Am cateva intrebari:

- daca pana la 50 de ani nu ti-ai ales singur repere morale si un model in viata, mai poate cineva sa o faca pentru tine?

- in Romania de azi, cine are cea mai mare nevoie de repere (nu reper) dupa care sa se ghideze?

- ce poate intelege un licean din Corabia sau un student din Targu Jiu dintr-un model gen “Maica Tereza” daca el nu are in apropiere niciun reper dupa care sa se ghideze?

- ce este mai util: ceva apropiat, tangibil, pe care il poti intelege sau o idee abstracta, nedefinita, atunci cand vorbim de exemple care sa ne faca sa intelegem diferenta dintre corect si incorect sau bine si rau?

Iar ceea ce intelegem noi de aici este ca:

In special tinerii au nevoie de repere corecte in viata. Dar reperele trebuie sa fie in primul rand intelese, reale, nu abstracte.

Presedintele trebuie sa fie la randul sau un reper. In intreaga societate.

Ma bucur ca Antonescu a avut curajul sa faca aceasta nominalizare. Ma bucur ca cel putin a fost deschisa o discutie. Si cel mai mult ma bucur ca inca exista repere in societatea noastra dupa care generatiile noi sa se orienteze in gasirea propriilor modele!

P.S. Cineva are chiar in propria casa un model moral… dar in afara casei promoveaza “modele” gen Ridzi, Udrea si Anastase. Ce sa intelegem din asta?

 

“Ştiu că Dumnezeu nu-mi va da nimic din ceea ce nu pot duce. Mi-ar plăcea doar ca El să nu aibă chiar atâta încredere in mine.” MAICA TEREZA

 

Cu saptamani in urma, in cele doua zile in care am locuit in Kreuzberg, am gasit un citat al unei artiste contemporane. L-am uitat pana ieri. Pentru ca nu am fost nici de acord cu el dar nici nu mi-a starnit un dezacord suficient de puternic cat sa mi-l definesc. Valie Export o cheama pe artista, e nascuta in Linz si traieste in Viena. Citatul este: “Cand si femeile isi vor lasa balta copiii si barbatii iar societatea va tolera acest lucru atat din punct de vedere juridic cat si din punct de vedere social – ei bine, cand femeile vor reusi acest lucru, vor dezvolta o creativitate la fel de cuprinzatoare ca si barbatii”. Nefiind feminista, ba chiar avand mici suparari generate de exagerarile feminismului si deplangand multe lucruri frumoase care s-au pierdut din cauza acestor exagerari, am ales sa nu ma gandesc foarte mult la citat. Neavand nici cea mai vaga inclinatie catre intemeierea unei familii si nesimtind vreodata in mine nici cel mai firav instinct matern, nu mi s-a parut ca acest citat mi-ar putea oferi fie si o minima provocare. L-am luat, la rece, ca pe un contrapunct binevenit si gata, am inchis subiectul in mintea mea.

Pana cand, zilele astea, traind in casa unui artist homosexual in varsta, mi-a revenit in minte presiunea constructivului de ordin familial in cazul femeilor si, implicit, lipsa acestei presiuni in cazul barbatilor si, mai ales, in cazul barbatilor homosexuali. Intamplator, am inchiriat un timp apartamentul unui cuplu heterosexual in varsta, necasatorit si fara copii iar acum locuiesc in casa unui homosexual destul de in varsta, tot fara copii. Sa spun ca toti cei trei sunt creativi? Nu as putea spune asta cu toata gura. Au meserii creative teoretic si se descurca si ei cum pot. Nu exceleaza dar nici nu se fac de rusine. Se simte lipsa de responsabilitate familiala insa, in fiecare colt al casei, al discutiilor. S-a scos de multa vreme din calcul ideea ca menirea vreunuia din ei ar fi de ordin parental. Viata lor este mult mai comoda decat viata oamenilor cu copii pe care-i cunosc, se observa lesne o alegere atenta a lucrurilor destinate sa te rasfete, de la sapun pana la marca uleiului de masline. Casele sunt extraordinar de curate si pline de arta pe gustul meu. Nimic nu este lasat la voia intamplarii, ambele case arata ca niste poze din Elle Decoration. Oamenii calatoresc mult, se imbraca scump, au iubiri pasionale si la varsta asta, nu tin cu dintii de fidelitate, e de ajuns sa citesti dedicatiile de pe carti sau vederile care cad din reviste sau carti. Sunt oameni inca aflati pe piata, urat dar plastic spus. In pofida varstei, oamenii inca mai cauta si mai sunt cautati. Medicamentele, vitaminele, obiectele, lenjeria arata ca sexul este inca o parte esentiala a vietii lor. In cazul domnului homosexual sexualitatea se simte mai puternic decat in orice casa in care am locuit si are accente cel putin interesante, ele corespunzand intamplator preferintelor mele, cu mici nuante diferite, evident. Dormitorul este decorat exact ca o camera de spital. Nu va ganditi la obiecte care sugereaza asta. Nu. Ganditi-va la un pat de spital, o veioza prinsa de pat, o masa cu rotile si pe ea o tava pe care-ti poti pune mancare, un televizor si o perdea alba cu multe falduri. Baia este si ea alba integral, cu lumina de neon si cu un dulapior ca cel in care se tin medicamentele in spital, de obicei. Initial am crezut ca aceasta decorare reprezinta viziunea realista asupra conditiei noastre ca muritori dar am aflat ca decorarea este facuta strict in functie de preferinte sexuale si ca nu are nimic de-a face (nu constient, cel putin) cu perpetua noastra fragilitate si cu drumul incet dar sigur catre spital si moarte.

