De ce ii uraste lumea pe doomiisti?

Alin: Pentru ca trecem in anul 2010. La multi ani

PS. (am dormit toata ziulica, si n-am somn, asa ca intru pe site-uri, si observ ca toata lumea are ceva cu oamenii astia, sincer asta a fost singurul raspuns la care m-am gandit pana acum). Ciudat pentru mine e ca daca intrebi un om de pe strada, …Vinci sa zicem, ti i-ar recunoaste pe toti ca doomiisti. eu la fel. Se urasc doomiisti pe ei pentru ei? sau pentru ca nu au o plaja de timp mai mare, mai cuprinzatoare?

Eu cred ca scriitori romani contemporani ne pregatesc o surpriza. Una de proportii. Dar trebuie sa asteptam pana dupa sfantul ioan sau vasile, ala de dupa revelion pe care nu-l recunoaste nimeni.

” Da, deci asa, se pare ca ai plecat spunand nu mai stiu ce, ca te duci sa te arunci in Sena, ceva de genul asta, una din frazele de la miez de noapte, invalmasite cu cearsaful si cu gura amara, aproape intotdeauna in intuneric sau cu mana ori piciorul atingand usor trupul celui care abia de te mai asculta cand spui asemenea lucruri, asta vine din cealalta parte a ochilor mei inchisi, din somnul care inca o data ma trage in jos. Ei bine, nu-mi pasa daca ai plecat, daca te-ai inecat sau cutreieri inca cheiurile privind apa, si pe deasupra nu-i adevarat, fiindca esti aici adormita, respirand sacadat, deci n-ai plecat cand ai iesit o clipa, inainte ca eu sa ma cufund in somn, pentru ca ai plecat mormaind ceva, ca o sa te ineci in Sena, deci inseamna ca ti-a fost teama, ai renuntat, si iata-te aici, atingandu-ma aproape, si te unduiesti de parca ceva te-ar chinui in visul tau, de parc-ai visa intradevar ca ai plecat, si ai ajuns pana la urma la chei, si te-ai aruncat in apa. Si tot asa, pentru a adormi apoi cu fata uda de un plans stupid, pana la unsprezece dimineata, ora cand soseste ziarul cu stirile despre cei care s-au inecat cu adevarat.

Ma faci sa rad, sarmana de tine! Hotararile tale tragice, felul asta de a tranti usile, ca o actrita de turneu in provincie, ma intreb daca realmente crezi in amenintarile tale, in santajele-ti respingatoare, nesfarsitele scene patetice stropite cu lacrimi si adjective si pomelnice de reprosuri din belsug. Ai merita pe cineva mai inzestrat ca mine sa-ti dea replica, atunci s-ar vedea infiripandu-se perechea perfecta, cu duhoarea desfatatoare a barbatului si a femeii care se distrug privindu-se in ochi pentru a-si asigura amanarea cea mai precara, pentru a mai supravietui, a reincepe si a urmari neobosit adevarul acela de maidan si fund de cratita. Dar, vezi bine, aleg tacerea, aprin o tigara si te ascult vorbind, te ascult lametandu-te (pe buna dreptate, dar ce mai pot face) sau, si mai bine, adorm incetisor, aproape leganat de imprecatiile tale previzibile, cu ochii intredeschisi mai amestec pentru o clipa cele dintai strafulgerari de vise cu gesturile tale caraghioase in camasa de noapte, sub lumina lustrei primite ca dar de nunta, si cred ca in cele din urma adorm si iau cu mine, iti marturisesc aproape cu dragoste, partea cea mai frumoasa a miscarilor si invinuirilor tale, sunetul care-ti deformeaza plesnind buzele livide de furie. Pentru a imbogati propriile-mi vise, in care nimanui nu i se nazare niciodata sa se inece, crede-ma.

Dar, daca e asa, ma intreb ce vei fi facand in patul asta pe care ai hotarat sa-l parasesti pentru altul mai vast, curgator. Acum dormi, din cand in cand misti un picior care schimba desenul cearsafului, pari suparata de ceva, nu prea suparata, un fel de oboseala amara, buzele tale schiteaza o grimasa de dispret, slobozesc intretaiat aerul, il sorb cu inghitituri scurte, si cred ca, de n-as fi atat de exasperat de falsele tale amenintari, as recunoaste ca esti iar frumoasa, de parca somnul te-ar aduce putin de partea mea, unde e cu putinta dorinta, sau chiar impacarea sau o amanare, ceva mai putin tulbure decat zorii acestia in care incep sa circule primele masini, iar cocosii isi dezvaluie respingator oribila lor servitute. Nu stiu, acum nici nu mai are rost sa ma intreb iar daca ai plecat vreun moment, daca tu erai cea care a trantit usa la iesire chiar in clipa in care eu alunecam spre uitare, si poate din cauza asta vreau sa te ating, nu fiindca m-as indoi c-ai fi aici, probabil ca n-ai plecat deloc din camera, peseme ca o rabufnire de vant a izbit usa, am visat c-ai plecat in vreme ce tu, crezandu-ma treaz, imi strigai amenintatoare de la picioarele patului. Nu din pricina asta te ating, in penumbra verde a rasaritului e aproape dulce sa-mi trec o mana peste umarul acesta care se infioara si ma respinge. Cearsaful te acopera pe jumatate, degetele mele prind sa coboare pe conturul neted al gatului tau, inclinandu-ma iti sorb suflarea care miroase a noapte si a sirop, nu stiu cum bratele mele te-aun inlantuit, aud un planset pe cand iti arcuiesti mijlocul refuzandu-te, dar amandoi cunoastem prea bine jocul asta pentru a mai crede in el, trebuie sa-ti lasi in voia mea gura care gafaie cuvinte slobode; zadarnic trupul tau adormit si invins se zbate sa scape, intr-atat suntem de contopiti in incurcatura asta de ghem unde firul alb si firul negru se lupta ca paianjenii intr-un borcan. De sub cearsaful care abia te acopera izbutesc sa intrezaresc fulgerul brusc ce brazdeaza aerul pentru a se pierde in umbra, si iata-ne goi, zorile ne invaluie si ne impaca intr-o singura materie tremuranda, dar te incapatanezi sa lupti azvarlindu-ti bratele peste capul meu, deschizand intr-o strafulgerare coapsele pentru a le inchide apoi ca un cleste inspaimantator ce vrea sa ma separe parca de mine insumi. Trebuie sa te supun incetisor (si asta, stii bine, am facut-o intotdeauna cu o gratie ceremonioasa), fara sa-ti fac rau iti indoi bratele ca trestia, ma alatur placerii tale cu maini crispate, cu ochii larg deschisi, acum ritmul tau se adanceste in miscari lente de moar, de bulbuci profunzi ridicandu-se pana in fata mea, iti mangai nedeslusit parul risipit pe perna, in penumbra verde imi privesc cu uimire mana siroinda, si inainte de a aluneca langa tine stiu ca abia te-au scos din apa, prea tarziu, fireste, si ca zaci pe dalele cheiului inconjurata de pantofi si de voci, goala cu fata in sus, cu parul ud si cu ochii deschisi. “

(Julio Cortázar – Fluviul,   Manuscris gasit intr-un buzunar si alte povestiri)