Mai zilele trecute am găsit un referat, cu titlul acesta, pe care l-am scris în anul I de facultate, pentru seminarul de literatură veche. Îl transcriu, în parte, mai jos:

Aristotel denumea epopeea ca fiind un gen al „narativului superior”. Spre deosebire de „dramaticul inferior”, căruia – după el – îi aparține comedia, Poetica nu menționează cu precizie un gen care să corespundă „narativului inferior”, dar îl ilustrează prin „parodia”, printre exemple numărându-se și Batrahomiomahia lui Homer, amintită și de Ion Budai-Deleanu în debutul epopeei sale „eroi-comico-satirice”.

„Narațiunea comică pare să fi fost la origini în mod esențial ilustrată prin parodii de epopei”, afirmă Gerard Genette, în Introducere la arhitext. Vom încerca să arătăm, însă, în continuare, de ce concepția privind descendența romanului din epopei, susținută prin continuitatea istorică a „narativului superior”, conform unei tradiții care s-a înrădăcinat în apusul Europei, nu se verifică, cel puțin nu în cazul literaturii române.

Omul este singura ființă care râde. Iar râsul său stă la temelia oricărei zidiri umane, fiindcă orice zidire umană stă sub semnul efemerității. Câteodată numai râsul îi mai îndeamnă pe ziditori să sfârșească lucrul și îi asigură subzistența. Într-o lume care îngheață sub raza morții, creația omenească se salvează neluându-se în serios, la modul absolut.

Dacă vrea să fie luată în considerare, arta trebuie să se declare învinsă de secoli și se istorie, fiindcă, așa cum observa și Nicolae Steinhardt, un infern asumat e un infern epuizat. Gratuitatea artei nu înseamnă că procesul creației în sine este un act ludic, ci ea rezidă în planul consecințelor ulterioare, în felul în care artistul nu-și venerează creația ca pe un idol și nu o propune astfel nici altora.

O creație serioasă care nu știe să se persifleze niciodată, care n-are subtilitatea greșelii și a relaxărilor umoristice, cade sub incidența istoriei și a finititudinii. „Sufletul umoristului este însetat de o substanțialitate mai autentică decât cea pe care i-o poate oferi viața” (Georg Lukács).

Ortega y Gasset susținea că „arta se petrece în suflet” (Meditații despre Don Quijote și gânduri despre roman), iar Dali ajunsese la concluzia că întreaga sa opară este mediocră și că numai el, ca artist, este genial, în timp ce Unamuno își cerea scuze cititorilor pentru că „am născocit cândva personaje de roman și le-am făcut să spună în glumă ceea ce pentru mine este cât se poate de serios”.

Bulgakov spunea că în om este ceva creat și ceva necreat. În consecință, în arta umană transpare ceva din acel necreat, adică din harul divin dăruit omului. Putem spune că există o artă apriorică – dar nu în sens platonician, ci în sensul în care ea rezidențiază în sufletul uman ca sculpturile lui Michelangelo în piatră, așteptând dalta efortului artistic – și o artă empirică, adică rezultatul, ceea ce se vede.

Altfel spus, o față istorică și o substanță spirituală, pe care opera de artă o reproduce și o transmite numai parțial și infim față de virtualitatea aproape infinită de manifestări artistice pe care o deține interiorul uman și care capătă numai plasticizări secvențiale. Comicul, satira sau farsa, în ciuda statului inferior pe care li-l acordau Stagiritul și antichitatea greacă, au capacitatea de a travesti plastic inexprimabilul – umorul e metaforă și metafora e poezie, după Vladimir Streinu.

Am făcut aceste precizări, încercând să înțeleg preferința lui Ion Budai-Deleanu pentru forma în care și-a îmbrăcat epopeea sa. Țiganiada nu este o parodie a epopeei, în speță (ea este o parodie pe multe paliere, dacă o luăm ca atare, dar nu factura ei satirică ne interesează deocamdată), ci o parodie a actului artisitic ca ideal uman absolut. Nu e o parodie donquijotească (Don Quijote, în intenția lui Cervantes, era o satiră la adresa romanelor cavalerești), și nu are urmași romanești.

Dacă filosof este cel care își râde de filosofie (Pascal), artist e cel care poate râde de artă și nu își imprimă pururea pe față grimasele respectabilității de sine. Țiganiada e în același timp o mare operă literară și un autopamflet. Autorul nu își privește propriul demers cu încredere literară.

Nemuritoarea artă pe care adulatorii au înălțat-o pe piedestal ca pe vițelul de aur („un idol plăsmuit dintr-o idee seamănă tot atât de puțin cu Dumnezeu ca oricare altul făcut dintr-un material grosier” – Șestov), este pură complimentare gratuită: „Întreaga operă a spiritului sunt miraje care se produc în lumea materială. Cultura tinde să se constituie ca o lume aparte și suficientă sieși. Aceasta este o iluzie, un miraj, și numai privind-o ca atare putem așeza cultura la locul ei” (Ortega y Gasset).

Este foarte elocvent faptul că românii au gândit alegoric și comic în primele mari opere ale literaturii lor, și mă refer la Istoria ieroglifică și Țiganiada (care nu e niciuna proză sau narațiune, nici nu vizează un scop narativ). Și poate c-ar trebui să privim Istoria ieroglifică drept prima noastră epopee, dar nici pe aceasta nu cred că o putem integra, urmărind riguros definiția, la genul „narativului superior”. De fapt, nu le-aș integra pe niciuna la nicun fel de „narativ”…

„Dialogul presupune o înaltă comunicare între singuratici. Limba solitarului absolut este lirică, monologică; în dialog se manifestă prea puternic incognito-ul sufletului său”, scrie Georg Lukács în Teoria romanului. Dialogul este travestiul solitudinii atât în Istoria ieroglifică cât și în Țiganiada.

Literatura în sine devine o „țiganiadă”, când încearcă să epuizeze teoretic și ideologic un neistovit dialog al textelor, o intertextualitate care este, în esență, seculară și naturală, iar nu programativă și exclusivistă.

Obiectul principal al parodiei, în Țiganiada, este Țiganiada. Nu cred că greșesc prea mult dacă privesc aceasta ca pe o trăsătură etnică și spirituală mai profundă – și îmi vine în minte aprecierea lui Vladimir Streinu despre umorul lui Creangă: Creangă râde de semeni, adică de cei asemenea sieși, în cele din urmă de sine râde cel mai tare.

Și iată cum, ceea ce poate părea un lung și interminabil dialog în epopeea noastră parodică se descoperă ca fiind un monolog însingurat. Monolog e și opera lui Eminescu, și a lui Creangă, și a multor altora…

Între Țiganiada și Ciocoii vechi și noi (primul nostru roman autentic, realist) e destul de clar că nu se poate stabili un raport de descendență. Cu toate că, încercând să descrie ospățurile pe care le organiza Dinu Păturică, Nicolae Filimon se surprindea vizitat de tentații și veleități epopeice, afirmând că ar trebui să scrie o epopee (destul de tragi-comică și aceasta), dar își declină responsabilitatea: „Aș dori să descriu numărul ospeților, împreună cu calitățile morale și fizice ale fiecăruia în parte, dar asta se atinge de epopee și mi-e frică să nu mă trântească Pegas”.

Țiganiada își subminează conștient verosimilitatea și o face în virtutea unei concepții despre literatură care subminează adorația modernă a ei: Și fieș’care poate să crează / Cestor întâmplări adevărate / Ce se vor spune de-acum nainte, / De nu cumva toată cartea minte.

Greu să se nască de aici epigoni.

Domnul ce sloboade pre cei din prinsoare [legături, închisoare]
Pre ceia ce-s chişavi [îndărătnici, răi] da-le-va strânsoare,
I-a pune movile ca şi în pustie,
Să şază mormânturi, pentru gingăşie.

Versurile sunt din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (Ps. 67, 25-28). Le-am evocat pentru că ne dau prilejul să adăugăm încă un termen la Dicţionarul nostru: gingăşie sau gingăşitură.

Într-un mod cu totul neaşteptat, gingăşie nu indică aici ceea ce ştim noi, ci este sinonim cu desfătarea, îmbuibarea, iubirea de plăceri.

Poate că sensul nu ar fi fost atât de evident, în contextul de mai sus, dacă Dosoftei nu ar fi repetat  – cu aceeaşi trimitere la nerăbdarea nesăţioasă a evreilor în pustie, când au cârtit împotriva Sfântului Moise – această sintagmă şi în Ps. 77, din care reproducem versurile 85-90:

Ca arina [nisipul] mării sta de multe
Pasări pregiur tabără nezmulte
De mâncară şi să săturară,
Şi gingăşitura nu-ş uitară.
Şi nu căuta că li-i gura plină,
Ce poftiia pepeni şi slănină.

Gingăşitura aceasta e un corespondent al unui termen mult mai bine cunoscut, moleşeala patimilor şi a plăcerilor, a iubirii de confort şi viaţă uşoară. Ambele contexte dosofteiene îl circumscriu însă în sfera lăcomiei de mâncăruri bune.

Un alt context, din Letopiseţul lui Grigore Ureche, ne lămureşte şi mai bine în privinţa a ceea ce înseamnă acest cuvânt:

[Moldovenii] le-au ieşit înaintea turcilor la Podul Înalt, pre carii i-au biruit Ştefan-vodă, nu aşa cu vitejiia, cum cu meşterşugul. Că întăi au fost învăţat de au pârjolit iarba pretutindenea, de au slăbit caii turcilor cei gingaşi [=graşi, bine hrăniţi]. [...]

Gingaş era deci un om (sau chiar un animal) care trăia bine, bine întreţinut.

În Biblia de la Bucureşti [1688], gingaşii (substantiv) înseamnă mai marii cetăţii.

Sensul acesta negativ s-a pierdut în limba română modernă.

Citesc adesea prin cărţi şi istorii literare, în capitolele consacrate literaturii vechi, despre toposuri sau topoi, adică despre acele elemente care se repetă într-un anumit tip de scriitură. Eu nu neg că există locuri comune în operele medievale, dar de aici până a clasifica aproape orice ca loc comun e o mare diferenţă.

Spre exemplu, în cazanii, apelul ierarhilor la publicul credincios spre a ierta neputinţa şi nepriceperea lor e catalogată drept toposul smereniei, iar în hagiografii, unde e vorba despre copilăria liniştită şi cuminte a Sfinţilor, apare imediat şi toposul copilăriei şi al tinereţii liniştite. Ceea ce mi se pare o exagerare.

Dacă nu înţelegeţi pentru ce mă agit, să luăm un exemplu din zilele noastre. Toată lumea a auzit de premianţii români la olimpiadele internaţionale. În mai multe rânduri, în ultimii ani, am văzut la televizor interviuri cu aceşti copii, însoţiţi de familie. Părinţii sau rudele, intervievate cu privire la preocupările premiaţilor, repetau toţi acelaşi lucru: copiii aceştia nu jucau fotbal, nu se duceau la discotecă, nu se distrau şi, pe scurt, nu făceau ceea ce face mai toată lumea de vârsta lor.

