OBICEIURI, DATINI ŞI CREDINŢE ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ – ÎN ALMĂJ

În partea de sud-vest a României se află depresiunea intramontană numită “Ţara Almăjului. Aici găseşti de toate – munţi, dealuri şi lumi îmbinate într-o armonie perfectă cu locuitorii acestor locuri şi ei din vremuri imemoriale. Această coabitare a creat, de-a lungul vremii, un etnotip specific, bazat pe spiritul virtuţilor de bunătate, de înţelepciune, de o modestie, de bună-cuviinţă, de echilibru sufletesc, de cumpătare, singurele virtuţi care au permis o vieţuire paşnică şi armonioasă în comunitate.

Echilibrul spiritului şi frumuseţea sufletului, la almăjeni, s-a exteriorizat într-o frumuseţe corespunzătoare, într-o frumuseţe care constă într-o armonie complexă cu natura şi elementele ei, rezultând o bogăţie indefinită a spiritului uman. Aşa au apărut portul, melosul, dansurile, casa de locuit şi lăcaşul religios ce înfăţişează această armonie şi graţie unică. Astfel, creaţia populară se străduieşte sa exprime complexitatea sentimentelor şi a gândurilor umane, a impresiilor ce i le face natura. La aceste realizări a contribuit şi credinţa creştină, care aici s-a răspândit de la om la om, printr-o transformare reală şi profundă a tuturora, fără a fi impusă oficial.Raportul dintre om şi natură, credinţa almăjenilor au făcut să apară, de-a lungul secolelor, în această zonă o creaţie populară deosebit cu obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza şi Sfântul Ion.

Obiceiuri de Crăciun

“Crăciun” este numele dat în popor marii sărbători a Naşterii Domnului Isus Hristos – la 25 decembrie. Crăciunul Domnului Isus Hristos – la 25 decembrie. Crăciunul este cea dintâi sărbătoare creştină, dintre sărbătorile închinate Mântuitorului.

Poporul român a păstrat din moşi strămoşi o mulţime de datini şi obiceiuri, bazate pe fenomenele naturii, pe care le-a pus în legătură cu Naşterea Domnului, împrumutându-le sens şi caracter creştin, ca de exemplu: colinde sorcova, pluguşorul, pomul de crăciun etc.; la care se adaugă altele de concepţie şi origine pur creştină ca: Vicleinul, Irozii, Steaua şi altele. Aceste datini fac din sărbătoarea Crăciunului una din cele mai mari sărbători creştine, mai scumpe şi mai populare ale Ortodoxiei româneşti.

Crăciunul este sărbătoarea aşteptată de copii şi adulţi cu mare bucurie, atît pentru obiceiurile religioase cât şi pentru cele laice. Copiii se bucurau şi pentru faptul că acum se pregătea mâncare mai bună decât peste an. Sărbătoarea începe cu ziua de 24 decembrie – Ajunul Crăciunului, când are loc colindatul şi pregătirea Pomului de Crăciun.

CONDATUL este un obicei al copiilor şi tinerilor care colindă, obiceiul de a merge de la casă la casă şi de a vesti prin cântec Naşterea Pruncului Ceresc. Este un mod specific al românilor de a serba apropierea Crăciunului. Cete de colindători se deplasează pe la casele oamenilor interpretând cântece de urare/colinde/ şi primind de la gospodari daruri. Textele colindelor, cu un vast repertoriu tematic, reprezintă stratul arhaic al folclorului românesc; majoritatea lor au un conţinut laic, precreştin.>>continuarea aici>>>

Prof.PAVEL PANDURU

„In grădina săteanului de pe Valea Almăjului te va întâmpina acel aer de deal, aromat, care te îndeamnă la odihnă şi la visare şi care îţi vorbeşte de frumuseţea locurilor şi de sănătatea acestor locuri. Sub umbra copacului din grădină, încărcat cu atâta bogăţie de fructe, ai impresia că trăieşti într-un paradis, care îţi vorbeşte de oameni buni şi legaţi de glie, cu toată vigoarea şi sănătatea lor. Cred că atunci când săteanul lucrează în grădina lui, în adierea aceea de vânt sănătos, uită de toate necazurile şi se aprind în sufletul său bucurii şi nădejdi tot mai mari pentru viitor. Grădina, curtea, casa şi tot ce are în jurul său îi dă săteanului nostru bucuria vieţii, pe care o trăieşte, şi acea sănătate sufletească străpânită de optimism”.

ŢARA ALMĂJULUI, Cercetări monografice realizate de echipa Institutului Social Banat-Crişana în anul 1939, Ediţie îngrijită de Ion Marin Almăjan, Editura Mirton, Timişoara, 2003, p. 123

Pentru că aniversările, comemorările sunt momente de comuniune, de binecuvântare şi bucurie, de întărire a credinţei şi a iubirii frăţeşti între oameni, vineri, 30 decembrie 2007, în localitatea Borlovenii – Vechi din Ţara Almăjului ( Caraş – Severin ) – locul unde istoria noastră sfântă trebuie rostită cu evlavie spre a rodi în faptele noastre, almăjenii şi nu numai au cinstit memoria unui ilustru înaintaş, protopopul militar colonel Pavel Boldea, aducându-şi aminte după îndemnul scripturistic de înaintaşii care au purtat cu fală şi demnitate numele de român şi creştin, făcând din acestea obiective majore ale vieţii lor.
Primirea inviţatilor a avut loc între orele 10 – 11 la şcoala din localitate de către organizatori.
Evenimentul a debutat cu un parastas la Biserica Ortodoxă din localitate, oficiat de către un sobor de preoţi almăjeni, în frunte cu Nicolae Pereş, Protopopul zonal. La sfârşitul ceremoniei religioase, preaonoratul protopop Nicolae Pereş a evocat personalitatea protopopului militar Pavel Boldea în faţa unei asistenţe care a umplut până la refuz biserica, subliniind importanţa acestui eveniment pentru viaţa spirituală şi culturală a localităţii şi nu numai. >>>>>continuarea aici>>>>>

– Cu toate că viaţa v-a îndepărtat (geografic) de Valea Almăjului, în sufletul dumneavoastră şi în scrieri acest ţinut este o prezenţă permanentă. Pentru mai tinerii noştri cititori v-am ruga să ne spuneţi ce v-a determinat să purtaţi Almăjul în inimă, cuget, cât şi în cuvânt?
Mai întâi de toate, Almăjul este cerul de deasupra capului din clipa în care am deschis ochii şi m-am trezit în această lume. Almăj sunt pădurile ce străjuiesc de jur-împrejur Valea, depresiunea, sau cum doriţi să-i spuneţi, Almăj sunt dealurile, la vremea copilăriei mele înţesate de pomi fructiferi ca nişte soldaţi din k.uk. „ţvauiunţvanţig Răgăment”, Nera însoţită în curgerea ei netulburată de şirul de sălcii, anini, goruni, până la furtunoasa Dunăre. Almăj este în primul rând casa bătrână de peste o sută de ani populată de miei, purcei, vaci, paseri, îndulcită de făpturile binecuvântate ale bunicilor Călin şi Sofia, ale părinţilor mei Icoana şi Petru. În 1984, cred, în timpul când Ceauşescu se pornise să „sistematizeze” satele României, am publicat în revista „Luceafărul un eseu cu titlul „Satul meu e patria mea” ca semn al protestului meu faţă de monstruoasa acţiune de demolare a satului românesc, a patriei mele. >>>>Iosif Băcilă>>>>>

„Între toate ţările semănate de Dumnezeu pe pământ” se numără şi Ţara Almăjului cu un peisaj mirific şi cu oameni iubitori de neam, muncă şi de Dumnezeu, păstrători ai „Sfintei Tradiţii” româneşti.
Despre sfinţenia locurilor şi a oamenilor care locuiesc aceste spaţii scrie valorosul om de cultură, folclorist şi scriitor Nicolae Danciu Petniceanu în trei cărţi în ultimii trei ani: „Orfeu s-a născut în Banat”- Editura Eurostampa, 2003, „Vrăjitorul din Almăj”- Editura Gordian, 2005 şi „ Rapsodul din Ţara Almăjului”- Editura Gordian, 2005.
Autorul ne prezintă o lume vie cu oameni care îşi arată ataşamentul faţă de Tradiţia almăjană în feluri diferite: prin cântec, prin joc şi dans, prin port, prin scris şi chiar prin mândria de a afirma apartenenţa la ea.
Nicolae Danciu Petniceanu „ un prozator puternic, de un bănăţenism uimitor de energic” (Artur Silvestri) a prins în Vrăjitorul din Almăj, el însuşi o vrajă, şi în celelalte cărţi esenţa spiritului la almăjeni. Îi place să vadă esenţialul din modul existenţial al românilor şi să surprindă profundul din natura umană.
Cărţile acestea sunt rod al reflecţiei cât şi rod al observaţiei obiective şi al unei riguroase documentări. >>>>>Pavel Panduru>>>>>

