Nu te-ai saturat? Macar asa un pic? Atata efort si…pentru ce? Cred ca ti-ai pus de nenumarate ori aceste intrebari si ai primit raspunsul la ele, dar vei alege sa persisti in prostie, pt ca nu se poate defini aceasta activitate a ta in alt mod. Ai intins de atatea ori mana catre cer si asteptai ajutorul. Acesta a venit, dar nu ai stiut ce sa faci cu el. De atatea ori ti s-a intins mana, ai apucat-o asa cum se prinde inecatul si de un pai, dar cand ai ajuns la mal nu ai stiut ce sa mai faci. Si bineinteles ca ai facut ce era mai prost cu putinta, dar na…fiecare cu putirinta lui. Poate ca ar fi trebuit sa analizezi mai bine fiecare gest, sa filtrezi fiecare cuvant si sa nu te repezi ca un orbete in niste fapte care prevesteau soarta-ti de acum: solitudinea.

Ai incercat de atatea ori sa pui in aplicare tot felul de idei si planuri tampe, dar care la vremea aceea pareau a fi lucruri demne de scrijelit pe perete. Credeai ca o sa-ti pui atat de tare amprenta asupra acelui om incat refuzai sa vezi bubele din propriul cap. Ai nutrit sperante ca vei deveni un centru de interes pt acel om, dar pur si simplu negai intransigent cicatricile ingrozitoare pe care, de fapt, aveai sa le provoci. Ai vrut sa demonstrezi ca poti impune respect si sa arati ca nu plecati intotdeauna de pe pozitii egale, dar ai sfarsit prin a-l darama pe celalalt. Ai facut persoana aceea sa se intrebe daca ai dreptate, i-ai incetosat gandirea, i-ai impanzit ochii, i-ai astupat urechile, i-ai cusut buzele, ai pus-o in lanturile nesigurantei…toate astea ca s-o izolezi de realitate, de lume, de propriile idei. Ai dezbracat persoana aia de identitate si ai incercat sa-i fauresti una noua, dupa chipul si asemanarea ta si a rezistat ca o casa de chibrituri in fata unei furtuni. Cu ce-ai ramas dupa toate astea? Tot cu ce aveai mai sus: solitudine. Si abia acum ai ajuns sa-ti realizezi atrocitatile, sa regreti si sa ceri, in genunchi, clementa. Ce mai poti face acum? Nimic. Starnesti niste amintiri neplacute, primesti mila si nu iertare, dar nu suficienta mila pe cat ai vrea. Parca te-ai multumi si cu mila, numai ca sa ti se innapoieze umbra de fericire care iti lipseste atat de mult. Dar ghici ce? Vei ramane tu, cu demonii tai si va trebui sa traiesti cu ideea ca nu mai ai nicio sansa. Acum, cand intinzi iar mainile, nu le mai intinzi catre cer, le intinzi catre ceea ce trebuia sa cauti cu adevarat: umanul. Incearca sa intelegi ca aici nu o sa mai gasesti nimic uman si s-ar putea chiar sa te sperie opera ta, oricat de mult ai vrea sa crezi ca in realitate este doar un bluf si ca tu poti exploata chiar si ultima urma din ce a fost. Sa-ti fie de bine! pt ca ai luptat pt ceva-ul tau si acum, in sfarsit, poti sa te bucuri de roadele propriei creatii. O! Tu, Dumnezeu diform!

Ai incercat sa arunci lanturi peste corpul din fata ta, dar nu ai reusit sa-i prinzi si sufletul. You can’t break the spirit, it’s just the dreams that you can take. Ai incercat sa intri in “istoria” persoanei din fata ta, prin alterarile tale marete. Ai crezut ca what you do in life echoes in eternity. Bullshit…

E luni si e Astazi. Momentul de care nu scap nici sa vreau. Mai am 40min si 40 secunde pana ies de la job. Abia astept! Ma intorc in masina mea redusa la tacere. Acolo sunt in linistea mea,, fiindca nu mai suport nici un zgomot zilele astea. Imi doresc sa fie liniste profunda, de mormant. As vrea sa fiu acolo. Simti? Inima-mi bate tot mai tare… Si mai tare… Si… Acum cred ca s-a oprit… De tot. cred ca am murit. Si-n clipa aceeaa, de nicaieri, sa izbucnesti in zambete si sa ma coplesesti cu tot ce esti, fara sa ne intrebam nimic. Sa plang de fericire si lacrimile mele sa te topeasca… Si sa fim fericiti! …in linistea surda! Ne-auzim doar noi… Liniste. Si-atat.

Actorul

Draga Mosule,

Nu ti-am scris pana acum. Obisnuiam sa te astept impreuna cu Mos Ene, dormind impreuna sub brad, dar anul acesta am nevoie de tine mai mult ca oricand. Mi-au spus mami si tati ca tu indeplinesti dorintele tuturor copiilor cuminti. Eu, tin sa te anunt, ca am fost cuminte asa ca te rog Mosule.

Ajuta-i pe copiii care nu au un Craciun sa zambeasca macar o data si sa primeasca macar o ciocolata- ajuta-i sa te simta. Si ajuta-i pe parintii care se cearta tot restul anului macar de sarbatori sa se iubeasca. Mai ajuta-i pe cei care mai au cateva luni de trait, pune-le o vorba buna la Doamne Doamne ca sa-i ia alaturi de El. Ajuta adolescentii sa creasca si invata-i sa aiba incredere in ei.

Mos Craciun, nu iti cer cadouri scumpe si nici case luxoase. Da-le celor care au nevoie paine si spiritul sarbatorilor. Da-le tuturor fulgi de nea si sarutari pe obraji. Da-le sanatate si intelepciune. Si-un colind calduros.Iar pentru mine, ca sa nu-mi reprosezi ca nu ti-am cerut nimic, da-i iubitului meu fericire si liniste alaturi de mine.

Cu drag,

Ada, copila ta cuminte.

P.S.: Nu ti-am lasat alaturi un pahar cu lapte si fursecuri, dar ti-am lasat o pereche de sosete de lana, rosii ca sa-ti incalzeasca sufletul.

Un oraş de salamandre. Imaginaţi-vă că am trăit vreme de câteva secole alături de corpurile lor lucioase şi am învăţat să strig precum vulturii care le inşfacă. Am adunat scoici pe care păianjenii işi ţeseau lumea ca apoi sa fugă cu ea pe mare. Mureau fericiţi şi liberi în adierea caldă a vantului tomnatec. Îmi plăcea să îi ajut să fugă dintre noi. Să le construiesc plute pe care sa le pun scoicile. Îi trimiteam pe mare. Îi lăsam să se devoreze între ei, pentru ca numai câţiva să poată ajunge pe vre-o insulă din apropiere.

Salamndrele se mişcă pe lângă smocurile de iarbă și toată ziua se întrec printre stânci.Vulturi şi şoimi se joacă pe deasupra lor in cercuri si aşteaptă semnalul. Totul rămâne blocat până când marea se învolburează şi cerul apasă totul în jur. După care linişte. Lumea devine caldă şi vâscoasă.

Am fugit de ea, da’ n’am putut’o evita la nesfârşit…aşa că, iată’mă’s cum postez nişte poze. Pedeapsă de la Cocoană! Da’ pentru că io’s mai cu moţ, o să pun mai multe. Măcar să suferiţi şi voi!

Prima fază a misiunii este cea amuzantă. şi avem 2 poze. În ordine cronologică.

Anu’ 5 de facultate, pe la Porţile de Fier 2, după o noapte de chef studenţesc. Cu plimbări lungi pe malu’ Dunării, telefoane ocupate, somn în drapelu’ României – drapel pe care îl am acasă acum. În poza din imagine este ilustrată prima tentativă a lu’ Sângerică de a trece fraudulos graniţa. N’am reuşit pentru că în clipa aia nu ştiam în ce parte îs iugoslavii şi în ce parte e nordu’.

În cea de’a 2a poză, la fostu’ job, în ziua inventarului cel mare. Vara, la vro 32-33 de grade.

Plictiseală mare, 2 mascote aruncate pe rafturi şi 2 tâmpiţi ce n’aveau ce face. Mai ales că ăl de fuge primu’ îi spusese celuilalt “Bă, arăţi ca nu tâmpit!”.

Faza 2, cea liniştitoare. Delta în septembrie – trecem peste şerpi.

M-a rugat Zamfir să-i găzduiesc, la mine pe blog, mămăruţele şi buburuzele pe care le-a fotografiat la Boju, după ce a plecat de la Trenu-mburdat.

În tufele acestea locuieşte norul de mămăruţe – buburuze!

Jos, în vale, e curba unde s-a răsturnat trenul în septembrie.

În stânga e Boju - şi calea spre Cluj Napoca,

iar în depărtare e Valea Florilor – şi calea spre Câmpia Turzii!

E chill. E inceput de weekend si e chill, cand de obicei abia incepea nebunia. Iar nopti nedormite. Duminica trecuta am ajuns la 9 dimineata acasa. Bine, aveam si un motiv special, insa mi-am amintit  de weekendurile in care imi plimbam linistita nelinistile pe strazile Bucurestiului. Mi s-a facut un dor nebun, un dor care m-ar fi indemnat sa ma furisez in primul tren care ar fi fost pe sine. Toate trenurile duc spre capitala in cele din urma.
Oboseala mi se cunoaste pe ochi. Am incetat sa mai cred in insomnii traduse prin ochi cristalini. Pentru ca somnul, imi trece prin venele vinetii de atata somn ingamfat. Pentru ca mainile imi tremura de viteza cu care poti sa alergi dupa miresme primavaratice. Pentru ca buzele mi se misca a ganduri plimbate paralel cu longitudinea neuronilor.

Poate e mult prea liniste in casa. Atunci cand inchid ochii, aud cum mai curge apa la baie, sau cum oameni grabiti isi indreapta silueta prin ceata deja deasa.

Stii sentimentul ala care iti incarca mintea cu ganduri care mai de care mai sturlubatice? Uite.  Tocmai s-a abatut asupra mea. Mi-e dor de El. De pielea lui maronie si ochii negri. De buzele lui mari care imi sufla usor pe frunte ,,noapte buna”. De bratele lungi, fistichii si de degetele care le tin strans pe ale mele. Mi-e dor de el, cel care imi miroase pielea si stie sa o diferentieze, de el cel care ma iubeste pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce ar trebui sa fiu. De el, cel care moare de nerabdare sa-mi vada fata ciufulita dimineata, de el, cel care are grija sa-mi fie bine. Sa ne fie bine. Hormonii iernatici inca nu au inghetat. Nu iti dau niciodata in pace. Probabil au facut vreun pact.

As vrea sa-mi topeasca dorintele intr-un cazan stropit cu puteri magice. Doar El poate face asta.

“De cand n-ai mai venit am o viata absolut normala
N-am nici o problema, nici una, traiesc
Ma simt foarte bine, imi beau cafeaua linistit,
Ma plimb seara pe strazi
Poate cateodata la tine ma gandesc si, si…

Si te caut in toate femeile pe care cateodata le intalnesc
Si te vreau in toate femeile pe care cateodata le doresc
Si te vad in toate femeile pe care am impresia ca le iubesc
Inca mai, mai, mai, mai gresesc…

De cand n-ai mai venit ma duc la toate filmele noi,
Chiar ieri am vazut unul
Am fost in oras, am luat niste CD-uri, le ascult cand ma trezesc
Aseara am inceput o carte noua, te vedeam printre randuri
Si asta ma face sa cred ca poate cateodata la tine ma gandesc si, si…

Si te caut in toate femeile pe care cateodata le intalnesc
Si te vreau in toate femeile pe care cateodata le doresc
Si te vad in toate femeile pe care am impresia ca le iubesc
Inca mai, mai, mai, mai gresesc…

Ma intalnesc cu toti prietenii tai care intre timp au devenit si-ai mei
Si imi spun mereu ca intrebi ce mai fac

Eu…

Eu te caut in toate femeile pe care dintr-o-data le intalnesc
Si te vreau in toate femeile pe care cateodata le doresc
Si te vad in toate femeile pe care am impresia ca le iubesc
Inca mai, mai, mai, mai gresesc…
Inca mai, mai, mai, mai gresesc…
Mai gresesc…” (Taxi – ” Te vad in toate femeile” )

Trebuie sa recunosti ca ti-a fost greu sa-ti aduni toate gandurile si sa le asterni din nou aici. Renuntasei din cauza tuturor “filmelor” proaste de care aveai parte. Vedeai doar slabiciunea din tine, dar poate ca nu iti ramasese decat asta, atunci.

Ai continuat oricum sa te gasesti macinat de defecte, vicii si slabiciune, dar partea proasta este ca aveai si timp sa te gandesti la tot ce faci. Si de fiecare data cand inserarea iti urca in suflet si linistea se asternea peste oras, incepeau franturile de amintiri sa se adune si sa formeze din nou “the bigger picture”. Si vedeai cum mai venea cate o zi care se transforma intr-o sala de asteptare pt seara. Treceai prin ea nestingherit, nu dadeai atentie detaliilor, totul era banal, era rutina, era pur si simplu o formalitate prin care trebuia sa treci ca sa ajungi la momentul care conta cu adevarat: noaptea.

E ciudat cum numai timpul asta il consacrasei decantarii, analizei si rasfoitului printre ganduri si amintiri. Ai inceput cu tine: te-ai disociat bucata cu bucata, ai dat la o parte greselile, defectele, tot ce era stricat si pe urma ai pus la loc ce ramasese: regretele, promisiunile, slabiciunea si amintirile. Te-ai ridicat pe doua picioare si ai cazut la loc, de nenumarate ori. Pe parcurs ai trecut de la un clatinat nesigur, la un mers sprijinit de pereti, la o plimbare usoara, iar acum esti pe undeva pe la nivelul unui jog cat de cat sustinut. Dupa ce ai reusit sa stapanesti arta de a merge din nou, ai invatat si cum este sa ramai mereu cu picioarele pe pamant. N-ai mai auzit de atunci: “What’s your poison?” intrebarea care iti placea atat de mult si care prefata dezagregarea ta de realitate. Ai inteles pe urma ca trebuie sa-ti ridici capul din tarana si sa-l tii sus ca sa vezi mereu linia orizontului si locul in care trebuia sa ajungi. Doamne…e al dracului de departe pana acolo!

Dupa toate astea, dupa ce in sfarsit te-ai adus pe linia de plutire, ramai cu chestiile din care te-ai reasamblat. Si incepi si din alea sa tai, incetul cu incetul, cate putin in fiecare zi. Iti reglezi conturile cu toate fantomele din trecut sau prezent, unora le dai skip, in speranta ca te vei ocupa de ele mai tarziu. Oamenii din jurul tau se schimba odata cu tine. Unii se schimba, altii nu sunt capabili de schimbare. Le lipseste motivatia, cica. Altii o fac si daca nu e cazul sau daca nu au motive. Pur si simplu…schimbarea le prieste. Sa speram ca nu se pierd pe parcurs si ca se vor putea uita in oglinda mereu si se vor recunoaste. Si ajungi sa crezi ca totul e gata, ca acum esti bine, ca nimic nu mai e de facut. Chiar iti place noul “tu” si te pierzi in agitatia zilnica si reusesti sa uiti de farasul ala de amintiri cu care nu ai stiut ce sa faci si l-ai aruncat sub covor. Pana intr-o zi…

Intr-o zi ti se declanseaza memoria involuntara. De la ce? De la un cantec, de la o bucata de plastic scrijelita cu niste simboluri neinteligibile, de la o poza care nici macar nu stiai ca mai este acolo. De la toate cele de mai sus. Si pana la urma intelegi ca nu ai rezolvat totul. Cum faci cu ea? Cum faci ca toate cantecele pe care le auzi sa nu mai fie scrise pt ea? Cum o sa reusesti sa arhivezi si ultimul dosar din fisetul tau? Habar n-ai cum, dar o sa incerci.  Si iti pierzi nenumarate ore de somn, nenumarate nopti la geamul cu grilaj, fumand tigara dupa tigara si gandindu-te cum de a aparut din nimic si nu mai dispare. Si pe urma iti amintesti: majoritatea chestiilor pe care le-ai pastrat te leaga de ea, toata vara graviteaza, de fapt, in jurul ei, toata schimbarea asta i se datoreaza, toate femeile ai fi vrut sa aiba ceva din ea si in toate incercai sa o vezi pe ea, dar nu puteai. Nu stiu daca iti dai seama, dar inca o cauti sau o astepti. Atatia pasi strambi, atatea cuvinte amare sau de care te-ai legat, atatea imagini deopotriva frumoase, dar si unele demne de incinerat. Atatea greseli parca facute de amandoi si pt care amandoi va asumati vina. Dar de ce? De ce e nevoie de atata iertare cand, de fapt, n-ai motive sa cauti absolvirea de vina cu atata ardoare pt ca oricum lucrurile acelea denumite generic “greseli” sunt vointa voastra la un anumit punct.

Si toti iti zic ca a fost o greseala. Probabil si ei ii zic acelasi lucru, dar parca nu ar conta, pt tine, cel putin, cand vezi ca mai ai un pic si gasesti si motivele pt care nu vrei s-o uiti. Si inca mai gresesti, dar nu iti dai seama si inca o vei mai face, tot involuntar. Are you really a mistake as they all say? I don’t care and I don’t give a fuck how they wish to call you and I’ll humour them and I’ll say that you were a mistake too…but loving you was definitely my favourite mistake ever made and it would probably be the only one I’m willing to make again. My room has two windows, but there’s no Sunshine coming through since you’ve left. Maybe there’s no sun outside, yet, but at least it’s not raining anymore, thanks to you.

Cică, ne îmbogăţim! Cu Billa, pe lângă Kaufland, Penny, Carefour, Winmarkt,  … ca să-i batem pe ghirişeni că au Plus şi ce mai au.

Oricum, clădirii îi stă mai bine renovată şi cu “Billa”, decât cu poarta găurită şi cu “Miliţie” sau “Poliţie”!

Să sperăm că nu va fi un nou … fâs!

Pentru că, dacă te iei după schema desenată de unu’ care a auzit numai de str. Turda din Bucale, ajungi la Cora!

Să sperăm, ca la fiecare alegere sau inaugurarea, că … nu sperăm degeaba!

Ca să nu te doară billa de grija afacerilor, să revenim la oile noastre.

La poznele turdene, cotidiene:

Na, că, tot de grija lui Băse, … întoarcem coada spre frumoasele flori!

Parfumul crizei

Chiar că-i criză, dacă nici pentru parfumuri nu au avut bani să listeze un afiş!

Ajuns cu povestea în punctul acesta, am realizat că aveam ochii înlăcrimaţi şi că o ţineam în braţe, iar spatele mă durea din cauza poziţiei incomode. Am decis ca restul să i-l povestesc mai târziu şi m-a înţeles, pentru că văzuse cum amintirile reveniseră şi aduseseră cu ele emoţiile vechi şi – credeam eu – de mult uitate.

Mi se făcuse dor de mare. Rău. Simţeam nevoia să mă duc să o văd. Nu mai făcusem asta de când murisem. Singurele locuri pe unde mă plimbasem au fost împrejurimile Bucureştiului. Când nu ai nevoie de somn sau de alte necesităţi fiziologice, e destul de uşor să umbli ca bezmeticul şi să te trezeşti în cine ştie ce locuri. Erau momente când mă simţeam exact un pribeag. Nu eram legat de nimic, tot ceea ce întâlneam în cale îmi amintea doar vag de câte ceva cunoscut, dar nimic nu mă făcea să simt apropierea intensă a unui “ceva” familiar. Iar mie mi se făcuse dor de prietena mea veche. Trecuse mult timp de când nici măcar nu mă mai gândisem la ea şi simţeam … un fel de remuşcări. Ajunsesem deja să consider marea o fiinţă vie iar acum parcă îi auzeam şoaptele de la sute de kilometri distanţă. Mă chema în modul îmbietor în care ştiuse să o facă tot timpul.

Am luat-o de mână şi ne-am ridicat de pe bancă. Am ghidat-o în afara parcului şi am început să mergem. După ceva timp a căpătat destul de multă curiozitate încât să mă întrebe încotro ne îndreptăm. Când i-am zis, se uita la mine atât de neîncrezătoare încât m-a pufnit râsul. Era privirea unui căţel cu care te-ai jucat aruncându-i o minge de tenis, el aducand-o înapoi la tine, iar la un moment dat, in loc să i-o arunci, cu o mişcare rapidă ai ascuns mingea la spate.

