Crestinismul originar este cult demonic Acei care au avut tangente cu crestinismul ca religie, în special cea crestin ortodoxa, vad la suprafata o credinta a compasiunii si a milei fata de om. Aparentele pot însela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multa lumina asupra adevaratei ei esente. Sa începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde crestinismul a pornit doctrinar.

Referintele citate sunt din Biblia sau Sfanta Scriptura, folositã de Biserica Ortodoxa Romana. Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis masiah) din ebraica. Înseamnã “unsul”, apelatia data de evrei celui care trebuia sa vina trimis de Iehova sau Iahve (numele dat de ei lui Dumnezeu) ca sa îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia sa îndeplineasca în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum si scaparea de raul uman si social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebut, Lucifer, etc.

Venirea salvatorului poporului evreu era asteptata de multe veacuri. Conform credintei evreilor omul trimis de Iehova trebuia sa fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar si un rege din stirpea regelui David, personalitatea istorica remarcabila care facuse parte din tribul lui Iuda. Noul Testament argumenteaza ca Iisus era din acea spita si prin urmare putea sa-si ceara dreptul de a fi rege al iudeilor.

Omul Iisus si-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fara carte, asa cum se spune în Noul Testament, era totusi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament si pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliti care desi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care si-o asumase.

Care erau caracteristicile acestei misiuni? Matei, 15, 24, redã cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeanca chinuitã de un demon îi cere ajutor ca sa scape de acel demon. “Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” raspunde el. Iisus astfel refuzã spunînd mai departe cã “Nu este bine sa iei pîinea copiilor si s-o arunci cîinilor”.

Cu alte cuvinte Iisus îi numeste cîini pe toti oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversatia lor, femeia îi raspunde ca si cîinii manînca din farîmiturile ce cad de la masa stapînilor lor. Iatã un episod din Noul Testament care reda vorbele unui om despre care multi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Si paradoxal acesti oameni nu sînt evrei, ci dintre neamuri, cei pe care Iisus îi numea cîini. O alta caracteristica a misiunii salvatorului era ca trebuia sa fie rege al iudeilor.

A fost oare Iisus rege? Cu siguranta nu. Întrebat daca este rege al iudeilor omul Iisus spune cã împaratia lui este în ceruri, desi evreii asteptau un rege, asa cum fusese David în vechime, o personalitate politica de exceptie care sa aiba regat pe pamînt nu în cer. Deci nici aceasta caracteristica a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

Mai departe, în misiunea salvatorului evreilor era inclusa pacea, pe cînd Iisus declarã raspicat ca a venit sa aduca sabia nu pacea ca sa-l desparta pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu daca Dumnezeul lui nu era cel a dezbinarii? Cum am eticheta astazi un om care ar spune ca a venit la cineva în vizitã cu dorinta de a-i dezbina casa?

Tenacitatea cu care omul Iisus dorea sã-i convingã pe evrei cã el este asteptatul mesia era deosebitã. Acest fapt a atras reactii firesti. Cãrturarii ziceau cã îl are în el pe diavol, pe Beelzebut (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau cã are duh rãu (Marcu, 3, 30), cã are demon (Ioan, 7, 20). Însãsi familia lui îl credeau cã nu e în toate mintile (Marcu, 3, 21) si nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevãrat o comportare stranie. Spune în Marcu, 3, 33, “Cine este mama mea? Si fratii mei?”.

Cum ar fi calificat astãzi un om care si-ar respinge astfel rudele? Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus referitoare la scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmã de 2000 de porci. Dupã acest episod oamenii l-au rugat sã plece de acolo vãzînd cã lucreazã cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliti în legea iudaicã a acelor timpuri, îi spun cã cu domnul demonilor (adicã cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34).

Multimea i-a zis cã are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus “Acum stim cã ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd cã diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vom vedea în cele ce urmeazã de ce a spus Iisus aceasta. Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om si trimiterea lor în turma de porci ne face se ne întrebãm ce a rezultat din interventia lui Iisus? Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele duhuri, asa cum intraserã în acel om, sau cum iesiserã din el pentru a intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva.

Pînã la urmã interventia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru cã duhurile nu au fost distruse cum s-ar astepta de la cineva cu intentii bune. În Marcu 5, 12-13 si Luca 8, 32, se spune despre duhuri cã l-au rugat sã le îngãduie sã intre în porci si el “le-a dat voie”, “le-a îngãduit” considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele.

Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele. Ne întrebãm pe bunã dreptate ce se întîmplã cu duhurile necurate care ies din om? Rãspunsul îl dã chiar Iisus în Luca, 11, 24-26: “Cînd duhul necurat iese din om, umblã prin locuri fãrã de apã cãutînd odihna; si negãsind, zice: Mã voi întoarce în casa mea, din care am iesit. Si venind, o aflã mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu el alte sapte duhuri mai rele decît el; si ele intrã si locuiesc acolo; si starea de pe urmã a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi”.

Aceste trei versete din Sfînta Evanghelie dupã Luca sînt cele mai revelatoare cu privire la adevãratele intentii ale lui Iisus. Nicãieri în Noul Testament nu se afirmã cã Iisus a distrus duhurile rele care îi chinuiau pe oamenii posedati, ci le-a scos sau le-a îngãduit sã iasã din acei oameni posedati. Logica ne îndeamnã sã credem cã un om venit de la Dumnezeu, cum se crede despre Iisus, trebuia sã distrugã duhurile rele si astfel sã le împiedice sã intre iarãsi în oameni. Dar Iisus nu face aceasta.

Conform spuselor lui Iisus în Luca, 11, 24-26, un duh rãu va reveni în cel posedat cu fortã si mai mare astfel “starea de pe urmã a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi” (Luca, 11, 26). Mai putem oare crede în intentiile bune ale lui Iisus? Interventiile lui sînt malefice fãrã ambiguitate. Un duh necurat trebuia distrus nu doar lãsat sã iasã din corpul posedatului, ca ulterior sã revinã tot acolo. Rezultã cã toate activitãtile lui Iisus de scoatere a duhurilor necurate din oameni nu fãceau decît sã înmulteascã duhurile rele. Iatã cum a procedat “fiul lui Dumnezeu” cu “ajutorul” dat posedatilor de duhuri necurate.

