Încep să uit cuvintele, așa că mă exprim în imagini și-n cântece. Mi-e dor de bucata de Rusie pe care am văzut-o și-am iubit-o, cu oraș răcoros și cu o tăcere altfel decât oricare dintre cele pe care le ascultasem deja. Cu mirosul de usturoi din Cinic și cu plimbările pe marginea canalelor, cu clădirile vechi (dar nu atât de vechi) și cu dinozaurul rus cu care n-am mai făcut concurs de rezistență la băutură. Era un aer straniu. Erau umbre. Era Neva, nu Dâmbovița.

Ascultă cântecul.
United forever in vast, endless space
created in struggle by unhappy race
we’re sunrise of freedom
we’re frozen in ice
united forever in great Russia’s embrace.

From the Arctic Circle
To the southern seas
deserted forests
neverending steps
The unbreakable union
of fraternal states
united forever in Great Russia’s embrace

Slavsya, Otechestvo nashe svobodnoye,
Slavsya, strana moya! My gordimsya toboy!

The rise – the prisoners of starvation
The rise – the damned of the Earth
let’s get them together
let’s break us free
the world is changing
At it’s core

long live great Russia’s motherland
built by the people and their mighty hands
long live young nation
united and free
shining in glory
for all men to see

Liniște.

M-am întâlnit cu marea și nu s-a hotărât dacă să mă primească sau nu.

Dar frumusețea mi-a arătat-o.

păr de mare și am chef de vorbă, dar nu acum.

castele de turtă-dulce, canale pentru neînot, subsoluri

cu pisici și șobolani

dordetine.

Se vede metalistul cum stă și face beah beah. Aici poți asculta despre dânsul. Dacă te consideri prea inteligent pentru așa ceva, poți să clicăi pe cântec și să-l audiezi pe dânsul. Dacă ești prea inteligent și pentru Slavă ciocanului, poți să pleci acasă.

Se iau șapte (cifră magică) oameni și se duc. Zilele care urmează sunt de neîmpărțit. Dacă le ghicești printre șapca cavalerului, bătăi cu perne și plete, ai câștigat cioburile în care s-a spart sticla de vin.

***

Și fiindcă nu pot să scriu despre lucrul frumos fără nostalgie, o să răspund la leapșa Simonei. Prea subiectiv.

Eu nu mă pricep la recomandat cărți. Mereu mi-e teamă că ce mi-a plăcut mie n-o să le placă și lor.

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?

Narcis și Gură de Aur (Herman Hesse). Există viață dincolo de eros, poate chiar mai plină de importanță decât cea de dincoace. Pentru că dragostea și dezamăgirea adusă de ea sunt trecătoare, dar ceea ce contează cu adevărat nu. Eu încă nu m-am hotărât dacă sunt artistul sau cărturarul, dar știu că există astfel de prietenii, cu oameni care văd în tine, dincolo de efemer.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?

Dacă ar fi după mine, i-aș recomanda toate cărțile care mi-au plăcut mie. Cred că am să-l testez (da, ești un hamsterelefant numai bun de experimente) cu Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino și bănuiesc că o să-i placă. Dacă nu, îl neg și-l reneg. Deși nu-i plac caii și nici Agathodaimon, deci totul e posibil.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

Fuziei, povestiri de Charles Bukovski, Parfumul lui Suskind, ceva de Kobo Abe (Femeia nisipurilor)

Danei, Omul care își confunda soția cu o pălărie (nu mai țin minte dacă ai citit-o) de Oliver Sacks sau Boris Vian (de exemplu Spuma zilelor, chiar dacă-i lacrimogenoasă)

Adinei, Magicianul sau Colecționarul de Fowles.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

Emil din Lonneberga (deși din câte am observat, copiii din generația tânără sunt cam deștepți și cărticica asta-i stupidă).  Ferma animalelor, să văd ce înțelege din ea. Kurt Vonnegut, dar cred că ar trebui cenzurat pe alocuri.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?

Toba de tinichea – Gunter Grass. Deși nu prea am cunoscut eu mari aventurieri de-ăștia.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

De ce să-i recomand eu o carte unui dușman? Să-și recomande singur.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?

N-o să înceapă s-o iubească, dar i-aș recomanda povestiri de Dino Buzatti.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?

Orice carte despre „reeducările” de la Aiud, Gherla, Pitești. Jurnalul fericirii. Aici nu există de ce.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?

Alegzei? Vreo carte plicticoasă cu și despre conservatorism sau tradiționalism, că ea-i liberală și vreau s-o torturez. Și Eumeswil.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

Săracul, le-a văzut pe toate. Cred că e foarte supărat și scârbit. Să citească ceva frumos și liniștit. Poezii. De oricare, fiindcă dacă le-a văzut pe toate știe care-i plac.

Leapșa merge la Flonă și  Liză.

Stai sî-ț zâc. Nu iera sărăcii. Baza iera vaca cu lapti. Muljia mama vașili, cî avia douî vași, și lua vrio zăși litri di lapti la o mulsori. Ni dădia sara brânzî, cu smântânî sau așa, goalî, cu sari. Sau ni hierbia lapti, punia în șiaun câti patru-șânși lintri de lapti și aviam o masî, o punia în nijlocu căsii, avia scăunieli mititeli, șî laptili îl punia în nijlocu miesii șî întinjiam cu toț acolu cu mămăligî.

Fășia mama pitî o datî pi săptămânî, avia cuptor mari, încăpea acolu câti cinșipi lipii. Încălzia întâi cuptoru, pi urmî când știa ia, mătura cuptoru șî cu lopata di liemn, băga lipiili. Când li scotia, vinia tata șî rupia așa, una, ieșea abur din ia. Adușia slăninî, o tăia așa fieliuți miși, punia șî ciapî, usturuoi, acolu pi lipia caldî, șî mâncam.

Dacî ni iera foami pisti zî, io luam pâini și smântâniam ualili, li țânia mama sus pi sobî. Marin lua câti o buca’ di mămăligî șî si dușia în grădinî, la lihatu di șiapî, rupia fuoi di șiapî șî mânca cu mămăligî.

O datî pi săptămâni, sâmbăta, si știa, tăia o găinî șî fășia mama tocăniță șî șiorbî, sî hii zamî, sî ni săturăm. Mai rar ni hierbea carnia șî o mâncam așa, cu usturuoi.

Pi urmî mai fășia mama bulgur prăjât. Chisa grâu, pânî-i chica pielița șieia, pi urmî punia douî căni di uliei, cî avia uliei mult, șî îl prăjia, pi urmî turna apî pânî si îngroșa șî si umfla grâu. Mai punia șî jumieri sau slăninî, când avia.

Mai fășia mălai, scrob, lapti îngroșat, chisălițî vara. Iera frumos. Ierau buni tăti.

Vin nu pria biam. Cari ieram mai mari, ni dădia un pahar la duoi, iar la șeia mai mititei, li băga mama deștu în pahar șî li dădia sî sugî, ca sî nu li hii poftî. Ieram nouî copchii.

***

Asta mi-e liniștea. Și bonus:

Dacî ar fași acu partidu verzâlor (n.r. verzii=legionari), apâi io aș vota cu ii. Păi știi tu cum ierau așeia? Dacî nu ierai cu iei, ti împușcau, umblau cu chistuali! Păi sî si facî acuma iar, sî viezi cî tuatî România votiazî cu iei.

O colonie de căței care își au sălașul în Grădina Publică. Ei au frumusețe.

O săptămână în Craiova minima cu unii dintre cei mai frumoși oameni pe care țara asta i-ar putea produce.

Ficatul lui Minculescu servit în cantină la prânz și cină.

Chitară, vin, vodkă, jack, bere, băncuțe și fericire. Atmosfera decadentă de la băncuțe ziua, când trebuia să faci slalom printre sticle. Dar noaptea dădea o altă aură locului.

Cântece și discuții care eludează curba spațiu-timpului și nu țin cont de somn și de venirea dimineții.

Concert folk cu foc de tabără fără foc, fabricat artizanal din ghiozdane și cu copii deveniți dragi stând pe jos în piața craioveană și jonglând cu cuvinte în timp ce muzica le dă stare de vamă.

O piatră verde primită și o celtică oferită.

Întinși pe iarba verde, primim cu bucurie privirile invidioase ale celorlalți.

Imnul ad-hoc făcut olimpiadei de socio-umaaaaneeee și fluieratul lui Alifantis din Singur devenit parolă și semn distinctiv, fluierat pe străzile orașului la ore târzii.

Manelarul de la non-stop care nu înceta să se mire de noi.

Ca să ajungi la olimpiada la filosofie, aproape musai trebuie să fii rocker, iar ca să iei premiu, e necesar să fii de dreapta. Lucruri comfirmate empiric. Care nu pot decât să mă bucure.

The paradigm.

Insigna mea cu Indubitabil.Apodictic. apreciată la adevărata ei valoare.

Ultima olimpiadă națională și cea mai frumoasă.

Lacrimile prilejuite de plecarea lor, multele îmbrățișări de joi, ultimul cântec la chitară.

Hug în gară cu Flo. Scurt scurt scurt.

Nu pot să spun decât că vreau înapoi.

Sunt o gară în care uneori vin trenuri din care coboară astfel de oameni. Aș putea să îmi închid porțile și să-i păstrez? …trebuie totuși să îi las să plece.

Mulțumesc.

M-am trezit dintr-un vis dubios în care personaj principal era Conformistul, personaj pe care nu l-am visat niciodată.

În cinstea venirii primăverii, iar mă doare stomacul constant. Fuck it și trăiască Omeprazolul. Nu, nu-l chinui cu cola în fiecare zi, mâncare fără program și cu intermitențe, mestecată în grabă. Vi se pare, eu sunt foarte sănătoasă, niciodată n-aș putea face așa ceva. Stomacul meu și cu mine suntem buni prieteni. Ne înțelegem tot atât de bine cum mă înțeleg eu cu tot corpul meu, adică ne disprețuim reciproc și ne dezamăgim când ni-i lumea mai dragă.

A stat la mine pentru o zi o femeie înfricoșătoare, constând în sora străbunicii, aflată la frageda vârstă de 95 de ani. Care avea o plăcere sadică în a mă pupa ori de câte ori mă prindea prin apropierea sa, și desigur în a vorbi mereu mereu mereu mereu fără oprire neîncetat chiar și prin somn (bine, asta ar putea fi o boală de familie, dar la noi nu se mai manifestă așa agresiv) . Mă speria. Bine c-a plecat (s-a trezit la 4, ca să prindă primul maxi-taxi pentru la țară, care este la 5. Câtă vitalitate).

Așa. Am fost la Schimb de cărți, unde n-a fost în niciun fel, pentru că singura dată când aveam cu adevărat chef de vorbă a fost acum două ediții. Am descoperit focul. Mare greșeală au făcut ăia din Tiulip Noar că au pus chibrituri pe masă, fiindcă eu am simțit nevoia să le aprind. Plictiseala justifică accesele de piromanie. A, da, bă trenzilor care sunteți voi trenzi și veniți în barul ăla, și voi patronilor, să beți voi bere la 330ml. Cine a mai inventat mă și berea la sticlă mică? Ce, e nectar? Înțeleg c-a venit criza economică, dar eu nici măcar nu-mi imaginam că ar putea exista Ursus la 330, îl vedeam așa, o bere mai serioasă, mai din topor (da domle, eu am crescut cu Premium la kil, să nu v-aud.).

Iar din seria culturală:

“Sus, cerul înstelat, jos, sângele vărsat”, zic Phoenicșii în Nesfârșita luptă. Iar Kant, în cea mai cunoscută cugetare (eram să zic maximă, dar mi-am amintit la timp că el dă alt sens maximei), spune că “Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”. În concluzie, iată ce dă legea morală. Blada.

Și ce-am uitat menționez, dar mi-am adus aminte ieri. Pe Timișoreana scrie că “Trei secole de tradiție”. Pe Istoria critică a lui Manolescu, “Cinci secole de literatură”. El zice că s-a luat după niște chinezi la nume. Eu spun că l-a pus la o bere.

Iar mă duc la școală (pentru trei ore) să mă frustrez eu pe mine mă mi m.

Mi-e poftă de un bal mascat la care să mă îmbrac în mine.

Ca să fiu în pas cu moda de pe bloguri, ultima citire a lui Kant pe anul ăsta. Dragă domnule Kant, cartea ta mă secătuiește de energie. Dacă mai trebuie și să extrag idei din ea, cu atât mai mult. Și sentimentul că mă străduiesc în van e din ce în ce mai puternic.

Acum ar trebui, desigur, să fac un bilanț, dar eu nu știu să-mi măsor timpul în ani calendaristici. Poate în ore, cu plăcerea mea de a mă uita des la ceas. În oameni frumoși, în locuri văzute, în a-fi-sau-a-nu-fi-eu. Și de-astea au fost destule, în special oameni noi care mi-au devenit dragi.

Și aici trebuie să o menționez, discriminând, cum fac de obicei dealtfel, pe Flo. Pe al cărui blog zău că nu mai știu cum am ajuns și în vorbă cu care nu mai știu cum am intrat. Cert e că, de ziua copilului, Dina, fără cățel și purcel deși ar fi sunat bine, s-a aburcat în tren și dusă a fost la Buzău. Unde sunt parcuri, lacuri, Felinare și ea care încă îi mai e dragă. Și-o să-i mai fie. Drept pentru care îi urăm lui Flo fericire și-i sperăm bine. Copilă dragă. (uite-așa am simțit, să zic preponderent de ea).

Și dincolo de discriminarea pe care am făcut-o, mai sunt mulți ei și multe ele pe care ar trebuie să îi menționez și care s-au intersectat cu mine anul ăsta. În special un el și-o ea, cărora nu le dau link fiindcă așa cred eu de cuviință, cum mai cred că se vor recunoaște. Dacă nu, cu atât mai rău pentru voi.

Apoi, cărțile citite și zâmbetele împărțite prin alte orașe.

Pe urmă, mâine o să fiu aceeași. Acum am chef să cânt ceva folk, dar melodiile care-mi plac nu prea se cântă de una singură. Sau de unul singur.

Ori poate să mă tund și să fiu urâtă.

Bețivăneală plăcută, vouă.

Omul preferat : …el…

Cartea preferată : Eseu despre orbire de Saramago. Saramago care a devenit Scriitorul.

Locul preferat : Cluj

S-a terminat. Mai vreau.

(Clujul văzut de Dina e plin de oameni frumoși și deștepți, pe care ea stă și-i ascultă aBerând. Un Someș pe care dacă stai pe pod ai impresia că se deplasează cu tine. O biserică reformată macabră. Străzi. Noroi pe cetățuie. Facultate vizitată. Mâini curajoase. Bodegi pline. Somn înghesuit și puțin, multe ore în tren. Lipsă de cocalari. Clujul a vrut să o cucerească pe biata fată și s-a prezentat impecabil. Pentru găzduire, foarte mulțumesc. Maramureșul istoric, paradigmă, Dan Puric, Odin. Ce-ar fi?…)

Azimăduclașcoalăazimăduclașcoalăazimăduclașcoală. Încerc să mă conving, da. Am latina, la latină e frumos, e cu femeie deșteaptă, mie îmi plac oamenii deștepți. Ce-mi mai plac.

Toată ziua prin zăpadă vine lumea să o vadă săniuța e ușoară fuge parcă zboară. Incantația mea pentru zăpadă continuă, mi te alături?

Ziua bună de ieri a fost bună, dacă te întrebi. Fiind eu un om norocos (nu ca omul norocos al lui Paler, care încă mai cred că e inspirat din Zbor deasupra unui cuib de cuci) când cer bodegă primesc bodegă, și plimbare, și pălăvrăgeală, și bunădispoziție. Și chef de plecat la munte (irealizabil în viitorul foarte apropiat, semi-realizabil în cel un pic mai îndepărtat) accentuat. Deși cheful de plecat, oriunde oricum, e prezent des la mine. Mai mereu. Instabilitate.

Am terminat Dragostea nu moare și mai bine n-o citeam, parcă a făcut din Maitreyi o femeie obișnuită. Până la urmă, adevărul nu-i așa frumos. Nu-mi lua poveștile, tu indiancă. Lasă-mă să cred în Eliade. Nu mi-l discredita tu, nu îl transforma. Uite de asta noi (femeile) nu trebuie să scriem romane. Și cu atât mai puțin din cele cu pretenții de veridicitate. Uite, de data asta și eu prefer povestea. Și scriitorii bărbați, care știu să fie.

Nevoia mea de poezie l-a luat de la anticariat pe micul suprarealist Paul Eluard. Cu el m-aș duce în Felinare, am rămas eu cu impresia că ziua, sus, e un loc potrivit pentru citit. Să mă scuzi dacă mă înșel, dar acolo, la tine, totul pare posibil. Am rămas eu cu o impresie prea frumoasă, copilă.

Mi se hrănesc dorurile și mi se încurajează cîte un vis, câte mai multe. Uneori cred în frumusețe interioară. Alteori o văd pe cea exterioară.

Probabil că atât. Mă duc să-mi plimb bocancii, ei n-au cunoscut, oricum, prea mult din lumea asta. Deocamdată.