—————————————–

Dacă ea nu ar fi venit cu ideea să luăm trenul, probabil că am fi făcut câteva zile bune pe drum. Aşa, am ajuns în aceeaşi zi. Şi în Constanţa am avut prima noastră dispută.
- E un microbuz spre Năvodari, ne lasă chiar la podul spre rafinărie, iar de acolo avem doar vreo 8-10 kilometri până la Corbu.
- Hai să mergem în Vamă. Mie acolo îmi place, acolo mă simt liberă cu adevărat, e boem, e..
- Nu merg în Vamă. Acolo e lume, ori eu chiar nu vreau să mă simt singur în mulţimea de oameni, vreau să fiu singur cu marea.
Şi ne-am hotărât să ne vedem peste 3 zile pe plajă la Ovidiu. Să mergem fiecare în drumul nostru, iar apoi să ne revedem şi să vedem ce am făcut şi să stabilim ce vrem să facem în continuare.
Am mers doar pe drum, fără să mă apropii prea mult de mare o jumătate de zi. Parcă îmi era ruşine să dau cu ochii de ea. Trebuia să îmi cer scuze pentru că o uitasem şi nu ştiam cum să fac asta. Am ajuns pe faleza mea de la Corbu. Nu mai era nimeni în preajmă, era doar marea cât vedeam cu ochii şi parcă inima îmi tresălta de bucuria revederii. Nu am iubit pe nimeni la fel de mult pe cât am iubit-o pe ea. Abia acum realizam cât de bucuroasă era marea să mă vadă din nou. Îi auzeam valurile cântându-mi şi legănându-mi amintirea pe crestele înspumate, vedeam o urmă de tristeţe pentru că încă eram departe de ea. Nu am mai coborât niciodată atât de repede faleza să îmi văd iubita care nu mă uitase de atâţia ani. Pantofii i-am pierdut cu mult înainte să ajung pe nisip, iar acesta îmi îmbrăţişa picioarele bucuros să mă vadă. Vântul batea uşor mângâindu-mă şi, deşi era frig în jumătatea lui octombrie, simţeam căldura pe care marea o elibera doar la vederea mea. Mi-am smuls hainele pe care le simţeam în plus şi am intrat încet în apă, pregătit să fiu lovit de răceala ei. Spre surpriza mea, 2 siluete se îndreptau uşor către mine, ridicându-se din apă ca două zeiţe din vremuri îndepărtate. Veneau spre mine, contopindu-se într-una singură, siluete pe care le cunoşteam bine deja transformându-se într-o singură fiinţă pe care nu o mai văzusem dar care totuşi îmi era atât de cunoscută, încât aveam senzaţia că o cunosc de o viaţă.
- Ai venit.
Abia puteam să mai bâigui câte ceva, atât de speriat şi fericit eram în acelaşi timp. Nu puteam să cred că ceea ce îmi închipuiam de când eram copil chiar se întâmpla.
- Ammm venit. Dar cum…ce…cine eşti?
Râsul ei cristalin a fost ca o rază de soare în sufletul meu. Nu era batjocoritor, am realizat asta când am început şi eu să râd realizând ce inepţii poate să debiteze omul atunci când i se îndeplinesc utopiile în care credea, dar nu avea cum să spere.
- De ce nu ai spus nimic până acum? De ce m-ai lăsat să mă comport atât de copilăreşte?
- Abia acum am găsit soluţia aceasta. Am încercat să o creez pe ea, pentru a trăi împreună cu tine, dar am eşuat. Distanţa dintre mine şi ea a făcut să nu o mai pot controla şi, din păcate, nu s-a terminat bine pentru tine, îmi pare extrem de rău. Iar acum, am creat-o doar pentru a te impresiona şi pentru a te face să fii din nou receptiv la chemările mele.
- Dar m-am gândit la mare de atâtea ori, am visat că sunt aici, pe plajă…
- Dar întotdeauna ai găndit asta prin prisma imaginaţiei tale. Erai mort pentru toată lumea şi aşa te considerai şi pentru mine. Nu puteam să te ating, să te alin. Mă durea să văd cum te zbaţi şi cum devii din ce în ce mai trist şi mai singur, iar eu eram neputincioasă. Hai, vino să îţi arăt lumea mea.

—————————————–

Am rămas pe veci împreună. Descopăr zi de zi lucruri uimitoare, călătoresc enorm şi mă odihnesc pe plajele ei. Nu, pe plajele noastre. Sunt parte din mare, dar totuşi o simt în continuare ca pe iubita mea la care am visat întotdeauna. Mai sunt şi alţii, pe care îi ghidăm, pe care îi ajutăm să îşi atingă liniştea sufletească. Şi reuşim întotdeauna, uneori mai greu, alteori mai uşor şi mai repede, şi toţi ne mulţumesc atunci când dispar, fericiţi şi cu inimile împăcate. Iar eu, mi-am găsit liniştea pe care întotdeauna am ştiut UNDE să o caut, dar niciodată nu am ştiut CUM.

Aţi observat că de la un timp şi marea e mai calmă?

Pe vremuri, în ferestre, se puneau muşcate. Florile acelea roşii, care rezistau şi la frig. Acum s-a trecut la alb. Muşcător!

Şi la Turda au apărut afişele cu programul manifestărilor dedicate Zilei naţionale. Doar că, la noi, suprapunerea afişelor a dat cu plus. Am renunţat la “România bunului simţ” pentru a ne aminti de tradiţionalul nostru “Spectacol omagial“.

Mă simt mai tânăr cu vreo două decenii!

Cum va arăta oraşul când nici doi stâlpi nu vor mai face faţă la invazia sârmelor?!

Despărţirile adevărate, cu partaj se fac!

Grupul e dovada invaziei mandarinilor?

Mandarinele sunt porcotalii?

De vreo doi ani se tot renovează clădirea. Cu respect pentru arhitectura ei din trecut. Şi cu respectul faţă de oraş, trotuar şi cetăţeni …

Ca să nu mai vorbim despre riscul celor care îşi permit să treacă prin şantier, printre utilajele care lucrează!

Circulă un zvon, conform căruia, magazinul s-ar inaugura în curând. Ca autostrada? Adică, se va tăia panglica de inaugurare şi se va mai lucra încă un an la finisări?! Româneşte! Că nu suntem în Argentina! Deşi, nu ştiu cum se procedează pe-acolo. Poate, găsesc un sponsor pentru o vizită de documentare!

După ce a primit glorioasa emblemă: “Subject: Fw: Fw: Fw: Fw: Nunta anului” şi a avut de fiecare dată puzderie de destinatari, imaginea a ajuns la mine. Şi, acum, la voi.

Bucuraţi-vă, alături sau … în locul nuntaşilor!

Nu ştiu cine este autorul acestui trucaj. Este rugat să mă contacteze!

La Roma, la Vatican, când au loc alegerile pentru noul papă, se semnalizează reuşita cu un fum alb şi vorbele “Habemus papa“: Noi nu suntem chiar la Roma. Doar pe drumul spre Cetatea Eternă (pentru că “toate drumurile duc la Roma“, deci, şi al nostru!?), şi nu avem papă, ci, doar un … molid, pe post de brad!

Mai întâi, am fost pe la Mihai Viteazu. Primăria de-acolo a pus afişe, informând populaţia despre programul festivităţilor din 1 Decembrie, Ziua naţională a României.

Un ROMân, a trecut pe stradă şi a pus afişe despre câinele său, pierdut. Nu le putea pune în altă parte, decât PESTE afişele dedicate Zilei Naţionale !

Ar mai trebui să mai pună un rând de afişe: “pierdut bun simţ“! Peste cele cu “pierdut câinele“!

Mergând spre Poiana, am văzut în faţa afişului uriaş cu Băsescu (de pe ruina fostei viitoare Case de cultură!), o macara cu un braţ telescopic, extrem de lung. Mi-am jurat în barbă, ca Baiazid. Nicidecum, “să dau calului, ovăz din pristolul de la Roma“. Doar, să nu uit ca, la întoarcere, să iscodesc şi să aflu ce a ridicat macaraua. Credeam că se montează, în sfârşit, o copertină în staţia de autobuz. Naivul de mine!

În Oprişani, pe la “trei mocani”, lipseşte semaforul. Era, … până aseară, pe la orele 20,30, când a trecut o maşină cu pelicani ori de-a pelicanilor sau … Nu am reuşit să aflu exact. Unii zic că ar fi fost beat, alţii că ar fi avut sub 100 km/oră, …

Doar că, acum, semaforul este orizontal, la câţiva metri de locul unde era vertical.

În mod sigur, în următoarele zece luni, se va repara.

La Poiana, am admirat panourile de informare pentru campania electorală. Pline cu afişe … invizibile. Şi o cruce în apropiere! Doamne, ajută-ne să votăm! Cu cine? Că dacă ne luăm după afişe, stăm acasă cu telecomanda în mână. Şi cu berea şi seminţele în cealaltă. Ca ăla care “cu o mână a luat pumnalul şi cu cealaltă a spus“! …

Dar şi multele gropi din … staţia de autobuz de la “şcoală”.

Până la urmă, tot am ajuns înapoi, în faţa Primăriei. La gropile centrale, din staţia de-aici.

Ce-am constatat: macaraua a dispărut, fără urme.

Pardon, am găsit ceva urme.

Mai multe, chiar:

Normal: eu am trecut pe la 19 în jos, deci, 19 e înainte de 18?! Habar n-aveam! Dar, aşa am aflat justificarea prezenţei macaralei. După mizeriile de pe jos!

Habemus … molid! Că papa …  e scumpă!

M-am uitat şi din dreapta şi din stânga. Abia se vede portretul lui Ceauşe … pardon!, Băsescu întins pe faţada celui mai mare veceu public, pardon!, Casei de cultură, din faţa Primăriei cu gropi în staţie!

Na, că le-am încurcat!

Eu? …

Trecutul nu vine niciodată singur, spuneam…

Resemnarea da.

Nu înseamnă neapărat acceptare.

E mai mult decât atât. E pacea interioară. E linişte.

E atunci când faci pace cu tine însuţi.

Cu sufletul tău.

Când, din nou, ai echilibrat balanţa dorinţelor…

Pe talerul gol ai aşezat altceva.

Orice.

Doar să fie în echilibru.

E un strat subţire de praf aşezat pe acel taler.

Ai putea să-l sufli.

…de ce însă ai mai face-o?

Noi, câinii suntem prietenii oamenilor. Cât de prieteni ne sunt oamenii, mai putem discuta.

Dar, avem şi Prieteni adevăraţi: în Asociaţia Trei Fraţi Pătaţi , de exemplu. Ce fac ei, ce au făcut în anul ce se cam termină, puteţi citi în Comunicatul de presă oferit mass-mediei astăzi.

Despre activităţile asociaţiei, puteţi găsi detalii şi pe blogul Brânduşei.

Tuturor, chiar dacă se mai ocupă şi de pisici (mârrrrrrr!), le “Ham-ham (mulţumesc!) din inima mea de căţel fericit”.

“Ai căutat cea mai grea povară şi atunci te-ai găsit pe tine însuţi.” Friedrich Nietzsche

In fiecare zi caut ceva. Tot timpul am nevoie de ceva, si caut. Caut sa gasesc pentru a satisface nevoia respectiva. Dupa care vine alta si alta… si mereu… caut. Cautarea nu provine din nevoia de a gasi tot timpul ceva mai bun. Cautarea provine din incercarea de a te gasi pe tine. Am cautat si am tot cautat …. si nu gasesc ceva….de fapt nu gasesc multe lucruri. Cum gasesti fericire, iubire, liniste, caldura… nu le gasesti.

Sunt cateva lucruri pe care nu le gasim niciodata. In schimb gasim altele pe drumul spre cele ce le cautam, si credem ca sunt ele. Dupa un timp ne dam seama ca nu am gasit ce trebuie si plecam mai departe. Si iar cautam. Si in timp ce cautam, ne gandim daca nu cumva ceea ce am lasat in urma era ce cautam, doar ca nu ne-am dat seama… si cu cat durata gasirii urmatorului substitut este mai indelungata, cu atat sansa sa ne para rau ca am pierdut ceva, ce nu am gasit niciodata defapt, este mai mare. Cum ne dam seama daca am gasit? Simtim.

Intr-un final, daca reusesti sa te gasesti pe tine… ai gasit totul. Si atunci, daca reusesti sa intreti, sa protejezi si sa pastrezi ce-ai gasit vei fi fericit, iubit, linistit…

Cu durere am constatat similitudinea dintre situaţia acestui moment – dintre două tururi de prezidenţiale – cu perioada similară din 2000. Doar că, acum, îmi este mai greu să definesc “răul cel mai mic”! Am primit o glumă tematică, pe care v-o împărtăşesc:

Învăţătoarea le cere copiilor să scrie o compunere despre T.B., promiţându-le că nu le va notă, doar le va comenta lucrările.

A doua zi, a adus lucrările şi a început să-şi spună părerea despre fiecare.

Udroiu: o lucrare buna, dar ai niște greșeli gramaticale, de exemplu, verbele bagamias, bagaias, luamiar, se scriu despartit, in silabe, la sfirsit.

Placintoiu: aceleasi greseli, verbele daias, cacumas, sugemiar se scriu despartite, in silabe, la sfirsit.

Rideanu: aceleasi greseli la verbele lualar, belimear, buzulimear.

Casuleanu: la verbele futul şi futelas.

Toti aţi făcut aceeaşi greşeală: pentru că verbele se referă la un nume foarte important, trebuiau scrise cu iniţială mare.

