa oameni ai literaturii aici, in Berlin, am ajuns impreuna cu ei la concluzia ca literatura romana de calitate nu prea exista cu toate ca romanii plecati de multe decenii din Romania vor sa scoata literatura romana de pe fundatura pe care a intrat. Ei vaneaza, pur si simplu, literatura de calitate si vor sa iasa cu ea in lumina reflectoarelor, ca nu stiu cat mai rezista Cartarescu la apa. Dar cica nu gasesc nimic, nu au nimic, sperantele se duc in aia ma-sii la sfarsitul fiecarei saptamani. Cica toata lumea scrie si crede ca scrie bine dar, de fapt, nimeni nu prea le are pe astea cu scrisul valabil. De-aici exigentele sunt altele, de-aici planeaza, vai, dorinta de a mirosi putina universalitate in cele scrise de romani. Prin ziare, pe blog-uri, pe unde o mai fi – oamenii astia se uita peste tot, oameni care lucreaza pentru edituri germane sau chiar in pozitii mai importante de-atat. Si nu gasesc samburele ala de universalitate, nu gasesc macar o boare care sa-i faca sa spere ca romanii isi vor depasi conditia de romani. Problema veche in literatura romaneasca, asa cum stim cu totii. Romanul nu a intrat in cele europene nici cu literatura pentru ca nu a intrat in cele europene nici cu viata. Asa cum ne prefacem ca suntem europeni cand modernizam structurile administrative, sa zicem, tot asa ne prefacem ca suntem europeni si cand scriem si cand scrii parca se pune o lupa mare pe tine, se vede orice gaselnita, orice facatura. Se vede. Scriitura este mult mai transparenta decat credem uneori.

Din pacate, romanul scrie in mare parte pentru ca se crede vesnic superior meseriei pe care tocmai o face. Cred ca am auzit cel putin treizeci de oameni, cu meserii fara nici o legatura cu scrisul, care vor “sa se retraga undeva la munte si sa scrie”. Ceea ce e foarte frumos teoretic dar deloc frumos practic. Strainii sunt putin mai realisti decat romanii. De-aia sunt mandri si cand sunt chelneri si cand sunt scriitori. E meseria lor si o fac cu toata daruirea. Nu sunt chelneri care, sub ambalajul de chelneri, sunt scriitori pe cale sa erupa. Nu vor sa isi dea cu parerea in orice privinta. Direct spus: nu sunt niste frustrati. Nu sunt natii intregi de scriitori frustrati, asa cum par a fi romanii. Se pare ca noi suntem o natie intreaga de intelectuali rasati, de scriitori de mare clasa. Doar ca, din cauza conditiilor de trai vitrege, nu putem sa producem cata literatura am vrea si nici la nivelul pe care l-am vrea. Stiti celebra vorba romaneasca despre doctorii romani: “ei sunt foarte buni dar nu au conditii”. Sau mai este o vorba legata de profesionalismul romanesc, am auzit-o prima oara pe coridoarele de la TVR: “noi avem profesionisti dar ei nu sunt lasati sa faca treaba”. Asadar, titlul lui Kundera capata o conotatie speciala pentru romani. Viata e in alta parte pentru romani. Asta este scuza centrala a poporului roman.

Revin. Romanii scriu mult, intr-adevar. Dar prost si din motivele gresite. Fara finalitate, fara miza. De ce? Pentru ca sunt cu totii foarte nemultumiti de ceea ce fac si de ceea ce sunt, pentru ca se considera intotdeauna mai presus de ceea ce sunt si de ceea ce fac, pentru ca au ceva de spus pe marginea oricarui subiect dar foarte putine de facut pe marginea oricarui subiect. Pentru ca romanii sunt un popor de comentatori. Comentarea realitatii a devenit realitatea insasi. Mai nimeni nu pare sa se opreasca putin din comentat si sa spuna: “Auzi, ma, eu sunt un redactor foarte bun, mie imi place meseria mea si vreau sa o fac pana la finalul vietii, ca sunt altii care stiu sa scrie de o mie de ori mai bine decat mine si eu vreau sa ii ajut pe aia. Ajutandu-i contribui si eu la scoaterea literaturii romane din penumbra in care zace.”

Later edit: oare mai este nevoie sa spun ca toti cei aflati la mine in blogroll se exclud fara urma de indoiala din constatarile mele pe marginea scrierilor romanesti?

Titlul este sugerat de fratele meu, cercetator emigrat in Franta. M-am decis sa postez despre minunatia asta pentru ca tine de un “areal” care ma intereseaza mai mult sau mai putin.  Pe siteul ASE tocmai s-a publicat un raport cu indicatorii de performanta ai cercetarii stiintifice pe 2008. Am discutat cu fratele meu si iata ce a iesit:

Unii  indicatori par jenant de mici, chiar si pentru cineva care nu este in tema cu performantele considerate acceptabile. La partea de publicatii internationale (indexate ISI si/sau BDI); la fel la proiecte internationale, e tipator: 0.3/100 cadre didactice, adica 3 proiecte la mia de cadre didactice;  probabil ca, aproape toata universitatea, doar in 3 proiecte internationale participa.

10.64 articole BDI/100 cadre didactice. Fratele meu care este implicat activ in cercetare imi spune ca in Vest norma e cam de 2-3 articole BDI / an, pentru UN cadru didactic/cercetator.  Mai mult, la partea cu ISI procentul aparent mai mare se explica prin aceea ca mai nou, din motive politice, exista si destule reviste romanesti cotate ISI, in ciuda unui factor de impact (~ nr. de citari ale articolelor) ridicol de mic.1.24 factor de impact la 100 de cercetatori pe mai multi ani e ridicol, dar asta e realitatea.

Lipsa lor de rusine in publicarea indicatorilor se explica prin:

1.  multi oricum nu stiu ce reprezinta indicii acestia si oricum nu inteleg nimic, sunt doar epatati de denumirile pompoase;

2.  in peisajul romanesc, statistica asta nu e chiar cea mai proasta… calitatea stiintifica a invatamantului romanesc a fost, este si probabil va ramane penibila, data fiind politica oficiala conform careia Romania are nevoie de tinichigii si de sudori, iar “filozofii” nu au decat sa plece sau sa ramana plecati, daca au facut-o deja.

Asa ca in curand, Romania va avea din nou un acronim de 3 litere pt numele oficial (RBR in loc de RSR, unde B vine de la Bananiera).

PS: Odata cu insusirea noii denumiri, propun sa se inlocuiasca stema Romaniei cu banana din imagine.

Blogul e o forma precara de presa, ca un frate subdezvoltat. In speta, acesta de aici a luat nastere in urma unei emisiuni de pe “Realitatea” de acum cateva zile, cu Liiceanu si Hurezeanu invitati.
Subiectul a fost afirmatia “a la carte” a lui Basescu cum “invatamantul romanesc da nastere la idioti” (aprox.), subiect care a tinut presa la acelasi numitor pentru aproape o saptamana.

Argumentul, initial interesant, al lui Liiceanu spunea ca e inepta presa care mesteca o guma si crede ca-i paine, iar painea ne-o fura altii.

Nu m-a plesnit atunci, dar plesneste acum: pana la urma, Basescu n-a spus o minciuna, iar presa n-a reactionat exagerat. Ci doar usor pe langa subiect.
Nu e neaparat grav ca a zis Presedintele ca invatamantul romanesc naste idioti, ci faptul ca invatamantul romanesc nu mai poate naste altceva decat idioti si pana si Basescu o vede!

Daca subiectul Asta ar fi tinut titlurile o saptamana, Liiceanu n-ar mai fi fost in studiouri la Realitatea, si poate nu s-ar mai fi nascut nici acest frate retard: blogul de faţă.

Posted by Wordmobi

Ascultati discutia de la Hotnews cu Tapalaga si cu Gabriel Liiceanu. Foarte misto, mai ales modul in care abordeaza dubitativ rolul intelecutalului in spatiul public si in politica din Romania. E drept ca Tapalaga il preseaza cam mult pe partea politica, dar merita discutia, mai ales ultimele 10 minute…