Initial mi-am zis ca ma aflu, in sfarsit, in mediul meu. Ca am casele pe care mi le-am dorit de mica si ca locuiesc in mijlocul energiei create de catre niste oameni care-mi seamana. M-am bucurat de fiecare detaliu, am mentinut in casa o ordine impaiata, m-am bucurat de fiecare ceasca, farfurie, pictura, album, de linistea perfecta si de curatenia impecabila, curatenie pe care indraznesc sa cred ca este greu sa o mentii intr-o casa in care sunt copii. In ambele case am gasit insa ceva care m-a pus pe ganduri. Ma refer la ceva concret. De pus pe ganduri m-au pus multe lucruri pana la urma dar nu din cele palpabile. La loc de cinste, in ambele case, se afla un desen facut de un copil. Stiti cum sunt desenele de copii: o poienita intinsa sau toata foaia numai cer si niste oameni mai mult schitati decat desenati. Desenele sunt proaspete, se vede dupa hartie, dupa faptul ca nu sunt deloc uzate si sunt puse deasupra biroului in ambele case. Si as putea sa imi spun repede: da, sunt niste oameni care nu au interes pentru a face copii sau nu au posibilitatea de a face copii dar asta nu inseamna ca nu le plac copiii. Doar ca eu nu as pune desene de copii pe pereti. Nu inteleg de ce as ajunge sa fac asta, nu inteleg nici cum au ajuns ei sa faca asta. Desenul ala de copil sta ca un mic cacatel in mijlocul casei, fiind in totala disonanta cu tot restul lucrurilor. Dar este singurul lucru viu tocmai prin aiureala lui, ca e prea putin sa spun “imperfectiune”. Si revin: eu nu mi-as pune un astfel de desen in casa. Fie vreau copii si atunci fac in asa fel incat sa ii am, facuti sau adoptati, fie nu vreau si atunci nu am de ce sa las o dovada a existentei lor sa troneze deasupra biroului meu. Si de-aici a pornit toata incurcatura mea, incurcatura care acum nu e cine stie ce dat fiind ca nu are cum sa duca prea curand catre o rezolvare si atunci eu am tendinta de a potoli lucrurile, nu imi place sa ma agit inutil.

Hedonismul, linistea, libertatea au cu adevarat farmec pana la finalul vietii? Intreb cat se poate de serios. Nu este nicicum o intrebare retorica dar nicicum. Si nici nu imi rasuna in minte un raspuns presupus evident. “Nu, nu, nu”. Nici vorba. Ma intreb cat poate dura autorasfatarea, cat te poti hrani dintr-o viata care nu te uzeaza crunt, cat te poti hrani, nu-mi vine sa cred ca o spun, dintr-o viata fara copii. Pe finalul ei, o viata fara copii pare sinistra, ca un muzeu pe inchidere. Cand corpul nu te mai sustine in a face fara absolut nici o problema toate porcariile sau minunile care-ti trec prin cap, lipsa copiilor devine macabra. Si ma supar ca e asa. De fapt, inca sper ca nu e asa. Inca sper ca viata se poate inchega si poate fi cu adevarat constructiva si fara copii. Imi amintesc cum, in lungile nopti in care citeam fara cine stie ce discernamant tot ce imi pica in mana despre fenomenul mortii, am dat si peste o carte tampitica, plina de revelatii ale celor intorsi din moarte clinica. Nu ideea ca se intorsesera cu revelatii ma deranja ci felul libidinos in care imi erau bagate pe gat aceste revelatii ma supara, felul in care era scrisa cartea, ce mai. Si, la un moment dat, a inceput sa se contureze ideea ca exista doua chei ale acestei lumi: iubirea si copiii. Mi s-a parut stupid. Cu iubirea am inteles, asta e limpede. Dar cu copiii? E de la sine de inteles ca trebuie sa se nasca pentru ca altfel s-ar duce naibii materialul, combustibilul lumii, evident. Dar de-aici si pana la a spune ca una din cheile existentei este sa ai un copil e drum lung sau cel putin asa mi s-a parut mie. Asa cum am mai spus si in alte posturi, eu cred ca poti ajuta un copil mult mai mult decat o fac parintii lui uneori. Ii poti fi un mentor mult mai bun decat parintii lui. Dar nu la asta m-am gandit zilele astea, nu m-am gandit la ce poti face pentru copii si ce nu ci, mai degraba, la ce pot face ei pentru tine, la cat de dura este palma pe care o poti primi la finalul unei vieti fara copii, cand, oarecum prapadit, daca nu prapadit de-a binelea, relativizezi tot ce nu este palpabil si tot ce va fi luat si preschimbat imediat dupa moartea ta. Lucruri precum casa, sa zicem. Ar mai ramane, ca treaba sigura, copiii. Se presupune ca nu ii schimba oricine asa usor, nici macar daca vor. Voluntar sau involuntar, ei vor purta foarte mult din incarcatura ta ani si ani de-a randul, daca nu cumva toti anii care vor urma.

Iata, asadar, cum aceasta “presiune a constructivului suprem”, cum am dat eu titlul de lucru problemei la mine in minte, m-a atins zilele astea. Pana si faptul ca am denumit treaba cu avutul de copii “constructivul suprem” m-a ingrijorat. M-am imaginat, la saizeci sau la saptezeci de ani. Cu iubitul meu, cu iubirea vietii mele. Cu amintiri senzationale, intr-o casa splendida, cu iubirea deloc sau foarte usor fisurata, amandoi aratosi, amandoi incercand (nu stiu, o spun cat se poate de sincer, cat se poate reusi cu adevarat) ceva vecin cu sexul din cand in cand. Gusturi bune, discutii la fel de aprinse ca in tinerete. Ceva asemanator cu dragostea dintre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Viata comoda, chiar luxoasa. Vesnicii pantaloni albi pe care-i poarta femeile la batranete cocheta in Germania si un pulovar cu dungi bleumarin, ca bluzele de marinar. Par blond (vopsit, ce-i drept), pantofi scumpi si comozi, parfum discret, ten impecabil, musculatura rezonabila pentru varsta in cauza, vigilenta decenta dat fiind ca nu bem, nu fumam, ne antrenam mintea in permanenta. Armonie in casa pentru ca nu ai cu cine sa te certi, intr-adevar. Nu ai facut si nici nu ai distrus viata nimanui. Nu ai fost nici Cruela dar nici Maica Tereza. Poate ca te cunoaste lumea, poate ca ai scris bine si ai avut un destin furibund, reactionar, interesant.