Dar, nu ştiu la cine se referă!? De-aceea, am folosit culoarea “puţin mov” pentru text.

Are vreo legătură cu fotbalul?

Mai gândiţi-vă!

Artă cu tendinţă

Am găsit tunelul. Unde-i Luminiţa?

Între măturători şi adunători

Pepiniera de plastic

Gunoi şi pubelă avem. Tomberon şi bun simţ …

Erata: Titlul postării mi-a ieşit cu eroare la tastare. Mult mai corect ar fi fost “Zile de plâns-gândire“!

Varianta adaptata la standaredele romanesti(mea exclusiv si evident ca are tenta erotica) ale:Nopti albe in Seattle.

Am facut sex pana aproape de ora 5.De la 5 pana la 7 ne-am baut cafeaua in tacere mangaindu-ne si uneori sarutandu-ne.

Imbratisare si-a gasit timp sa imi spuna ca sunt si frumoasa.

Cu toate astea tot am pofta de ciocolata…:-)

Imbatranesc,am vocatie de pensionara ,vreau liniste!

Intineresc,am vocatie de adolescenta,as face sex non-stop.

Sunt eu…la naiba cu toate!:)

Sunt sigura ca fiecare dintre noi am avut fel si fel de mici bucurii, fel si fel de mici aprecieri si de cuvinte frumoase. Desigur, si gesturi. Ceea ce as vrea sa relatez este ca avem parte, de acele multe mici bucurii pe care poate nu le apreciem la adevarata valoare. In ultimele zile nu am avut timp de deschis acest pc, implicit nici de a citi bloguri, de a conversa cu necunoscuti sau amici. Asadar, ma asteptam la o relativa bucurie la aparitia mea insa la mult mai multe rautati. Pe merit, ar spune cateva persoane. Ce am remarcat este ca, sunt atatea simple cuvinte, zambete care chiar m-au facut sa ma simt bine. Bine in adevaratul sens. False sau nu, a contat doar efectul lor. Treaba aia cu minte-ma frumos. Plecand de la aceasta idee, am ajuns cu gandul si la cei cu care nu am discutat nimic; ne-am ignorat frumos si poate ne-am urat “de bine”. Cu toate ca sunt o persoana care nu uit si nu iert, nu pot sa nu recunosc ca imi lipsesc pana si cei care mi-au facut un rau profund. Incerc sa explic. Inca de mica am fost pusa in fata raului. Nu as vrea sa intru in amanunte momentan – este timp si poate sunt chestiuni pe care nu le voi spune niciodata. Reactia mea la rau? indepartarea lui. Asta fac cu tot ce imi este nepotrivit sau consider asa. Gresim, si eu gresesc dar daca sunt ajutata si cei din jur voi gresi si mai mult. Stiu si eu sa fac lumea sa greseasca si atunci simtim nevoia de rautati pentru ca nu ne place sa fim infranti. Cred ca toti suntem claditi pe un anumit calapod si reactiile noastre sunt in marea lor majoritatea aceleasi, in situatii si momente diferite. N-am studiat dar in ceea ce ma priveste, asa este. Uneori imi place sa am raul langa mine pentru a ma testa, alteori il amplific sa vad cat de mare poate fi si de fiecare data victimele sunt colaterale. Nu indepartez raul daca nu sunt sigura de “calitatea” sau “cantitatea” lui si mai ales de urmari. Pentru persoanele care ma cunosc, sunt uneori prea intelegatoare si nu am gasit persoana sau situatia potrivita, alteori atac sau plec cand nu te astepti. Omul surpriza cu toate ca avertizez. Uneori ma compar cu moartea -  stim fiecare dintre noi ca va veni dar nu stim cand, iar uneori semnele sunt inselatoare pe cand alteori neluate in calcul. Am surprins chiar si indivizi experimentati sau ce credeau asta despre ei insisi. Toate acestea sunt datorate multelor evenimente de-a lungul vietii (nu  prea lungi). La prima vedere sunt un om atat de simplu, tacut, vesel si trist in egala masura. Nevoia de a ma amuza pe greselile altora intervine in momentul in care mi-a  fost facut un rau. Nu ma razbun pentru ca o va face viata si este experta, dar consider dreptul meu de a ma bucura si a etala asta. Presupun ca doare. Am patit-o si eu… Da, astept acel moment si nu ma deranjeaza sa spun ca asa sunt. Este de preferat decat sa fac eu ceva (am fost laudata in razbunari :| ) Oricum, nu ma voi schimba. Am prostul obicei de a ma explica si marele noroc ca nu sunt crezuta, inteleasa sau de luat in seama Ma bucur de acest “firewall” al naturii si am renuntat la al meu in momentul in care am precizat ca nu ma mai joc. Nu ma joc dar daca cineva isi poate imagina ca ne jucam, raman la pozitia mea in care nu ma complic si nu ma implic. Ce sa fac insa daca am tendinta de experimenta raul si binele? E ca si cand mi-ai spune nu incerca marea cu degetul dar gasesc solutia: intru in apa desi nu stiu daca pot inota Nu iert si afirm asta. Simplu fapt ca mi-e dor de cineva inseamna ce mi-e dor de clipele frumoase. Daca aceste clipe au avut un cost ridicat, am si renuntat. Nu uit si de cele mai multe ori, in cazul unei false impacari, se poate remarca cu usurinta faptul ca sunt un pic distanta. Nu uit nici raul si nici binele. Acordarea sansei mi se pare un gest omenesc chiar si cand stim cu cine avem de-a face. O sansa insa nu readuce clipele trecute, nu sterge raul si nici nu ofera sperante. De preferat este sa plec la prima greseala pentru ca nu voi uita niciodata. Pentru ca as vrea binele la un semn de bunavointa, voi trece cu vederea. Am invalmasit toate astea si reiese cum sunt eu. Special am facut asta ca sa se evidentieze felul meu de a fi. Nu uit nimic, readuc in discutie, compar, critic, fac pe victima sau chiar sunt, cert si mai mult, nu mai vreau nimic. Deci nu am un scop. Ar trebui probabil sa dau uitarii definitiv. Sunt insa om si nu pot face asta. Nu totul este sigur in lumea asta. De atlfel, nici eu nu sunt sigura de mine si ce ar trebui sa fac cand sunt pusa in fata unui fapt. Ce nu se stie despre mine este ca ma pedepsesc destul incat nu mai e nevoie de alte oferte. Nu iert si uneori asa de rau imi pare… Poate ca sunt lucruri care ar putea sa mearga bine. Nu uit si ce bine mi-ar prinde. Nu este drept sa profitam de felul de a fi al cuiva, de slabiciunile sau de sinceritatea lui – imi spun mie adeseori. Nu mai conteaza regretele cand lucrurile nu au sansa minima de schimbare in bine. Cand aud lumea ce e bine… poi e bine cand binele tau are efecte pozitive si neiluzioniste pentru cei din jurul tau si nici urma de rau ori repercursiuni. Lumea mea perfecta si eu, cu multele mele defecte

Pentru fel si fel de oameni si fel si fel de bucurii:  sa nu uitam pentru ca acum binele a capatat o alta forma. Sa nu profitam de linistea care ni se ofera pentru a provoca o furtuna intr-un pahar si sa nu luam mica iertare sau simplul gest de impacare drept sansa remarcabila catre o relatie ori lume mai buna…

o rugaciune scurta, dar cuprinzatoare… si frumoasa…

DOAMNE, da-mi PUTEREA de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, CURAJUL de a schimba lucrurile pe care le pot schimba si INTELEPCIUNEA de a face diferenta dintre ele! AMIN!