Gândiţi-vă acum cum vi s-ar părea dacă, peste 300 de ani, s-ar vorbi despre toposul cuminţeniei acestora, ca despre o tehnică mediatică, aşa cum se vorbeşte acum despre smerenia şi caracterul paşnic al Sfinţilor, ca despre o tehnică literară sau retorică?

Concluzia mea este că, în anii comunismului, am căpătat prea mute prejudecăţi cu privire la literatura religioasă şi o anumită timiditate şi reticenţă în a-i face o lectură normală şi o critică corectă, fără prejudecata că vom deveni, brusc, neştiinţifici, dacă discutăm în termeni religioşi şi teologici, specifici materialului literar pe care îl abordăm.

Către literatura veche, preconcepţii de tot felul ne îndeamnă să privim cu un ochi sterp şi dacă cineva, student sau masterand, reuşeşte să treacă de şocul lingvistic iniţial (al limbii şi al scrierii vechi) se împiedică foarte curând în hăţişul de clasificări şi îndosarieri (la raţiuni religioase, politice, sociale, istorice, etc.) ale atitudinilor şi perspectivelor aparţinând celor care scriau acum câteva secole. Cei vechi apar, drept urmare, ca puternic amprentaţi de tot felul de motivaţii opresive, aproape inumani, pe când modernii par că gândesc şi scriu liberi de orice imperative ideologice, economice, politice, etc. Ceea ce e fals şi iarăşi fals.

Aşa de pildă, dacă Sfântul Neagoe Basarab îi cere lui Gavriil Protul să scrie viaţa Părintelui său duhovnicesc, Sfântul Nifon Patriarhul, gestul e interpretat ca unul politic, integrat într-o aşa zisă raţiune ecumenic-hegemonică, menită să-l propulseze pe domnitor pe axa descendenţei imperiale bizantine.

Nu era mai simplu dacă recunoşteam că, oricât de imperial gândea Sfântul Neagoe despre scaunul Ţării Româneşti (Bizanţ după Bizanţ), pur şi simplu îşi iubea Părintele şi a dorit ca viaţa lui sfântă să nu rămână necunoscută?

Pe mulţi îi apucă frisoanele când se apropie de hagiografii, chiar dacă, în ordine literară, identifică o naraţiune cursivă şi frumoasă (adesea mult mai frumoasă decât fraza cronicarilor) şi nu ştiu cum să se mai lepede de minunile pe care le citesc acolo, expertizându-le rapid şi expediindu-le în categoria basmelor şi a literaturii fantastice.

N-ar fi mai democratic – mă întreb şi eu – să uităm opţiunile noastre în materie de credinţă sau ateism (dacă tot zicem că judecăm numai în funcţie de criteriul estetic), în momentul în care facem o analiză literară, şi să fim obiectivi şi oneşti cu textul, chiar dacă ne dă fiori reci?

Multe scrieri ale trecutului stau în umbră, neluate în seamă, nevalorificate critic, pentru că sunt prea moraliste sau nu ne incită imaginaţia noastră (post)modernă.

Ne confecţionăm singuri deficienţe în a ne raporta şi a ne recupera istoria şi literatura veche. Ochii de sticlă şi inima glacială cu care privim spre trecut nu ne vor ajuta să înţelegem cine suntem, nici ca neam, nici ca indivizi.

Devenim nişte conştiinţe şterse şi nefericite, oricâte căpşuni am culege din Spania sau oricâte premii am câştiga la NASA, dacă n-avem identitate, dacă n-avem ADN etnic şi spiritual. Şi cei care ar trebui să tragă semnale de alarmă se complac în situaţia de fapt.

*

Puţine gesturi fericite, în acest sens, am văzut în ultimul timp. Unul dintre ele îl constituie apariţia cărţii O istorie a literaturii române (partea întâi), a doamnei Manuela Tănăsescu (editura Saeculum I.O., 2009). O găsiţi pe piaţă şi v-o recomand cu căldură, chiar dacă aş mai avea câteva obiecţii, pe ici pe colo. Preţul este de 29 de lei.

Citez din domnia sa: „E deci cazul să ne asumăm cu hotărâre acest trecut, care nu e nici ruşinos, nici urât, e numai puţin altfel, e cazul să înţelegem că Bizanţul a fost un model civilizator, că ţările vecine cu noi au avut o istorie demnă de apreciat, că Ortodoxia ne-a lăsat moştenire o spiritualitate specială, cu nimic inferioară celorlalte confesiuni creştine.

N-are nici un rost ca, în loc să studiem şi să punem în lumină tot ceea ce ne defineşte, să ne simţim descalificaţi pentru că am ratat Reforma sau n-avem catedrale sau Ştefan cel Mare n-a făcut universităţi!. Sub aceste frustrări se ascunde de fapt refuzul de a lua calea cea grea a cercetării acestei lumi (subl. n.) pe care în mod uşuratic o socotim apusă. Istoria nu se repetă, dar nici nu moare, suntem produsul ei şi, cât vom exista, vom avea acelaşi tipar originar” (p. 185) (subl. n.).

Asta e problema pe care mi-am pus-o şi mi-o pun şi eu, aceea a decelării unui tipar originar românesc, a unei matrici stilistice definibile. Faptul că am descoperit că acesta este unul ortodox-bizantin m-a făcut fericită, dar nu neobiectivă. Nu aş fi susţinut aceasta niciodată dacă nu aş fi avut argumente. O parte din ele le-am oferit şi la nivel online, mai mult şi mai organic în cartea la care scriu acum.

Doamna Manuela Tănăsescu afirmă că a publicat Istoria sa – la care lucrează de trei decenii – încurajată fiind de apelul din 2005 al unor reputaţi critici: Mircea Anghelescu, Ioana Bot, Ştefan Borbély şi Dan C. Mihăilescu. Aceştia au susţinut că „o istorie exclusiv estetică a literaturii noastre este, metodologic vorbind, o fantasmă perimată […] Esteticul se dovedeşte a fi, şi el, o funcţie de context, cu determinări precise, personale, politice, ideologice, filozofice şi de altă natură, pe care o înţelegere integrativă a fenomenului literar se cuvine să le cuprindă, nu să le elimine”.

Autoarea noastră propune o reconsiderare a ierarhiei epocilor din punct de vedere literar şi o perspectivare a literaturii române pornind – corect şi logic – de la literatura veche. Nu putem să ne cunoaştem şi să ne înţelegem creatorii moderni fără să ştim cine suntem, ce tipar spiritual şi stilistic avem, ce pulsiuni ne străbat şi ne caracterizează. Cum să interpretăm atitudinile şi opţiunile noastre creatoare – ca parte a acestui popor – dacă noi nu ştim cine suntem?

De aceea, Manuela Tănăsescu face o introducere de 140 de pagini (cartea are 500 de pagini) în istoria românilor, care nu este lipsită de certe virtuţi în a selecta faptele cele mai esenţiale din istoriografia noastră privitoare la epoca veche (şi credeţi-mă că nu este uşor), interpretându-le şi prezentându-le captivant.

Selecţia de texte din literatura veche este, de asemenea, fericită şi oferă publicului larg sau celui interesat în mod special o invitaţie la lectură însoţită de o introducere seducătoare în înţelegerea lor.

Mă distanţez însă de anumite lucruri pe care le-a interpretat greşit (în opinia mea) din prezentarea pe care Dan Horia Mazilu i-a făcut-o Sfântului Neagoe Basarab (Mazilu lăsa adeseori loc pentru echivocuri, dar într-un fel scria şi alta înţelegea) şi de imaginea umanistă confecţionată lui Miron Costin, de modul de a interpreta Viiaţa lumii, deşi urmează filiera indicată de Virgil Cândea. Neliniştea lui Costin nu este înrudită cu spiritul apusean, ci e durerea unei inimi ortodoxe pentru panorama de nenorociri care îi treceau prin faţa ochilor (şi care sfârşesc cu ordinul de decapitare a sa, din greşeală), aşa cum tristeţea lui Eminescu nu e schopenhauerianism.

Excelent este capitolul dedicat lui Dosoftei.

Apariţia acestei Istorii… este însă un pas esenţial înainte pentru a începe să cunoaştem cine suntem şi ca să nu ne mai dăm cu capul de pereţi.

Se remarcă în Divanul cantemirean, în construcţia discursului, inserarea unor teme şi motive arhicunoscute ale literaturii bizantine şi româneşti, precum: deşertăciunea deşertăciunilor, ubi sunt?, lumea ca vis şi părere, etc.

Cu o vehemenţă hrisostomică – pe care o evoca şi Neagoe Basarab –, după ce înşiruie toţi împăraţii cei mari ai lumii, în descendenţa pedagogiei patristico-ascetice (Sfinţii Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, etc.) care recomandă cugetarea la moarte (Unde iaste Chiros şi Crisors? Unde iaste Xerxis şi Artaxerxis…? Unde iaste Alexandru marele…? Şi să nu te mai, pentru alţii vechi şi minunaţi a grecilor împăraţi, întreb, ce pentru aceşti mai de curund: unde iaste Constantin marele, ziditoriul Ţarigradului? Unde iaste Iustiniian…? Unde iaste Dioclitiian, Maximiian şi Iuliian, tiranii cei puternici şi mari? Unde iaste Theodosie cel Mare şi Theodosie cel Mic? Unde iaste Vasile Machidon şi cu fiiul său Leon Sofos…? Unde sunt împăraţii Romii…), Cantemir înfăţişează un tablou sinistru, cutremurător, al nimicirii măreţiei împărăteşti, care sună a jelanie funebră, a bocet:

Schiptrul lui altuia l-am dat;
avuţiile şi bunurile lui
cărora n-au silit să le câştige
am împărţit;
puterile şi străşniciile lui
cu patru scânduri
în a pământului pântece
li-am legat;
caii şi carăle lui
pre câmpuri li-am fărâmat,
călăreţii lui, dialuri
şi pedestraşii lui, pe şăsuri,
hulturii [vulturii] şi alte
ale ceriului paseri i-au mâncat
şi li-au cu pământul alăturat;
şanţurile lor s-au împlu cu gunoiu
şi zimţii cei frumoşi
de pustietate s-au răsipit;
dobitoacele lui,
masă întinsă jigăniilor
li-am făcut,
gardurile viilor lui,
focului
şi strugurii lor,
de piciorul strein s-au călcat,
livezile şi pomii lor
cei cu roadă dulce
de toată săcurea
şi de toată mâna
care n-au răzsădit
s-au tăiat;
ţiitorile lui cele iscusite
curve cetăţii li-am făcut;
florile grădinilor lui,
degetele streine li-au cules
şi nasul celui necunoscut
li-au amirosit;
palaturile lui
sălaşe boaghelor şi puhacelor [bufniţelor]
li-am premenit.
Iată dară că aceasta iaste dreptate…

Aceasta este zestrea lumii: dzestrele tale ca nourul şi ca umbra nuorului.

Nu numai împăraţii au această soartă cruntă, dar şi cetăţile mari ale lumii – imaginea va fi utilizată şi de Eminescu, în acea panoramă a civilizaţiilor din Memento mori – precum Alexandria, Memfis sau Babilonul.