Duminica 21 iunie, Gabriel Liiceanu a discutat online pe HotNews cu telespectatorii despre intelectuali si lideri de opinie. La cele cateva intrebari ce i-au fost puse, raspunsurile sefului editurii Humanitas au fost neobisnuite si – daca tinem seama de atitudinea politica de pana acum a autorului lor – consternante. Merita sa reflectam asupra unora dintre ele.
Incercand sa dea definitia intelectualului (“asa cum ma consider eu pe mine”) el a spus: “Un intelelectual care intra in mod nemijlocit pe scena politica isi pierde automat “tinuta” intelectuala, dintr-un motiv foarte simplu: politica inseamna – clipa de clipa – compromis, pe cand viata unui intelectual presupune raportarea constanta la un sistem de valori. Aceste valori au fost selectate de-a lungul a peste 2000 de ani de cultura europeana si, pentru un intelectual umanist autentic, ele au devenit repere absolute. Cand faci politica trebuie cursiv sa minti, trebuie sa faci combinatii care iti incalca principiile intime. (…) Daca toti intelectualii ar deveni oameni politici, societatea si-ar pierde repere fara de care nu poate functiona. Trebuie sa ramana cineva liber de disciplina unui partid pentru a spune ceeace multi gandesc, ca un lucru e drept sau nedrept, ca o declaratie e mincinoasa sau nu, ca o societate printr-un anumit regim politic o ia razna.” Aceste cuvinte sunt stupefiante daca ne gandim cine este cel care le-a pronuntat. Oare nu Liiceanu este autorul “Apelului catre lichele”, ce a constituit pentru multi un adevarat manifest politic al opozitiei anti-iliesciene? Oare nu este dansul cel care, pe la sfarsitul lunii iulie 2000, defila pe bulevardul Balcescu, intr-o coloana cu alti prieteni de idei, vrand ca prin asta sa il convinga pe Emil Constantinescu sa renunte la declaratia de retragere din lupta pentru un nou mandat de presedinte? Oare nu este tot el cel a carui semnatura era in fruntea scrisorii deschise din 10 decembrie 2008 adresata presedintelui tarii si in care acesta era somat : “Va solicitam in mod expres sa nu girati o alianta cu partidul social-democrat, formatie care a stat la baza celor mai mari traume colective din istoria Romaniei recente. Aveti o clipa de tagada si meditati bine inainte de a lua o decizie care poate trimite Romania cu 20 de ani in urma”, etc. etc. ? S-ar putea continua cu asemenea exemple din istoria apropiata. Dar toate astea nu inseamna oare intrarea nemijlocita a “intelectualului” pe scena politicii?
Care sa fie explicatia acestei schimbari de atitudine din partea unuia dintre cei mai devotati partizani ai lui Tr. Basescu, iar asta la doar cateva luni inainte de alegerile ce vor pecetlui soarta actualului presedinte? Un prim raspuns ar fi : “Deh, omul se mai schimba. Evenimentele il fac mai intelept si mai prudent in luarea fatisa de atitudine“. Mai ales ca o recunoaste chiar el in alta parte a discutiei online: „A gandi in termeni radicali e neproductiv. Progresul social, incep sa cred, se face in mult mai mare masura nu prin explozia vizibila a binelui, ci prin micsorarea sanselor raului. Totdeauna am sa cred ca voi avea de ales intre un rau mai mic si unul mai mare si atat e de ajuns pentru a inregistra in mod invizibil progresul“. O alta ipoteza a atitudinii “impaciuitoriste” (un termen de odinioara, caruia nu i-am gasit un echivalent adecvat astazi) a lui Liiceanu ar fi ca a inteles, poate inaintea altora, fie ca Basescu nu va fi ales, fie ca – de va fi totusi ales – soarta in urmatorii 5 ani a tarii si a intelectualilor ei nu va fi deloc mai buna. Personal cred ca aceasta ipoteza e putin plauzibila, deoarece meandrele limbajului filosofic pe care il practica nu pot ascunde ca este un om politic de dreapta, si inca radicala. Fapt ce se vede din aceea ca, desi se complace in atitudinea de ganditor independent, el a fost – si este – daruit total cauzei aparate de politicianul ce duce, intr-un anumit moment, politica dreptei celei mai conservatoare.
Si totusi este ceva fascinant in discursul lui Liiceanu. M-am intrebat ce face formal atragatoare argumentatia, de altfel falsa, la Liiceanu, Plesu, Patapievici, Mihaies? Raspunsul il gasim la Emil Cioran , care – vorbind despre Joseph de Maistre – spunea ca “cele mai rele cauze pretind talent si temperament”. Iar tot Cioran, in “Exercices d’admiration” isi expunea teoria deja celebra: “Daca reactionarii scriu mai bine decat progresistii, se explica prin aceea ca ei vor sa evoce o era aurita si pierduta, ceeace necesita o pana frumoasa, spre deosebire de revolutionari pentru care viitorul, adica binele, e mai important decat talentul scrisului. A scrie bine este o smecherie a celor bogati.” Si mai departe : “De ce conservatorii manuiesc atat de bine invectiva si scriu in general mai ingrijit decat decat entuziastii viitorului? Este fiindca, furiosi de a fi contrazisi de evenimente, ei se precipita asupra cuvantului, din care, in lipsa unei resurse mai substantiale, isi extrag razbunarea si consolarea. Ceilalti recurg la asta cu nepasare si chiar cu dispret, caci complici ai viitorului, asigurati de istorie, ei scriu fara arta, fara pasiune, constienti ca stilul e prerogativa si oarecum luxul esecului”.