Am o cunostinta care nu intelege ca viata ei nu are cum sa se transforme in cine stie ce basm. Nu e deloc induiosatoare, feminina, delicata, frumoasa in speranta ei. Ci este inspaimantatoare. Refuza sa inteleaga modul in care s-a transformat fizic si psihic, refuza sa inteleaga ca a iesit din competitiile in care insista sa ramana, refuza sa inteleaga ca trebuie sa isi gaseasca alte virtuti decat cele pe care le au oamenii de cele mai multe ori la indemana. Are nevoie de o existenta alternativa. As putea sa ii gasesc o astfel de existenta daca ar accepta ca are nevoie de ea, m-ar motiva acceptarea adevarului de catre ea, m-ar misca, mi-ar da de inteles ca este o fiinta inteligenta care poate fi salvata. Daca s-ar opri un pic din impunerea variantei ei false, as putea sa intervin, s-ar putea construi ceva care sa-i intinda o mana de care sa se agate, iesind din nisipurile ei miscatoare. Cel mai trist lucru in existenta ei si motivul principal pentru care va stagna sau chiar involua este faptul ca ea se comporta ca si cum totul ar fi natural, cu sanse de reusita chiar. Astfel ea blocheaza orice interventie si devine un spectacol grotesc in acelasi timp. Imi amintesc ca un baiat mi-a spus ca eram ridicola atunci cand m-a vizitat dupa moartea mamei mele. L-am intrebat cu o usoara iritare nepotrivita de ce si mi-a raspuns ca eram ridicola prin faptul ca incercam sa ma comport ca si cum nu se intamplase nimic. Si acest comportament facea intreaga situatie de nesuportat iar el nu putea sa imi fie de nici un folos.

Am aceasta senzatie de ani si ani de zile in privinta Romaniei. Ce-i drept, ea s-a accentuat in ultimii ani: senzatia ca Romania se comporta ca si cum totul ar merge pe un drum acceptabil, ca si cum lucrurile ar fi pornit vreodata cu adevarat. Romania imi pare ca mimeaza totul, inclusiv militantismul pentru cauze importante. Mimeaza mai rau ca oricand de cand a fost acceptata in Uniunea Europeana, aceasta acceptare a declansat circul suprem. Romania nu a vrut niciodata sa-si accepte si asume destinul, sanctionandu-l si curatandu-l iar primirea ei in Uniunea Europeana a fost privita ca o incurajare in aceasta mimare permanenta. Indraznim mult prea mult ca popor, indraznim, mai presus de toate, un nas pe sus absolut ridicol. O lipsa de rusine tipica elevului prost si obraznic. Imprumutam lucruri occidentale fara sa le intelegem pe deplin, ne place sa se vada ca le-am imprumutat chiar daca, in sinea noastra, ne apasa, nedumireste sau chiar mahneste invazia asta noua si suparatoare in vietile noastre statute de pana atunci. Ne-am impartit confortabil in cretini si presupus destepti, in cei bucurosi de viata oribila din Romania si cei revoltati de ea dar aflati intr-o pozitie teribil de solida, limpede si educativa. Am spus de zeci de ori ca si cei presupus destepti, incluzand aici intelectualii populari ai Romaniei, se impaca, de fapt, foarte bine cu oroarea Romaniei, raportarea la aceasta oroare este painea lor, au invatat cum sa se raporteze mai potolit decat ar trebui la ea, asa incat sa nu faca valuri, sa isi faca datoria oficiala de a fi oripilati dar sa se si descurce. Tarfulita romaneasca nu este cea din Mall-uri. Tarfulita romaneasca este alta, ea este cea care stie cum sa-si aranjeze treburile fara sa se faca de ras si fara sa supere foarte tare pe nimeni.

Eu, asa cum multi din cei care ma citesc stiu deja, nu doar ca nu am fost niciodata scarbita de politica, am fost unul din oamenii cei mai activi politic din cati cunosc, am tremurat si dezbatut, am participat, am indemnat, am incurajat, am asteptat si am sperat, am fost o sarma intinsa in permanenta si m-am detensionat doar de doua ori in viata mea asa-zis politica: cand a castigat alegerile prezidentiale Emil Constantinescu si cand le-a castigat Traian Basescu. La Emil Constantinescu a fost o detensionare entuziasta, la Traian Basescu a fost o detensionare realista. Nu am considerat niciodata ca intregul sistem politic e corupt, nu am gandit si nu am spus niciodata scarboasa si stupida lasitate “toti sunt niste hoti”, nu am vrut sa ma indepartez de clasa politica romaneasca, am sperat pana acum un an ca datoria mea civica alaturata datoriei civice celor din jur va triumfa pana la urma. Nu am urmarit politica din amuzament, nu am ras niciodata cand s-au porcait candidatii, nu mi s-a parut un spectacol, am luat-o cat se poate de in serios, constientizand un lucru evident si anume cel ca trebuie sa incepem cumva curatarea serioasa a comunismului si eliminarea membrilor Securitatii din orice structura romaneasca. Am ramas in punctul ala, evident. Astept ca un om sa vina si sa ia totul de la zero in materie de limpezire a perioadei comuniste, asa incat sa nu mai percep tot ce se intampla in Romania ca pe ceva teribil de fals si teribil de subred. Romanii traiesc pe o bucata de lemn care pluteste in deriva, mai cad de pe ea, mai inghit apa, unii mai si mor dar ei se comporta ca si cum ar trai pe teren bine ancorat, vast si asemanator cu terenul altora. Indraznim sa ne comparam cu o nonsalanta strigatoare la cer cu alte tari, indraznim sa vorbim despre greselile altora, indraznim sa spunem banalitatea aparent impaciuitoare si perfect umana ca fiecare popor are greselile lui ca si cum noi am fi in pozitia in care sa facem o asemenea constatare.