Lumea este părere deşartă şi vis de nălucire (o altă imagine semnalată adesea la Eminescu), dar încearcă să-l convingă pe Înţelept de concreteţea ei benefică, pentru a-i zdruncina idealismul. Însă autorul reuşeşte în aceste rânduri să ne facă portretul unui personaj foarte avar, un fel de Hagi Tudose cosmicizat:

De vreme dară ce până într-atâta
tărie nădejde ai şi pre multe
viitoare şi fiitoare te întemeiezi,
şi nu pe cele ce vedzi,
ce cele ce audzi crezi,
căci dară cu ale mele lucruri
în toate ale tale lucruri
şi chivernisele te slujeşti?
Întăi dară, căci în mine lăcuieşti?
Căci hrana şi bucatele mele mănânci?
Căci pâinea şi bivşugul [belşugul] ţarinilor mele strângi?
Căci roadele poamelor mele culegi?
Căci cu hainele mele te înveşti
şi încingându-te te învăleşti?
Căci vaca mea mulgi?
Căci miiarea albinelor mele strângi?
Căci cu boul mieu pământul mieu ari?
Căci cu săminţile mele samini?
Căci cu corabiia mea pre mare
şi cu calul meu pe uscat îmbli?

Replica Înţeleptului este că Dumnezeu l-a aşezat stăpân peste lume:

…cu ale Lui puternice mâni m-au frământat,
şi după aceasta,
suflându-m cu Duhul Său, m-au însufleţat,
dzicând: „Adam, zidirea mânulor Mele!”
Şi după asămănarea Lui
şi preste toate câte fiitoare în lumea
– în tine adecă –
stăpân şi domn m-au înălţat,
toate pre mână şi pre samă mi-au lăsat:
oile, boii, încă şi peştii mării
şi altele şi „cu oarece puţinel
mai gios decât îngerii m-au încununat [Ps. 8, 6]
şi cu un cuvânt să-ţi dzic,
pre mine stăpân – pre tine slugă,
pre mine poruncitoriu –
pre tine ascultătoriu
a fi au poruncit,
şi în voie lăsându-mă,
precum mi-a fi voia,
aşé să mă cu tine slujăsc.

Condiţia umană e paradoxală, nefericită şi fericită în acelaşi timp, pentru că şi omul e paradoxal: muritor, dar şi doar cu puţin mai jos de îngeri.

Însă, un pamflet aşa de dur şi de comprimat poetic, la adresa avariţiei şi a vanităţii vom regăsi, în literatura modernă, doar la Tudor Arghezi, într-un Psalm (Vecinul meu a strâns cu nendurare), în care poetul parafrazează parabola biblică a bogatului care visa să-şi facă hambare mai mari când l-a surprins moartea.

Arghezi compune o diatribă având o savoare omiletică combinată cu un limbaj modern, la adresa celui bogat şi avar, a vecinului (vecin însemnând aproapele în literatura veche, pe care poetul o cunoştea bine) care se crede atotstăpânitor – ca şi Lumea din opera lui Cantemir –, vecin şi cu Dumnezeu, dar e ajuns curând de moarte, precum împăratul pe care l-am văzut mai sus:

Vecinul meu a strâns cu nendurare
Grădini, livezi, cirezi, hambare.
Şi stăpânirea lui se-ntinde-acum
Pân’ la hotarele de fum.
Soarele-apune zilnic şi răsare
Într-ale sale patru buzunare.
Văzduhu-i face parte din avut
Cu-al zalelor de stele aşternut.
Luând şi lumina-n ţarcul lui de zestre,
O potcovi şi-o puse în căpestre.
Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi,
Adâncuri înmulţind cu înălţimi,
Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine
Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu Tine.

Urechea lui, închisă pentru graiuri,
Cu scamă s-a umplut, de mucegaiuri.
Gingia moale, înţărcată, suge,
Ochiul porneşte blând să se usuce,
În pântec spini, urzici şi aguride
Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide.
Creştetul gol poţi să-l încerci
Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci.
Şi-i şubred ca o funie-nnodată,
Cu căpătâiu-n barca înecată.

Doamne, aşa obişnuit eşti, biet [1]
Să risipeşti făptura Ta încet.
Prefaci în pulbere măruntă
Puterea dârză şi voinţa cruntă.
Faci dintr-un împărat
Nici praf cât într-un presărat.
Cocoloşeşti o-mpărăţie mare
Ca o foiţă de ţigare.
Dintr-o stăpânire semeaţă
Ai făcut puţină ceaţă.
Zidind, schele-nalte şi repezi ridici,
Încaleci pe lespezi cât munţii, melci mici.
Păretele-i veacul pătrat,
Şi treapta e veacul în lat,
Şi scara e toată vecia.
Şi când le dărâmi, trimiţi clipa
Să-şi bată aripa
Dedesupt.
Musca mută a timpului rupt.

De la măreţie până la moarte şi decădere nu e decât un pas, o clipă, atât de infinitezimală, încât Arghezi nici nu semnalizează în vreun fel trecerea de la o stare la alta – doar prin faptul că începe o altă strofă. Este de luat în seamă coerenţa de mentalitate între două epoci care par foarte îndepărtate, cea a lui Cantemir şi cea a lui Arghezi…

[1] Dumnezeu e numit aici biet, pentru că aşa Îl cred oamenii mândri, ca fiind neputincios să răsplătească cruzimea şi vanitatea lor. Acest biet Dumnezeu e Cel care dă fiecăruia moartea pe care o merită, şi care e cumplită pentru cei avari.

În ediţia sinodală a Bibliei din 2001, în traducerea şi diortosirea IPS Bartolomeu Anania, s-a revenit la forma originală, versificată, a unor cărţi din canonul biblic, între care şi Psaltirea. Opţiunea aceasta nu este netradiţională, deşi Biblia de la 1688 nu o accesează. Versificarea la care mă refer presupune numai respectarea originalului şi aşezarea textului sub formă de versuri, nu şi rima (prozodia), ca în cazul Psaltirei în versuri a lui Dosoftei.

Esenţial însă pentru noi este să înţelegem că substanţa acestui text profetic a fost dintotdeauna percepută ca fiind profund poetică. De altfel, tipărirea Psaltirei, în vechime, era la noi tradiţional însoţită de alte câteva Cântări din Scriptură: cele trei cântări al lui Moise, cântările Anei, mama lui Samuil, rugăciunea prorocului Avacum, cântarea celor trei tineri, cântarea Născătoarei de Dumnezeu. Fapt ce sugerează că Psaltirea era percepută ca un imn către Dumnezeu.

Psaltirea lui Coresi din 1577 are o personalitate poetică pregnantă pentru cititorul de astăzi, întărită şi de limbajul arhaic şi neaşteptat plastic:

Psalmul 8

Doamne, Domnul nostru, că ciudatu [minunat] e numele Tău pre tot pământul!
Că se luo mare frâmseţea Ta pre mai sus [mai presus] de ceriu;
den rostul [gura] tinerilor şi sugători [a celor ce sug] sfârşit-ai [ai săvârşit] laudă,
derept dracii [vrăjmaşii] Tăi spărseşi dracul şi vrăjmaşul.
Că văzu ceriul, lucrul deagetelor Tale,
luna şi stealele ce-ai Tu urzit.
Ce iaste omul, că pomenişi [pe] el?
sau fiul omului, că cearceţi el [îl cercetezi]?
Înmicşurat-au [pe] el cu neşchit ceva de îngeri,
cu slavă şi cu cinste cununat-ai [pe] el.
Pus-ai [pe] el spre lucrul mânilor Tale.
Toate supus-ai supt picioarele lui:
oi şi boii toţi,
încă şi vita câmpilor,
pasările ceriului şi peştii mărei,
ce îmblă cărările mărei.
Doamne, Domnul nostru, că minunatu e numele Tău preste tot pământul!

Psalmul 41

În ce chip jeluiaşte cerbul la izvoarăle apelor,
aşa jeluiaşte sufletul mieu cătră Tine, Doamne.
Însetoşă sufletul mieu către Zeul [cel] tare şi viu;
când veni-voi şi ivi-mă-voi feaţeei Zeului?
Fură lacrămele meale mie pâine zi şi noapte,
când zicea mie [cel rău] în toate zile: „io e Zeul tău?”
Acestea pomenii şi vărsai spre mine sufletul mieu,
că proidii pren loc coperit minunat până la casa Zeului. /…/
Fără-fund, fără-fundul chem în glasul sloatelor Tale [1] .
Toate susurele Tale şi undele Tale preste mine trecură.
E în zi [şi ziua] zise Domnul meserearea [<miserere>, mila] Sa,
şi noaptea cântarea Lui de [la] mine. /…/

Psalmul 49

Dumnezeul dumnezeilor Domnul zise şi chemă pământul.
De [la] răsăritul soarelui până la apus.
De [din] Sion dulce frâmseţea Lui.
Domnul aiavea [aievea] vine,
Dumnezeul nostru şi nu tace.
Foc într-Îns[ul] aprinde-se
şi demprejurul Lui bură mare.
Chemă ceriul de sus
Şi pământul să judece [pe] oamenii Săi.
Adunaţi Lui [pe] preapodobnicii [cei asemenea/ preasemenea] Lui,
de ziseră zisa Lui de cumândare [jertfă].
Şi spuseră ceriurile dereptatea Lui,
că Zeul judeţ [Judecător] iaste.
Auziţi, oamenii miei, şi zice-voiu vouă,
Israil şi spune-voiu ţie:
„Dumnezeu, Zeul tău sunt eu”.
Nu de cumândările tale oblici-voiu [te voi certa pe] tine,
toate arsele tale întru Mine sunt pururea.
Nu priimesc den casa ta viţel,
nece den turmele tale ţap;
că ale Meale sunt toate vitele dumbrăviei,
vite în codri şi boi.
Cunoscui toate pasările ceriului.
Să flămânzire nu voiu zice ţie,
a Mea e toată lumea şi plinul ei.
Au doară mănânc carne de junc sau sânge de ţap beau?
Junghie Zeului cumândare laudă [jertfă de laudă]
şi plăteaşte susului [Celui de sus] făgăduitul tău.
Chiamă-mă în zi de grija ta
şi izbăvi-te-voiu şi proslăvi-Mă-veri. /…/