Conform buddhismului, cei din lumea de dincolo isi aleg parintii, asa incat convietuirea cu ei sa-i duca intr-o etapa superioara a existentei. Nu isi aleg neaparat niste parinti buni, nu e treaba de comoditate aici, isi aleg poate niste parinti teribili, tocmai pentru a se testa, a lupta, a se desavarsi prin aceasta lupta. Te intrebi, poate, cam ca in “Seinfeld”, de ce nu te-a ales si pe tine nimeni. Da’ nimeni. Cum oi fi tu daca, din tot Universul asta colcaind de fiinte nevoite sa se nasca si renasca, nimeni nu te-a vrut drept parinte? Atat de neinteresant sa fii? Dar dincolo de buddhism, oricat de frumoasa ti-ar fi povestea, oricat de multe povesti frumoase ai fi creat, nu ai creat obligativitatea cuiva de a-ti duce povestea mai departe. Pentru ca, repet, un copil iti va duce povestea mai departe, chiar daca te va detesta. In el se va fi cladit raportarea obligatorie la tine. Si oricat de mult imi repugna termenul “obligatoriu”, zilele astea mi-a incoltit in minte ideea ca, dincolo de libertate absoluta, dincolo de a fi cu un partener care sa creasca alaturi de tine fara sa aiba absolut nici o responsabilitate, dincolo de iubirea universala, dincolo de fluiditatea energiei si asa mai departe, nu sunt destul de puternica incat sa nu am pe cineva care sa aiba obligativitatea raportarii la mine. Mi-am dat seama ca, de fapt, aceasta nevoie este varful vanitatii mele. Si m-am speriat. Pentru ca eram atat de mandra de vanitatea mea si credeam ca ea ma va duce, nestingherit si negresit, catre o viata fara copii, fara prea multe responsablitati, fara uzura fizica prea mare.

Care sunt sansele reale de a-ti satisface vanitatea feroce fara a face si creste un copil? Este o intrebare care ma apasa zilele astea, in casa mea inchiriata si impecabila in care credeam ca imi voi gasi linistea si justificarea existentei de pana acum sau chiar justificarea existentei de-acum incolo. Placerea, rasfatul, o opera lasata in urma, iubirea par sa nu fi dus prea departe. Ma uit la desenul asta oribil facut de un copil si mintea mi se irita.

 

“Everytime you smile at someone, it is an action of love, a gift to that person, a beautiful thing…” MOTHER TERESA

 

Viata e viata, lupta pentru ea !

Agnes Gonxha Bojaxhiu, Maica Tereza, s-a * mutat pe steaua sa *, la data de 5 septembrie 1997.

Vreme de peste 45 de ani, Maica Tersa de Calcutta a uimit  lumea prin daruire, generozitate, stradaniile-i neobosite, in numele caritatii, actiuni umanitare, a purtat de grija celor nedoriti de nimeni, sarmani, orfani, vaduve, bolnavi… a infiintat asezaminte, camine si-a calatorit in intreaga lume oferind petalele Misiunii sale, pe oriunde a trecut…

:

Un citat plin de putere de la Maica Tereza, aşa cum se găseşte pe postamentul unui zid al unei Case de copii din Calcutta:

„Oamenii sunt deseori nerezonabili, ilogici şi egocentrici; Cu toate acestea, Iartă-i.

Dacă eşti amabil, Oamenii pot să te acuze că ai motive egoiste sau că urmăreşti ceva; Cu toate acestea, Fii amabil.

Dacă ai succes, vei dobândi câţiva prieteni falşi şi câţiva duşmani adevăraţi; Fii de succes oricum.

Dacă eşti onest şi sincer, oamenii pot să te înşele; Cu toate acestea, Fii onest şi sincer.

Ceea ce construieşti de-a lungul mai multor ani; cineva poate să distrugă peste noapte; Cu toate acestea, Construieşte.

Dacă găseşti serenitatea şi fericirea, ei pot fi geloşi; Fii fericit oricum.

Dă lumii ceea ce ai mai bun, şi poate să nu fie de ajuns niciodată; Cu toate acestea, Dă lumii ceea ce ai mai bun.

Vezi tu, analiza finală este între tine şi Dumnezeu; Nu a fost oricum niciodată între tine şi ei.”

traducere Ursula Sandner

www.ursula-sandner.com

Pilde, pentru noi,toti :

Cuvintele de bine pot fi scurte si usor de rostit, dar ecourile lor sunt infinite. Haideti sa ne intampinam mereu unul pe altul cu zambete, pentru ca zambetele sunt inceputul iubirii.

Haideti sa insistam pe strangerea de fonduri de dragoste, bunatate, intelegere, pace. Banii vor veni de la sine daca prima oara cautam Imparatia Lui Dumnezeu – restul vor fi date.

Sa nu fim multumiti doar atunci cand dam bani la saraci. Banii nu sunt suficienti, bani pot fi primiti, dar oamenii au nevoie de inimile voastre, au nevoie sa-i iubiti. Asa ca risipiti dragoste peste tot pe unde mergeti.

In viata asta nu putem face lucruri marete. Putem face doar lucruri marunte cu enorma dragoste.

Este un gest regesc sa ai grija de cei cazuti.

De fiecare data cand zambesti cuiva, este un gest de dragoste, un dar catre acea persoana, un lucru frumos.

Dumnezeu nu-ti cere sa reusesti, El vrea doar sa incerci din tot sufletul.

*******

* Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se transformă în ani… dar ce e mai important se conservă; forţa şi determinarea ta nu au vârstă. Spiritul tău este cel care îndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu. Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp… mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Fă astfel ca în loc de milă să impui respect.
Când nu mai poti să alergi, ia-o la trap.
Când nu poţi nici asta, ia-o la pas.
Când nu poţi să mergi, ia bastonul. Însă nu te opri niciodată! *

MAICA TEREZA

Sursa :

http://www.citateistete.ro/2008/05/19/citate-maica-tereza/

Lumina, zambet, Iubire, bucurie, incredere…  iarta, iubeste, lupta, intr-u Devenire ! Doamne Ajuta!

Sibilla

imagini preluate de pe google.ro

Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari.

[Luca 16.10]

Nu există lucruri mărețe, există doar lucruri mici făcute cu o mare dragoste.

Maica Tereza

Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fara rod

Tu poti face lucruri pe care eu nu le pot face. Eu pot face lucruri pe care tu nu le poti face. Impreuna putem face lucruri marete

Pentru astazi doar un citat:

“Daca stai sa judeci oamenii, nu mai ai timp sa-i iubesti”

(Maica Tereza)

77. Apreciaza si increde-te in  lucrurile marunte pentru ca in ele sta puterea ta.

(Maica Tereza)

Evenimentele la zi ma obliga sa intrerup de aceasta data firul logic al prezentarii temelor din cadrul serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor”; in consecinta voi aborda subiectul obligatiei politice simbata viitoare. Dupa cum probabil stiti, datorita cazului Marian Cozma, in ultima vreme s-a discutat mult in Romania despre libertatea de expresie in paralel cu problema rasismului si a xenofobiei. Horia Roman Patapievici a scris un articol interesant in Evenimentul Zilei, insa nu a explicat tehnic de ce libertatea opiniei trebuie sa fie protejata de constitutia unui stat liberal-democratic. Este ceea ce voi incerca eu sa fac acum: voi sustine dreptul la libertatea cuvintului nu doar atunci cind exprimarea este lipsita de consecinte, ori in cel mai bun caz are consecinte benigne – ci si atunci cind ea raneste, cind putem vorbi de ceea ce anglo-saxonii numesc „hate speech” (discursul urii). Postul de fata nu se doreste un expozeu in extenso si sistematic al problemei anuntate, deci multe implicatii de natura filosofica si politica nu vor fi abordate aici. Voi proceda in trei pasi:

1) Argumentul „naturii umane”. Unii sint de acord cu protejarea libertatii cuvintului, dar nu si atunci cind sfera conceptului se extinde si asupra discursului urii. Linia lor de argumentare este, mai mult sau mai putin, urmatoarea. Exista o natura umana, si intelegem prin aceasta modul in care sintem noi, asa cum ne dezvaluie istoria umanitatii si stiinta. Din aceasta natura umana face parte tendinta catre distrugere, rautatea, egoismul (ori, vorba lui Hume, patronul spiritual al acestui argument: homo homini lupus, omul este lup pentru om). Ca atare, de fiecare data cind avem posibilitatea de a face rau semenului nostru (mai ales daca putem cistiga ceva de aici), cel mai probabil o vom face. Or, discursul urii produce doua tipuri de rau: in primul rind, aduce atingere demnitatii individului, a membrilor grupului vizat; in al doilea rind, incita membrii altor grupuri (de obicei, grupul majoritar) la ura fata de grupurile sociale, nationale, etnice sau sexuale – care sint minoritare. Aceasta ura, mai departe, se poate transforma in violenta si distrugere. Prin urmare, discursul urii, departe de a fi protejat de constitutie, trebuie sa fie interzis, si practicantii lui aspru pedepsiti.

Propun sa lasam deoparte deocamdata a doua parte a acestui argument (faptul ca discursul urii produce doua tipuri de rau). Ce vreau eu sa fac acum este sa demontez baza argumentului, si anume ideea ca in „natura umana” este inclusa tendinta distructiva, tendinta de a face rau semenului. Cind vorbim despre „natura umana”, ne gindim la constitutia noastra fizica (toti oamenii au o inima, doi plamini, etc.), la cea cognitiva si lingvistica (mintea noastra functioneaza dupa anumite tipare modelate de evolutie, folosim anumite structuri lingvistice), etc. Toate aceste chestiuni sint fapte care tin de constitutia noastra, ca oameni. Sint insa rautatea si egoismul fapte despre natura noastra umana? Evident, nu. Ele pot fi cel mult tendinte, aceste tendinte pot ajunge la un anumit nivel de generalizare, dar nu ele nu pot fi universalizate, nu sint fapte. Si nu putem crea legi bazindu-ne pe tendinte. Nu putem acuza sau banui un individ, pina la proba contrarie, ca are asemenea tendinte: exista totusi o prezumtie de nevinovatie. Asta cu atit mai mult cu cit avem in jurul nostru exemple de oameni pur si simplu incapabili sa faca rau (eu stiu asemenea cazuri), de oameni care si-au sacrificat viata pentru binele altor oameni (vezi cazuri gen Maica Tereza), oameni care si-au dedicat viata opunindu-se violentei (vezi cazuri gen Mahatma Gandhi) si asa mai departe. Cit timp exista atit de multe cazuri, nu putem generaliza si considera ca este un fapt despre natura umana ca sintem inclinati spre rau. Argumentul cade, fiind pur si simplu implauzibil.

2) Ce este discursul urii (hate speech)? Voi oferi urmatoarele delimitari, desi pot fi contrazis (insa aceste critici vor demonstra, dupa cum vom vedea, un alt lucru important): (a) in opinia mea, discursul urii despre care vorbim in filosofia si teoria politica este un discurs indreptat nu asupra unui individ izolat, ci asupra unui grup. De obicei, grupul-victima este un grup minoritar (imigranti, evrei, tigani, negri, chinezi, femei, homosexuali, etc.); (b) grupul minoritar este considerat drept responsabil pentru multe din problemele cu care se confrunta grupul majoritar (national, etnic sau sexual) din tara respectiva; (c) un fapt important: grupul-victima va fi privit, in discursul urii, nu ca avind o problema sociala trecatoare, care se poate rezolva prin diverse metode, ci ca avind o problema „de singe”, inscrisa in chiar constitutia ontologica a membrilor grupului („natura lor umana”, by the way!); (d) in consecinta, penntru a scapa de problema, grupul majoritar (rasist, misogin, homofob, xenofob, etc.) va trebui pur si simplu sa expulzeze din statul respectiv, membrii grupul ui minoritar, ori pur si simplu sa-i extermine.