Din iniţiativa Societăţii culturale Ţara Almăjului din Timişoara a fost reeditată “Monografia comunei Pătaş” realizată la 1910 de preotul paroh al respectivei comune, Vasile Popovici. La vremea ei, monografia a fost considerată de Institutul social Banat- Crişana ca lucrare model pentru mediul rural, adresîndu-se îndemnul către intelectualii satelor, învăţători şi preoţi, de a urma exemplul lui Vasile Popovici.
Pentru curiozitatea cititorului, voi încerca să urmăresc succint elementele care mie mi se par mai interesante, adesea spectaculoase, chiar şi acum , la aproape un secol de la scrierea ei.
Referindu-se la şcoala din Pătaş, care după matricolele bisericeşti ar fi fost în funcţiune încă la anul 1790, dar atestată documentar doar de la anul 1830, Vasile Popovici scrie că “zidirea şcolii s-a făcut pe timpul graniţei militare cu caracter de şcoală naţională. Limba de propunere în şcoală a fost limba română, având 4 clase. Pruncii se înscriau în şcoală la 8 ani.(…) După ridicarea ( desfiinţarea n.m.) graniţei ( 1872 ) şcoala este luată sub îngrijirea Consistoriului diecezan din Caransebeş, până la anul 1890, când autorităţile politice ( austro-ungare n.m.) fără voinţa poporului , luând şcola sub îngrijirea lor , acesta este tratată ca şcoală comunală până în zilele noastre, pierzând din infuenţa sa tot mai mult şi biserica, respectiv confesiunea, ca şi consiliul şcolar şi impunându-se inspectoratul regesc , limba română abia mai este tolerată în citit şi scris. >>>>>Ion Marin Almăjan>>>>>

Acest festival este prilej de întâlnire între prieteni şi rudenii. Aşa cum îi spune numele, este mai ales prilej de prăznuire, de bucurie. Fiind aşa, trebuie să ne întrebăm ce anume sărbătorim, ce anume prăznuim? Iar răspunsul este -Tradiţia unui loc special. In primul rând aş vrea să spun că fiecare „loc” este şi trebuie să fie special; special, deoarece în planul Creaţiei nimic nu este uniform şi plictisitor. Uniform şi plictisitor este doar păcatul şi stăpânirea necuratului. în această înţelegere, cei care suntem şi ţinem de un anume loc, trebuie să ne bucurăm în asta şi deci să sărbătorim acel loc. Iar acestea fiind spuse mai trebuie să menţionez că rostul acestei întâlniri este şi acela de a onora Tradiţia acestui loc în care şi întru care suntem.

Istoria românească şi almăjană, deşi presărată cu dezastre, întreruperi şi dureroase fragmentări de curgere istorică, înfăţişează în acelaşi timp o incredibilă continuitate de trăire duhovnicească. O continuitate colectivă vie a unei înţelegeri străvechi, a diferenţei dintre bine şi rău, altfel spus, a unui model existenţial străvechi, a unei moşteniri bogate, primită şi trecută din generaţie în generaţie. în această înţelegere, Tradiţia este un întreg care cuprinde şi diferitele tradiţii (artistice, sociale, şi aşa mai departe). Tradiţia este un întreg, o entitate vie, care pentru a fi înţeleasă trebuie trăită. Ea nu înseamnă osificarea, căci este un trup viu, ea se schimbă în formă, dar rămâne aceeaşi în duh. Tradiţia înseamnă iubirea de lucrarea lui Dumnezeu şi „iubirea nu cade niciodată” (Sf. Pavel, I Corinteni, 13.) Iar modul în care ne arătăm ataşamentul faţă de Tradiţia noastră almăjană poate fi nesfârşit de felurit: prin cântec, prin port, prin scris, prin simpla mândrie de a afirma apartenenţa la ea. Menţiune specială se cuvine Profesorilor, dascălilor din Almăj, pentru truda rodnică de a păstra şi cultiva Tradiţia almăjană şi încă mai vârtos eminentului colectiv al revistei „Almăjană” (redactor-şef – poetul Iosif Băcilă).

Primii ani ai vieţii i-am petrecut în satul natal, Şopotu-Vechi, aşezat la poalele Muntelui Blidaru, de pe malul stâng al Nerei, din ţinutul Văii Almăjului. Eram mulţi copii şi uliţele sau dealurile din jur fremătau de glasurile noastre crude. Mingea sărea neostenită până îşi dădea duhul, cercul luat de la o roată veche de căruţă îl împingeam cu cocaia pînă picam sfârşiţi, aruncam cacica să nu o prindă adversarii şi număram „caii” (adică paşii de unde pornea şi pînă unde se oprea cacica, un băţ de vreo 25-30 cm, ascuţit la ambele capete), jucam „harţii în gaură”, „de-a pui-opoce” (adică de-a v-aţi ascunselea), sau „în bani” (când dădeam pe rând cu o monedă veche în piatra unui perete şi dacă pica la maximum o palmă de moneda adversarului o câştigai tu). Erau jocuri frumoase şi atractive pe care azi nu le mai recunosc la generaţia telefoanelor mobile. Cum venea vara, satul devenea pustiu. O dată cu vacanţa mare, copiii participau la munca câmpului, dar mai ales la păşunatul animalelor. Cei mai în vârstă, adică bunicii, de cum da frunza fagului, luau oi, miei, vaci, porci şi câini, urcau la munte, acolo unde noi spuneam că este „la pădure”. In accepţiunea almăjenilor, pădurea nu înseamnă doar un grup de arbori şi arbuşti, ci este simbioza de poieni, izvoare, livezi de pruni şi de cireşi, zmeuriş şi rugi de mură, peşti şi raci scăldaţi în apa rece şi limpede, arbori de tot felul, stâni pline cu oi, vulpi, iepuri, lupi ori alte sălbăticiuni, ciuperci şi melci, fragi ori glasuri cântătoare, faguri de miere în scorburi pitulate. Oamenii locului confirmă în cel mai înalt grad frăţia codrului cu românul. Când duşmanii se abăteau pe aceste meleaguri, ei se refugiau în pădurile ce străjuiau satele. Aici îşi asigurau supravieţiurea, cultivând mici lanuri de porumb timpuriu cartofi şi fasole. Laptele, brânza erau baza alimentaţiei, dar apreciau mult şi ce le oferea mama natură: dragavei, macriş, lobodă, urzici, bureţi, mere pădureţe, iepuraşi ori codobelci. Maeştrii în destilarea răchiei, foloseau cele mai diverse materii prime: cireşe amare, mere porumb încolţit dude, chiar boj şi mai ales prune. Se ascundeau în câte un ogaş, lângă izvor, şi zile în şir „mulgeau” alambicul de licoarea ce le uşura oboseala şi necazul, dorul de sat şi frica de duşmani, dându-le ghes la înmulţirea urmaşilor. Apoi, tot aici s-au născut cântecele, doinele inimitabile, mulţimea de legende şi mituri. Pentru mine „La Pădure” înseamnă o colibă făcută din bârne aşezată pe dosul unui mic munte din locul numit „In Baba”, de unde şi porecla noastră de băbeni. Imaginea ei nu pot să o disociez de cea a bunicilor mei paterni. >>>>>Iosif Bădescu>>>>>

Numele localităţii este de origine slavă şi înseamnă Pri-La şi Gora = Munte, adică Prigora = La munte. Ţinând cont de faptul că vechea vatră a satului se afla mai sus decât actuala (adusă „la linie” în anii 1780), numele se potriveşte aşezării.
Dar urme de viaţă omenească pe actuala vatră a localităţii sunt mai vechi. Periegheze şi sondaje arheologice efectuate accidental au scos la iveală urme neolitice în punctul Odăi (pe malul stâng al văii Prigorului, la circa 1 km NV de sat), dar şi o inscripţie romană; Pe dealul Scoc, în punctul Cozaciţa au fost descoperite urme din epoca bronzului, iar pe dealul Gradet (în partea de SE a satului actual), ceramica de tip Coţofeni; o monedă din secolul IV după Christos a fost găsită în hotar, dar nu se cunoaşte locul exact, iar punctele Ruieni, Barovişte şi Ţarova prezintă urme de fortificaţii (1). Dacă cercetările arheologice ar fi reluate prin şantiere, rezultatele vieţuirii umane în Antichitate ar fi mult mai importante şi relevante.
Atât în Antichitate cât şi în Evul Mediu localitatea Prigor era formată din mai multe cătune, aşezate la distanţe mai mici sau mai mari unele de altele, pe dealuri sau pe văi, în păduri sau în lunci. >>>>>Dumitru Popovici>>>>>>

În partea e sud-vest a ţării există o mică Românie, numită Ţara Almajului, depresiune unde se află localitatea Dalboşeţ, adevărată oază de spiritualitate. Aici se naşte, la 12 septembrie 1947 copilul ce va deveni poetul IOSIF BĂCILĂ, din părinţi ţărani, o mamă plină de înţelepciune şi un tată harnic şi iubitor. A fost crescut într-o morală a binelui, a devărului, a dreptăţii, a frumosului, a iubirii de neam şi suprema iubire de Dumnezeu. A început dezlegarea tainelor slovelor la şcoala din satul natal unde aveau valoare „cei şapte ani de acasă“ – ca însemnată zestre pentru copiii satului almăjan. Aici, face şcoala primară şi gimnaziul, iar cursurile liceale le urmează la Liceul „Eftimie Murgu“ din Bozovici.
Atât la gimnaziu, cât şi la liceu, a avut parte de profesori excepţionali de la care a învăţat respectul pentru muncă şi pentru cel ce munceşte, precum şi cultul lucrului „bine făcut“. Între aceştia se remarcă profesorul de limba şi literatura română, David Blidariu, poetul care i-a deschis calea spre creaţie şi poezie.
După terminarea studiilor Universitare, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, se stabileşte, precum, mulţi intelectuali almăjeni (prof. Liviu Smeu, Dănilă Andrei, Iosif Olariu), la şcoala din satul natal – Dalboşeţ, cu scopul de a trezi energiile din mizeria satelor, a da viaţă, a educa tineretul şcolar, a ridica nivelul de cultură şi trai al populaţiei rurale. >>>>>Pavel Panduru>>>>>

CUVINTE, PIETRE, OGLINZI
După moarte,vrem sau nu vrem,
Ne naştem mereu
În fiecare pagină de carte,
În fiecare cuvânt al lui Dumnezeu.
După moarte,vrem sau nu vrem,
Ne naştem tăcând
În fiecare oglindă a pietrei,
În fiecare strălumină a unui gând.