Ps. 101

Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea cătră Tine să viie.
Nu întoarce faţa Ta de mine;
în ce zi tânjesc, pleacă cătră mine urechea Ta.
În ce zi chemu-te, curând auzi-mă.
Că periră ca fumul zilele meale
şi oasele meale ca uscarea uscară-se.
Vătămat fuiu ca iarba şi uscă-se inima mea,
că ultai să mănânc pâinea mea.
De glasul suspinilor meale, lepiră-se oasele meale peliţeei meale.
Podobii-mă [m-am asemănat cu] nesăturatul pustiiei.
Fui ca de noapte corb în turn.
Prevegheiu şi fuiu ca pasărea ce însingură-se în zid.
În toată zi împutară-mi dracii [vrăjmaşii] miei
şi ce lăuda-mă cu mine jura-se.
Derept ce cenuşe ca pâinea mâncai
şi bearea mea cu plângere mestecaiu;
de faţa mâniei Tale şi de urgiia Ta,
că rădicaşi, aruncaşi-mă.
Zilele meale ca umbra trecură
şi eu ca fânul secaiu.
E Tu, Doamne, în veac lăcuiaşti [locuieşti]
şi pamentea [pomenirea] Ta în neam şi în neam.
Tu întru înviere muluişi Sionul
că vreamia [este] să miluieşti [pe] el,
că vine vremea.
Că dulce vrură şerbii Tăi pietrele lui
şi ţărâna lui miluiră.
Şi spăimânta-se-vor limbile de numele Domnului,
şi toţi împăraţii pământului de slava Ta.
Că zideşte Domnul Sionul
şi iveaşte-Se în slava Sa.
Şi căută spre ruga plecaţilor,
şi nu trecu rugăciunea lor.
Să se scrie acestea în neam altul
şi oamenii ce se zidesc laudă Domnul.
Că plecă-Se den naltul Sfinţiei Sale,
Domnul den ceriu spre pământ căută.
Să auză suspinele ferecaţilor.
Să dezlege [pe] fiii omorâţi.
Spuiu în Sion numele Domnului
şi lauda Lui în Ierusalim.
Când aduna-se-vor oamenii denpreună
şi împăraţii să lucreaze Domnului.
Răspunse lui în cale vârtutea Sa.
Scăderea zilelor meale spune mie.
Nu rădica [mă lua pe] mine în premiezare [prima parte a] zilelor meale,
în neamul neamului anii Tăi.
Întru începute, Tu, Doamne, pământul urzişi,
şi faptele mânilor Tale sunt ceriurele.
Eale pier, e Tu lăcuieşti,
şi toate ca cămaşa învechescu-se
şi ca veşmânt învolbi-le şi schimbă-se.
E Tu Acela[şi] eşti şi anii Tăi nu scad.
Fiii şerbilor Tăi întra-vor
Şi sămânţa lor în veac derege-se.

Ps. 103

Blagosloveaşte sufletul mieu [pe] Domnul.
Doamne Dumnezeul mieu, măritu-Te-ai foarte.
În ispovedire şi în mare frâmseţe înveşti-Te [Te îmbraci],
înveştitu-Te-ai cu lumină ca în cămaşe.
Întinseşi ceriul ca piialea,
coperişi ca apa mai susul lui;
puse nuorii suirea Sa,
îmblă spre arepile vântului.
Feace [pe] îngerii Săi duhuri şi slugile Sale foc aprins;
urzi pământul în vârtutea Sa,
nu se va pleca în veac de veac.
Fără-fundul [adâncul, marea] ca cămaşa înveştirea ei,
spre codri stau ape.
De apăratul Tău fugi-vor,
de glasul tunetului Tău spământa-se-vor.
Sui-se codrii şi deştindu-se câmpii în loc ce-ai urzit lor.
Hotar puseşi ce nu-l trecu
nece întorcu-se să coapere pământul.
Tremeseşi izvoare în iazere,
pre mijloc de codri trec ape.
Adapă toate gadinele [animalele] satelor,
Aşteaptă onagrii în seatea sa.
În aceia pasările ceriului prămândesc,
de [din] mijloc de piatră deade glas.
Adapă codrii despre susul Tău,
de plodul faptelor Tale sature-se pământul.
Ce răsărişi pajişte vitelor
şi iarbă în slujba oamenilor.
Să scoţi pâine den pământ
şi vinul veseleaşte inema omului.
Unge faţa ta cu unt [ulei]
şi pâinea inema omului întăreaşte.
Satură-se leamnele [copacii] câmpilor,
chedrii Livanului ce i-ai răsădit;
aciia pasările încuibuiră-se.
Erodiei vietoare vlăduiaşte ei,
codrii înalţi cerbilor,
piatra scăpare iepurilor.
Fapt-ai [făcut-ai] luna în vremi;
soarele cunoscu apusul său. /…/
Ieşi omul în lucrul său
şi în lucrul său până seara.
Că măriră-se faptele Tale, Doamne,
toate în mândrie fapt-ai.
Împlu-se pământul de faptele Tale.
Adecă marea mare şi [în]tinsă;
aciia gadine ce nu lă e măsură,
e viile [vieţuitoarele] mici cu mari.
Aciia corabiile noată.
Zmeul cesta ce fapt-ai să-şi bată joc d-insul,
toate cătră Tine aşteaptă să dai mâncare lor în bună vreame.
Dând Ţie, lor aduna-vor,
deşchizând Ţie mâna toate împlu-se de dulceaţă.
Întorcând Ţie faţa turbură-se;
iai duhul lor şi pier
Şi în ţărâna sa toarnă-se [se întorc].
Tremeţi Duhul Tău şi zidi-se-vor
şi noi-veri [înnoi-vei] faţa pământului.
Fie slava Donului în veac!
Veseleaşte-Se Domnul de faptele Sale.
Caută spre pământ şi face-l a tremura-se,
atinge codrii şi afumă-se.
Cânt Domnului în viaţa mea,
cânt Zeului mieu, până sunt.
Să se îndulcească Lui cuvântul mieu,
e eu veselescu-mă în Domnul.
Cumplu-se păcătoşii de pământ
şi fără-legii ca nefiind lor.
Blagosloveaşte sufletul mieu, [pe] Domnul.

______________________

[1] Biblia 1989: Adânc pe adânc cheamă în glasul căderii apelor Tale.

Biblia 2001: Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor Tale.

______________________

Am extras din Psaltirea coresiană câteva exemple, în care se remarcă rafinamentul poetic care însoţeşte relatarea actului creator al lui Dumnezeu şi descrierea lumii, a universului pe care El îl creează, aşezându-l sub stăpânirea omului.

Acest rafinament poetic este o particularitate a Sfintei Scripturi, care mlădiază – prin aceste traduceri, necesare Bisericii – limba română şi o formează după asemănarea cuvântului sfânt şi după poezii frumuseţii dumnezeieşti imprimate în lume. Cu această frumuseţe a harului Său, El a pecetluit făptura, faptele mâinilor Sale.

Acelaşi rafinament extraordinar în sesizarea detaliilor frumuseţii cosmice îl moştenesc şi îl preiau atât Sfinţii Dosoftei şi Antim Ivireanul, cât şi Dimitrie Cantemir, dar şi poeţii romantici şi moderni, care sunt conştienţi de izvorul scriptural şi bisericesc al poeziei cosmice pe care o transpun în versurile lor, cât şi al poeziei limbii române.

Dumnezeu creează o lume fascinantă, luxuriantă, bogată în expresia vieţii şi a fenomenelor. Iar genialitatea Scripturii, adâncul inspiraţiei dumnezeieşti rezidă în aceea că expresia biblică nu este barocă. Poezia Scripturii e o sculptură în cuvinte, într-o linie clară şi pură, care înşurubează ochii cititorului în adâncul înţelesurilor, acolo unde se pironeşte asupra unei frumuseţi cu mult mai uluitoare decât dacă s-ar încerca descrierea ei fastuoasă într-o cascadă de metafore şi figuri de stil.

Simplitatea, pe care o vor redescopri, într-o anumită măsură, poeţii moderni, îşi are poezia ei sublimă, fără necesitatea unor suplimentări expresive care ar atrage atenţia asupra limbii, dar nu şi a adâncului înţelegerii şi cunoaşterii.

]]> http://sinaxis.wordpress.com/2009/06/24/sfantul-antim-ivireanul-despre-mirenii-%e2%80%9eravnitori%e2%80%9d/ Wed, 24 Jun 2009 10:26:29 +0000 Pr. Dorin http://sinaxis.wordpress.com/2009/06/24/sfantul-antim-ivireanul-despre-mirenii-%e2%80%9eravnitori%e2%80%9d/

Sfântul Antim vedea că oamenii dau de multe ori vina pe preoţi numai din răutate, nu pentru că „se sminteau” de preoţi. El cunoştea şi imputările nedrepte ce se aduceau preoţilor de către cei ce „zăboveau” a împlini legea, pe motiv că nu sunt preoţii îndeajuns de sfinţi pentru a-i învăţa şi a-i conduce la însuşirea unui comportament evanghelic, şi cărora le răspunde cu ironia şi chiar cu sarcasmul său caracteristic.

El le vorbeşte astfel, amintindu-le că, dacă sunt răi, preoţii au învăţat răutatea de la mireni, de la cei din jurul lor, fie în copilărie, fie prin contaminare cu răutatea lumii, că ei n-au născut [nu s-au născut] preoţi, ci mireni.(…) Ce necinstiţi pe preoţi, carii, de s-au făcut ucenici răi, s-au făcut pentru căci au avut pre voi dascăli răi? (…)

Ce ziceţi voi, “râvnitorii”, cum că preoţii sunt răi şi păcătuiesc? Adevărat, eu încă zic că păcătuiesc. Numai aceştea ce vor fi socotiţi păcătoşi, aceştia sunt cei ce vă dau blagoslovenii [binecuvântări]. Aceştia sunt cei ce vă sfinţesc. Aceştea sunt cei ce vă nasc de a doua oară în baia Sfântului Botez.

Aceştia vă pecetluiesc cu darul Duhului. Aceştia sparg zapisul păcatelor voastre. Aceştia vă împrietenesc cu Dumnezeu. Aceştia vă fac părtaşi cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceştia sunt ce vă folosesc cu rugăciunile lor, la boalele voastre, la nevoile voastre, la viaţă, la moarte şi după moarte.

Şi nu căutaţi la atâta câştig şi bunătăţi ce vă fac, la atâtea daruri, la atâtea faceri de bine ce vă împart, numai vă uitaţi cu atâta pizmă şi cu atâta mânie la greşalele ce au, ca nişte oameni ce poartă trup şi vieţuesc în lume [1].

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii (1705-1716)

[1] Antim Ivireanul, Opere, p.171-172. A se vedea şi paginile anterioare.

Pentru cei care nu ştiu, Divanul lui Cantemir este construit pe schema unui dialog între Înţelept şi Lume, în care primul denigrează frumuseţea aparentă a lumii, tentaţiile şi cursele ei, în timp ce Lumea încearcă să-l convingă de contrariu.Paradigma este, evident, cea evanghelică.

Lumea este, în opera cantemireană, echivalentul veacului desfrânat din poemul Viiaţa lumii, al lui Miron Costin.

Având în vedere că Divanul este mai uşor de citit decât Istoria ieroglifică, am renunţat la a mai diortosi textul, păstrând forma originală, arhaică. De altfel, nici nu cred că vă strică să mai lecturaţi şi să învăţaţi să citiţi în româna veche… nu e chiar atât de greu:

Lumea:
O, blestematule, ticăitule
şi [întru] nimică cunoscătoriule!
Dară patriarşii, prorocii, apostolii, mucenicii şi alţi svinţi,
au nu cu toţii în mine au lăcuit?
Au nu cu toţii cu mine s-au slujit?
Dară de vreme ce aceia cu toţii să numesc fericiţi,
pre carii eu în mine, ca într-un săcriiu,
ca pre nişte odoare scumpe i-am păzit,
căci tu atâtea de mine nevrednice cuvinte îmi grăieşti
şi necuvioasă răspunsuri îmi răspunzi?