Ne spunem din nou ca trebuie sa mergem la vot pentru ca suntem responsabili de viitorul Romaniei si pentru ca nu trebuie sa lasam javrele sa castige. Cat o sa ne mai hranim din lozincile astea stupide? Suntem exact ca cei care doneaza pentru cauze despre care nu stiu mai nimic sau pe care le-au vazut, in cel mai bun caz, intr-un reportaj. Sa votam, sa schimbam, sa incercam, nu se va schimba nimic daca nu ne straduim, nu se va schimba nimic daca nu ne vom responsabiliza. Aud lucrurile astea de 15 ani si vad Romania foarte bine. Nu s-a schimbat absolut nimic in bine, absolut nimic, este o situatie fara precedent in Europa si toata lumea o recunoaste, in afara de romani. Romania este considerata o tara de lumea a treia, un prieten foarte bun american mi-a spus-o direct si cu mahnire. Multi oameni stiu despre Romania ca este o tara plina de tigani si nu ma refer doar la tiganii “adevarati” ci la mare parte din populatia Romaniei, la oamenii gri, buhaiti, cu ceafa groasa. Suntem o tara cu un sistem comunist corupt pana-n maduva oaselor si aspect de Irak. Oricat ne-am stradui noi sa ne prefacem, strainii ne vad foarte limpede. Si tocmai de-aia, asa cum se izoleaza nebunii, ne izolam si noi de parerea lor, spunem “mai da-i in pizda ma-sii” si mergem inainte sau ii lingem in cur ca sa ne ajute. De integrat in randul lor nu ne integram. Ca n-avem cum. Pe straini nu ii pacalim. In clipa in care suntem priviti dinafara, imaginea este dezastruoasa. Si nu doar imaginea strainilor ci si imaginea noastra proprie a locului fata de care ne-am obiectivat. Nu pot sa cred ca nu vi s-a intamplat sa priviti imagini cu Romania si sa simtiti un disconfort fantastic, aproape inspaimantator. In pofida cosmetizarilor aplicate imaginilor. Cel mai bun si nou exemplu este emisiunea Top Gear facuta in Romania. M-am gandit sa scriu un post separat despre ea si pe urma mi-am dat seama ca ar fi fost un post foarte scurt: cabluri ridicol de multe intinse pe toti stalpii, gropi, autostrada doar pana la Pitesti si un pic pana la Constanta, Casa Poporului, cocalarii bogati de la Mamaia, vesnicele si neschimbatele carciumi de autostrada, fete de la tara in blugi adanc bagati in cur manand vitele printre masini care se opresc pentru scurt timp din gonit. Lucruri pe care romanii le numesc pitoresti sau deloc esentiale, nereprezentative. Romanii nu inteleg ca nu vrea nimeni sa caute in coarnele tarii noastre ca sa-i descopere demult ingropatele valori. Si romanii ar trebui sa se bucure ca aceasta cautare nu are loc. Pentru ca nimeni nu ar gasi nimic in urma ei. “What you see is what you get” se potriveste foarte bine in cazul romanilor. Nu are rost sa intru a nu stiu cata oara in detalii, mi-am dat seama ca nu mai am dorinta asta tocmai pentru ca nu mai sper in nimic bun legat de Romania, am inceput sa o privesc putin mai detasat si atunci cand implicarea emotionala nu e crancena, surpriza, Romania se vede si mai rau decat atunci cand o privesti cu incrancenare. Nu este tara care te-a marcat oribil pe viata si care nu isi indreapta cu nici un chip coloana vertebrala, este doar o tara imputita, urata, inapoiata, o tara care nu seamana cu nici o alta tara, o tara care nu se indreapta catre nimic si careia ii convine de minune aceasta neindreptare. O tara in care nu poti gasi nici macar un coltisor civilizat chiar daca te straduiesti din rasputeri cu echipe destepte de filmare si cu cele mai bune intentii. O tara mizera care este bagata in seama pe nedrept si care nu ar trebui sa fie bagata in seama de nimeni pentru ca este un bolovan noroit care atarna de gatul oricui se inhama sa-l duca fie si numai cativa metri.

Asadar, sa ne ducem la vot. Si sa-l votam pe Crin Antonescu. Nu vin aici cu pudori imbecile de genul “votul e secret”, e limpede ca, daca tot votezi, nu poti vota decat cu Crin Antonescu in clipa de fata. Dar de ce ai face-o? Va garantez, si am observat asta in nenumarate randuri in cazul romanilor, ca nimeni nu poate sa imi dea un raspuns bine articulat care sa aiba sens la aceasta intrebare. Nu mai vreau sa aud ca alegem un rau mai mic, nu mai vreau sa aud ca nu mai trebuie sa ne trezim cu Traian Basescu, eu vreau sa aud ce asteptam de la Crin Antonescu. Sau de la oricare candidat de bun simt. De ce il votam? Ce vrem sa se intample? Cu ce vrem sa inceapa? Si, cu un minimum de altruism, ne gandim ce poate el sa faca in contextul actual? Ce am vrea, exact, sa se intample cu Romania? Romanii mai rasariti decat altii au luat aceasta responsabilitate civica in gura la fel cum au luat-o si pe cea ecologica: o mica minciuna, un pic de teatru, o bifare a unei chestii ca, teoretic, asa e bine. Nimeni nu mai stie exact de ce, nimeni nu mai stie de ce voteaza, nimeni nu se mai gandeste la ce ar vrea sa se intample cu Romania sau cu propria persoana, pana la urma. Aproape ca imi sunt mai dezagreabili decat apaticii cei care te indeamna sa preiei fraiele situatiei in maini si sa votezi. Mai are cineva speranta ca se va intampla ceva ca lumea cu Romania? Sunt convinsa ca nu. Si sunt convinsa ca nimeni nici macar nu isi mai doreste asta. Daca si-ar dori, ar evalua realist situatia si ar avea cu totul si cu totul alte reactii decat cele pe care le observ.

Nu acceptam ca suntem in situatia in care nu ne permitem sa schimbam situatia prin vot democratic, ne amagim temporar ca sistemul democratic functioneaza cu toate ca il barfim non-stop.  Cand vine vorba despre vot, devenim alti oameni, deodata sistemul este unul pur democratic si avem incredere in puterea noastra de a schimba ceva prin vot. Suspectez, asa cum am mai spus-o, poporul roman de savurarea deplina a obtinerii de combustibil pentru bascalie si stagnare si prin alegeri. Pentru ca, daca romanii nu ar avea nevoie de combustibil pentru taraganarea lor infecta si fofilarea prin viata, ar fi cu totii intr-un gest, in orice fel de gest care sa semnaleze faptul ca sistemul nu functioneaza din rarunchi si ca avem nevoie de mai mult decat de alegeri, avem nevoie de o premisa corecta pe care sa construim un rationament corect. Pana atunci, totul este o mascarada care se va prabusi la fel ca toate mascaradele de pana acum.

Ne simtim superiori tarilor in care sunt miscari de strada care se straduiesc sa atraga atentia asupra iregularitatilor crase din cadrul lor, suferim pentru oamenii de-acolo si ne bucuram ca la noi e liniste si democratie. Suntem atat de ipocriti incat vom merge si in dimineata asta la vot, ca sa ne dam senzatia ca functionam in parametri normali ca tara.