Ne naştem seminţe
Ieri, azi şi acum.
Între maluri de apă , în ţarini, pe drum
Ne naştem tăcere ori cânt dezlânat
La margini de doruri, la margini de sat.
Ne naştem iubire, cu-adevărat ;
Apoi, răsădim în suflete flori
Sub bolţi de luceferi şi privighetori!  >>>>>Iosif Băcilă>>>>>

La început a fost cuvântul… se spune în cea mai celebră şi citită carte din lume. Cuvântul prinde viaţă, se materializează dar, mai ales, rămâne mărturie peste veacuri pentru cei ce vor urma.
În Valea Almăjului cuvântul lui Dumnezeu a creat locuri de o frumuseţe unică şi oameni cu o personalitate aparte, dar există prea puţine documente scrise care să ne povestească despre toate acestea.
De curând, Societatea culturală „ŢARA ALMĂJULUI” şi-a asumat responsabilitatea reeditării monografiei localităţii Pătaş, una dintre cele mai vechi monografii ale unui colţ de Almăj şi din Banat. Lucrarea a fost concepută acum aproape o sută de ani (în anul 1910), de către Vasile Popovici, parohul de atunci al Pătaşului.
Coborâtor dintr-o veche familie de preoţi şi învăţători, care se întinde până la 1760, Vasilie Popovici s-a născut în 1860 în localitatea Pătaş, judeţul Caraş-Severin, ca unul dintre cei 13 copii ai preotului Pavel Popovici. Clasele primare le-a făcut la Şcoala Naţională din Pătaş, apoi la Caransebeş, unde a urmat şi cursurile Institutului Pedagogic până în 1880. A fost numit învăţător titular la şcoala confesională din comuna Sacu, dar între timp frecventează şi cursurile Institutului Teologic din Caransebeş pe care le va absolvi cu calificativul „eminent” în 1884. >>>>>Ileana Craşovan>>>>>

În anul 1773 împăratul Iosif al II-lea a venit la Bozovici, iar Almăjul devenise zonă grănicerească. Almăjenii nu doreau din demnitate să devină grăniceri, dar şi de frica turcilor care treceau munţii şi prădau zona.
Cei care nu s-au supus ordinelor împărăteşti de a deveni grăniceri, s-au retras prin păduri formând grupuri de lotri. Autorităţile îi urmăreau, numindu-i răufăcători şi hăituidu-i ca pe nişte fiare sălbatice.
În 1788 izbucnise un război cumplit, iar turcii invadaseră Almăjul, pustiind satele şi luând robi. Şi, pentru că cele două companii de grăniceri nu puteau face faţă, interveniseră şi grupurile de răzvrătiţi, alungând turcii peste Dunăre. Erau şi ei oameni, aveau familii şi rude şi nu puteau sta deoparte. Fapta lăudabilă le-ar fi adus iertarea dacă ar fi predat armele şi s-ar fi aşezat la casele lor. Altfel, rămâneau pe mai departe lotri. Oamenii de rând nu-i vedeau ca pe nişte hoţi de codru, ci mai degrabă ca pe nişte binefăcători şi ocrotitori. Un asemenea grup de haiduci se ascundea pe dealul Stăniei, din apropierea Prigorului, adăpostindu-se pe la sălaşele oamenilor.
Era o toamnă târzie şi bruma începuse să dezgolească pădurea. Bologa (pentru că el este lotrul din povestea nostră), venea împreună cu soţia cu carul cu fân. Avea pâmânt pe Iabîlcina şi pe Salin şi începuse să tragă fânul pentru iarnă. >>>>>Nicolae Andrei>>>>>

În toamna lui 1996, feciorul meu, Andrei, a fost admis ca student al Şcolii de Medicină a Universităţii Michigan din AnnArbor. Admiterea a fost făcută în baza notelor obţinute în cursul liceului, dar, în plus, el a trebuit să alcătuiască un scurt eseu despre motivele ce îl determinau să aleagă cariera medicală. între altele, el a spus acolo că l-au impresionat mult povestirile despre drumurile făcute noaptea, pe ploaie sau viscol, pentru a-şi vizita pacienţii din satele de munte, care îi alcătuiau circumscripţia, de către străbunicul lui patern, doctorul VIRGIL NEMOIANU din Mehadia, Caraş-Severin, Banat.
Cel ce avea să fie doctorul Virgil Nemoianu s-a născut în 1875 în satul Agadici din Caras. Tatăl lui era preot aşa cum fuseseră înaintaşii lui cam de vreo două sute de ani la vale. A absolvit cu bine şcolile primare, apoi a urmat liceul din Debreţin şi apoi Facultatea de Medicină din Budapesta. Un ajutor material enorm l-a primit din partea unchiului său, Ion Nemoianu, o remarcabilă personalitate a Banatului din a doua jumătate a veacului al XlX-lea. Ion Nemoianu făcuse studii strălucite la universităţile din Budapesta, Geneva şi Lipsea (Leipzig); fusese sub-notar al comitatului Severin, profesor plin la Seminarul din Caransebeş, primar al Caransebeşului (1886-l891), mare promotor al cauzelor naţionale româneşti şi ajutător al nepoţilor lui, pe care i-a voit absolvenţi ai unor şcoli bune şi fruntaşi. >>>>>Alexandru Nemoianu>>>>>

In Valea Almăjului multe femei au nume de floare. Cu siguranţă că bătrânii noştri au asemuit fetele cu florile şi le-au botezat punându-le nume după florile câmpului.Şi, cum toate florile sunt frumoase şi au gingăşia lor, tot aşa şi fetele, fiecare e frumoasă şi gingaşă în felul său.Nu e de mirare că multe femei poartă numele de Floarea, Floriţa, Florina sau Florica, încercând parcă să înmănuncheze frumuseţea tuturor florilor. Alte femei poartă numele unei anumite flori: Sânziana, Crina, Viorica, Gherghina, Brânduşa, Margareta etc. Poate fiecare izvodeşte o poveste aparte a numelui său, dar cine să le ştie pe toate? Se zice că demult, pe Valea B arzului (Almăj) trăia o familie de ţărani muncind din greu, la fel cum trăiau toţi almăjenii. Bărbatul cu femeia sa au rămas singuri, fiindcă le muriseră părinţii. Erau tare chinuiţi pentru că pământul de munte era sărac şi trăiau mai ales din creşterea vitelor. Cultivau ei şi ceva din ţarină, dar de cele mai multe ori recoltele erau atât de slabe, încât munca le era aproape zadarnică. Erau fericiţi însă pentru că se iubeau şi aveau o frumuseţe de fată pe care o chema Brânduşa, ca pe naşa ei. Când fata avea vreo cinci anişori, mama ei îi spuse într-o seară că în curând o să aibă o surioară sau un frăţior. Brânduşa s-a bucurat gândindu-se că va avea cu cine să se joace. Timpul trecea încet, iar fetiţa întreba mereu când o să se joace cu frăţiorul. In mintea ei de copil credea că un nou născut zburdă ca un miel, la câteva zile. Se şi vedea alergând cu frăţiorul ei prin poiana plină de flori, alături de mieii albi ca neaua. Veni şi sorocul naşterii şi, într-adevăr, mama îi aduse pe lume un frăţior aşa cum îşi dorea Brânduşa. Pentru că datina spunea că la trei zile de la naştere vor veni ursitoarele, s-au făcut toate cele de trebuinţă. Naşterea a fost însă grea, iar mama copilului era epuizată. Moaşa venise seara devreme pentru a da o mână de ajutor şi pentru a veghea la ursita copilului. Afară era o vreme ploioasă, cu ceaţă şi cu un vânt care sufla subţire dinspre Nera. Frântă de oboseală mama aţipise atunci când copilul a adormit. Ursitoarele au păzit acest moment, iar moaşa a putut desluşi doar că: „acest copil va fi crescut de sora sa, iar suferinţa nu-1 va ocoli”. >>>>>Nicolae Andrei>>>>>

23 Iulie-10 Septembrie,2007
In 23 Iulie plec in vacanta.
Plec cu sentimente de indoiala si regret.Indoiala priveste ,mai ales, rostul acestui drum si teama ca noua vacanta “romaneasca” sa nu devina un esec.
Zborul de la Detoir la Amsterdam si apoi de la Amsterdam la Bucuresti a fost fara peripetii.
La Bucuresti ma asteapta,cu bucurie si entuziasm,Larissa.Imi pvesteste despre sederea ei in Ciuguzel si mai ales,cu mare bucurie,despre completarea reparaturilor la casa din Ciuguzel si la terminarea unei bai.Micile detalii ale unor incapacitati de intelegere a sorei ei nu au importanta in context.Pozitiv imi pare ca a pus,finalmente,capat stari de subordonare afectiva ,mereu la limita de a se fi lasat santajata afectiv.Aceasta stare s-a terminat.Ca si “inrudirea” continua,(nepoti,neveste de nepoti,copii lor,socrii lor.)
In Bucuresti este o caldura opresiva.Peste 45 de grade Celsius,efectiv in zona mortala.
Vad pe Tanti Miky,complet devastata fizic si psihic,probabil in faza finala.Uica Cori si el mult deteriorat in rau la cei aproape 92 de ani pe care ii are.(Mici remarci ostile,privind prezenta mea in casa Boldea,le trec cu vederea desi ma irita mult.)Otilia fantazeaza despre o eventuala transportare a lui Tanti Miky la Borloveni,”aerul o va intrema”.Pur si simplu Otilia se afla in starea de “denial”,tagaduire, a realitatii. >>>>>Alexandru Nemoianu>>>>>

23 Iulie-10 Septembrie,2007

In 23 Iulie plec in vacanta.