Problema este ca aceste delimitari ale sferei discursului urii nu sint intotdeauna acceptate. Mai mult decit atit, un asemenea discurs nu mai este sustinut astazi in democratiile occidentale decit de grupuri izolate si putin numeroase. De aceea asistam in zilele noastre la o redefinire a discursului urii, la o largire a sferei sale, coroborata cu ceea ce numim acum „corectitudine politica”. In principiu, orice discurs care poate fi catalogat drept defaimator, orice discurs critic care aduce atingere demnitatii membrilor unui grup (pe buna dreptate sau nu) este considerat drept „hate speech”. Asistam la un intreg conflict al interpretarilor: avem o multitudine de definitii ale discursului urii, o multitudine de definitii a ce anume inseamna sa aduci atingere demnitatii cuiva, si asa mai departe. Dau numai trei exemple:

a) Imposibilitatea existentei unei definitii comun acceptate. Luati urmatorul enunt: „X este un neam de oameni murdari, lenesi, corupti si ticalosi”. Sa spunem ca eu, ca roman, declar acest lucru chiar despre romani (am facut-o de multe ori!). Ciudat, niciodata nu voi fi acuzat (nu am fost) de xenofobie, de practicare a unui discurs al urii. De ce, pentru ca sint roman? Dar poate eu nu ma consider ca atare! Mai mult, credeti ca un evreu care ar spune acelasi lucru despre evrei nu ar fi acuzat de hate speech? Ba ar fi! De asemenea, daca pun in loc de „X” cuvintul „tigani” si fac enuntul respectiv in Tara de Foc astazi, sau in Roma anilor 500 BC, credeti ca m-ar acuza cineva de rasism? Probabil nici nu au auzit de tigani acolo / atunci! Ce vreau sa spun cu asta este ca discursul urii este conditionat de cine il enunta, de obiectul urii, de contextul istoric si geografic in care este practicat, etc.

Mai mult, dupa cum se poate observa, enuntul de mai sus nu spune ca membrii comunitatii X au o problema „de singe”, „ontologica”, nerezolvabila, ca trebuie expulzati sau exterminati. Ca atare, se enunta o problema actuala, tcontextuala, trecatoare, care poate fi rezolvata. Conform definitiei oferite, enuntul respectiv nici macar nu poate fi considerat un discurs al urii. Dar unii nu sint de acord cu ce spun eu acum. Consecinta este ca nu avem o definite acceptata cu care sa lucram, si daca am pune in lege definitia sustinuta de unii, nu am face decit sa alegem o definite subiectiva dintre multe alte definitii subiective. Consecinta: un om ar putea fi acuzat de rasism si inchis pe un numar de ani pentru o definite a hate speech-ului pe care un mare procent de populatie (si de specialisti in teorie si filosofie politica, poate chiar politicieni bine intentionati) nu il aproba. Mai simplu spus, ajungem sa condamnam indivizi pe criterii pur subiective.

(b) Nenumarate cazuri-limita. Sa spunem ca mama unei fete violate de un roman in Italia, cuprinsa de exasperare, declara la un moment dat: „Of, si romanii astia, de s-ar duce dracului inapoi de unde au venit, neam de ticalosi, de i-am impusca pe toti!” Sa consideram ca aceasta femeie nu a fost niciodata rasista si nu s-a exprimat ca atare, iar dupa trecerea furiei ar regreta poate afirmatia respectiva. Daca insa acest enunt se supune definitiei discursului urii, iar discursul urii este pedepsit cu inchisoarea, aceasta femeie poate fi pedepsita pentru niste cuvinte spuse la disperare, in care nici macar nu a crezut vreodata. Este fair? Eu cred ca nu. Si este la fel de nedrept, daca in loc de „romani” punem evrei, negri, tigani, etc.

(c) Enunturi clar non-xenofobe dar declarate ideologic, de catre puterea politica (la insistentele unor grupuri de lobby), drep rasiste. Luati enunturile: „Holocaustul nu a avut loc”, sau „In Holocaust nu au murit atitia indivizi pe cit se vehiculeaza astazi”. Sint propozitii enuntate de catre istoricul britanic David Irving, si pentru care a fost condamnat la inchisoare cu executare in Austria. Sa fiu bine inteles: e drept, David Irving e posibil sa fi facut si afirmatii cu adevarat xenofobe. Dar nu aceasta este problema aici, pentru ca el nu a fost condamnat pentru asemenea afirmatii, ci pentru negarea Holocaustului! Intrebarea mea este: putem considera negarea unui fapt istoric (eventual negare sustinuta de dovezi false sau adevarate, reale sau fabricate, etc.) un motiv pentru a acuza un individ drept „rasist”? Convingerea mea este: categoric, nu! Daca acceptam posibilitatea unei asemenea catalogari, atunci s-a dus naibii o intreaga zona a cercetari academice, cercetare limitata de faptul ca ai putea deranja sentimentele unui grup sau al altuia. Deschidem astfel un slippery slope, o panta alunecoasa si nu ne vom mai putea opri: orice aduce atingere sensibilelor sentimente ale unora va fi considerat discurs al urii, si o societate in care se petrece un asemenea lucru este o societate damnata.

3) Concluzie: de ce protejam hate speech-ul. Noi, sustinatorii libertatii neingradite a cuvintului, acceptam faptul ca discursul urii poate produce rau. Insa mai spunem doua lucruri:

Pe de o parte, consideram ca interzicerea discursului urii poate avea doua consecinte si mai grave decit hate speech-ul ca atare. In primul rind, a interzice discursul respectiv nu inseamna a elimina ura. Iar o ura refulata va izbucni oricind, cu o violenta greu de imaginat. In al doilea rind, daca acceptam interzicerea discursului urii deschidem o panta alunecoasa: orice critica poate deveni, la rigoare, capabila de a fi etichetata drept discurs al urii (un exemplu comic: la un curs oferit de Departamentul de Gender de la CEU, am incercat la un moment dat sa arat, cu argumente rationale, ca feministele radicale pornesc de la premise corecte, dar ajung la concluzii gresite; am fost acuzat – intr-un mod foarte violent! – de misoginism, de practica a discursuluii urii). Rezultatul ar fi crearea unei societati a fricii, unde toti se vor exprima cu teama de a nu fi acuzati de xenofobie, rasism, misoginism, homofobie si asa mai departe; o societate a neincrederii reciproce, unde fiecare cuvint, fiecare privire incruntata sau atingere poate fi un motiv de infatisare in fata tribunalului. Noi nu dorim o astfel de societate.

Pe de alta parte, consideram ca, desi discursul urii poate produce mult rau, si intr-un final poate duce la violenta si distrugere, consecintele imaginate de sustinatorii extremisti ai corectitudinii politice nu sint atit de grave pe cit se spune – sau daca sint, ele pot fi usor combatute intr-o societate liberal-democrata. Aceasta intrucit intelegem sa facem o distinctie intre discursul ca atare si punerea in practica a ideilor exprimate in discurs. Discursul e liber, actiunea determinata de el nu. Aceasta nu neaparat pentru ca discursul nu ar produce un rau comparabil cu cel produs de actiune, ci intrucit este interpretabil ce anume poate fi definit drept discurs al urii, cind, cum si daca el raneste, si cine este îndrituit sa hotarasca toate acestea – dar actiunea xenofoba, rasista sau misogiona nu accepta interpretari. Una este sa spun, ca membru ipotetic al Klu Klux Klan-ului, ca trebuie ucisi toti negrii, si alta e sa ma apuc sa o si fac. Una este sa spun ca blondele sint proaste si trebuie sechestrate la cratita, si alta e sa imi sechestrez propria sotie in casa. In primul caz libertatea cuvintului meu este protejata de constitutia americana – insa al doilea caz, libertatea actiunii mele este limitata drastic de aceeasi constitutie.

Cind au introdus libertatea absoluta a cuvintului, inclusiv al discursului urii, in cadrul drepturilor protejate de Constitutia americana, Parintii Constitutiei nu au fost nici rau intentionati, nici naivi, nici prost informati, nici nu le-a lipsit viziunea. Ei au considerat – ca si multi dintre noi, astazi – ca a limita dreptul la exprimarea opiniei are mai multe consecinte negative decit a-i oferi libertate totala. Este vorba de o intreaga viziune asupra societatii, asupra comunitatii in care oamenii corecti si buni nu practica discursul urii, dar nici nu il interzic, de teama de a nu transforma societatea intr-una bazata pe neincredere, pe frica si – ei bine, da! – pe multa ura.

Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci.

[Matei 24.12]

În lume este mai multă foame de dragoste și apreciere, decît de pîine.

Maica Tereza

Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fara rod

       “Nimeni nu va fi întrebat la ultima judecată cât de mult a suferit, ci cât de mult a iubit.” – Wurmbrand     “Iubirea are un fel al ei de a amagi in mod constient, ca un copil care se joaca de-a v-ati ascunselea de unul singur; este incantata de asigurari in care, in acelasi timp, nu are incredere.” – George Eliot

        “Iubirea e o floare foarte placuta, dar trebuie sa ai curajul sa te duci sa o culegi de pe marginile unei prapastii infricosatoare.” - Stendhal    

       “Doua suflete nu patrund unul in altul decat in Dumnezeu.”- Wurmbrand

       “Inimile indragostite sunt oglinda cerului instelat. Pasiunile sunt reflexul stelelor.”- Victor Hugo

       “Nu conteaza atat de mult ceea ce faci, ci cata dragoste pui in ceea ce faci.”- Maica Tereza

       “Un singur ceas de dragoste poate face cat viata intreaga.” – Honore de Balzac 

84 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române la 4 februarie 1925. Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei a fost promulgată la 25 februarie 1925, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc întronizarea primului patriarh, Miron Cristea (1925-1939).
Creştin Ortodox

Funcţii şi slujiri în Biserica Ortodoxă Română
George Aniculoaie: “Aşa după cum spuneam, ierarhia bisericească este formată din trei trepte: diacon, preot şi episcop. Intrarea în această ierarhie dumnezeiască o poate face doar episcopul. Atât diaconia, cât şi preoţia, cum de altfel şi episcopia sau arhieria, se primesc în cadrul Sfintei Liturghii, prin „punerea mânilor“, în cadrul Tainei Hirotoniei, de către un singur episcop, cu diferenţa că arhieria se dăruieşte de trei episcopi.”
Ziarul Lumina

Kirill, un patriarh pentru liniştea Kremlinului
Armand Goşu: “Patriarhul Kirill va păstori peste cea mai mare Biserică Ortodoxă din lume, care numără circa 165 de milioane de credincioşi. În subordinea Patriarhiei Moscovei funcţionează peste 28.000 de biserici, 732 de mănăstiri, zeci de seminarii şi academii teologice (doar în Moscova sunt 3 astfel de instituţii de învăţământ superior). Patriarhul Kirill a fost prezentat de presa rusă drept un modernizator, un prooccidental, un deschizător de drum în relaţiile cu Vaticanul (s-a reamintit de nenumărate ori faptul că mitropolitul Kirill s-a întâlnit cu papa Benedict al XVI-lea).”
22

Dietrich Bonhoeffer
Emi Pavel: “Credinţa în Dumnezeu şi lupta împotriva nedreptăţilor au caracterizat viaţa teologului german Dietrich Bonhoeffer. El a trebuit să plătească cu viaţa implicarea pentru cauza libertăţii şi a drepturilor omului în Germania nazistă. Faptele lui Bonhoeffer nu au avut niciodată ecourile celor ale lui Gandhi, ale lui Martin Luther King sau ale Maicii Tereza, cu toate acestea, numele său poate sta oricând alături de aceste mari personalităţi şi modele.”
blog.punctul.com

La Concursurile Thymos – 3 ani (Aniversar, Decembrie, Special, Plus, Surpriză), lansate la 1 decembrie 2008 pe site-ul de puzzle cultural Thymos, au participat 137 de persoane, dintre care 100 au participat doar la un concurs.

La Concurs Thymos Aniversar au fost propuse cele mai multe răspunsuri: 121.

Iată cîteva citate despre cultură oferite ca răspuns:

Cultura este ceea ce ar avea măcelarul dacă ar fi chirurg. (Mary Pettibone Poole)
Cultura nu înseamnă să citeşti mult, nici să ştii multe, înseamnă să cunoşti mult. (Fernando Pessoa)
Cultura este strigătul oamenilor în faţa destinului. (Albert Camus)
Cultura înseamnă să ştii ce s-a spus şi ce s-a gândit mai bun şi valoros în lume. (Matthew Arnold)
Cultura e o forma de viata prin care o colectivitate umana isi exprima forta creatoare. (Marin Preda)
Cultura este acordul tacit de a lăsa mijloacele de subzistenţă să dispară în urma scopului existenţei. (Karl Kraus)
Cultura nu e decât valorificarea experienţelor sufleteşti şi organizarea lor independentă de celelalte valori (economice, politice, d.ex.). (Mircea Eliade)
Cultura este cam tot ce facem şi maimuţele nu fac (Lord Raglan)
Cultura este sau ar trebui să fie o anumită formă de a iubi lumea şi de a spera. (Octavian Paler).
Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu ştie să citească, ci va fi cel care nu ştie să înţeleagă. (Alvin Toffler)
Cultura nu este urmare a şcolii, ci a dorinţei de o viaţă de a o dobândi. (Albert Einstein)
Nu trebuie să te apuci să arzi cărţi pentru a distruge o cultură. Ajunge să faci lumea să nu le mai citească. (Ray Bradbury)

Concurs Thymos Decembrie – iată care au fost cei mai menţionaţi creştini din secolul XX:

Maica Tereza (20)
Ioan Paul al II-lea (15)
Richard Wurmbrand (11)
Billy Graham (8)
Dumitru Stăniloae (7)
Martin Luther King (6)
C.S. Lewis (6)
Dietrich Bonhoeffer (4)

Concurs Thymos Special – De ce ne uităm la filme?

- Ne uităm la filme «pentru a uita că realitatea nu e un film. Iar atunci cînd ni se pare că este, o supradoză de filme stă, adesea, la originea acestei constatări». Nu mai avem timpul necesar de citit .

- Dacă este o comedie mă relaxez, râd, mă îndepărtez de problemele zilnice. Dacă este SF mă face să îmi închipui alte lumi, alte acţiuni, mă interpun în lumea celor din film, mă face să mă gândesc la o viaţă mai bună.Cele de acţiune îmi produc fiori, parcă aş fi în pielea personajelor, mă gândesc ce aş face în locul lor. Cele de ştiinţă,cu descoperiri, cu animale şi plante sunt cele pe care le urmăresc cel mai des, ai ce să înveţi din ele, te relaxează complet, te binedispun, este dorinţa de linişte cât ţine filmul, este dorinţa de a ajunge în faţa televizorului sau ecranului de a vedea ceva interesant, din viaţa reală, trecută şi prezentă. Sunt un bun prilej de a ieşi şi a te relaxa în oraş cu prietenii.

- Suntem mici şi ne considerăm nesemnificativi. Am vrea să cuprindem lumea cu braţele, să o strângem la piept şi din cauza că nu ne ştim controla emoţii, puteri, gânduri, riscăm să o sugrumăm. Dar… să fim sinceri: nici nu avem curaj să o strângem la piept. Ne e frică să o iubim pentru că s-ar putea să ne simţim chiar bine. Iar atunci când omului îi este bine, el fuge. De asta ne uităm la filme: avem senzaţii puternice, lumea parcă e a noastră, suntem curajoşi în faţa ecranului (doar cel din televizor nu face cum trebuie) şi, la sfârşit, nici nu trebuie să fugim: se sfârşeşte fantezia înainte să apucăm să devenim laşi.

- Cinematografia reprezintă calea cea mai accesibilă de a evada din cotidian şi de a intra într-un alt tărâm, cel al poveştii, al irealului. Aici poti fi oricine vrei tu, trebuie doar să-ţi laşi spiritul liber să plutească şi poţi deveni Matrix sau Highlander sau poliţistul Columbo… totul depinde de imaginaţia ta şi de puterea de a te desprinde de ”aici” pentru a fi “acolo”, de a te transforma din spectatorul static într-un personaj de acţiune. Vizionarea unui film reprezintă o formă de relaxare dar şi un mod de a învăţa ceva (şi mă refer la documentare, la filmele cu subiect istoric sau filme-autobiografii ). Pe bună dreptate, cinematografia reprezintă a şaptea artă.

- Pentru a ne destinde şi a ieşi din greutăţile vieţii de zi cu zi.

- Ca să trăim imposibilul, ce nu ne e dat să experimentăm, cel puţin nu imediat. Ca să preluăm atitudini, să ne lăsăm emoţionaţi, să descoperim încă o dată lucrurile care ne enervează, care ne provoacă indignarea şi împotriva cărora am vrea să luptăm, ca să ne speriem uneori cu filmele de groază, ca să vedem unde ne sunt limitele, ca să facem parte şi dintr-o altă lume care nu este cea cotidiană. Pentru că avem nevoie să trăim anumite stări de spirit şi sentimente împrumutate sau prin intermediul unor personaje. Ca să ne dovedim că alţii poate trec prin chestii mai grele sau că totul se poate sfârşi cu bine. Sunt atâtea motivele pentru care ne uităm la filme… Unii îşi înlocuiesc viaţa reală cu filmele, unii le trăiesc cu intensitate, alţii doar se relaxează în faţa ecranului. Ne uităm la filme, pentru că e forma de imaginaţie cea mai la îndemână, pentru că avem nevoie de ficţiune şi pentru că o acceptăm binevoitori în vieţile noastre.

- Pentru că filmele reprezintă desprinderea de realitate, acolo găsim eroi perfecţi, finaluri fericite, poveşti adevărate (sau cel puţin inspirate din realitate), şi a căror acţiune a fost proiectată pentru “entertainment”. Filmele ne atrag, ne relaxează şi ne ţin lângă televizor până aflăm finalul.

- Singurul motiv pentru care mă uit la unele filme e pentru că mai evadez din cotidian, nu pot spune din realitate, unele filme sunt rupte din realitate, sau nu prea ştiu ce să fac cu puţinul timp liber.

- Pentru că teatrul e cronofag şi pentru completitudinea jocului imagistic al fiecărei pelicule.

- Ne uităm la filme pentru că ne identificăm cu unele personaje, pentru că deseori ne dorim să avem ceea ce au ei… şi pentru că aşa considerăm că ne putem petrece timpul liber… depinde de gust acum….

- Pentru că există în viaţa fiecărui om anumite aspecte neexplorate pe care doar într-un film le regăseşte (un lucru pe care visează să îl facă dar îi este foarte greu să îl îndeplinească, o casă pe care şi-ar dori să şi-o cumpere dar nu şi-o permite, un bărbat frumos, o fată frumoasă care în viaţa reală nu îi “vrednicesc” cu privirea, o carieră de succes, locuri şi locaţii în care nu reuşesc să ajungă sau, în cazuri fericite, unde îşi permit să meargă şi după cele văzute la televizor, într-un anumit film, încep demersurile necesare pentru a ajunge acolo etc, etc.

- Pentru că avem nevoie în viaţa noastră de lucruri ireale care în filme pot exista în mod cert, pentru că în film putem contura la nesfârşit creativitatea memoriei noastre şi pentru că în peliculă, şi doar acolo, putem fi regizorii propriei vieţi, cunoscându-ne astfel viitorul (adică finalul filmului).

- 1- încă din copilărie cultivam acest obicei – de ce ne uităm la Tv (în general) şi la filme (în particular – desene animate) în copilărie? Pentru că în acea perioadă percepţia vizuală avea mai multă semnificaţie decât cea auditivă; pentru că prin modul în care sunt realizate emisiunile Tv se realizează o puternică atragere a atenţiei copilului (care astfel se uită “vrăjit” la Tv); pentru că de multe ori părinţii preferau să lase micuţii copii în faţa Tv pentru a obţine un timp de relaxare şi linişte acasă; 2 – filmele prezintă scenarii de viaţă în care ne putem găsi un loc prin proiecţia în cadrul acţiunii astfel încât putem iubi, lupta, putem să ne răzbunăm sau putem să evadăm – depinde de scenariu – sau putem participa la evenimente inaccesibile nouă în viaţa reală; 3 – prin vizionarea filmelor se poate produce un consum emoţional de tip cathartic important (vezi pasiunea feminină pentru telenovele); 4 – pentru că avem puţină imaginaţie ca metode alternative de a ne petrece timpul liber; 5 – pentru că acest tip de petrecere a timpului liber este compatibil cu tendinţa sendentară a generaţiei noastre.

- Ne uităm la filme pentru a avea parte de lucruri noi, într-o limbă nouă (de ce nu?), imagini de vis, muzică de nota 10, pentru a ne destinde, a ne încărca bateriile.

- Sunt mai multe motive pentru care oamenii se uită la filme: – unii pentru că se plictisesc; -unii pentru că vor să înveţe ceva din film (nu ştiu de fapt dacă mai sunt care chiar se uită gîndindu-se la asta); – unii pentru că au auzit că e fain un anumit film; -alţii doar pentru că se uită şi alţii.

- Ne uităm la filme în speranţa că vom putea învăţa ceva, cât de mic, din ele. De multe ori, după ce vedem un film, conştientizăm unele lucruri pe care până în momentul de a vedea filmul nu le-am conştientizat, ele părânduni-se banale.

- Uneori, ne uităm la filme pentru că “nu avem timp” să citim cărţi. Însă, de foarte multe ori, alegem filmele pentru a sesiza aspectele subtile ale vieţii (identificându-le cu propria experienţă), pentru comicuri de situaţie, pentru că te regăseşti pe tine însuţi într-un personaj, pentru că, disperat, cauţi confirmări ale propriilor gânduri şi idei în replici, poveşti şi oameni.

- Mă uit la filme pentru că arta, în genere,arta cinematografică, în particular, este una din forme ale cunoaşterii, cunoaşterea fiind unul din instinctele de bază ale Omului. Un film artistic de calitate, de exempu, de 1 oră şi jumătate, te poate ajuta să descoperi, uneori, adevăruri pentru descoperirea cărora este nevoie să trăieşti o viaţă. Aparent accesibil oricărui spectator, arta filmului cere, totuşi, de la el o anumită pregătire, privind limbajul cinematografic. Un curs de Istoria cinematografiei, pe viu, cu comentarii ale specialiştilor şi cu demonstraţii de filme, la TVR Cultural, să zicem, ar fi foarte util.

- Lumea filmelor, la fel ca cea virtuala, a devenit, aş spune, o a 4-a dimensiune a lumii noastre de astăzi. În cel mai îndepărtat colţişor de junglă, în cocioabe sărăcăcioase din India până în îndepărtata Africa, găseşti instalaţii improvizate de captare TV sau proiectare filme, “cinematografe” în miniatură în faţa cărora stau înghesuiţi şi nemişcaţi zeci, sute de localnici. Filmele, cu poveştile şi aventurile lor surprinzătoare, cu multitudinea de personaje cu care te poţi identifica şi oferindu-ţi ocazia unică de a călători în numeroase locuri, fără să faci un pas măcar, devin foarte repede ca un narcotic pentru mulţi. îţi oferă evadarea din realitatea care poate fi cenuşiul unei mahalale din lumea a treia sau rutina şi materialismul dintre fiarele şi betonul unui megacity modern. Îţi dăruiesc pe un preţ de nimic uitare, emoţii, adrenalină, ceva de care să te agăţi într-o tendinţă mondială de continuă şi rapidă schimbare, într-o viaţă tot mai lipsită de valori şi mai cuprinsă de relativism. Filmele devin un fel de poveşti ale adulţilor cu care îşi adorm dezamăgiri, neîmpliniri, vise fără şanse sau în care îşi cuibăresc refulările, maniile ascunse, tendinţe din ce în ce mai ciudate. Faptul că sunt atîţia consumatori de pelicule violente, porno, horror mă sperie. Şi ele se înmulţesc iar industria prosperă. De când am vizionat unul dintre filmele premiate cu Oscar nu de mult – No country for old men, am început să-mi pun multe întrebări. A ajuns să se ridice la nivel de artă crima, alienarea, heroina şi chiar să fie recompensate, promovate oficial. Ne mai mirăm că un copil de nu ştiu unde îşi împuşcă jumătate dintre colegi şi apoi îşi ia viaţa, că un tânăr terorist şi-a confecţionat bomba inspirat dintr-un film şi că mulţi ies ca programaţi din faţa ecranelor mergând să facă ceea ce tocmai au văzut. Mi-ar plăcea să fiu optimistă, să spun doar vorbe bune despre această artă, cinematografia, să afirm că filmele inspiră, bucură, aduc doar speranţă şi echilibru în societatea noastră. Dar în ultimul timp nu mai pot spune asta.

Slujiti Domnului cu bucurie, veniti cu veselie inaintea Lui.

[Psalmi 100.2]

Bucuria este rugaciune. Bucuria este tarie. Bucuria este o plasa a dragostei cu care prinzi suflete.

Maica Tereza

Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fara rod