Înţeleptul:
Ai, ce lătrătoare
şi de minciuni spuitoare eşti!
Dară tu, pre aceia ce-s mai sus pomeniţi svinţi
au din tine să fie îi socoteşti?
Au cu tine să fie slujit gândeşti?
Dară că ei – o, fericiţii – întăi de tine
şi de dulceţile tale lepădându-să,
al fericirii titlul şi-au agonisit
şi acei întru pomenire de trei ori fericiţii
nu numai de tine,
ce şi sînguri de sine
s-au lepădat,
porunca Bunului lor Învăţătoriu păzind,
unde zice: „Cine va să vie după Mine
să se lepede de sine” [Mt. 16, 24]
şi până într-atâta te urâse că
când le dzicea cineva că vor să moară,
adică să iasă din tine,
atunci bucurie nespusă
şi nepovestită le veniia
şi pre lângă acea fericită
şi nu în zadar bucurie
ori fie ce feliu de cumplită,
otrăvită
şi nemiloasă moarte
în samă nu băga;
ce unii intrând în foc,
ca cum ari întra în roaă [rouă],
alţii în ger şi în gheţuş,
ca cum ari întra în căldură
şi în feredeu [scăldătoare],
alţii cu vine de bou bătuţi
ca cum ar fi cu daruri dăruiţi,
alţii de coadele a cai sirepi şi nemoliţi,
cu iute alergătură târâţi
şi pre a uliţelor pietre şpârcuiţi,
ca cum ar fi în primblări şi privelişti îmbla
şi a altora,
a mulţi, alte multe
fără măsură cumplite
şi nesuferite
pedepse pătimiia.
Şi pentru această nemică
nicicum să scărăndăviia [zăbovea],
ce mai vârtos cu dragă inemă
şi vesel suflet
către dânsele (adică către munci) alerga.
Şi pentru ce aşe?
Pentru ca
cu un ceas mai înainte din tine să iasă
şi la ţenchiul [sfârşitul] cel ce
din a lor cuconie [pruncie] a agiunge
siliia să agiungă.
Aşijderea săhaştrii
(o, norociţii, că partea cea mai bună ş-au ales),
carii pentru a ta
de urât urâciune
prin straşnici munţi,
fără de soţii [însoţitori],
sînguraticii numai fugind
şi prin gaurile adâncelor vârtoape
într-un loc cu jiganiile veninate
şi cu fiarele cumplite
a petrece ascunzindu-să.
Şi pentru ce aceasta?
Pentru căci bine socotiră că mai cumplită,
mai vrăjmaşe, mai veninoasă gadină [fiară]
decât tine nu va fi
şi mai vârtos
ca urâta şi,
de tot întregul cu mintea [1],
hulita ta grozăvie să nu prăvască,
carea slabilor de fire,
trupeştilor ochi,
oarece frumseţe a avea să pare [2];
cu carea cei mai mulţi,
prin amăgeala necunoştinţii,
rău să amăgescu.
Iar ei (o, de tot rostul [gura] de trei ori lăudaţi)
mai bine prin gauri a lăcui,
de foame a muri,
şi de sete a să topi
au ales decât în tine a lăcui,
[decât] cu bunurile tale a-şi petrece
şi cu desfătările tale a-şi sminti
nepreţăluitele sale osfinţite suflete.
Pre carii tu, o, clevetitoare,
nebuni să fie fost
îi cu bârfala numeşti.
La a cărora nebunie,
cu toţii cu osârdie lui Dumnădzău să ne rugăm,
ca şi pre noi părtaşi să ne facă
şi pre noi nebuni şi fără socotială
să ne socoteşti. /…/

Ah, făţarnică şi pulbere, ce eşti, lume!
Dară cădz bine ştii tu că dragostea
pe toate învince şi biruiaşte [I Cor. 13, 13].
Carea în inema unuia ca aceluia
întrând şi cuprinzând-o,
adecă cea deplină şi adevărată dragoste [de Dumnezeu]
toate acelea carele mai sus mi le-ai pomenit [3]
cât sunt de rele, cumplite şi de straşnice,
toate în blânde, bune şi plăcute să întorc.
Când flămândzeşte şi însănătoşadză,
prin adevărata şi deplina dragoste
de toată hrana dulce şi de toată băutura buă
să îndăstulit satură;
pripăcul cel fierbinte şi ardzind pălitoriu
şi gerul cel iute şi vrăjmaş îngheţătoriu,
în vântul cel de primăvară
şi în revărsatul zorilor suflă să întoarce
şi spre a trupului şi a cărnii slabului om
spre îndemână să primenesc;
gângăniile, jigăniile,
fierile cele vrăjmaşe şi cumplite
blânde şi domolite
i să fac,
cât şi picioarele îi sărută
şi încă şi slujbă îi fac [îi slujesc];
pentru ca să într-un cuvânt dzic,
toate acelea ce împotrivă şi rele sunt,
următoare, ascultătoare şi bune să fac.
Căci că acel deplin Bine (adecă Dumnădzău)
cu dânsul [cu sfântul sihastru] pururea iaste,
şi El de faţă fiind,
nice una îi lipseşte [Sfântului].

Dimitrie Cantemir, Divanul

______________________________________________________

[1] de tot întregul cu mintea = sihastrul, sfântul
[2]Ochilor trupeşti li se pare că lumea este frumoasă.
[3] Lumea prezentase în detaliu suferinţele sihaştrilor în pustie.

Chiar la începutul Istoriei ieroglifice, în senatul reunit al celor două ţări, prima dezbatere amplă e prilejuită de necesitatea de a stabili dacă Vidra e pasăre sau animal: “Tu, Vidro, de ai fi sau din pasăre zburătoare, sau din dobitoacele pe uscat umblătoare, ar putea cineva zice că doar a ambelor părţi în ceva mai dinainte ştiinţa ai fi avut”.

Într-un final, după discuţii aprinse, se hotărăşte ca “Vidra dintr-amândouă monarhiile afară să se gonească şi nici într-un neam de-al lor să nu se mai numească”. Iar Vidra decide că “urmează ca în monarhia celor de apă să mă dau”.

După aproape 300 de ani, Nichita Stănescu îşi intitula un poem  Săgetarea cerbului stretin şi harponarea peştelui Vidros (din vol. Epica magna), în care spunea:

Aşa cum faţă de mişcarea omului
mişcarea ierburilor pare înceată,
Aşa cum faţă de mişcarea brazilor
mişcarea pietrelor pare înceată
mai încet decât starea pe loc a pietrii
e râul Vidros în care înoată peştele Vidros.

Haideţi, vă zic, să pescuim peştele Vidros
îndreptându-ne timpul şi întinzând secunda
ca apa vărsată pe lespede,
iar ziua s-o lungim peste noapte!
Pe Vidros, vă zic, să-l harponăm fără milă,
să omorâm Vidrosul din râul Vidros!

Din oasele Vidrosului să facem stâlpi de casă
şi din solzii lui, şindrilă,
iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru
la nuntă, vă zic.

Poetul care propunea, într-o altă poezie a sa, oificarea caprelor (vol. Operele imperfecte), Nichita Stănescu, a reuşit să implementeze antichitatea gândului în tiparul (foarte) modern al poeziei. Deşi pare ca poezia lui Nichita să nu aibă sens, ea are sens: un sens ascuns în lipsa de sens, pentru că poezia exprimă exact ce scrie.

Pare că între cei doi, Nichita şi Cantemir, stă nu numai o prăpastie de secole, ci şi una de viziune auctorială şi artistică, deşi, în Cartea de recitire, Nichita scria negru pe alb că Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, e un poet mai mare decât Arghezi, Ion Barbu sau Bacovia, un poet care surclasează toată poezia română modernă.

Bineînţeles, se poate obiecta că Nichita  e prea gingaş cu trecutul, aşa cum i s-a reproşat şi lui Eminescu pentru Epigonii.

Însă peştele Vidros, din vânătoarea cu simboluri voievodale şi întemeietoare, de mai sus, nu e singurul pe care Nichita l-ar fi putut împrumuta de la Cantemir.

Dacă ne gândim că, într-una din primele poezii din Sensul iubirii, în Pădure arsă, poetul folosea forma verbală arhaică făcum, întâlnită rar, la Sfântul Dosoftei sau la Cantemir ori în scrierile foarte vechi, e nevoie să recalculăm influenţa literaturii vechi cel puţin asupra limbajului poetic nichitian. Şi s-ar putea să ajungem la concluzii cu totul surprinzătoare asupra celor ca par a fi creaţii lingvistice născute exclusiv de inventivitatea lui Nichita în ambianţa liricii moderniste.

Pe noi ne-a uimit descoperirea faptului că sensul în care a mers creativitatea lui Nichita în planul limbajului poetic e convergent cu libertatea de expresie pe care şi-o îngăduia, la 1700, Dimitrie Cantemir. Şi amintim aici, spre exemplificare, numai câteva din numeroasele sale expresii originale, create dintr-o plămadă lingvistică românească care părea (iarăşi părea !) că nu ar putea să gesteze astfel de cuvinte şi formule expresive (şi multe vă vor aminti nu numai de Nichita, ci şi de Eminescu, de Mioriţa, de Blaga…): câtinţii, feldeinţii, voroavă vorovitoare, tăcere tăcătoare, fireanul firii, cămila nepăsărită şi pasărea necămilită, cuvintele îşi informui, piciorul dropicos şi pasul tremuros, cuvintele la inimă lovitoare, neprietenilor pe buze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim, a ceasului strâmtoare laconeşte a ritorisi mă învaţă, mintea adulmecătoare, păcura zavistiei, arcoase sprâncenele, lacrimi de sânge, spicul părului, străjerul însomnorat, furească umblare, a frunzelor sunare, întunericul nefiinţei, fântâna tăcerii, urechea de pizmă îmbumbăcată [amintiţi-vă de dascălul din Scrisoarea I care-şi îndesa bumbacul în urechi], scămos la minte şi strămţos la cuvinte, îmblătoare inimi, gârla Nilului se iezeşte, sămânţa vântului şi grăunţul apei, inima dospită, mângâioasă faţa câmpului, etc., etc., etc.

În fine, procesul de oificare a caprelor este următorul:

Se albise-n sfărâmare al meu os
iar de timp, ce clepsidros!
Mă uitai urât, frumos
şi smulsei din roşu, roz.
Mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos,
gustul limbii veninos
l-am lăsat târâş, pe jos,
chiar şi blând, chiar fioros,
l-am lăsat târâş, pe jos,
mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos.
Şi deodată, altădată
îmi făcui din sânge, daltă
şi din una pe cealaltă
şi din Dunăre Atlantă.
Stam cu ţapul strâns în mână
nici măcar o săptămână,
făceam oaie dintr-un ou,
din cadavre, un ecou,
de puţea cerul de stele.
Raze fură, ale mele.
Lacrime şi paltine,
muritoare datine,
neobişnuitele,
din streini venitele.

Iartă-mă tu, iartă-mă că o să mor
din vina faptului de a mă fi născut.

De lauda gurilor multe, înţelepţii ca albinele de fum fug.

Sufletul filosof nu numai cum şi ce s-au făcut, ci şi pentru ce aşa s-au făcut cercetează.

Vorba frumoasă la cei cunoscători de n-ar mai sfârşi, încă mai plăcută ar fi, iar cei necunoscători mai tare dulceaţă în basmele băbeşti decât în sentinţele filosofeşti află.

Mai lesne s-ar auzi vorba între ciocanele căldărarilor decât între multe gloate a barbarilor.

Cine adevărul de la rădăcină cearcă ştiinţa în vârful înălţimii află, şi cine adevărul de jos întreabă [cine caută adevărul simplu] cunoştinţa de sus îi răspune.

Unde a socotelii şi a minţii raze nu lucesc, duhurile puterii puţin procopsesc.

Firea ceva în zadar şi în deşert nu face [ci pe toate cu un rost].

Furtuna când vrea să trântească, întâi ridică, şi norodul întâi râde, apoi plânge.

Vremea este oglinda lucrurilor viitoare.

Semnul înţelepciunii este ca, din cele văzute şi auzite, cele nevăzute şi neauzite a adulmeca, şi viitoarele din cele trecute a judeca.

Din fire [firea păcătoasă, alterată de păcat] muritorilor aceasta este dată, ca binele prea lesne, iar răul cu anevoie să se uite, şi laudele cuiva pe hârtie, iar hulele pe table de aramă să se scrie.

Mai fericit este cineva cu strâmt trai la lăcaşul său decât cu toate desfătările în casele străine.

Inima vicleană întâi din minciuna cuvântului, apoi din vicleşugul lucrului se vădeşte.

Adevărat bună este ştiinţa auzirii, dar mai adevărată este ispita vederii.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Filosofia isihastă a tăcerii

…Lupul partea cea mai multă
a vremii tăcerii da
[căci tăcerea capul filosofiei este,
şi încă toată cinstea înţelepciunii
mai mult într-însa se sprijineşte,
de vreme ce aplos a grăi de la maice
şi de la mance ne deprindem frumos şi mult a vorbi,
toate şcoalele, mai prin toate locurile
(nu cu puţină pagubă a tot muritorul!),
pe canoane [legi retorice] ne învaţă.

Iar înţelepţeşte a tăcea
şi vremea vorbei puţine şi grele
prea la puţini vedem
şi învăţătura tăcerii undeva măcar în lume
a se profesui nu auzim.

O, fericita tăcere,
ca totdeauna cu tăcerea ascultăm şi învăţăm
orice ar fi de învăţat
şi pururea din fântâna tăcerii
cuvântul înţelepciunii au izvorât.

Că cine tace mult,
mult gândeşte,
şi cine mult gândeşte
mai de multe ori ce-i mai cuvios nimereşte.
Acela dar, ce
ce-i mai de folos au nimerit,
zic că,
de va grăi, va grăi mai negreşit] .

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Complotul lupilor la apus de soare

Iar când făclia cea de aur
în sfeşnicul de diamant
şi lumina cea de obşte
în casele şi mesele tuturor se pune,
Lupul şi altă soţie [tovarăş] îşi cercă
şi pe altul ca sine află (…)

Deci, după ce părintele planetelor
şi ochiul lumii
razele sub ipoghei [orizont] îşi sloboade
şi lumina sub pământ îşi ascunde,

când ochiul păzitorului se închide
şi a furului [hoţului] ca a şoarecelui se deschide
(că toată fapta grozavă şi ocărâtă
precum cu întunericul se acoperă şi se ascunde
socoteşte,

măcar că şi noaptea are lumina sa,
precum şi pădurile urechi
şi hudiţoşi pereţii de piatră
şi adâncă peştera de vârtoapă [groapă, vale adâncă]
la vedere ascuţiţi ochi au),
lupii împreună
spre locul ştiut se coborâră.

*

Povestea Sfintei Iudita transformată în parabolă

De multe ori ce nu biruieşte omul
biruieşte pomul,
şi împăraţi care toată lumea în robia lor au adus,
pe aceiaşi,
alminterea nebiruiţi fiind,
vinul în robia sa i-a răpit
şi beţia cu mâna muierii i-a biruit.

*

Pedagogia sărăciei

Foamea în toate zilele
muritori a fi ne învaţă
şi este o boală care nedespărţit tovarăş
tuturor părţilor trupului
şi pururea se află de faţă.

*

Nu-l vesteşte nicio aură, nu-l urmează nicio coadă de cometă…

Nici nebunul coarne, nici înţeleptul aripi are,
de pe care de înţelept sau de nebun să se cunoască (…)
Că alminterea, mulţi înţelepciunea cuvântului îndestul au,
iar de lucrul ei prea lipsiţi sunt,
şi dimpotrivă,
mulţi de pompa şi frumuseţea cuvântului sunt depărtaţi,
iar faptele îi arată precum cu înţelepciune a fi încoronaţi.

*
Dragostea

Inima care în dragostea cuiva este lovită,
cu cât îndrăgitul se ascunde şi se fereşte,
cu atâta dragostea
cuprinzându-l îl topeşte.

*

Gura slobodă

Gura desfrânată
mai tare aleargă decât piatra din deal răsturnată,
pe care un nebun cu piciorul
poate a o prăvăli
şi o mie de înţelepţi a o opri
nu pot.

*

Înţelepciunea şi teatrul lumii

Cine în lume este atât de înţelept
căruia altă înţelepciune să nu-i trebuiască?
Cine între muritori
este atât de învăţat căruia
mai multă partea învăţăturii să nu-i lipsească?
Cine în tot theatrul acesta
este atât de ascuţit la minte
care vânt să socotească a altora cuvinte?

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Întotdeauna orbul asupra ochilor, şi şchiopul asupra picioarelor şi surdul asupra auzului, şi hadâmbul [ologul] asupra întregului obidă are.

Cel ce cu tot sufletul aievea în faţă îşi pofteşte lauda, nicio deosebire nu are de acela care prin gurile tuturor pe drept se huleşte.

Norocul aşa de aspru cu muritorii şuguieşte [glumeşte], cât, de multe ori, celea ce şi cu ochii le-ar înghiţi, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi.

Mai bunu-i şi mai de nădejde este dulăul deşteptat decât străjerul însomnorat sau cu vinul îngropat.

Lăcomia, dacă este în săturare nesăturată, cu cât în foame mai nesăţioasă va fi.

De multe ori, cei împietroşaţi la socoteală [dacă sunt luaţi] cu blândeţea mai tare se semeţesc. Iar apoi văzând sila şi nevoia, ca varga de căldură, încotro îi este voia se îndoiesc.

Puţini sunt care întâmplările în vremi schimbătoare a fi ştiu, însă prea puţini se află care cu norocul de ieri astăzi să nu se îndârjească. Căci mai cu credinţă este cuiva trupul fără vas ocheanului a-şi crede decât norocul până în al doilea ceas adeverit şi nemutat a-şi ţinea.

Cei cu socoteală dinainte au ochi privitori, iar din dos socotitori, şi lucrurile înainte mergătoare trebuie oglindă să fie celor dinapoi următoare.

Ispita o dată făcută a înţelepţilor, iar de multe ori poftorită a nebunilor dascăl este.

Cine cu sorbirea dintâi peste ştiinţă se arde în lingura de pe urmă de două ori şi de trei ori a sufla i se cade.

Mulţi, văzând că viaţa le aduce primejdie de moarte, morţilor asemănându-se şi din moarte au scăpat, şi pe alţii cu piciorul pe cerbice [grumaz] au călcat.

Istoricul adevărat – adică [cel]
care istoria adevărat precum s-a avut istoriseşte –
lauda împreună cu făcătorul [istoriei] împărţeşte,
căci acela ce a ostenit lucrul a săvârşi,
iar acesta a nevoit în veci a se pomeni.

Şi încă mai mult pe scriitori decât pe făcătorii minunilor
fericiţi şi lăudaţi a numi
voi îndrăzni.

Căci după armele şi faptele eroilor,
condeiele istoricilor,
de nu s-ar fi pe alb clătit,
încă de demult şi lauda numelui lor deodată cu oasele
ţărna o ar fi acoperit.

Şi aşa, aceia au fost a lucrurilor făcători,
împreună şi muritori,
iar aceştia numelui au fost înnoitori
şi în veci stăruitori.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Giudeţul [judecata] sufletului cu trupul
şi ce înseamnă “sufletul filosof”

Acestea de la Vulpe cu toţii auzind
şi precum [că] adevărul aşa este înţelegând
(că la mintea spre înţelegere gătată
mai tare pătrunde cuvântul adevărului
decât prin moale grosimea trupului ascuţită simceaoa [lama] fierului),
ziseră: „Dară cine între noi poate fi acela
care mai mult sufletul în filosofie să-şi fi crescut
şi după pravile el trupul să-şi fi scăzut?

(Că [căci] cu anevoie este cineva
trupul în toate pe larg şi de saţiu să-şi hrănească
şi sufletul de poftele trupeşti nebetejit să-şi păzească),
(că precum în hrana slobodă
trupul se îngroaşă
şi se îngraşă,
aşa de post trupul vitionindu-se [slăbind],
sufletul se subţie şi învârtoaşă [se întăreşte])
(căci foamea la trup moarte firească,
iar la suflet viaţă cerească
aduce) . (…)

(căci obişnuiţi sunt cei adevărat vrednici
vredniciile sale [lor] de priveala ochilor
şi [de] lauda gurilor a-şi ascunde)
(ce [căci] precum focul în piatra mai vârtoasă
şi în fierul mai îndesat ascuns fiind,
dintr-aceleaşi şi mai tare lovindu-se, scânteiază,
aşa şi sufletul plin de vrednicie,
pe cât mai mult se acoperă,
pe atât mai tare se descoperă)(…)
(căci sufletul filosof asupreală nu are,
de vreme ce toată asupreala suferind
precum să i se facă asupreală nu simte)… .

*

Ierarhia vredniciilor umane este ierarhia darurilor dumnezeieşti

Firea aşa de înţelepţeşte
pe toţi la darurile sale şi-a îndemnat,
cât pe unii în cuvânt, iar pe alţii în lucru,
pe unii în poruncă, iar pe alţii în ascultare,
pe unii în stăpânire, iar pe alţii în supunere,
vrednici, putincioşi şi suferitori
i-a arătat.

Aşijderea, unii în gramatică şi alţii în poetică,
unii în loghică, iar alţii în ritorică,
unii în cea ithică [etică, morală], iar alţii în cea fizică filosofie mai isteţi,
şi unii într-ună, iar alţii într-altă învăţătură şi meşteşug
mai vestiţi şi mai fericiţi,
după a firii orânduială au ieşit
(că ce unul Dumnezeu dăruieşte şi orânduieşte
toată lumea nici a lua, nici a clăti poate). (…)

(că împărăţia firii, precum are domni, senatori,
deregători şi orânduitori,
aşa are şi plugari, şi morari, şi portari, şi chelari).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,
Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,
Pe om din lut şi nevăzute duhuri;
Tu, care din Fecioară întrupare
Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,
Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;

Tu, ce vărsându-Ţi sângele cucernic
Ai sfărâmat a iadului tărie
Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;
Tu, ce-ai deschis a Ta împărăţie
Şi blând Te-arăţi şi milostiv cu mine,
Spre-a-mi face Raiul veşnică moşie;

Ascultă, Tată, ruga mea ce vine
La Tine arzătoare şi plecată,
Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la Tine.
Cum voi plăti, Stăpânul meu, vreodată
Atâtea bunuri mie hărăzite,
Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?

Mă-mbelşugaşi cu daruri nesfârşite,
Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare
M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.
Tu nu pui preţ pe-averi sau pe odoare,
Pe perle, nici pe pietre nestemate,
Căci tot ce e, e-al Tău, Stăpâne mare.

De Tine-au fost făcute-n lume toate,
Şi omul mârşav nici c-un pai subţire
Să se fălească-a fi al său nu poate.
Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire
Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,
Şi cerul, şi tărâmul de sub fire.

Plăcute-astfel de jertfe nu-şi mai fură,
Alt dar decât o inimă curată
Şi închinată Ţie cu căldură,
Şi, toţi să te mărturisească, Tată,
Drept Domn al Israelului, cel care
L-a înecat pe Faraon odată.

Tu vrei doar faptă bună şi-nchinare
Şi toţi să Te slujim, căci ştii în minte
Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.
E mică plata ce ne ceri, Părinte,
Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,

Dar tot ne vei moşteni? ai slavei sfinte.
Prea multă dragoste şi bunătate
Arăţi spre noi, căci cu nesocotire
o preţuim, şi numai cu păcate
Răspundem la a Ta milostivire
Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală
Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.

Cu multă neştiinţă şi greşală
Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare
O inimă plecată cu sfială,
Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare
În faţa Ta, puternice-mpărate,
Şi-ţi risipim averea-n desfătare.

Pân ce Ursitele neînduplecate
vor rupe-al anilor mei fir subţire,
Îmi iartă, Doamne, grelele păcate
Şi-atât de mare ai milostivire
Spre mine, sluga Ta cea vinovată,
Ca să trăiesc cu Tine-n nemurire.

Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,
Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,
Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată,
Greşit-am, Tată, milă ai de mine,
Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,
Şi fă să vin alăturea de Tine.

Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,
Ştiu că tot binele ce va să-mi vie
Mi-l va trimite sfânta Ta povaţă.
Ferice de voi fi şi-n bogăţie
De stare şi avere, dă-mi putere
Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot Ţie.

Iar caznă când avea-voi şi durere,
Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare
Şi să-Ţi slujesc statornic îţi voi cere.
Orice ţi-e voia, Împărate mare,
Nespus de mult mă bucură şi-mi place,
De-ar fi spre bine sau pre grea-ncercare.

Mi-e gândul doar la slujba ce voi face
Măriei-Tale tot mereu, căci Ţie
Cel ce-Ţi slujeşte va trăi în pace
Şi va zbura la cer cu bucurie.

Petru Cercel, Imn

Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul şi domn al Ţării Româneşti între 1583-1585. Pentru mai multe informaţii, vezi aici şi aici.

Poemul a fost publicat, în italiană, în volumul lui Stephano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Veneţia, 1586.

(…) Descrierea moştenirii istorice a lui Dimitrie Cantemir va fi incompletă dacă nu vom aborda câteva probleme, scăpate din atenţia cercetătorilor vieţii şi activităţii domnitorului Moldovei. În primul rând, este vorba de studiile lui Dimitrie Cantemir în domeniul teologiei şi istoriei religiei.

El devine primul savant european laic din sec. XVIII care dă publicităţii cugetările sale asupra Sfintei Scripturi şi, totodată, folosind cunoştinţele sale enciclopedice, prezintă etăţeanului european istoria principalelor dogme ale religiei islamice. Din păcate, până în prezent, lucrările lui Dimitrie Cantemir consacrate temei date, precum şi influenţa lor asupra dezvoltării ştiinţelor umanitare din epoca sa, nu sunt supuse cercetării ştiinţifice.

A doua problemă, insuficient sau deloc studiată de biografi, este activitatea lui Dimitrie Cantemir în calitate de ctitor şi făuritor al lăcaşelor sfinte din Ţara Moldovei şi Rusia. Majoritatea absolută confirmă contribuţia lui la zidirea bisericii Sf. Constantin şi Elena de la mănăstirea greacă Sf. Nicolae din Moscova, precum şi a bisericii Sf. Dumitru din orăşelul Dimitrov (regiunea Oriol).

Totodată, studierea manuscriselor lui Dimitrie Cantemir, precum şi a actelor administraţiei locale din Oriol, Kursk, Moscova ne oferă posibilitatea să constatăm că domnitorul moldovean şi principele iluminat rus a ctitorit mănăstirea Sf. Nicolae din satul Urlaţ judeţul Vaslui, închinată mănăstirii Vatopet din Sfântul Munte, precum şi cel puţin 6 biserici în satele din regiunea Moscova, Kursk şi Oriol.

Această dragoste faţa de credinţa ortodoxă, faţă de tradiţia şi moştenirea spirituală i s-a transmis prin ereditate urmaşilor lui Cantemir. Feciorul Matei construieşte biserica în satul Ciornaia Griazi, fiica cea mai mare Maria – în satul Ulitkino, mezina Smaragda – spital şi biserică la Moscova.

Dintr-o privire detaşată viaţa şi activitatea lui Dimitrie Cantemir a fost şi este studiată destul de amplu – îi sunt consacrate zeci de cărţi, mii de articole ştiinţifi ce şi de popularizare. Dar, odată cu trecerea anilor, generaţii noi de savanţi revizuiesc şi studiază din temelie moştenirea ştiinţifi că şi literară a lui Dimitrie Cantemir, descoperind pagini inedite în biografia sa şi în manifestările numeroaselor sale talente. (…)

Cf. Victor Ţvircun, Moştenirea istorică a lui Dimitrie Cantemir şi contemporaneitatea, în rev. Akademos, nr. 4 (11), decembrie 2008, p. 37-38.

Dară lin suflând austrul adevărului
şi într-o parte dând
poalele hainei adevărului,
grozavă goliciunea minciunii
descoperindu-se
se arată

*

Pe cât lumina soarelui
a lucra poate
în organele văzătoare,
pe atâta ajută
mai dinainte
ştiinţa în minte adulmecătoare.

*

Obişnuiţi sunt muritorii
cu înălţimea staturii,
cu frumuseţea trupului
şi cu împodobirea feţei,
ca şi cu un lucru prea mare de la fire dăruit
a se lăuda
şi încă mai mult între alţii
nu numai
arcoase sprâncenele a-şi ridica,
ci şi sfaturile peste cuviinţă a-şi da
şi socoteala peste măsură a-şi ridica.
[Dar] vrednicia sufletului
nu de pe frumuseţea trupului
se măsoară.

*

Ştiinţa înţelepciunii
nu în scaunele trufaşe şi înalte,
ci în capetele plecate şi învăţate
locuieşte.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Alte poeme aflaţi şi aici.

Pizma veche vă împinge la lucruri noi.

Precum arşiţa soarelui pieliţa mută [schimbă] din albă în neagră, aşa pizma inimii mută gândul din bun în rău.

Precum ştiinţa lucrurilor este lumina minţii, aşa neştiinţa lor este întunecarea cunoştinţei.

La întrebarea grabnică, greu sfat a da, semn de minte ascuţită este.

Dragostea cumpărată pe bani sau pe mâncări şi băuturi, în sfârşitul acelora şi ea se sfârşeşte. Iar dragostea din suflet adevărată în sărăcie şi în foamete slujba vredniciei îşi arată.

Jurămintele între muritori pentru alta [altceva] nu s-au scornit, fără numai [ca] sub numele marelui Dumnezeu, demonul mai (pe) lesne meşteşugirile sale să-şi lucreze.

Cu anevoie un gând în două inimi a se ascunde poate.

Unde urechile adevărului sunt astupate, acolea toate hrizmurile [prorociile, avertismentele] se par basne [basme, minciuni].

Cine-i mai cu multe vrednicii, fie din fire, fie din osteninţă [osteneală], împodobit, acela mai mare cinste trebuie să aibă şi mai tare de la toţi să se iubească, se cade.

Obişnuită este fortuna [soarta], pe cel ce multe haine pofteşte a cerca şi de cele ale sale a-l dezbrăca.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

*

Să vă spun o întâmplare despre providenţă. Când, prin 1998, în nişte împrejurări grele, umblam pe la anticariate şi tarabagii să-mi vând nişte cărţi, întâmplarea pe care eu o numesc pronie a făcut ca nimeni să nu-mi cumpere Istoria ieroglifică.

Toţi tarabagii la uşa cărora am bătut (am avut atunci ocazia să cunosc faţa ascunsă a buchiniştilor bucureşteni şi a comerţului cu carte şi am înţeles după ce criterii se cântăresc cărţile) mi-au oferit un preţ rizibil pe o ediţie de lux, cu care, poate, puteam cumpăra o pâine. Aşa că am renunţat la pâine şi am păstrat cartea. Acum înţeleg de ce tocmai această carte a fost singura pe care n-am reuşit să o înstrăinez.

Vezi şi palatul lui Cantemir din Costantinopol

Drept aceea, fraţilor,
să ne nevoim cu veselie
şi cu cântări,
să prăznuim înnoirea praznicului
acestuia,
şi această vreme de primăvară.

Şi să ne arătăm toţi
Învierii lui Hristos
bucurându-ne
şi ca nişte jigănii [animale, fiinţe]
omorâte de iarnă,
ce-şi leapădă mâhnirea

unde văd toate făpturile întregindu-se
şi iară învie,
cum vedem şi pământului răsărindu-i iarbă,
şi pomii înflorind
şi toate jigăniile jucând,

marea făcându-se lină
şi toată lumea primenindu-se
şi spre bine adăugându-se
şi înnoindu-se.

Şi iată,
acelea sunt fără suflet şi fără grai
şi aşa se bucură
şi se veselesc
şi se luminează Învierii lui Hristos,

cu cât mai vârtos noi, oamenii,
ce suntem în cuvântul
şi în chipul lui Dumnezeu cinstiţi,
datori suntem a ne curăţa fiecare
şi a ne lumina
şi a ne îndeletnici
în veselie dumnezeiască

şi a ne îndrepta pe calea vieţii celei bune
şi să ne înnoim
şi să ne umplem de
mirosenia [mireasma]
şi dulceaţa Duhului Sfânt.

Coresi, Cazania – 1581

…cu tată-meu împreună adesea
fântânile cele de sânge
la rădăcinile munţilor vrăjbii
izvorâtoare cercetam.

Munţii aceştia, departe,
în ţara ce se cheamă Pizma,
se află, spre partea răsăritului,
pe marginea oceanului în sus,
spre crivăţ,
şi în jos, spre amiazăzi,
în lung şi în lat
atâta de mult se trag…(…)

*

Laptele, după descântec,
îndată se închegă
şi mădularele unul de altul
a se lega începură.
După aceea,
vinele peste oase întinzându-se
toate părţile trupului
a se clăti
şi subţirea peste dânsele
pielicioară a se lipi
văzum.