Plec cu sentimente de indoiala si regret.Indoiala priveste ,mai ales, rostul acestui drum si teama ca noua vacanta “romaneasca” sa nu devina un esec.

Zborul de la Detoir la Amsterdam si apoi de la Amsterdam la Bucuresti a fost fara peripetii.

La Bucuresti ma asteapta,cu bucurie si entuziasm,Larissa.Imi pvesteste despre sederea ei in Ciuguzel si mai ales,cu mare bucurie,despre completarea reparaturilor la casa din Ciuguzel si la terminarea unei bai.Micile detalii ale unor incapacitati de intelegere a sorei ei nu au importanta in context.Pozitiv imi pare ca a pus,finalmente,capat stari de subordonare afectiva ,mereu la limita de a se fi lasat santajata afectiv.Aceasta stare s-a terminat.Ca si “inrudirea” continua,(nepoti,neveste de nepoti,copii lor,socrii lor.)

In Bucuresti este o caldura opresiva.Peste 45 de grade Celsius,efectiv in zona mortala.

Vad pe Tanti Miky,complet devastata fizic si psihic,probabil in faza finala.Uica Cori si el mult deteriorat in rau la cei aproape 92 de ani pe care ii are.(Mici remarci ostile,privind prezenta mea in casa Boldea,le trec cu vederea desi ma irita mult.)Otilia fantazeaza despre o eventuala transportare a lui Tanti Miky la Borloveni,”aerul o va intrema”.Pur si simplu Otilia se afla in starea de “denial”,tagaduire, a realitatii.

Beba este sanatoasa tun si in practica vechilor modele de enervare a celor din jur.Mult contribuie,la o atmosfera cat de cat decenta, prezenta Mariei Stoian.O femeie vrednica si eminamente pozitiva.

A doua zi,Miercuri 25 Iulie,merg cu Larissa la Patriarhie spre a venera moastele Sfantului Dumitru cel Nou(Basarabov) si la Biserica “Zlatari” spre a venera moastele Sfantului Mare Mucenic Ciprian.

Colindam prin oras si pranzim la restaurantul “Sylva”.

Orasul este curat si prosper dar diferenta dintre saraci si avuti devine obscena.Dar nu poate fi tagaduit progresul si faptul ca s-a alcatuit o solida clasa de mijloc.

Joi in 26 Iulie,la pranz,plecam spre Ciuguzel.

Un tren civilizat, “intercity”,ne duce pana la Teius.Acolo un tazi ne duce in circa patruzeci de minute la Ciuguzel unde se afla mama Larissei(Sana) si ea mult deteriorata (ramolita).

Reparaturile facute sunt excelente iar prezenta baii si apei curente da intregii case o alta dimensiune.Bucuria si mandria Larissei sunt complet justificate.Un alt dar pe care si-l face singura prin mila lui Dumnezeu.

In Ciuguzel am partede zile placute,cateva foarte calduroase.Oamenii sunt interesanti si captivanti.”Tarania” ardeleana este superba in tot ce are si mai ales prin faptul ca dovedeste o vitalitate tonica si o capacitate de adaptare si conservare, a modelului autentic, uluitoare.

Cu Parintele Valer Gherghel facem o lunga plimbare prin padurea “Asanipului”.Un codru frumos in care vietuiesc jivine de tot felul .Cainele care ne insoteste se comporta cu vitejie desi spre sfarsitul excusiei era macinat de sete.

La Aiud trec din nou prin “cetate” unde este superba Biserica unitariana(evident fost catolica) zidita in veacul al XIII-lea. Este un mic petec de cultura exclusiv maghiara.(Sunt si doua basoreliefuri ale unor “grofi” locali din veacul al XVII-lea, care contin toate stereotipurile ce insotesc ideea de “grof” ungur.)Ma gandesc la diferenta dintre “cultura” occidentala(asociata cu aceasta catedrala) si cultura romaneasca.Diferenta nu este de detaliu ci de esenta,de intelegere a rostului vietii.Cultura occidentala trebuie sa etaleze,sa arate,cea romaneasca cauta doar sa ascunda,sa conserve esenta intima.Cultura occidentala se “faleste”,este ostentativa,cea romaneasca uneste modestia cu eleganta .

In momentul actual modul dezgustator in care “stapanirea” intoarce proprietati catre cei ce au asuprit Neamul Romanesc este dezgustatoare.Sunt intoarse pana si proprietatile “optantilor”unguri.Este o actiune care are de scop marginalizarea economica a Romanilor si eventuala lor desfintare semnificativa,distrugerea identitatii lor.

Este enervanta o anume tendinta de vaicareala.Dar aceasta vaicareala incepe sa se restranga la categoria sociala care,probabil involuntar, a ramas singura care mai duce mentalitile “socialiste”,numarul enorm al pensionarilor.Oameni care de la 50 de ani,sau chiar mai putin, nu mai fac nimic si doar se vaita si privesc cu invidie la restul populatiei care se separa tot mai mult in crestere verticala.Aceasta categorie(pensionarii)foloseste,constient ori ba, formularea lui Rica Venturiano,”ori toti sa traim,ori toti sa muriti”.In chip absolut acest lucru l-a ilustrat un batran dobitoc(“veteran de razboi”) intalnit in trenul Bucuresti-Teius.Batranul natarau agasa pe toata lumea cu nesfarsite si nesuferite povestiri,in care ,constant, chiar neghiobul vetust era personaj central.Ultima lui remarca,”ne rad gainile.Este vremea sa punem piciorul in prag si sa ne apucam de treaba”,a fost primita cu hohote de ras si cu intrebarea,”cam cine sa puna piciorul in prag si cam cine sa se apuce de treaba?”.

Sederea in Ciuguzel a fost placuta si folositoare.

Asa trec de fapt clipele,intotdeauna avand in ele incarcatura de farmec si amaraciune.Masura acestora doua ,cel mai adesea,o da intelegerea limpede a faptului ca fiecare traire este si taramul unei optiuni,constinta ca fiecare traire contine in sine o posibila “criza”,o conditie care ne poate inalta sau cobora.

In clipele de cumpana cei mai multi uita susrsa fericirii si se multumesc sa se vaite si autocaineze,incapabili sa isi asume responsabilitate pentru ce fac si niciodata pentru ce au facut.Dar in clipele de cumpana cei care au o minimala adancime sufleteasca vor sti sa apeleze la sfatul,fara gres,al strabunilor si vor sti sa se increada in sfatul familiilor vechi in care dainuie constinta si amintirea a ceeace este drept si a ceeace este cuvincios.Pentru Neamul Romanesc aceasta vechime de traire si intelegere salasuieste in neamurile boieresti si in egal stravechile neamuri taranesti,copiii pamantului, asa cum a fost el lasat de la Facere.

Aceaste intelegeri si marturisitorii lor sunt parte a “statorniciei firii”,cea care tine lumea in rostul ei vesnic.

Marti in 31 August am plecat spre Borloveni.

Am plecat in zorii zilei ,cu un taxi manat de catre soferul ungur,Zoltan ,un om pozitiv si foarte prietenos.La sase dimineata am avut acces la un tren accelerat,destul de curat,care mergea de la Iasi la Timisoara.Drumul de la Aiud la Lugoj a fost fara evenimente si conform prgramului.(In general am ramas surprins de cat de exact merg trenurile in Romania.).

La Lugoj era destul de racoare si toata dimineata au fost ploi intermitente.

Orasul din nou ni s-a aratat ca frumos,elegant si sigur pe identitatea lui.Exista cladiri monumentale si asezaminte care fac din Lugoj un demn oras central european cu o identitate romaneasca incontestabila.Am mancat la “sala” Dacia,eleganta la limita intimidarii.

La ora doua dupa amiaza am plecat spre Baile Herculane cu un rapid.

Drumul a durat cam o ora si jumatate Am trecut prin superba zona muntoasa Domasnea,Cornea,Teregova si incet,incet am intrat in zona “mea”.La Baile Herculane ne-a asteptat Parintele Gheorghe Vlasie intr-o “Dacie” vetusta si in stare tehnica absolut patetica.Dupa un ceas,cu o scurta oprire pentru aprovizionare cu salamuri si vegetale,am ajuns la Borloveni.Ca intotdeauna intalnirea cu “casa Boldea” a fost,pentru mine, coplesitoare.

In primul rand este constinta vremurilor trecute,salbateca melancolie a amintirii vremilor “fericite”.Care au apus pentru totdeauna si nimic nu le mai poate intoarce si mereu sunt vii in suflarea noastra.Dar apoi este imprejurarea ca locul este viu si responsabilitatea lui ne revine fara putinta de tagada.Un loc pretentios si foarte hotarat.In general sentimentul este ca reintru intr-un prezent in continua expansiune.Chiar si oamenii,copiii celor cu care am copilarit, par replici ale stramosilor,membrii ai aceluiasi rand de oameni.Senzatia de ratacire in timp este mereu acuta.Inca mai vartos in zone fara varsta,padure,pasune, culme de deal,unde miscarile sunt aceleasi si ritmul acelas de la inceputul vremiilor.

Prezenta Larissei acolo si in acele prime momente de reluare a contactului imi da tarie si siguranta,imi verifica si confirma starea de existenta vie.

Actiunile domestice imediate,despachetat,aranjarea in “camere”,cina,conversatia cu vecinii reajeaza viata in fagas si fac lina continuitatea .

Primul “drum” a fost,ca intotdeauna,pana la mormintele stramosilor,unde duce o scurta carare din gradina “mica”.Crucile sunt in loc si primirea ce o am este prietenoasa chiar daca nu cordiala.Deci lucrurile sunt in “regula”.

A doua zi intram in rutina.

Larissa curata zdravan un frigider intoxicat si eu merg prin sat dupa “noutati”.Le aflu la micul si elegantul “cafe” tinut de Gheorghita, unde beau foarte bun “expresso”.

In sat ritmul stavechi continua in anume forma noua.Preschimbarile sunt de decor,multiple dar nu in rau.Esenta si miezul tare al satului sunt aceleasi.Nu cred ca poate fi vorba de pericol existential chiar si in imprejurarea ca numarul locuitorilor scade.(Dar nu trebuie uitat ca mobilitatea lor de deplasare creste si deci mutarea unor copii,sa zicem,la Resita sau Timisoara,nu mai inseamna iesirea din “hotar”, atata vreme cat distanta se acopera in doua,trei ceasuri.).

Oamenii de varsta mea sunt azi batranii satului.Frecvent primesc instiintarea,”domnul cu parul alb”.O primesc cu amestec de surprindere,tagaduire,resemnare,tristete.

Fac cu Larissa un drum la Bozovici,capitala Almajulului.Sat mandru,intins cu enorma personalitate.Nici aici schimbarile nu altereaza identitatea.Ne intoarcem parte din drum pe jos si parte in masina daramata a unui tigan din Rudaria.

Una dintre caracteristicile graniceresti era ca accesul la averea comunitara era strict pe linie barbateasca.Exceptie faceau femeile vaduve pe durata vaduviei.Burse de studii primeau doar fii de graniceri,

Pretul unui lot de pamant se socotea ca fiind valoarea a sapte recolte produse de acel lot.

In Epistola catre Romani,9 in care Sfantul Pavel vorbeste despre cei sub “fagaduinta”,si fals interpretat ca fiind un text despre “predestinare,in fapt se demonstreaza limpede falsitatea credintei in “predestinare”.Demonstratia este impotriva celor care se socotesc ca “alesi” si “predestinati(specific Evreii) si a caror falsa incredintare sta in “faptele” legii.Ei cad, caci cauta sa inlocuiasca singura nadejde,mantuirea prin Iisus Hristos,”piatra de poticnire”.Prin credinta in Iisus avem singura nadejde de mantuire si aceasta credinta ne da starea de “alesi”,”noul Israel”,”Israelul ceresc”.

Monahismul de opereta,scos din context,lipsit de smerenie si cunostinta,se refugiaza in manierism steril si vorba goala.Este samanatorism de prost gust.

Dinamica grupurilor mici,marginale este patetica.Isi creaza standarde si valori care nu au legatura si nu pot avea legatura cu lumea reala.Mereu aceste “valori” sunt infirmate si rezultatul este ca penibilul grup devine tot mai “jignit” si tot mai marginalizat,pana la disparitie.Sinistru amestec de cretinism,incapatanare si neputinta.

Cu Larissa facem o vizita invatatorului din Patas,azi pensionar,Vasile (Vasilica) Popovici si sotiei sale Doamna Lina,bucovineanca din Storojinet.

Amandoi sunt oameni admirabili,intrupare a duhului carturarilor satesti ardealo-banatici.

In casa din Borloveni dulapurile curateniei exemplare au devenit locasuri ale mizeriei.

Corespondenta din anii 50 ai veacului al douazecelea purtata de “generatia Taica”(Romulus Boldea),generatia nascuta in ultimul sfert al veacului al XIX-lea, arata politete,amabilitate,eleganta,caracter.Epistolele ocoleau aspectele detestabile ,dezagreabile, ale vietii imediate dar aratau credinta,nadejde si dragoste fara sovaire.Necazurile erau ale umilintelor zilnice si vietii de mizerie iar grija era pentru cresterea sanatoasa a generatieii viitoare.Acea corespondenta reprezinta poate ultima manifestare plenara a generatiei pozitiviste.

In cursul drumurilor la rau,la “Balta Neagra”,imi vad chipul reflectat in acelasi geam care exista si in vremea copilariei mele.Ma gandesc cum “oglinda” a ramas aceiasi iar infatisarea mea s-a schimbat radical megand spre moarte.

Pe acelasi drum exista “moara taraneasca”.Acea moara macina “pe stanga” ,deci acolo se pot face vraji.

“Doamne,Doamne spita rotii/noaptea joaca toti narozii”.

“Ori vorbeste cum ti-e portul,ori te poarta cum ti-e vorba”.

“Cat traiesc fura si cand mor se fac muroni”.

La Sfanta Maria Mare merg la praznic la Ion Banus.

Vasile Ienea batjocoreste cu cruzime starea de “ginere-n casa”.

Patru Borchescu,”pocaitu” este un personaj ciudat,mereu agitat ,in cautare entuziasta.Lumea nu este suficienta pentru el.Ca mic copil era foarte frumos si gingas.

Impreuna cu Pupu facem un drum in Baile Herculane.Superba bijuterie a turismului din “dubla monarhie”.Cladirile vechi(hoteluri din 1890-1910) sunt devastate.Aflu ca stucatura originara a fost furata iar apartamentul “Imparatesei”(Elisabeth, a fost devastat.

Totusi asezarea isi pastreaza farmecul chiar si in conditiile in care exista un soi de “universitate” avnd faima ca “vii turist si pleci jurist”.

Mancam intr-un spledid restaurant pe malul Cernei.La unicul “internet cafe” imi verific posta electronica.Tot acolo,un barbat si o femeie de circa treizeci de ani, “inspecteaza” site-uri pornigrafice si comenteaza tehnic..Revenim cu taximetristul Gogu,oltean asezat in Luncavita.

La Bozovici targul este tiganesc.Dar satul este prosper si mandru de identitatea lui almajana.

In Prigor platim impozitul pe proprietate,majorat prin neplata in 2006 si 2007 datorata incompetentei .

Puiu Zamela isi potcoveste un cal prin “covaciul” Climenta Iovu.Om rubicond,extrem de puternic si pozitiv.

Violeta continua traficul cu fete ,majoritatea apartind “etniei rrom” si cateva dintre ele evident retardate.

Zaria Imbrescu si primarul Valusescu vin si propun cumpararea unui lot din pamantul “casei Boldea”.Il refuz categoric spunand,”la batranete ma apuc de plugarie” si apoi formal(avand totatul asentiment al coprorietarei,”Tanti”,Miky) “pentru noi acest pamant are o valoare afectiva fara pret si il consideram ca fiind in custodie,apartinand neamului nostru,din trecut si viitor”.

Batranul “Zgaiba” este un personaj anacronic care intruneste toate tristele semne ale nesimtirii batranetii.Peste masura de enervanta este negativitatea senila,continuul refuz si negatie a evidentei.In ciuda fagaduintelor ce mi le-am facut sfarsesc prin a imi pierde rabdarea si a spune adevaruri dureroase.Intentioneaza sa pescuiasca si rosteste,”clocotesc de idei”.

Steluta ,o vecina de origine basarabeana al carei nume este Natalia.isi scranteste mana.Iii este “trasa” de catre baba Ana din Prigor care stie sa vindece asa cum stia mosul Ion Banus si Valsanescu din Borloveni.”Casta” lecuitorilor”.

Primesc cu bucurie vizita vrednicului Profesor Pavel Panduru,directorul scolilor din Prigor,din care a facut adevarate asezaminte de carte si promotie almajana.Imi spune ca in Borloveni caminul cultural va primi numele “Pavel Boldea”(desi anume membrii ai consiliului comunal se opun,banuiesc ca Zaria Imbrescu-Tapineu).(In Septembrie ,2007 aflu ca numirea “caminului” a fost aprobata.)

Dar din nou se dovedeste ca esentiala este cinstirea acelui om bun in casa lui(“casa Boldea”).Restul sunt fleacuri si deci orgoliu marunt.

Cu Ion Banus si cu finul lui teologul Nicolae,nepotul “Stelutei” Dragoi,facem un drum la Semenic.

Locul din nou se dezvaluie in toata spledoarea lui si ziolarea,lipsa de “straini” turisti ma bucura enorm.

Aflu ca “muntele” era loc viu si de enorma importanta pentru Almajeni.Buna parte din platou este inca parte din hotarul Borloveniului si locuri sunt numite drept “crovuri” ale diferitelor clanuri (Banus, Boldea,etc.).Este fara indoiala ca este dainuirea unei importante spirituale,probabil de origine daca.Aglomerarile de pietre,stanci fatuite nu sunt alta decat vechi altare.In unele locuri se spune ca au fost aflate “comori”,probabil tezaure cultice.Aflu ca aceste “comori” pot fi “legate”(blestemate si cu pericol) ori “curate”.

Aerul este pur la limita incredibilului.

Cu Profesorul Pavel Panduru si cu Pupu facem un drum de studiu in toate satele almajene : Bozovici,Lapusnicul Mare,Bania,Dalboset,Rudaria,Garbot,pe care nu le vizitasem.Sunt sate mari,mandre cu trecut si cu viitor.Pulseaza de mandrie locala fagaduinta de dainuire.

Intelectualii locali,spre exemplu directorul scoliilor din Rudaria,Ioan Popovici,sunt toti oameni exceptionali. Copii sunt buni si dornici de a da inainte.(In general copiii pe care i-am intalnit sunt cuvinciosi si in plus activi in viata duhovniceasca;merg la Biserica.)

Din Mehadia primesc gazeta locala “Vestea” si un volum omagial,”Mehadia .Vatra de istorie milenara” in care elogios este pomenit bunicul meu patern Doctorul Virgil Nemoianu si rudele mele Chiticeanu. Publicatiile apar prin truda Primarului Iancu Panduru si a scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu.Comunic cordial cu amandoi.

Caracterizare.

Avea o fata inteligenta,dar moale,marcata de trasaturile unei sensibilitati bolnavicioae.Avea si un soi de blandete excesiva completata de o tendinta de a se mania usor.Educatia lui era bogata dar de felul celor care se capata intr-un mediu si o existenta asigurata,fara pericole si fara proba trairii starilor emotionale.O educatie care in imprejurari dificile in loc sa te apere si intareasca iti sporeste vulnerabilitatea.

Ana “lunga” imi spunea povestea casei Buican.

Tatal Buican ar fi trait cu nora lui si si-ar fi terorizat familia,nevasta Ana, fiul Gheorghe si fica Ana. In consecinta ar fi fost impuscat de fiul sau, taiat in bucati si “raspandit” pe vale Nerei.Crima a fost luata asupra ei de nevasta Ana care ar fi trecut cativa ani in inchisoare.

Fica ,Ana, devine protejata lui Floarea “Bologoane” ,care ar fi si initiat-o intr-o legatura lesbiana.Floarea o imbraca pe Ana foarte frumos si o purta intr-un chip care o facea fata cea mai frumoasa din sat. Ana a fost maritata cu sila cu “Luta” Ghimboasa.

Intr-o alta relatare tot Ana “lunga” spunea ca batrana invatatoare din Bv.,nevasta preotului Alimpe Aldescu,ar fi fost terminata prin vraji facute de catre “Oara” Stoltz,”patasanca blastamata” ,si Anuica din Iablanita,adusa ,pentru a arunca “legatura”, intr-o “cocie”(caruta) si invelita intr-o “procovita”(cerga),ca sa nu fie vazuta de nimeni pe durata implinirii vrajii,conditie sine qua non.

In Borloveni si in Valea Almajului inca mai putem vorbi de o “gura de Rai”.

Conditia vietii este inca edenica.In lumea “globalizata” este unlux neanchipuit ca inca sa stii vaca al carei lapte il bei, porcul a carui slanina o mananci sau prunul din care ai facut rachia.Legatura dintre om si cele din jur este inca personala.Ca asa este am vazut intr-o discutie intre prietenul meu Ion Banus si Petrain Duncea.

Ion i-a dat in folosinta lui Petrian o gradina cu pruni.Ii spunea insa sa culeaga prunele doar atunci cand sunt deplin coapte,cand cad singure din pom.Ii spunea ca sub nici o forma sa nu scutere,”bata” prunii,zicea ” daca prunii sunt batuti cu prajina mie mi se rupe inima”.

Vara 2007 in Borloveni si a fost pentru mine un timp binecuvantat.

Revin in Bucuresti.

Intrarea in Gara de Nord este intotdeauna “salutata” de imaginea cate unui derbedeu urinand la capatul liniilor si intrarea in Bucuresti de incorectitudinea taximetristilor din capul peronului.

Sederea ,de circa o Saptamana, in Bucuresti a fost prilej de hoinareala in oras.

Am facut un drum la Breaza unde,in decor periferic, copilul Matei conduce si supravegheaza conflagratii intergalactice, si la Brasov.

Brasovul,un oras fara egal,era ,in zona centrala, efectiv ocupat de grupuri de turisti israelieni.In gara un betiv imi spune,”semeni cu un actor,esti o personalitate”.Magulit prosteste ii dau cinci lei.

A fost un timp de hoinareala.O vreme limitat “aventuroasa” cand ne alaturam unui alt spatiu(caci spatii goale sau stare fara spatiu nu exista).In spatiul de hoinareala salasuiesc si pot fi intalniti cei cu ocupatii excentrice,creatorii,”originalii”,trandavii dar si declasatii.

Dimineata dvreme in parcuri am vazut “boschetarii”,”jivinele strejinopti”,determinati desi istoviti.

Intre cladirile nou ridicate sunt petece de oras vechi,casute care mai au mici gradini de flori,zarzavaturi si vite de vie,in poarta lor mai pot fi vazuto reprezentanti ai minoritatii neabatute,care staruie.(Asa era o batrana pe strada “Putul lui Zamfir”.)

Ma intalnesc cu Liviu Petculescu si petrecem clipe folositoare si placute.In drum asistam la o bataie in trafic.Intre un gras scarbos si obraznic si un vlajgan corect.Grasul o incaseaza rau.Un incident in care “dreptatea” triumfa imediat si fara drept de apel.

Agasante si incomode,de tipul unui miros rau sau flatulatii publice,au fost manifestarile vicioase si automatismele senile ale lui Beba.Patetice si jenante prin lipsa de continut si de fapt de importanta.

Fac un drum la Cimitirul Belu.

Monumentele vechi sunt in decrepitudine si ele au fost asaltate de imbogatitii tigani. Monumentul Cantacuzino,”ramura Serban Voda”,este in conjurat de morminte tiganesti cu cele mai stupide nume.Dar dezolant este monumentul “Iulia Hasdeu”,asa zisul,”mai sedzi putzin”.

Acel monument “spiritist”,ridicat de catre B.P.Hasdeu dupa ce mintea i s-a tulburat prin pierderea ficei sale,fusese descris admirabil de catre Ionescu-Gion,cronicarul monumentelor bucurestene.Acum toate parafernaliile “spiritiste” sun aruncate intr-un colt,mormintele zac parasite iar cavoul a fost “preluat” de catre tigani.Cimitirul Belu este azi o rusine!

In asteptarea trenului care trebuia sa ma duca de la Brasov la Bucuresti,pe peronul garii din Brasov,o “zaresc” pe Monica Hapei,trecuta la cele vesnice cu patru Saptamani inainte de drumul meu la Brasov.Era imbracata cum o zarisem ultima data si parea neschimbata,in anume fel parea voioasa, la modul “distrat”.

In Bucuresti am colindat in zona “curtea veche”,Cismigiu,Antim, parcul Filipescu,zona “Visarion”,Floreasca, Tei, Herestrau.Orasul mi s-a parut diferit dar pastrandu-si identitatea si de fapt frumusetea.In acelasi timp manifestarile “puterii” sunt dezgustaore,prin cinism,prin nesimtire.Bucati din parcuri pulice sunt “cedate” unor “neica nimeni”,langa monumente istorice(cazul Catedralei Romano-Catolice Sfantul Iosif” fiind cel mai flagrant) sunt inaltate hidoase “blocuri” de birouri,micile parcuelte stradale dispar,case boieresti sunt lasate in ruina,cladiri superbe sunt “date” unor derbedei sau asociatii de derbedei(“grupul 22″),etc.

Fara indoiala ca semnul sub care pun orasul si nadejdea in destinul lui,este al dragostei fierbinti ce o port Aparatorului sau,Sfantul Dumitru Basarabov,ale carui moaste sunt in Biserica Patriarhiei si caruia,ca ravna ce o port, ii alatur pe Sfantul Mare Mucenic Ciprian ,a carui mana se pastreaza la Biserica “Zlatari”.In aceste Biserici si la aceste moaste am fost zilnic sa ma inchin si nu am indoiala ca asta a facut ca aceasta vacanta sa treaca sub semnul bunei cuviinte si a lispei de alcool.

Sandu Galmei,cu a carui familie am avut ceasuri placute,ma duce la aeroport.Zborul a trecut fara neplaceri,de la Bucuresti la Amsterdam am stat alaturi de o tanara antipatica,tipul “frigiditatea sa”,si de la Amsterdam la Detroit alaturi de un scarbos “contractor”(mercenar-criminal) din Irak.La Detroit am fost supus unui control vamal suplimentar.Dar bucuria revenirii acasa a fost in fapt incununarea vacantei mele 2007.

ALEXANDRU NEMOIANU

În toamna lui 1996, feciorul meu, Andrei, a fost admis ca student al Şcolii de Medicină a Universităţii Michigan din AnnArbor. Admiterea a fost făcută în baza notelor obţinute în cursul liceului, dar, în plus, el a trebuit să alcătuiască un scurt eseu despre motivele ce îl determinau să aleagă cariera medicală. între altele, el a spus acolo că l-au impresionat mult povestirile despre drumurile făcute noaptea, pe ploaie sau viscol, pentru a-şi vizita pacienţii din satele de munte, care îi alcătuiau circumscripţia, de către străbunicul lui patern, doctorul VIRGIL NEMOIANU din Mehadia, Caraş-Severin, Banat.

Cel ce avea să fie doctorul Virgil Nemoianu s-a născut în 1875 în satul Agadici din Caras. Tatăl lui era preot aşa cum fuseseră înaintaşii lui cam de vreo două sute de ani la vale. A absolvit cu bine şcolile primare, apoi a urmat liceul din Debreţin şi apoi Facultatea de Medicină din Budapesta. Un ajutor material enorm l-a primit din partea unchiului său, Ion Nemoianu, o remarcabilă personalitate a Banatului din a doua jumătate a veacului al XlX-lea. Ion Nemoianu făcuse studii strălucite la universităţile din Budapesta, Geneva şi Lipsea (Leipzig); fusese sub-notar al comitatului Severin, profesor plin la Seminarul din Caransebeş, primar al Caransebeşului (1886-l891), mare promotor al cauzelor naţionale româneşti şi ajutător al nepoţilor lui, pe care i-a voit absolvenţi ai unor şcoli bune şi fruntaşi.

În plus, Virgil Nemoianu a primit, în mai multe rânduri, stipendii pentru merite şcolare, din partea Fundaţiei Gojdu din Budapesta. (Va fi foarte greu să se aprecieze cât de mult a făcut această fundaţie, aşezată de către un negustor macedo-român, dimpreună cu cea stabilită de marele moşier basarabean Vasile Stroescu, pentru devenirea, trecerea în fiinţă a României „Mari“. Bursele acestor două fundaţii au fost esenţiale pentru a alcătui coipul de tehnocraţi români, banato-ardeleni, care au putut uni Transilvania cu „vechiul“ regat în timp record şi cu o eficacitate absolut uluitoare). In cursul studenţiei, a legat strânsă prietenie cu un reprezantant al ilustrei familii sârbeşti Misie. In una dintre plimbările prin Budapesta, pe unul dintre podurile de peste Dunăre, acest Misie i-a spus lui Virgil Nemoianu că a primii o înştiinţare din partea familiei că un unchi, capul familiei, îşi luase viaţa şi că el devenea cap al familiei, primind şi un inel cu sigiliul neamului. Destul de abătui, el adăugat că are presentimentul că ci în–jm isi va lua viaţa. Virail Nemoianu i-a spus iespre inel: „Lapădă-l în Dunăre“. Misie a păstrat inelul. în 1918 devenea Ministrul Sării în noua formaţiune st Hală sud-slavă „Serbia Mare“, a intrat în afaceri necurate şi câteva luni mai apei şi-a ridicat singur viaţa. Tot în vremea studiilor universitare, Virgil Nemoianu avea să lege prietenie strânsă cu Octevian Goga şi încă şi mai mult, cu Alexandru Vaida-Voievod.

În 1905 Virgil Nemoianu primeşte diplome de doctor în medicină generală şi în toimna aceluiaşi an s-a aşezat în circumscripţia Mehadia. O circumscripţie foarte întinsă, cuprinzând câteva zeci Ie sate de munte, în plus, devine foarte curând medicul oficial al staţiunii Băile Hîrculane, funcţie păstrată până la sfârşi:ul vieţii, şi medic al secţiunii feroviare Topleţ-Domaşnea-Cornea, funcţie de asemenea păstrată până la stingerea din viaţă. (Pe acel fragment de cale ferată era atât de cunoscut, încât prin simpla ridicare a bastonului ce îl purta, trenurile (de marfă ori persoane) opreau spre a-l duce la, ori de la Mehadia). Era vorba de o activitate absolut gigantică, aducătoare de mari venituri, dar epuizantă. Foarte curând se însoară cu învă ătoarea Elizabetha Knejevic (după mamă Nicasinovic) din Vârşeţ. Imediat :şi cumpără o casă spaţioasă şi conforta lila, dar extrem de decentă, la limita irodestiei, pe care o mobilează cu gust, dar fără ostentaţie. Inutil de a-dăugat că aproape imediat devine unul dintre fruntaşii zonei de sud-esl a Banatului şi personalitatea de frunte a Mehadivi.

Mehadia era un sat bine cunoscut si cu un trjcut istoric bogat (ai cărei locuitori îşi ziceau „meginţi“), despre care, în notele sale bănăţene, Nicolae Iorga face ample menţiuni. Aşezat extrem de pitoresc, satul era la limita unui mic orăşel. Existau acolo două biserici (una dintre ele catolică, deoarece trăiau în Mehadia şi un grup de germani şi unguri), mai multe birturi, unul dintre ele, Bertwanger, un adevărat restaurant-ca-fenea, magazine, târg săptămânal, o cooperativă de credit, „Luceafărul“, mai multe birouri financiare (unele, e drept, nu mai mult decât sângeroase cămătării). Mehadia era la vremea respectivă un centru de viaţă naţională românească şi, în asta, un important rol l-a avut şi preotul Coriolan Buracu, ce funcţiona acolo. Dintre familiile mai importante, citez la întâmplare, erau: Chiticeanu, Căpuşă, Popescu, Lalescu etc.

Doctorul Virgil Nemoianu şi-a dorit o familie numeroasă de care a avut parte. Curând i s-a născut un fecior, botezat Ion, dar care s-a stins, probabil de scarlatină, fiind de doar un an. Apoi au urmat la rând Valeria (Leii), Virgil, Elizabetha (Bebi) şi Aurora.

Doctorul Nemoianu era cunoscut pentru sentimentele lui româneşti şi de aceea, când a izbucnit războiul, în 1914 (atunci când a fost anunţată izbucnirea războiului, feciorul de şase ani al doctorului, tot Virgil, a început să alerge şi să cânte prin casă: „dac-aş fi un călăreţ/ ca să am un cal semeţ/ şi pistoale de-mpuşcat/ şi pe cap un coif uşor/ şi cu lance la picior), a fost deportat cu toată familia în Debreţin ca angajat al Spitalului militar. Acolo a fost mereu tracasat de către un agent „secret“, culmea, român din Şopotul Mare, Şorici. Doi tineri rezidenţi, nepoţi ai contelui Daniel Bethleen, l-au văzut mâhnit şi au aflat despre ce era vorba. Fără să spună nimic, cei doi fraţi au pus la cale o cursă pentru Şorici. Au lansat zvonul că doctorul Nemoianu s-ar fi aflat într-o noapte într-o aripă a Spitalui care, cu doar câteva ore mai înainte fusese „carantinizată“, deci în limita strictă a personalului medical şi pacienţilor. Şorici, neavizat de carantinizare, a intrat acolo şi cei doi fraţi, sub pretextul că a încălcat carantina, literalmente l-au zdrobit în bătăi. Câteva zile mai târziu, doctorul Nemoianu le-a spus: „Mă, nu trebuia să-l bateţi aşa rău“. Cei doi fraţi au zâmbit fără să spună nimic. În 1916, cu rangul de căpitan, dar fără a avea dreptul să poarte uniformă, este mobilizat şi, până în 1918, staţionat în ceea ce este azi Albania. Acolo se spune că ar fi legat o prietenie, nu neapărat strict platonică, cu o tânără albaneză, Aurora. Sfârşitul războiului îl află acolo, dar faptul că avea acte de „periculos politic“ l-a ajutat de data aceea. în două zile ajunge la Mehadia, unde familia îl aştepta şi unde îşi începe imediat enorma muncă profesională.

Era muncă foarte grea şi în situaţii critice. Noua administraţie românească abia se înfiripa, o vreme în zonă fuseseră trupe sârbeşti, apoi franceze, într-un cuvânt – era mult haos. în asemenea condiţii, în zonă au apărut câteva bande de tâlhari, între care mai cunoscută a fost cea a unuia zis „Curtu“, cred din satul Cornereva. într-o noapte de iarnă, Curtu a bătut la poarta doctorului, cerându-i să meargă să-i vadă mama bolnavă. Doctorul s-a sculat şi a pornit la drum cu vizitiul lui angajat permanent, Dra-galina (al cărui nepot Gheorghe zis Ghiţă avea să crească în casa doctorului din voinţa feciorului Virgil, cu care va rămâne prieten o viaţă). Doctorul folosea o berlină simplă, cu covergă din piele, care, la vreme de iarnă, se convertea uşor în sanie. Ajuns la destinaţie, el şi-a aşezat pe o masă trusa şi a văzut de bolnavă. Curtu a tras cu ochiul la trusă şi a văzut că printre ustensilele medicale era şi un revolver Browning. Cumva în reproş, el a spus:

„Domnu Doctor, văd că ai Browning“. Răspunsul a venit scurt: „Da tu, mă, n-ai carabină?“.

Între timp, copiii creşteau şi curând fata mai mare, Valeria (Leii), s-a măritat cu notarul din Teregova, Gheorghe Ionescu (în 1948 acesta avea să devină conducător al partizanilor bănăţeni anticomunişti şi, după ce a fost prins, a fost împuşcat). O slăbiciune specială a avut doctorul pentru feciorul Virgil care, spre regretul său, nu a urmat medicina, ci a devenit avocat. (între acţiunile de pomină ale acestui fecior se numără şi următoarea. Nu departe de casa doctorului era magazinul mare al unei rudenii, Chiticeanu. Proprietarul magazinului, Nicolae zis Nica, ţinea lângă tejghea un bici lung, de vizitiu, ca mod de a intimida pe tinerii nestăpâniţi. Tânărul Virgil intra în „bătălii“ cu alţi copii de seama lui, iar când lucrurile se încingeau năvălea în grabă în magazin, strigând: „Uica Nico, biciu“. Astfel înarmat, se repezea afară, unde avantajul strategic era decisiv.) Doctorul Nemoianu nu socializa decât cu puţini oameni din Mehadia, între ei Generalul Cena, ajuns destul de nevoiaş şi pe care, discret, l-a ajutat mereu. Nu l-a interesat politica dar, fiind prieten cu Octavian Goga, a contribuit, prin prestigiul său, la alegerea ca deputat acolo a unui nepot mai tânăr (ulterior mentor al feciorului său Virgil), Petre Nemoianu. (În una din vizite, Petre Nemoianu l-a însoţit într-o călătorie la un bolnav şi pe drum, a exclamat „ăştia toţi or votat cu mine“. Doctorul s-a întors senin şi i-a răspuns: „Ba, să mă ierţi, Petrache, da să ştii că or votat cu mine“.).

Vremea trecea şi totul intrase aparent într-o rutină paşnică. Feciorul Virgil absolvise Facultatea de drept din Bucureşti. (Doctorul nu a mers niciodată în „vechiul regat“. Singurul drum i-a fost până la Strehaia unde, îngrozit de facilităţile „higienice“, a făcut cale întoarsă şi, de atunci, nu a mai trecut munţii.) Faima doctorului Nemoianu se lăţea la fel ca şi bunul lui nume şi reputaţia pentru tolerantă. Un singur exemplu este suficient. Prin anii ’20, un ţigan local, grav bolnav de tuberculoză şi, în plus, amator de băut, mai ales rom, în dialect local „rum“, a venit să fie consultat. Era prea târziu şi mai avea de trăit cel mult câteva luni. Doctorul i-a dat cele necesare şi, între altele, i-a spus să nu mai bea coniac, rachie etc“ fără să menţioneze şi romul. Ţiganul l-a întrebat: „Domnu doftor, da rum mai pot să beau? Doctorul i-a răspuns: „rum poţi să bei“.

În ianuarie 1930, se pregătea nunta fiicei Elisabetha (Bebi) cu doctorul Lalescu, care urma să deschidă o nouă şi absolut necesară practică asociată cu doctorul Nemoianu. Nunta era prevăzută pentru duminică 12 ianuarie 1930, dar sâmbătă, 11 ianuarie, la şase seara, la numai 55 de ani, doctorul Nemoianu cădea fulgerat, probabil de un atac cardiac, în mijlocul familiei, mai având vreme să şoptească doar „Copiii mei. copiii mei“. (Nunta a avut loc, dar. evident, după trecerea perioadei de doliu.) Luni. 13 ianuarie 1930, era înmormântat in cimitirul din Mehadia, prohodit de un sobor de preoţi şi cu o imensă audienţă. Cu acest prilej, învăţătorul G.B. Gheorghe Bălteanu din Topleţ a rostit o poezie (ulterior publicată în „Gazeta Orşovei“). Poezia nu are mari merite artistice, dar ea surprinde o epocă şi existenţa unui om care a avut rost în lume:

I

Un mort iubit ne stă înainte, / Străpuns de-al morţii iatagan / Şi, Doamne, cine nu-l cunoaşte / Pe bunul „doftor“ Nemoian?

II

Cu vecinicul surâs pe buze / Şi în haine simple îmbrăcat, / El vara, iarna, în orice vreme, / Mereu trecea din sat în sat.

III

Domol şi-ncrezător Ia vorbă / Cu ştiinţa lui căuta pe toţi, /Eram la dânsul deopotrivă / Ţărani şi dascăli şi preoţi.

IV

Credea milos la sărăcia / Acestui necăjit popor / Şi multor bolnavi în strâmtoare / Le-a fost părinte ajutător.

V

Iar noi, de-l întrebam de plată, / Răspunsul său era mereu: / „Păi bine, mă, voi popi şi dascăli / Din plata voastră să iau eu?“

VI

Şi acest om bun, creştin la fapte / Ce ieri ne mai vorbea vioi / Ca trăsnetul, fără de veste, / Se duce astăzi dintre noi.

VII

Şi, Doamne, Doamne, câtă jale / Pe casa lui a mai picat, / Că-n loc de-o mândră cununie, / Troparul morţii s-a cântat.

VIII

Dar taina cerului adâncă / Învăluie pe mort acum / Şi faptele vieţii bune / I-arată-al cerurilor drum.

IX

Să mergi în pace, fără frică / Primit vei fi la Dumnezeu, / Că, după Dânsul, sănătate / Ne-ai dat şi tu, din rostul tău.

X

Iar noi, cei strânşi cu duioşie / Şi jale-aici, la groapa ta / Îţi zicem „Cale fericită / Şi cât vom fi, nu te-om uita“.

Mormântul Doctorului Virgil Nemoianu este străjuit de o masivă şi sobră cruce de marmoră, vizibilă de pe şoseaua naţională Bucureşti-Timişoara, atunci când ea trece prin dreptul cimitirului din Mehadia.

(Material primit gratie d-lui Nicolae Lungu, din Timişoara, tatăl cântăreţei LIA LUNGU, din America, după „Meridianul românesc“, 25 mai 2002, din S.U.A. Michigan)

prof. ALEXANDRU NEMOIANU, Michigan

La început a fost cuvântul… se spune în cea mai celebră şi citită carte din lume. Cuvântul prinde viaţă, se materializează dar, mai ales, rămâne mărturie peste veacuri pentru cei ce vor urma.

În Valea Almăjului cuvântul lui Dumnezeu a creat locuri de o frumuseţe unică şi oameni cu o personalitate aparte, dar există prea puţine documente scrise care să ne povestească despre toate acestea.

De curând, Societatea culturală „ŢARA ALMĂJULUI” şi-a asumat responsabilitatea reeditării monografiei localităţii Pătaş, una dintre cele mai vechi monografii ale unui colţ de Almăj şi din Banat. Lucrarea a fost concepută acum aproape o sută de ani (în anul 1910), de către Vasile Popovici, parohul de atunci al Pătaşului.

Coborâtor dintr-o veche familie de preoţi şi învăţători, care se întinde până la 1760, Vasilie Popovici s-a născut în 1860 în localitatea Pătaş, judeţul Caraş-Severin, ca unul dintre cei 13 copii ai preotului Pavel Popovici. Clasele primare le-a făcut la Şcoala Naţională din Pătaş, apoi la Caransebeş, unde a urmat şi cursurile Institutului Pedagogic până în 1880. A fost numit învăţător titular la şcoala confesională din comuna Sacu, dar între timp frecventează şi cursurile Institutului Teologic din Caransebeş pe care le va absolvi cu calificativul „eminent” în 1884. Atras fiind de locurile natale, dar şi de tradiţia familiei, vine ca preot în comuna Pătaş, unde va sluji cu patimă şi dăruire, până la 1929.

Personalitate complexă, preotul se va implica în toate domeniile vieţii, preocupându-l starea morală, religioasă, materială şi culturală a enoriaşilor săi. Este membru al diferitelor societăţi şi asociaţii culturale ca „Astra Română”, „Societatea pentru fondul de teatru român” – filiala Bozovici, prin intermediul cărora se susţineau şcolile româneşti şi se promova limba română, istoria şi literatura poporului român.

Considerând cultura ca parte importantă a fiinţei naţionale, şi-a alcătuit o impresionantă bibliotecă cu cărţi religioase vechi, cu cărţi de istorie şi de literatură, dar şi cu colecţii din ziarele româneşti: „Drapelul”, „Foaia Diecezană”, „Tribuna”, „Luminătorul”, „Gazeta Transilvaniei”, „Dreptatea”, „Tribuna poporului”. La majoritatea din aceste ziare şi reviste trimitea şi articole ce tratau probleme de istorie, teologie şi probleme socio-culturale. A scris o lucrare istorică de proporţii mai mari, numită Istoria poporului român care a rămas doar în manuscris. Dar munca sa de cercetare istorică şi etnografică s-a concretizat în cele din urmă în această monografie a unei localităţi bănăţene. Ea a prins viaţă datorită unei profunde iubiri, dar şi responsabilităţi , faţă de un topos privit drept unic în univers, faţă de oamenii care l-au populat şi faţă de urmaşii lor. Actualul demers cultural se face astăzi cu acordul învăţătorului pensionar Vasile Popovici, strănepot al preotului-cărturar, care ne-a lăsat mărturie cuvântul său.

Deşi era un mic studiu monografic, realizat cu mijloace empirice, lucrarea ne dezvăluie interesante aspecte ale graiului, credinţelor şi obiceiurilor locale de acum peste nouă decenii. Aşa cum însuşi autorul mărturiseşte în scurta sa „Prefaţă”, izvoarele pe care le-a folosit au fost „tradiţiunea vie (…), notiţe din cărţile bisericii, Enciclopedia Română, Istoria Banatului Severin, de P. Dragalina, şi scrierile istoricului maghiar Pesty Frigyes”, toate adunate încă cu mult înainte de 1910.

Autorul propune propria perspectivă asupra satului pe care-l păstorise ca preot mai mulţi ani. Totuşi, există capitole întregi întemeiate pe studiul unor documente vechi, locale, dar nu numai. Este vorba, mai ales, despre datele statistice întinse pe o perioadă de o sută de ani privind naşterile, decesele şi cununiile din sat, dar şi despre inventarierea tuturor familiilor, cu numărul exact de case, porecle, proprietăţi etc.

Cea mai întinsă şi mai interesantă parte a lucrării de faţă ni se pare însă cea destinată datinilor şi obiceiurilor din aceste locuri cu prilejul diferitelor sărbători, religioase în primul rând, dar şi de altă natură. În afara ritualurilor de nuntă, de înmormântare, de Crăciun, de Paşti sau de Anul Nou, întâlnim şi succinte notaţii despre jocurile tinerilor în general, despre şezători sau chiar despre organizarea şi derularea unei vânători. Tot aici găsim un mic grupaj de cimilituri (ghicitori), frânturi de limbă, chiuituri de joc, câteva fragmente de cântece şi doine. Tot acest material etnografic nu e nici dens, nici atotcuprinzător. Aşa cum am specificat de la început, el nu este realizat cu mijloace ştiinţifice ale cercetătorului competent, abilitat pentru un asemenea demers istoric şi cultural, dar asta nu-i ştirbeşte, în ochii noştri, valoarea documentară. Simplul entuziasm al unui intelectual român, fiu al acestui colţ de lume, pe care vrea să îl apere de negura uitării, aşa cum poate el, îl face demn de toată stima şi aprecierea noastră.

Reeditarea, aşadar, a MONOGRAFIEI PĂTAŞULUI, la aproape o sută de ani de la apariţia sa, este motivată în primul rând de faptul că reprezintă o referinţă importantă pentru cei ce poate vor aborda cândva trecutul Almăjului, cu istoria şi datinile sale. In al doilea rând, această reeditare este impusă şi de numărul extrem de mic al exemplarelor rămase din prima ediţie, ori editorul de azi are în vedere şi ideea popularizării ei în rândul concetăţenilor.

Modificările aduse lucrării originale sunt, cel mult, de natură lingvistică: s-au aplicat normele ortografice actuale păstrând, totuşi, pe cât era posibil, formele arhaice sau regionale; au fost îndreptate tacit erorile evidente; s-au dat – în paranteze – numai explicaţiile lexicale considerate strict necesare pentru înţelegerea textului.

Toate acestea au fost făcute, atunci şi acum, din iubire şi respect pentru oameni, pentru viaţa lor, pentru trecut şi viitor, pentru tot ceea ce înseamnă Ţara Almăjului, în sufletul celor rămaşi acolo şi în amintirile celor plecaţi „în lumea largă”.

Prof. ILEANA CRAŞOVAN