Aceasta explicã si faptul de ce Iisus spunea cã diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Iisus era mînã în mînã cu diavolul, activitãtile lui de scoatere a duhurilor necurate nu erau fãcute decît ca sã-i impresioneze pe oameni, dar el stia foarte bine cã duhurile vor reveni mai tîrziu în omul de unde iesiserã, de data aceasta însotite de alte duhuri mai rele.

Revenind la episodul cu porcii, dacã Iisus ar fi avut cu adevãrat putere de la Dumnezeu si intentii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi permis sã intre în porci si astfel sã fie lasate libere sã facã un rãu si mai mare dupã moartea porcilor. Puterea lui Iisus era prin urmare datã de diavol. Întreg episodul cu porcii aratã natura demonicã a lui Iisus. Din toatã acea întîmplare au rãmas pãgubiti oamenii, proprietarii porcilor, care fiindu-le fricã de Iisus si puterea lui demonicã nici mãcar nu au îndrãznit sã-i cearã sã fie despãgubiti.

Rezultatul final a fost moartea porcilor, paguba oamenilor si mãrirea rãului prin duhurile necurate libere sã-si continuie teroarea demonicã. În ritmul acesta de proliferare a duhurile necurate, care fiecare aducea apoi “alte sapte duhuri mai rele decît el” (Luca, 11, 26), nu este surprinzãtor de ce duhurile necurate s-au înmultit peste mãsurã astfel cã au sustinut ceea ce ulterior a devenit religia crestinã ca si cult demonic. Se poate face un mic calcul.

În Marcu, 5, 11-13, se spune cum Iisus a trimis duhurile rele într-o turmã de 2000 de porci. Presupunînd cã în fiecare porc a intrat un duh necurat, dupã moartea porcilor cele 2000 de duhuri au chemat fiecare cîte sapte duhuri mai rele decît ele (Luca, 11, 26) rezultînd un numãr de 14000 de duhuri necurate. Unde au intrat aceste duhuri mai tîrziu? În oameni, deoarece porcii muriserã. Crestinii care au urmat dupã Iisus au avut din plin duhuri necurate care sa-i posede.

La înmultirea duhurilor rele au contribuit apoi si apostolii si toti cei care cunosc astfel de metode de scoatere a duhurilor necurate, chiar si în ziua de astãzi. Se explicã astfel proliferarea crestinismului care nu duce lipsã de fanatici si dezechilibrati, semne tipice de posesiune demonicã. Cazul unor neoprotestanti (“pocãiti”, cum sînt numiti de obicei) este tipic: unii se înfierbîntã la adunãri arãtîndu-si evident latura de posesiune demonicã. Un alt episod din faptele lui Iisus este cel cu smochinul.

Iisus era înfometat si a gãsit un smochin care nu avea fructe. Supãrat, îl blestemã pe smochin: “Rod sã nu mai porti în veac!” dupã care smochinul s-a uscat. Sã spunã oamenii care rationeazã: Ce vinã avea smochinul cã nu avea fructe ca Iisus sã le mãnînce? Sã ne imaginãm cã un astfel de om merge la casa cuiva si cere mîncare. Nu i se dã pentru cã oamenii din acea casã pur si simplu nu au mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemã ca în veac sã nu aibã mîncare în casa lor.

Cum ar fi etichetatã o astfel de persoanã care aduce ocarã unor oameni pentru cã pur si simplu nu au mîncare atunci cînd el vrea sã mãnînce? Cazul lui Iisus este cel al omului rãu si irational. Un astfel de episod s-ar fi soldat astãzi cu furia oamenilor care i-ar fi tras cîteva bete pe spinare “fiului lui Dumnezeu”. Sã trecem la învãtãturile lui Iisus.

Una dintre ele se referã la ceea ce omul mãnîncã. Iisus sustine cã nu ceea ce intrã în gurã îl spurcã pe om, ci ceea ce iese din gurã, aceea îl spurcã pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune cã tot ce intrã în gurã se duce în pîntece si iese afarã, dar cele ce ies din gurã pornesc din inimã, si acelea sînt cele ce-l spurcã pe om, dar a mînca fãrã sã-ti fi spãlat mîinile, aceasta nu-l spurcã pe om (Matei, 15, 17-20).

Este o învãtãturã de doi bani. Cîti oameni cred cã nu conteazã ce bãgãm în pîntece? Dacã cineva bagã în gurã otravã sau mîncare stricatã nici nu mai apucã sã o scoatã afarã cã poate si muri. Cît priveste ideea cã ceea ce iese din gurã îl spurcã pe om cum spune Iisus, afirmatia lui este de asemenea o aberatie. Vorbele rele îl usureazã temporar pe om de rãutatea din el, desi aruncatul vorbelor pe altii nu este o solutie pentru a scãpa de rãul din inimã.

Sã analizãm acum doctrina pãcatului promovatã de Iisus, ideea cum cã orice pãcat si orice blasfemie li se iartã oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Sã presupunem cã existã o tarã în lume care are un sistem juridic ce respectã aceastã învãtãturã a lui Iisus.

De exemplu, un om ticãlos este prins în fãrãdeligile lui si adus în fata judecãtorului care va aplica învãtãturile lui Iisus în cazul respectiv. Sînt consultati martorii care declarã cã învinuitul a furat, a bãtut cinci oameni la betie si a omorît un om cu un cutit. La judecatã omul recunoaste ticãlosiile fãcute adãugînd cã a cerut iertare lui Iisus pentru tot rãul fãcut. “

Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabã judecãtorul. “Niciodatã!” rãspunde omul. Verdictul: “Eliberati-l cã si-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Întrebare: poate o atare învãtãturã a iertãrii vesnice sã vinã de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodã de a face dreptate oamenilor este înselãciune curatã, Dumnezeu nu poate iertã rãutãtile oamenilor, cei vinovati trebuie sã repare cumva rãul adus si sã învete cã repetarea rãului nu va fi iertatã prin simpla recunoastere a greselii. Învãtãtura lui Iisus este prostie curatã. O societate sãnãtoasã nu poate functiona pe astfel de învãtãturi fãrã sens.

Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logicã, desi nu era cu totul justã, ideea cã se plãteste ochi pentru ochi. Dar în învãtãturile lui Iisus privind aplicarea dreptatii se vede mai degrabã mîna diavolului decît cea a unei forte a dreptãtii. Numai diavolul trece cu vedere faptul cã merge si asa, cã simpla iertare datã de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face.

Diavolul iartã de pãcat pentru a-l tine pe pãcãtos mereu în pãcat. Este si metoda folositã de Iisus pentru a-i mentine pe oameni în jugul suferintei pe care a initiat-o în locul salvarii pe care trebuia sã o aducã asteptatul mesia, salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui Dumnezeu sã-i îndemne pe oamenii sã se complacã în rele iertîndu-le tot timpul fãrãdelegile? Mai degrabã un spirit demonic face aceasta. Sã cercetãm mai departe faptul cum Iisus crede cã oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiþi de cei ai diavolului.

În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizeazã pe ucenici sã se fereascã de profeti mincinosi cãci dupã roadele lor vor fi cunoscuti. Preceptul este bine stiut din Vechiul Testament, ideea cã pomul se cunoaste dupã rod. Sã vedem ce roade a adus pomul lui Iisus dupã asa zisa înãltare a lui la cer? Crestinismul a pãtruns treptat în lumea zisã “pãgînã” prin înfricosarea oamenilor asupra pedepselor ce-i asteaptã dacã nu se vor supune noii învãtãturi si prin forta. Aceastã fricã de pedeapsã persistã si astãzi fiind practic hrana crestinismului.

Fãrã continua teroare a diavolului, care pîndeste omul la orice pas, crestinismul s-ar dezintegra. De remarcat este atentia care se pune pe diavol ca personaj principal si toate cele care vin cu rãul si suferinta, rãstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele, patimile lui, etc. În cele din urmã Iisus pozeazã în învingãtor, chiar dupã ce a fost bãtut în cuie pe cruce si i s-a pus pe cap coroana de spini în locul celei regale a regelui din stirpea lui David.

Pe cei mai multi oameni traumele mentale pe care le implanteazã în minti frica, si toate aspectele suferintei si întunericului, îi bîntuie toatã viata. Desi se spune despre “învingãtorul mortii”, cã a ajuns acolo la dreapta Tatãlui, el priveste cu detasare întreaga panoramã a suferintei umanitãtii care a urmat dupã “înãltarea sa”. Sã vedem acum fructele date de pomul sãdit de Iisus pe pãmînt.

Ce a urmat? Rãzboaie, mãceluri împotriva evreilor si ale altora, dezbinare vesnicã printre cei care au urmat învãtãtura lui Iisus, inchizitie, arderea oamenilor pe rug, arderea cãrtilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngeratã, care cînd era pumnal cînd cruce, si multe alte “fructe” ale demonului “înãltat la cer”. Astfel de rezultate ale misiunii sale “salvatoare” ne sugereazã cã Iisus s-a dus direct în iad de unde nici cã-i pasã ce se întîmplã pe pãmînt deoarece sistemul introdus de el functioneazã din plin ca fruct al faptelor “mîntuirii” aduse oamenilor.

Salvarea care se astepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentã, Iisus nu poate fi decît un trimis al diavolului care în loc de mîntuire a adus durerea. Cine sunt cei mai în mãsurã astãzi sã evalueze misiunea “salvatoare” ale lui Iisus? Toti cei care au avut tangentã cu crestinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvãrii din durere nu cineva care aduce suferintã prin sabia pe care cu adevãrat a lãsat-o omenirii. si sîngele continuã sã curgã si astãzi si va continua atîta timp cît oamenii venereazã pe demonul care a adus suferintã omenirii cu 2000 de ani înainte.

Iatã cã în ciuda obiceiului diavolului de a minti, totusi de cîteva promisiuni s-a tinut. Care este spectrul crestinismului astãzi în lume? Nici o altã religie nu are mai multe secte decît cea crestinã. Existenta sutelor de grupãri crestine aratã cu claritate cã dezbinarea generatã de Iisus încã de cînd era viu pe pãmînt continuã astãzi cu aceeasi fortã încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii sã interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivã în continut, Biblia?

Explicatia nu poate fi decît cã Biblia este o carte plinã de contradictii, atît Vechiul cît si Noul Testament. Cel puþin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de cãtre cineva care nu s-a salvat pe sine însusi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el sã sugereze cã-i poate salva, cã-i poate elibera de sub jugul romanilor asa cum se astepta de la un rege din spita lui David. Cine a fost Iisus? Respingerea lui de cãtre evrei în mod automat îl calificã drept impostor si amãgitor.

Nimeni nu a fãcut o evaluare mai justã asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte si în mijlocul cãruia a trãit. Si ei l-au categorisit drept amãgitor. Învãtãturile ieftine si stupide ale lui Iisus au mai mult marca rãului decît cea a binelui.

Omul Iisus este un caz demonic a cãrui misiune “salvatoare” a supravietuit prin conjunctura istoriei, prin fricã pe care o împlîntã în mintile oamenilor asa cum numai duhurile rele o fac, deghizînd rãul într-un ambalaj pe care scrie fericire si salvare. Dezbinarea adusã de “fiul lui Dumnezeu” continuã sã ne macine sufletele si sã ne despartã inimile cu sabia pe care a promis-o. Si asta avem astãzi: fiul despãrtit de tatãl sãu, fiica de mama sa, asa cum se aratã în Matei, 10, 34-35.

Crestinismul este un cult demonic, cea mai mare minciunã care a putut vreodatã exista în omenire: venerarea unui demon ca “fiu al lui Dumnezeu”. Iisus este cel care a înlesnit înmultirea duhurilor necurate îngãduindu-le sã iasã din oameni si sã revinã apoi cu alte duhuri si mai rele ca ele (Luca, 11, 26). Pe aceastã bazã de idei demonismul crestinismului originar nu poate fi contestat.

Vã veti întreaba cum se explicã atîtea frumuseti vãzute în biserici si catedrale? Existã realmente creatii minunate care glorificã amintirea narativã a celui care a fost Iisus. Rãspunsul este cã aceste minunãtii sînt rodul idealului mintii omenesti, nu cel al învãtãturilor lui Iisus.

Crestinismul este o religie parazitarã a sufletelor care se întinde oriunde poate sã ajungã cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseti în biserici si catedrale pentru a contracara urîciunea crestinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu fata blîndã si resemnat în fata mortii, postura victimei care induce milã în cei care o privesc. Dar cînd este sã evaluãm obiectiv consecintele acestor aberatii doctrinare gunoiul crestinismului iese la suprafatã în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existentã, în violenta si rãutatea socialã a unor crestini, deoarece Iisus le-a promis cã orice li se poate ierta afarã de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31).

Oamenii sinceri aflati printre crestini sînt doar victime credule care resemnati si depãsiti de întelegerea realã a demonismului lui Iisus nici nu stiu practic în mîna cui se aflã. Piosi în viatã, acesti oameni aspirînd la Dumnezeul adevãrat s-au rugat cu devotament lui Iisus. Dupã moarte vor avea surpriza sã ajungã în iad unde îi întîmpinã Iisus si le ureazã bun sosit.

Ce spune istoria despre rolul crestinismului? Puterea politicã de-a lungul timpului a înteles cu realism marele potential de manipulare a oamenilor oferit de crestinism, care a fost folosit astfel de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care initial l-a respins. Ulterior crestinismul a fost tolerat si folosit în slujba noilor guvernanti comunisti care, înclinati spre rãu, exploatare si minciunã, s-au aliat cu cei de-o teapã cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca si ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngeratã, Iisus “salvatorul omenirii”.

Despre cine a scris aceste rînduri nu este nevoie sã vã întrebati cine este. Am îndrãznit sã gîndesc si sã astern aici cele aflate. Am scãpat de frica de Dumnezeu si mã gîndesc la iubirea de Dumnezeu. Mã simt usurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sînt un întemnitat al lui Iisus. Privesc la minunile create de Dumnezeu, la cer, la soare si mã gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede cã undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu si-a trimis pe fiul sãu unic sã “moarã” pentru ca noi sã avem viatã vesnicã.

Dacã un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi sã afle cã nu i-au reusit. Dar dacã este mîna Diavolului întreaga deceptie a reusit. Sînt milioane si milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un spirit al rãului de care omenirea este influentatã în prezent în proportii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipatã în viziunea apocalipticã din Noul Testament.

“Salvatorul” ne învatã cum sã ne tîrîm, cum sã purtãm greutatea crucii însîngerate dupã exemplul lui si cum sã murim, în loc de a ne arãta cum sã trãim fericiti în viatã, asa cum un adevãrat fiu de Dumnezeu ar face-o. Iisus ne-a adus încet si sigur la marginea prãpastiei de anihilare a omenirii. Atît cei care au asimilat duhurile necurate, aduse de cãtre Iisus si de cei care l-au urmat si îl urmeazã, cît si multimea oamenilor de bunã credinþã în Dumnezeu, care nu au fost încã atinsi de aceste duhuri necurate, hrãnesc în crestinism macabrul salvarii oferite de un om mort pe o cruce.

Dumnezeule adevãrat, unde sã Te gãsim? Un alt text Citesc în Luca, 12, 51-53 si nu-mi vine sã cred ce spune Isus: “Pare-vi-se c-am venit sã dau pace pe pãmînt? Vã spun cã nu, ci dezbinare. Cã de-acum înainte cinci într-o casã vor fi dezbinati: trei contra doi si doi contra trei. Dezbinati vor fi tatãl împotriva fiului si fiul împotriva tatãlui, mama împotriva fiicei si fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale si nora împotriva soacrei”.

Iatã vorbele de “salvare” spuse chiar de “salvatorul lumii” isus hristos. Nu poti decât sã-i scrii numele cu litere mici acestui om. În Luca, 12, 49, Isus afirmã cât se poate de explicit de ce a venit pe pãmânt: “Foc am venit s-arunc pe pãmânt, si cât as vrea sã fie acum aprins”. Si foc a fost si este încã. Distrugerile masive în numele credintei crestine de-a lungul timpului sunt cunoscute si documentate istoric: rãzboaiele religioase, cuceririle în numele crestinãrii, cruciadele de salvare a “mormântului sfânt”, si mai presus de toate distrugerea aproape totalã a religiilor primare, cu care crestinismul a venit în contact, care erau bazate pe relatia armonioasã dintre om si natura.

Aceste rãutãti ale oamenilor împotriva altor oameni au fost fãcute în numele “salvatorului lumii” Isus Hristos. De la simplele dezbinari pe care Isus le-a adus oamenilor asa cum spune în Luca, 12, 51-53, au urmat altele din ce în ce mai ample prin mãrirea puterii duhurilor necurate pe care Isus le-a protejat. Dar se pare cã focul cel mare, care era dorit cu ardoare de Isus în Luca, 12, 49, nu a venit încã. Acest foc este în curs de a se produce prin polarizarea întregii omeniri în mari tabere antagoniste.

Mahomed, profetul islamismului, a fost puternic influentat de crestinii care erau dominanti în acea perioadã în zona Orientului Apropiat.Cei care i-au zis lui Mahomed ca va fi “trimisul” lui Alah (Dumnezeu) au fost doi preoti crestini evrei.Acestia au devenit,dupa impunerea islamului ca religie majoritara la arabi,primii imami ai islamului.De stiut ca islamul a fost impus de Mahomed prin razboi si moarte.Cei ce refuzau convertirea la islam si lepadarea de vechiile credinte erau trecuti prin varful sabiei.

In Mecca,apoi in toata peninsula arabica si in restul lumii islamul a fost impus cu forta,o asemanare cu inchizitia crestina. Duhurile rele aduse de Isus l-au luat în stãpânire pe Mahomed si s-au rãspândit apoi printre populatiile arabe din zonã, gãsind acolo teren prielnic. Fenomenul a fost facilitat si de faptul cã musulmanii nu folosesc lumânãri la rugãciuni, asa cum fac crestinii(obicei preluat de la pagani) care în acest fel pot determina duhurile rele sã se îndepãrteze.

Monstruozitãtile care se întâmplã astãzi în lumea islamicã (sinuciderile pentru a-i omorâ pe altii cu orice pret) si ura pe care o manifestã fatã de toti, inclusiv fatã de alti musulmani, se explicã prin duhurile rele care se aflã în acesti oameni. Treptat s-a produs o multiplicare masivã a duhurilor rele în lumea musulmanã. Astãzi avem tabere adverse mult mai puternice, decât simpla dezbinare dintre tatã si fiu, ne îndreptãm cãtre viziunea de distrugeri masive prin foc si toate calamitãtile de neimaginat descrise în Apocalipsã.

Atunci Isus va fi pe deplin fericit cã planul i-a reusit si lumea a luat foc asa cum dorea în Luca, 12, 49. Ce sã mai facem? Aprindem o lumânare sau facem un foc sacru, asa cum se întâmpla în timpurile samanice(pagane) ale umanitãtii, si ne rugãm Dumnezeului adevãrat sã ne scape de demonismul celui rãstignit pe cruce. Nu stim ce sanse avem, dar putem încerca. Poate cã Dumnezeu nu ne va lãsa, poate cã lucrarea demonicã va fi opritã în ultimul moment, înainte de Apocalipsã, dacã renuntãm la trimisul diavolului, la macabrele rugãciuni cãtre un mort, la moastele purtãtoare de duhuri rele. Am rãmas profund socat de cazul de stãpanire demonicã a unei femei.

Este aici un video în care se poate vedea ce înseamnã puterea duhurilor rele aduse de “moastele sfinte”.

http://video.bzi.ro/video/show/Posedata-de-diavoli-a-cautat-vindecarea-la-Sfanta-43

Preluat dupa internet

Nu imi pot reprima o anumita malitiozitate, asa ca ii voi intreba pe pravoslavnicii crestini: daca romanii nu il crucificau pe Iisus Hristos, preferand, in schimb, sa-l spanzure, acum s-ar fi inchinat la streang? Iar daca il spanzurau, unde trebuia sa-l pipaie Toma pentru a se convinge ca a murit, iar apoi a inviat dupa trei zile? Dar nu mai bine il trageau in teapa? Crestinismul ar fi avut, astfel, un simbol care i-ar fi surprins cum nu se poate mai bine esenta. Nu am inteles niciodata cum moartea unui ucenic de tamplar – care probabil ca nu era in toate mintile – s-a putut transforma intr-o farsa care a tinut doua milenii, asa cum nu inteleg cum a fost posibil ca religia unor sclavi sa reusasca performanta de a stopa progresul omenirii, degradand rasa umana pana intr-acolo incat chiar dupa doua mii de ani e inca in convalescenta. Dar oamenii incep sa se prinda… Sa isi dea seama ca e o absurditate sa crezi ca daca esti smerit, sarac si pios aici, pe pamant, vei mosteni Imparatia Cerurilor. Curios e ca primii care au descoperit acest lucru au fost preotii, care nici in ziua de azi nu sunt smeriti sau saraci, asa cum nu erau nici cei care au participat la Sinoadele Ecumenice, cand escrocheria a fost sistematizata, devenind altceva, ceva mult mai periculos decat predicile naive despre iubire ale ucenicului de tamplar.

Iisus Hristos a dat gres, dumnezeiasca, in ceea ce-l priveste, fiind doar dimensiunea esecului sau. Preotii religiei lui nu au fost cu nimic mai prejos decat cei ai iudeilor, nici in coruptie, nici in bogatie, nici in perfidie. El nu a reusit sa elimine aceasta casta, privilegiata in toate religiile, iar asta face ca sacrificiul sau sa fie inutil. Voia sa mantuiasca omenirea, insa a facut-o atat de bine, incat dupa un mileniu de crestinism oamenii se omorau intre ei in numele lui si continua s-o faca. Nu a scris nimic, au facut-o discipolii sai, motiv pentru care preotilor le-a fost relativ usor sa foloseasca aceste scrieri dupa bunul lor plac, dovada faptul ca unele evanghelii se regaseasca in cuprinsul Bibliei, iar altele nu, fiind considerate erezii. In mod paradoxal, Iisus Hristos a fost executat pentru erezie, pentru ca mai apoi alti oameni sa fie declarati eretici, de aceasta data in numele lui. O alta consecinta a faptului ca Iisus Hristos nu a scris nimic e ca acum nu stim exact ce propovaduia. Asta nu s-a intamplat la musulmani, acolo a venit ingerul la Mahomed si i-a dictat Coranul, sa spunem asa, de-a Sura a par, textul original nefiind modificat. Ei au creat o sarlatanie verosimila, pe cand Biblia e o gluma proasta. Trecand peste faptul ca doar patru evanghelii au fost acceptate, acestea au fost scrise initial in greaca, desi unii specialisti nu exclud ca cel putin una dintre ele sa fi fost scrisa in aramaica. Din greaca au fost traduse in latina, pentru ca abia apoi sa fie scrise in celelalte limbi, dar daca-i intrebi pe crestini ei iti spun cu incapatanare ca acela este Cuvantul lui Dumnezeu. Daca citesti Biblia sau iti faci un test Rorschach e totuna, vei descoperi lucruri in conformitate cu inteligenta si personaliatea ta, cu precizarea ca in urma testului vezi daca esti schizofrenic, pe cand daca ajungi sa crezi toate cele scrise in Biblie ai mari sanse sa devii schizofrenic.

Stai linistit, Iisus nu a inviat. Nici tu nu o vei face, asa ca bucura-te de viata.

(Ionut Muresan)

MPLBelgique.org

[Cela fait 3 ans jour pour jour que des extrémistes salafistes sont entrés saccager la ville d'Achrafieh, symbole de la résistance chrétienne lors de la guerre civile. Le pire a été évité grâce à la retenue des habitants qui n'ont pas réagi aux provocations, ni aux destructions imposées par des extrémistes drôlement protégés par le gouvernement "Siniora"]

Cela devait être à la base une manifestation pour protester contre les caricatures du prophète Mahomed. Il s’en est suivi une manifestation de haine envers les Chrétiens de la capitale. En plein office religieux, le dimanche 5 février, les fidèles de l’église St-Maroun à Beyrouth voient leur édifice saccagé et leurs voitures aux alentours mises à feu.

Les responsables? Une bande d’extrémistes salafistes venus du Nord du pays et appuyés par Hariri. Cette manifestation avait reçu l’aval des Forces de Sécurité commandées par le ministère de l’Intérieur à l’époque dirigé par Hassan Sabeh du Courant du Futur. Ce dernier n’ayant pas assumé ses fonctions de protection de la population, il est légitime de penser que cette agression fut minutieusement préparée afin de lancer un message à la communauté chrétienne de la capitale.

Le CPL condamne, rejoint peu après par le Hezbollah qui faisait partie du gouvernement d’époque, Samir Geagea parle d’une simple manifestation de ses alliés alors que Hariri accuse les Syriens. Les faits sont pourtant là. On retrouvera parmi la foule des extrémistes salafistes ayant auparavant tué des soldats de l’armée libanaise en 2000. Ces derniers furent libérés par Hariri quelques jours après sa prise de pouvoir en juillet 2005, à travers une loi d’amnistie… la même qui permettait à Samir Geagea de sortir de prison. Conséquence d’un deal?

Les habitants d’Achrafieh sont d’autant plus choqués que les indemnités tardent à venir et que les auteurs des faits, quand ils ont été arrêtés, sont aussitôt relâchés.

Malgré les risques sécuritaires, le général Aoun ira sur place, à la rencontre des citoyens touchés par ce désastre. Voici sa réaction le soir du drame:

On demande de déclarer la responsabilité morale et matérielle des manifestants, et surtout ceux qui ont demandé l’autorisation de manifester et qui ont appelé à cette manifestation. Aussi, ils portent la responsabilité, parce que si le droit de manifester est sacré, le droit de saccager est interdit. Et c’est au gouvernement d’empêcher cela. Le gouvernement n’a pas arrêté les casseurs pendant la manifestation, et de même il n’a rien fait pour prévoir ce débordement. Il devait se préparer car il savait très bien qui participait à ce mouvement. Il savait de qui il s’agissait et quelles sont leurs intentions avec les services de renseignement.  Qu’il ne prétende pas ne pas avoir de service de sécurité.

On commence à dire que c’est les Syriens. Très bien, je voudrais bien croire que tous sont des Syriens, il n’y a pas un seul Libanais. Est-ce que le Syrien résidant sur le territoire libanais ne doit-il pas être soumis à l’autorité libanaise?
Qu’il soit syrien, qatari ou autre, ca reste la responsabilité du gouvernement d’empêcher le désordre.
On sait qu’il y a des unités militaires qui étaient prêtes à intervenir et qui n’ont pas été appelées pour intervenir.
Et là, nous nous plaignons du ministère de l’Intérieur et du gouvernement dans son entièreté. J’appelle le gouvernement à démissionner. Mais avant de démissionner, qu’elle veuille bien indemniser directement les citoyens de tous les dégâts qu’ils ont subi.

Journaliste: le gouvernement a condamné ces évènements
Général Aoun: malgré toutes leurs condamnations, nous ne sommes pas une association de bienfaisance

Journaliste: qui visez-vous?
Général Aoun: ceux qui ont organisé la manifestation, ceux qui ont caché son objectif, ceux-là même qui n’ont pas pris les mesures de sécurité pour l’arrêter.
Hier, il y avait une manifestation à Awkar, ils étaient plus nombreux et la manifestation était mieux maîtrisée par ceux qui l’ont organisée. Ils ont brandi leurs slogans, qu’on soit avec ou contre eux, ils n’ont pas causé de dégâts. Donc, pourquoi 100 personnes qui manifestent devant le Grand Sérail sont arrêtés alors que d’autres manifestants se déchainent sans aucune surveillance ailleurs. Il y a complicité!

Journaliste: Complicité du gouvernement?
Général Aoun: Non de St-Maroun peut-être!!

La vechii beoti, locuitorii vechii provincii Beotia, situata in vecinatatea vestica a Atticai, in vechea Ellada, exista obiceiul ca in fiecare primavara sa fie ingropat un sambure de mandarin, caruia i se rostea urmatoarea incantatie: “mandarine, mandarine, de dezastre ma previne!” Se pare ca sub impactul culturii elenestice acest obicei s-a transmis pana in China, unde cateva secole mai tarziu un vorbitor al dialectului mandarin era indesat intr-o valiza in timp ce se rostea urmatoarea incantatie: “mandarine, mandarine, de dezastre ma previne!”Am uitat sa precizam ca atat vechii beoti, cat si vechii uiguri pronuntau aceste cuvinte intr-o neaosa limba romana. Chiar si profetul Mahomed vorbea romaneste in putinele sale clipe de intimitate.

Profetul Mahomed se naşte la Medina, în jurul anilor 567-572, şi moare tot la Medina în 623 d.Hr.

Nu Mahomed l-a inventat pe Allah, el exista ca Dumnezeu chiar şi pe vremea lui Iisus, dar atunci, vechea credinţă islamică era politeistă. Allah era un zeu agrar, căruia i se aduceau ofrande animale li prodesele câmpului. Centrul spiritual al credinţei musulmane vechi era Mecca. Acolo există un complex de temple, care are în centru o piatră pe care arabii o divinizează. Orice arab trebuie să facă un pelerinaj cel puţin o dată în viaţă la piatra sfântă, Ka’ab. În perioada Ramadamului, vin în jur de 30 mil. de pelerini.
Astfel, Mecca era centrul politeist, iar Medina, casa lui Mahomed, devine centrul monoteist al credinţei musulmane, care îl pune în mijloc pe Allah.
Mahomed era acuzat că este un fals profet, dar la un moment dat, se produce o minune care îl consacră. Fiind în casă într-o zi, intră peste el Arhanghelul Gavriil, îl răpeşte, şi îl duce prin cele 9 ceruri, până la Allah. Când Gavriil dă buzna peste el, se spune că Mahomed, de spaimă, varsă o ulcică cu apă. Când îl aduce înapoi, acea ulcică nu se golise.. În timpul real, toată povestea nu a durat mai mult de câteva secunde, dar lui Mahomed i s-a părut o eternitate călătoria până la Allah. Ajuns în faţa zeului, se spune că acesta i-a dat Coranul şi l-a însărcinat cu responsabilitatea de a-l propovădui poporului.
Ajuns înapoi, Mahomed îli începe drumul spre Mecca, centrul politeist, pentru a impune credinţa lui Allah.
În 622, află că adversarii săi au pus la cale să-l omoare, şi fuge de la Mecca la Medina. Această fugă a rămas în istorie sub numele de ‘Hegira’.
După multe asedii şi încercări de ocupare a oraşului, într-un final, Mecca va fi cucerită. Va deveni monoteistă, iar Allah, unicul dumnezeu. Coranul spune că : ‘Nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu’ , referindu-se la Allah. Pe lângă propovăduirea noii credinţe, Mahomed mai impune o lege. Până atunci, locul spre care priveau musulmanii când se închinau, era Ierusalimul. Acum devine Mecca.

‘Islam’ înseamnă ’supunere’. Credinţa musulmanilor se bazează pe supunerea absolută în faţa lui Allah, singurul care hotărăşte sorţile lor. Pentru a intra în graţiile lui Allah, trebuie să faci voia lui. Aceasta este omorârea necredincioşilor. Dacă îţi îndeplineşti această misiune pe timpul vieţii, se spune că după moarte, vei sta în dreapta lui Allah. Nu trebuie să-l înţelegi pe Allah, şi nu ai voie să-i pui la îndoială căile. Credinţa se face şi cu sabia, iar pentru musulmani, este o onoare să mori, încercând să omori cât mai mulţi necredincioşi.

Se spune că religiile au fost create de om pentru a ţine în frâu masele de oameni. De aceea Biserica a rivalizat cu statul de-a lungul istoriei. Pentru putere asupra oamenilor. Dacă ideea asta ar fi adevărată, înseamnă că islamismul este în varful piramidei în ceea ce priveşte stăpânirea mulţimilor, necontând, bineînţeles, modul în care se face acest lucru.

Acesta este un interviu din ziarul belgian “Le soir” cu renumitul islamolog francez Anne-Marie Delcambre, autoare a 4 carti pe tema islamului (“Islamul”, “Mahomed”, “Mahomed: Cuvantul lui Allah”, “Islamul interdictiilor”), interviu avand ca subiect ultima sa carte, “Islamul interdictiilor”.

“Nu islamistii sunt vinovatii, ci textul care ii inspira”

Anne-Marie Delcambre, conferentiar islamolog si professor de araba la Liceul “Ludovic cel Mare” din Paris

Anne-Marie Delcambre

Tocmai ati publicat cartea intitulata “Islamul interdictiilor”. O carte la limita rechizitoriului, a pamfletului chiar. Fara concesii fata de islam, acel islam pe care dumneavoastra il numiti “juridic” si pe care il asociati islamului sunit, impartasit de 90 la suta dintre musulmani. Un islam “al celor 70 de interdictii” (mancare, sexualitate, bani, etc.) si de unde “acela care interpreteaza literal Coranul si Sunna (faptele si cuvintele profetului Mohamed), poate sa-si justifice un act razboinic sau terorist.” Un islam despre care ziceti: “cu riscul de a soca, trebuie sa avem curajul sa spunem ca “integrismul” (fundamentalismul) nu este maladia, ci doar urmarea in integralitate a dogmelor religioase.” Ce v-a facut sa scrieti aceasta carte?

Este dorinta persoanelor care asista la conferintele mele si care mi-au cerut sa explic de ce li se spune ca “evenimentele actuale nu au nimic in comun cu islamul, ca islamul nu inseamna razboi si violenta, ca inseamna pace si toleranta.”

Dar nu este totusi cuvantul “pace” (salam) de la care vine numele islamului?

Nu, cuvantul care genereaza termenul islam este “aslama”, care inseamna “a se supune”. Intrucat predau araba si sunt familiara cu dreptul musulman de mai bine de 30 de ani, am decis sa nu mai permit sa se prezinte publicului un islam cosmetizat, “crestinat” sau “laicizat”, care nu are nimic in comun cu islamul juridic, acela al “odioasei fetze a interdictiilor”.
Am vrut ca oamenii sa afle ca a existat o complicitate intre cei care spun “nu asta este islamul” doar pentru ca isi doreau sa nu fie asta, si musulmanii care gandesc “mai bine sa spunem si noi asa” decat sa dam pe fata lucruri care o sa ne puna in dificultate.
In demersul meu, m-am sprijinit pe textul Coranului si pe prima biografie a profetului Mohamed.

Insa islamul pe care ni-l prezentati, acela al “sharia” (legea islamica), al dreptului musulman care in lumina analizei dumneavoastra nu prea lasa mult spatiu pentru drepturile omului, este inspaimantator!

Islamul juridic este inspaimantator intrucat a aparut intr-un context tribal si de razboi.

Acela al profetului Mohamed la Medina (intre 622 si 632), un profet pe care il descrieti ca “mai mult un om politic decat religios, mai mult sef tribal si intrigant”?

Asa este… este total eronat sa spui ca islamul filozofic sau mistic are tot atat de multa pondere ca si islamul juridic. In fapt, islamul filozofic a fost marginalizat. Cat despre misticii musulmani, ei au fost crucificati.

Deci e vorba de o impostura ce trebuie denuntata?

Da. De maniera unei scrisori deschise care sa spuna: “Nu trebuie sa luati oamenii drept idioti”.
Exista o ipocrizie din partea musulmanilor si ne-musulmanilor, un fel de “religious correctness” pe sablonul lui “political correctness”, care face sa nu spunem adevarul despre textele sacre.
Scopul meu este articularea acestui adevar.

Nu este totusi paradoxal sa-i denuntam pe acei care vor pacea?

Pacea, si eu o vreau…. Daca denunt cu vigoare “islamul interdictiilor”, fac asta pentru ca doresc sa inceteze diabolizarea oamenilor, oameni ca Tariq Ramadan care nu au facut decat sa comita “crima” de a vrea sa aplice integral ceea ce ei cunosc din textele sacre. Nu vreau sa mai diabolizam oameni ci textul. In acelasi timp, ma adresez musulmanilor pentru a-si spune punctul de vedere: Exista in textele lor sacre lucruri care pun probleme, ucigase, inacceptabile.

Si mai ingrozitor inca, in opinia dumneavoastra singurii adevarati musulmani sunt integristii, intrucat sunt singurii care urmeaza textele cu rigoare.

Ingrozitor? Acesta este adevarul… Apoi, a explica originea unui act nu inseamna a-l justifica, scuza sau accepta. Eu nu fac judecati asupra acestora. Prezint doar o constatare.

O constatare ingrozitoare pentru un islamolog care preda limba araba, fara indoiala din dragoste sau pasiune.

Nici din dragoste, nici din admiratie. E necesar sa ramanem obiectivi in profesie. Nu pot sa ma indragostesc de o civlizatie, care considera femeia o permanent minora. Si nu as fi aderat nicicand intr-o astfel de masura la modul de a vedea lucrurile specific Occidentului, daca nu as fi fost confruntata in profesie cu textele islamice.

Care este solutia? Pentru ca asa cum explicati, insasi epoca de aur a islamului, aceea al lui Avicene (sec. X) sau Averoes (sec. XII) nu se datoreaza decat aporturilor facute pe pamant Islamic de catre bizantini, persani sau crestini, care l-au tradus pe Aristotel….

Mingea este in terenul musulmanilor. Ei trebuie sa se ridice si sa spuna ca nu islamistii sunt vinovatii, ci textele sacre care ii incita si le permit acestora sa fie asa cum sunt. Trebuie deci ca muslmanii sa deschida usa interpretarilor moderne si sa aiba curajul de a nu accepta anumite lucruri din Coran.

Dar cum asta, intrucat un musulman nu poate contrazice Coranul?

In tarile islamice, este sarcina lor rezolvarea acestei probleme. In Franta insa, in Europa, cel mai bun mijloc de aparare este sa nu contrapunem o alta religie. Solutia este deci sa spunem ca “exista un sistem pe care Occidentul l-a ales, acela al drepturilor omului, si aici vom fi intransigenti.” Iar musulmanii vor trebui sa se adapteze, cum de altfel crestinii si evreii au facut intotdeauna pe pamantul islamului. Cum, mai tarziu, catolicii si evreii au facut-o si ei pe pamant republican.

E necesar deci ca in Occident, musulmanii sa se adapteze.

Repet, textele sacre sunt “negre”, nu musulmanii. Ei au avut dintotdeauna o anumita sanatate morala, intelectuala si vitala care sa-i faca in majoritate sa “surfeze” cu realism peste textele sacre. Ca si crestinii: cunosc foarte putini crestini care sa-si fi vandut tot ce aveau, pentru a urma exemplul lui Isus…..

Solutia?

Sa incercam sa spunem “nu!”
Dumenzeu evolueaza in timp si spatiu. De ce sa nu stergem de acum textele inegalitare ale Coranului si ale Sunnei?
Daca nu, sa reintroducem sclavia, caci si ea se regaseste in Coran….

Un nou Coran, deci?

Biblia a suferit deja interpretarea moderna…. Insa sunt pesimista. Doar daca ne vom refugia intr-o laicitate intransigenta, intr-o comnitate de valori care sa fie acelea ale drepturilor omului si care pun legile umane deasupra celor “ale lui Dumnezeu.” Este singurul mod de a crea un islam individual.

Un islam modern, occidental, care sa permita “coabitarea”?

O sper….

Din aceasta perspectiva devine importanta legea asupra laicitatii in Franta, care interzice voalul la scoala si in functia publica?

Bineinteles. Legea va permite celui slab sa se protejeze si va repune lucrurile la punct in materie de principii republicane ca neutralitatea statului, egalitatea barbat-femeie si mixitatea (sexelor in scoala).

Pagina web a lui Rică – pagina lipsă din istoria crestinismului

„Versetele satanice”, al cincilea roman al lui Salman Rushdie – romancier britanic de origine indiană -, i-a adus autorului în 1988, anul apariţiei, premiul Whitbread. La 14 februarie 1989, ayatollahul Khomeini (liderul spiritual al musulmanilor iranieni) pronunţă o fatwa (decizie de condamnare la moarte) împotriva lui Rushdie, eveniment care-l obligă să trăiască în clandestinitate, sub paza strictă a serviciilor secrete britanice.

Editurile care publică romanul devin ţinta unor atentate devastatoare, iar unii editori sunt asasinaţi sau grav răniţi în atacuri ale commando-urilor islamiste.

“Omul este un animal religios. Este singurul animal religios. Este singurul animal care detine adevarata religie. In fine, de fapt mai multe adevarate religii. Este singurul animal care-si iubeste aproapele ca pe sine insusi si care ii taie aproapelui beregata daca religia acestuia nu e corecta (s.n.).” (Mark Twain – “Cel mai josnic animal“)

Descendent al unei familii de vaza, a apartinut unui clan puternic. Nu si-a cunoscut tatal, mort inainte de nasterea lui. Mostenirea tatalui sau: cinci camile si o roaba. Crescut pentru scurta vreme de o doica, va fi redat mamei sale. Era de nestapanit, avea frecvent crize de epilepsie si halucinatii. (Popular: suferea de indracire.) Care, cu timpul, se vor agrava. A urmat moartea timpurie a mamei sale. Nici bunicul lui, care l-a luat in ingrijire, nu a mai trait mult. A ajuns in familia unui unchi, care l-a invatat sa-si castige existenta ducand oi si capre la pascut. Apoi l-a initiat intr-ale comertului. Parvenit, urmareste prin orice mijloace sa scape de saracie. Se casatoreste cu o vaduva mai batrana cu 15 ani decat el. Ea – 40, el – 25. Ea bogata, el… vai de el! Un arhanghel, Gabriel, i-a poruncit: “Citeste!” Si el a deprins instantaneu abilitatea cititului. Starile extatice alterneaza cu izbucnirile violente si cu crizele de paranoia si delir. Inventeaza o religie-puzzle, cu elemente iudaice, crestine si zoroastriste. Ajunge sa fie obiectul batjocurii tuturor: ca sef al unui clan si inventator de religie, trimite un ultimatum regelui Persiei, basileului Constantinopolului si negusului Abissiniei. Celor trei conducatori le transmite somatia de a renunta la tron in favoarea lui, de a-l recunoaste ca mesager divin si de a adopta, impreuna cu popoarele lor, religia nou creata. Epilepticul cu serioase dereglari psihice se numeste Mahomed. A inventat o religie ostila tuturor celorlalte forme de exprimare religioasa. A promovat ura fata de iudei si crestini. A creat un cod moral rigid. Codul moral fiind, totodata, cod civil si penal. Pedepsele sunt disproportionate in raport cu gravitatea faptelor. Misiunea islamului se va incheia atunci cand va deveni religie universala, impusa cu orice mijloace. Deosebirea dintre Mahomed si Iisus: Mahomed nu se credea fiul lui Dumnezeu/ Allah.

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, — nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, “de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin “cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : “Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

S-a ajuns să se vorbească despre “sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui “nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard — „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul “cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci “cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas