În grădina noastră a …nins! Da, a nins! Tocmai acum, în luna mai. Un covor alb de …flori de salcâm s-a așternut peste tot. După ce ne-au înnebunit simțurile cu miresme îmbătătoare, salcâmii și-au cernut floarea peste pământ. De parcă a nins cu …flori…

Primăvara ne oferă atâtea emoții, atâta frumusețe. Daruri „cerești” pentru noi, oamenii….

Mi-am descoperit a doua lună de degradare a anului. Prima era noiembria, şi-o ştiam, o şi acceptam. Avea toate scuzele: ploaia, frigul- n-aveam cum să mă revolt cu vreo stare spirituală mai zâmbăreaţă. O sacrificasem ca luna în care mă cert cu Diana şi nu mă uit la oameni, cu rugămintea mută să nu se uite nici ei la mine (noiembria cere pulovere şi paltoane oricum, n-ai ce să vezi). De la Florar însă aveam ceva speranţe. Ei zic că-i luna în care natura renaşte şi-n care toţi îşi leapădă hainele şi-şi imprimă zâmbete tâmpe pe faţă când remarcă sforţările ceva mai curajoase ale soarelui de a-i scoate din casă. Cere-mi zâmbet tâmp şi recunoştinţă pentru soare- anytime! Dar entuziasm şi încredere nemărginită în superputerile mele… astea două se opresc de mână la intrarea în luna mai şi se-ncăpăţânează să aştepte acolo… ce? nici ele nu ştiu. Da-şi iau o carte-n mână, se fac comode, şi nici la zâmbetul meu ce de obicei mută mări şi ţări nu se clintesc din loc. “Nu, dom’ne, te-am servit juma’ de an- te-ai simţit atât de bine că nici blog nu ţi-a trebuit, mai ia-ţi şi alte stări”. Păi e corect aşa? Tocmai acum, când m-am şi tuns şi lungimea-i prea scurtă şi buclele prea creţe? Mi-a făcut destul rău doamna Naomi cu foarfecele ei, mă mai lăsaţi şi voi să mă întreţin doar cu soare şi apă.
Bine, până una alta trăiesc şi-aşa. Am mai zis că cred într-o zugrăveală uniformă a binelui şi-a răului pe care-l primeşti în decursul unei vieţi şi că ăsta-i la fel la fiecare om, ci doar altfel exteriorizat. Înghit în sec şi nu mai trag de entuziasm şi încredere să vină după mine. Luna asta e oricum capricioasă -ba-i ploaie mare, ba-i întruna soare- Le las să se încarce pe pragul ăla pe care s-au postat.

Îmi tot apare o prezenţă ciudată prin preajmă. Mi-e total indiferentă cam tot timpul. E arogantă, încăpăţânată şi are o teribilă tendinţă să vadă exact golul din pagina plină. Mă enerva, apoi mă lăsa rece. Dar când zâmbeşte- vai de vieţile, inimile şi stomacurile mele. Mi-am băgat în cap de ceva timp că, aşa cum se spune că poţi cunoaşte caracterul unui om după scris, aşa-i poţi desluşi caracterul după zâmbet. Mă uit atent la zâmbetul unui om şi prefer un om cu înfăţişare banală, dar căruia i se luminează chipul când zâmbeşte- parcă arată că are viaţă– unuia cu înfăţişare plăcută dar cu zâmbet gol. Eu când zâmbesc nu prind nicidecum expresia aia de eleganţă intangibilă pe care aş vrea s-o capăt, eu mă deschid toată, parc-aş râde fără glas. Dar omul ăsta are un zâmbet măsurat. Un zâmbet conştient de efectul pe care-l produce cu el. Îi sclipesc ochii şi ia o alură timidă ce nu-i e deloc caracteristică. E unul din zâmbetele care te fac să-ţi laşi masa, casa şi pisica şi să-ţi continui viaţa holbându-te la el până când se întoarce la expresia lui de zi cu zi. Cred că e cu atât mai preţios cu cât nu zâmbeşte des. Asta-i o caracteristică de apreciat la un bărbat -nu zic nimic de femei pentru că eu clar mă agăţ de zâmbet ori de câte ori tre’ să-mi salvez vreo situaţie, dar noi suntem femei, zâmbetul ne e unul din armele cele mai sigure- şi situaţii de salvat avem în fiecare zi, deci noi avem liber la zâmbet toată ziua. Ei au vocea categorică şi privirea îndârjită- n-ar trebui să facă exces de zâmbet. Să-l păstreze pentru atunci când enervează feminitatea şi să-l servească pe post de “ei, şi? sunt un bou şi nu-s niciodată mulţumit; dar ia uite cum zâmbesc- mai vrei să mă duc naibii acum?” Nu, nu, nu. Vreau să te iau acasă şi să mă enervezi iar ca să recurgi la nenorocitul ăsta de zâmbet.
Asta a fost un alt fel de a spune că persoana asta are cel mai frumos zâmbet din lume. Sunt mai multe persoane care au cel mai frumos zâmbet din lume. Dar el are cel mai frumos cel mai frumos zâmbet din lume.

Aş scrie mai des aici dacă aş scrie tot, gânduri şi întâmplări şi ziua întreagă. Dar nu-mi vine să mă dezbrac sufleteşte pe-o pagină aşa, fără de uşa, yală şi zăvor. Secretul unui blog bun e deschiderea asta- şi eu asta apreciez cel mai mult la un blog, asta mă interesează cel mai mult: unde merge, de ce merge, cu cine merge. Ei, pommul meu nu promite să fie blog bun prea curând

Mai voiam să zic. Până acum ziceam peste tot că merg la facultate la Cluj. Pe peretele din faţa oglinzii e şi acum bandana aia cu -clujul are suflet- îndelung căutată şi mult umblat pentru ea. Planul era facultatea la Cluj şi apoi fuga la Bucureşti. Tot la jurnalism merg, asta am ales din primul an de liceu, şi nu s-a schimbat nici acum, când mai e un an până acolo. Dar tot din primul an şi până acum o lună era Cluj-Cluj-Cluj. Sunt încă sigură că acolo aş avea nişte ani mai frumoşi de facultate. Oraşul e construit pentru mine. Aerul e pentru plămânii meu. Oamenii-s unii pe care i-aş aprecia până în măduva oaselor. Mi-aş fi găsit loc şi-n presa de acolo. Trimisesem deja două mailuri la un ziar de acolo pentru o stagiatură pentru vara asta. Entuziasmul şi horărârea urla din mailul ăla- după două mailuri m-au şi primit. Au fost incredibili de drăguţi cu hăbăuca ce n-are nici majoratu’ şi-n loc să mă trimită naibii şeful mare mi-a zis că “nu ştiu ce ţi s-a căşunat ţie aşa pe Clujeanul, dar dacă vrei atât, n-oi fi eu ăla ce zice nu”. Şeful mic mi-a zis că dacă n-ar ieşi cu Clujeanul, mai că şi-ar face el ziar ca să mă angajeze, “după ce ţi-am citit mailul care, tre să recunosc, mi-a dezlegat o seară de vineri foarte creaţă… adică aglomerată şi grea”. Cum să nu-mi vină să fug spre Cluj ca să-i iau în braţe pe toţi cei ce m-au făcut să sar în sus prin casă toată săptămâna ce-a urmat? Dar conştientizarea Bucureştiului m-a tras departe de Clujul ăsta pe care începusem să-l iubesc. Că acolo-i brânza toată. Şi pân’ ajung la brânză nu mă opresc. Deci Clujul a picat, sunt convinsă că e o hotărâre matură şi corectă- cu atât mai mult cu cât la Facultatea de Jurnalism din Bucureşti se dă test de admitere. (adică o să-i doară-n cur că eu de 11 ani am avut medii mari). Şi asta-i bine.

Nu scriu nici o încheiere, las link spre Vincent a lui Don McLean. Cântă (foarte frumos cântă) despre Van Gogh. Tare mi-a plăcut.

But I could have told you
Vincent
this world was never
meant for one
as beautiful as you…

p.s. pictura care-am pus nu-i de Van Gogh.

Asa suna un titlu de poza,sau de postare din luna mai.Poate ca atunci nu i-am dat atata atentie..fotografiei,caci ne uitam afara si vedeam minunatia asta care se numeste flori de pomi,pomi infloriti sau cum vreti sa o numim,in realitate.Realitatea de afara,de acum, ne arata  crengile golase,zgribulite de frig si leganate de vant.De aceea … si pentru ca citind despre descoperirea asta de pe blogul meu,pe un forum,unde era si link catre blogul meu,am avut  o senzatie placuta,zicandu-mi:uite ca si altii se uita,nu numai cei pe care-i cunosc si-i numesc prietenii mei virtuali si altii se bucura admirand florile pomilor si m-am gandit sa pun aici o incantare din natura de primavara,poate ca asa ne vom intoarce pe blogul cel frumos (nu zic cel vechi…ca nu-i batran,are doar 7 luni) si vom rasfoi luna mai,luna florilor,a pomilor infloriti.

Luna mai, luna cea mai curata si luminoasa, cand verdele copacilor este perfect si te imbie la plimbari prin parc, pe strazi, aiurea, fara tinta. Acum insa e altfel, ploua si e frig … Va mai trebui sa treaca un an ca in asteptarea perfectei luni mai. Cred ca in fiecare luna mai am scris despre nostalgiile si visele mele, acum insa nu mi le pot ordona. Cu sigurante el am, exista acolo intr-un colt de creieras, de suflet, numai ca nu le pot asterne…

Sa fie ploile de vina, sau pur si simplu asa a fost sa fie; sa nu am inspiratie…

Mi-aduc aminte mereu de plimbarile indelungi de pe faleza Dunarii, acolo unde salciile te inseamna la visare, la introspectii launtrice… Am un dor nebun de zilele de mai pe care le petreceam linistit in adolescenta, cautand mereu locuri tot mai frumoase in care sa simti ca renasti in verdele nesfarsit al copacilor.

In ficare an, luna mai imi aduce alte trairi, alte doruri nebune, alte dorinte si alte viziuni despre ceea ce ma inconjoara. Cu toate astea, isi pastreaza neschimbat parfumul, ramane impietrita ca senzatie… si ma gandesc acum iarasi la acelasi verde infinit din abia ivitele frunzulite ale copacilor.

Luna mai…

Mi-e un dor nebun de primavara, de frunzele verde crud ale copacilor, de soarele cald si linistitor al lunii mai. Ma uitam astazi la stiri sau retrospectiva sau ce o fi fost… ma uitam la femeia aia care prezenta stirile (Alesandra Stoicescu) si nu-mi venea sa cred ca poate avea atata incrancenare in privire, in voce, in tremuratul specific al buzei superioare…

Oamenii uita sa iubeasca, sa fie buni, sa fie calzi, sa se lase cuceriti de o raza de soare, de o plimbare simpla prin parc, de lucruri simple si linistitoare. Nu mai putem sa ne bucuram si vom ajunge niste robotei care nu vad decat ce se intampla la job, cu cat este alimentat cardul la sfarsit de luna si cam atat.

Mi-e dor de cerul instelat al lunii iulie, de vanticelul cald al lunii mai, de linistea adolsescentei, de momentele de odihna si relaxare totala, de serile de vara cand jucam jocurile copilaresti de la 14 ani. Ce pacat, ca toate se duc si nu ramai decat cu nostalgii… de altfel, nostalgii frumoase, dragi si fara pret.

In luna mai o sa renasc din nou

all my good  memories is in lunile de vara, si pentru mine vara clar incepe cu luna mai.

scoala 3 acuma 3 4 ani luna mai, the best memories.

luna mai 2006… well hai sa nu o lungesc, foarte draga mi luna mai .

asa cain luna mai va dedic tuturor “vis de primavara” de la colibri

si sa nu uitam de gara, locu asta minunat , unde vine si pleaca lumea, unde te duci si de unde vii, unde tot timpul ai sta . locu in care tot este posibil daca chiar vrei .