Şi aşa, îndată
o fecioară ghizdavă [împodobită]
şi frumoasă
dinainte-ne în picioare stătea,
care cu ochii săgeta,
cu sprâncenele arcul încorda,
cu faţa sânge vărsa,
cu buzele inima spinteca,
cu mijlocul viaţa curma,
cu statul morţii ridica,
cu cuvântul zilele
în cumpănă măsura,
cu răspunsul
sufletul de la mormânt înturna,
iar cu singur numele Biruinţii,
toată frumuseţea
biruia şi covârşea. (…)

Tatăl meu,
în nerupt lanţul dragostelor legat
şi aşa de tare înfăşurat
văzându-mă, zise:
„Bozul [zeul] dragostei, o, fiule,
fiul Afroditei este,
pe care nu după micşorimea vârstei
(căci pururea copil este),
ci după tare arcul ce trage
şi ascuţită săgeata
ce în ficaţi înfige
cei ce-l măsoară îl cunosc.

Ci cât spre această
a ta de curând scornită patimă
lucrul ar pofti,
fii cu bună inimă,
că acela ce cu cuvântul
şi cu meşteşugul farmecului necromandii *
din lapte fecioară
a face a putut,
din fecioară spre pofta nevestirii
inima a-i pleca
cu mult mai lesne va putea. (…)

Şi aşa, ea ochii de la pământ
ridicându-şi,
ca lumina soarelui în stele
oglindă frumuseţilor ei mă făcu
şi în mine pe sine
şi în grozăvia mea frumuseţea ei
a vedea i se părea
(că ochii dragostelor nu ce este,
ci precum le place văd).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

*necromandie = necromanţie – deşi nu în sensul modern – ,vrajă cu morţi, pentru reîntruparea duhului unui om mort.

Pentru aceasta
şi într-acest chip
a celor vechi şi fericiţi eroi numere
(căci fericirea adevărată
cu cât se vecheşte,
cu atât mai mult
se fericeşte),
care de atâţia mii de ani
şi până acum

din iscusite condeiele scriitorilor,
din tocmite versurile
stihotvorţilor [stihuitorilor],
din împodobite vorbele ritorilor
şi din dulce cuvântare
a tuturor gloatelor
bună pomenirea numelui
nici s-a părăsit,
nici în veci se va părăsi.

Care lucru
vie icoana vrednicelor sale [lor] suflete
şi deplin pildă
următorilor săi [urmaşilor lor] este

(căci toată omenia
şi vrednicia omenească
într-aceasta se plineşte,
ca pe neputincios
să ajute
şi neştiutorului
nu numai cu cuvântul,
ci mai vârtos cu fapta
pildă aievea să se arate).

Acest lucru
singură înţelepciunea firii [1]
pe toţi învaţă,
cu îndemnările sale
pildă ni se arată de faţă,
câte părţi are,
toate în slujba
şi ajutorarea tuturor le întinde.

Soarele [2] tuturor
nu acelaşi ochi caută,
nici pe unii încălzeşte
şi despre alţii
aceasta tăgăduieşte.

Ploile,
precum stâncile umezesc,
aşa seminţele dezvelesc,
lujerele răcoresc,
copacii înfrunzesc,
florile, iarba şi toată păşunea
şi otava înverzesc

şi toate în neamul şi chipul său,
una spre îndemnarea alteia
neobosit se nevoiesc
şi fiecare periodul plinirii sale
a plini se silesc.

De care lucru aievea este
(că fireanul firii
a urma se cade),
iar alminteri
cine firii se împoncişază [se împotriveşte],
pe Făcătorul firii
în meşteşug
necunoscător arată [3].

Nici vreau, prietene,
cu numele firii,
mulţimea pătimirii să înţelegi [4]
(că toată pătimirea grozavă
neprietenă,
iar nu prietenă este
firii).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Pentru autorul Istoriei ieroglifice, icoana faptelor celor bune, care se pictează în cărţi (şi aici Cantemir are în vedere toate cărţile umanităţii), se scrie de către „condeiele scriitorilor” în versuri epopeice sau se povesteşte în cuvântări „împodobite” oratoric sau se rememorează de către popoare, este pilduitoare pentru oameni.

Însă această icoană este identificată nu numai în cărţi, ci în însăşi retorica firii, în oratoria sau în cartea pe care Dumnezeu a înscris-o în cosmos, în toate lucrurile din univers.

Patimile nu fac parte din firea umană, ele sunt împotriva firii. De aceea, patimile şi păcatele omeneşti nu pot constitui o pildă pentru ceilalţi, aşa cum se întâmplă cu faptele noastre bune. Ele nu pot fi icoane şi modele de urmat. Firea celor create de Dumnezeu, care sunt inanimate şi iraţionale, nu le îndeamnă a săvârşi răul, ci descoperă ochilor contemplativi şi filosofici ai minţii noastre armonia terestră şi ordinea cosmică.

Rezultă aşadar că răul nu se află în firea celor create şi că oamenii care îl săvârşesc, fac aceasta împotriva firii şi, implicit, împotriva Făcătorului firii. 

__________________________________________________________

[1] Raţiunile firii pe care Dumnezeu le-a sădit în toate cele create de El.

[2] Dumnezeu „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 45).

[3] Firea tuturor lucrurilor, universul în întregime dezvăluie o armonie, un sens şi o raţionalitate adâncă. Patimile iraţionale şi păcatele omeneşti tăgăduiesc raţionalitatea şi armonia cosmică, pe cele care mărturisesc sufletului omenesc despre raţionalitatea şi nemurirea sa. Păcătuind împotriva firii, omul greşeşte împotriva Creatorului ei şi al lui.

[4] Să nu înţelegi cumva că patimile iraţionale, de care s-a îmbolnăvit omul după căderea sa din Rai, fac parte din firea umană.

Marea este această lume cu valuri multe.
Că această lume
cu adevărat se închipuieşte mării,
că marea pururea
este cu frică şi cu trudă,
fără pace
şi fără credinţă:

unde-i moarte,
acolo arată viaţă;
când dă dulceaţă,
atunci amărăşte.
Pururea este prinsa [în ea] schimbare
şi furtuni de scârbe
şi valuri de lăcomii şi necurăţii. (…)

Călătoria noastră în această lume
este foarte sârguitoare,
ca o apă repede ce cură.
Aşa şi noi curăm [curgem]
şi ne apropiem de moarte,
şi zilele noastre trec
ca o umbră de nor fără de ploaie.

Ca o corabie pe mare
ce o bate vântul spre margine,
ca o piatră din deal la vale
când se răntună [se rostogoleşte]
şi nu să poate opri,
aşa merge de tare
şi viaţa noastră către moarte. (…)

Călătoreşti în ceastă lume
cum ai înota pe o mare
cu valuri şi cu vânturi rele,
unde sunt în toate zilele
furtuni de scârbe.

De o parte bat valurile
boalelor şi a neputinţelor,
de altă parte valurile
năpăştilor şi a sărăciilor,
de altă parte valurile nevoilor
ş’a greutăţilor celor mai mari.

Sfântul Varlaam, Cazania

Celor ce multe lumânări
în citirea cărţilor topesc,
ochii trupului
la vedere se tâmpesc.

Iar celora ce niciodată
pe slove au căutat,
măcar că vederea ochilor
mai ascuţită şi-au păzit,
însă neştiinţa în întunericul
şi în tartarul necunoştinţei
i-a vârât.
[…]

Deci oricine ar fi acela
care acelei nepovestite fericiri
părtaş a fi
ar pofti,

întâi trebuie ca
nu numai a trupului,
ci şi a sufletului mâni
totdeodată
să întindă

şi nu numai cu
ale trupului picioare,
ci şi cu ale sufletului aripi
să alerge şi să zboare

(că alminteri,
leneşilor osteneala
şi pizmătarilor
lipsa şi căinţa va rămânea).
[…]

Lucrul ce întâi
la lumină n-au fost,
Dumnezeu,
din ne a fi [de la nefiinţă],
la a fi [la fiinţă] îl aduce.

Iar lucrul ce odată
la fiinţă a ieşit,
le nefiinţă nici Dumnezeu
Nu-l poate aduce [nu doreşte].

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Aşadară,
cu cuvântul deodată şi porunca
li se plinea
şi precum s-ar zice cuvântul,
deodată cu gândul
pretutinderile
şi la toţi sosea

(că vestea aspră
tare pătrunde
urechile
şi inima înspăimântată
îndată
simte sunetul)

de vreme ce
de alergăturile iuţilor
olăcari [vestitori]
şi de tropotele picioarelor
a neobosiţilor alergători
toată pulberea
de pe toată calea
în cer se ridica.

Toate văile adânci
de tari strigări
tare se răsuna,
toate a munţilor înalte vârfuri
de iuţi chiote
şi groase huiete
în clipă se covârşea

şi toţi câmpii pustii
şi necălcaţi
de groaznice strigări
şi de fricoase lăudări
se împlea.

Nu era, dară,
nici se putea afla
ureche în văzduh şi pe pământ
care,
de straşnic sunetul veştii
şi de groaznic cuvântul poruncii
acesteia,
să nu se sfredelească;

nu era,
nici se afla
într-aceste două stihii [firi]
dihanie [fiinţă],
care de virtutea
şi puterea învăţăturii acesteia
cu mare frică,
cu neîncetat cutremur
şi cu nespusă groază
să nu se clătească…

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

După cum probabil aţi băgat de seamă, limbajul care pare foarte poetic, modernist-avangardist sau postmodernist, este unul propriu cărţilor de cult, cărţilor de rugăciuni pe care le folosiţi zilnic, cei ce sunteţi credincioşi ai Bisericii noastre Ortodoxe. Cuvintele sunt născute şi crescute în Biserică, de aici muzicalitatea, profunzimea semantică, poeticitatea incomensurabilă a expresiilor.

Vestea aspră tare pătrunde urechile şi inima înspăimântată îndată simte sunetul.

Cu cât veste oţărâtă mai de năprasnă vine, cu atâta mai mare tulburare şi grijă scorneşte.

Inima neaşezată [mai] ales pentru lăcomia cinstei [demnităţii], în mai mari valuri înoată decât corabia în ocean.

Îndreptarul nu mai mult pe lucrul strâmb de strâmb dovedeşte decât pe sine de drept.

Nu orbul, ci cel cu ochi judecă de [spre] văpsele [vede culorile] şi cel cu urechi, iar nu cel surd, alege frumuseţea şi dulceaţa viersului.

Precum aluatul mic într-o covată mare toată frământătura dospeşte, aşa un om rău într-o [adunare] publică pe toţi cu răutatea lui amestecă şi-i tulbură.

Mândria, de tot oarbă fiind, precum peste cei mari, aşa şi peste cei mici dă.

Cine neamului său este urâcios, cum poate fi străinilor drăgăstos? Şi ale cărui răutăţi pământul său a le suferi n-a putut, cel străin cum le va putea răbda?

Pizma veche este precum cariul în inima copacului.

[Dacă e mâncată] Fără vreme şi pâinea face greutate stomacului.

Mai lesne ar fi cuiva apă curătoare a popri [a opri] decât limbile multe a stăpâni.

Nu puţină vrednicie [virtute] este şi pentru neprieten adevărul a mărturisi.

Precum se zice cuvântul, că nevinovăţia unuia oţapoc [ca o ţeapă] stă în ochiul altuia.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică