aproape de fiecare dată când vă citesc sau aud numele în presă, îl constat flancat de apetit sexual, pe de o parte, şi de uşoară zeflemea, pe de alta. Eu însă sunt suficient de concentrată pe mesaj încât să traversez această nébulă sexistă şi să mă adresez dumnevoastră pur şi simplu ca unui om – de vârstă şi inteligenţă comparabile cu ale mele – care are o treabă de făcut.

Treaba se numeşte, o ştim, dezvoltarea turismului românesc. Eu sunt româncă (contribuabil, da, da), iar weekendul trecut am făcut o excursie (turistică, aşadar) într-una dintre zonele turistice ale României, anume Dobrogea. Aş vrea să vă arăt ce am vizitat şi ce impresie mi-a lăsat locul vizitat.

Am vizitat acest loc:

Locul arată aşa:

Impresia pe care mi-a lăsat-o o voi presăra – însiropată, recunosc – printre cele ce urmează.

A face turism nu înseamnă doar a încasa/cheltui bani. A face turism înseamnă, în primul rând, a face o călătorie. Călătorim când avem concediu şi vrem să ne “distrăm”, să ne “răsfăţăm”, dar şi când – sper că ştiţi şi dumneavoastră – ne simţim sastisiţi, osificaţi, sufocaţi şi vrem să ne rupem de un mediu anchilozant, să plonjăm în inedit, să ne reîmprospătăm. O călătorie este o reînnoire – într-un fel, o reînviere. Mentală, sufletească, etc. A face turism, deci, înseamnă şi a te reînnoi spiritual. (Unde acest din urmă cuvânt are sensul personal pe care i-l dăm fiecare dintre noi: pentru unii poate fi vorba de a nouă poveste de dragoste, pentru alţii – de o revelaţie mistică. Sau aşa.)

A face turism mai presupune, de multe ori, o întâlnire cu necunoscutul. Omul – fie el japonez din Tokio aflat pentru prima dată la Săpânţa, fie el român vasluian ce vizitează în premieră Marele Zid Chinezesc – se întâlneşte cu necunoscutul prin prisma familiarului. Ne stă în fire, universal omeneşte vorbind, să ne traducem constant necunoscutul în “limbaj familiar”. Iar “traducerea” respectivă funcţionează imprevizibil şi original pentru fiecare dintre noi. Prin ricoşeuri sentimentale, prin nostalgii, prin asocieri strict subiective, sau poate prin rememorarea unor informaţii, prin recunoaşterea unor date istorice sau culturale, etc.

De pildă: japonezul poate rezonează cu total străina Săpânţa prin aceea că îi aduce aminte de o inscripţie funerară non-conformistă din cimitirul unde-i înmormântată mamă-sa mare. Sau vasluianul se simte familiarizat cu Marele Zid în clipa în care recunoaşte că tehnica folosită la construirea lui e asemănătoare cu aceea folosită de strămoşii lui daci la construirea Sarmizegetusei. Prin urmare, a face turism înseamnă şi a interpreta o cultură străină prin filtrul propriei tale culturi. (Ca nu cumva să credeţi că asemenea analiză ar fi exclusiv “non-lucrativă”, ţin să vă asigur că a înţelege cultural/”sufleteşte” un loc străin echivalează cu a ţi-l apropria, a-l face “al tău”. Iar un turist revine să viziteze locurile de care realmente s-a ataşat şi unde s-a simţit “ca acasă”. Recte: încasare de mai mulţi bani. Eee?)

Acuma: mie mi-e dragă Dobrogea. A fost, prin timida colonizare greacă din sec. VII-VI a.Chr., fragila noastră verigă de legătură cu o cultură maiestuoasă: cea mediteraneană. Veriga s-a rupt. Am ratat apartenenţa la acea cultură şi, precum ştiţi, suntem, prin consens, o “cultură minoră”.

Mi se pare, astfel, hazliu ca preşedintele ţării şi alţi oficiali români, colegii dumneavoastră, să ne ceară, la ocazii, să fim “mândri că suntem români”. Pe ce fundament să fim mândri? Punându-mi această întrebare cu bună credinţă, iată, încerc să îmi reconstitui “nervurile identitare”, să îmi găsesc rădăcinile culturale care mi-ar conferi un minim temei pentru mândria de a fi româncă. Să redescopăr şi rezonez cu nişte strămoşi din care au răsărit zeci de alte culturi, non-minore, şi să îmi dau seama că, da, totuşi şi cultura mea minoră e înrudită cu acelea, deci, da, avem ceva temeiuri să fim, la o adică, mândri că suntem români.  

De bună credinţă. Mă duc, deci, la Tropaeum Traiani, într-o călătorie mică. Într-un mic turism. Mă aştept la o mică reînnoire spirituală şi la o… să zicem fortificare a identităţii mele culturale (naţionale, oare?). De ce să nu mă aştept la asta? În definitiv, vizitând Apeductul din Segovia, Spania, avusesem în mod ne-aşteptat sentimentul de mândrie că aparţin aceleiaşi ginte (latine) care l-a construit şi, mai mult, că sunt înrudită cu gintea (hispanică) ce l-a conservat.

Ei bine, la Tropaeum Traiani am beneficiat nu de atipicul pentru români sentiment de mândrie, sau măcar de un-fel-de-mulţumire-de-sine, ci de obişnuitul sentiment de troglodeală. Delăsare. Am mai beneficiat de reconfirmarea convingerii că suntem o cultură minoră care risipeşte cu o indolenţă stupefiantă, de gratargiu aruncător de PET-uri în pădure, şi puţinele bijuterii majore de care dispune.  

Vă rog, doamnă Udrea, să încercaţi să digeraţi acest fapt: Tropaeum Traiani a fost un orăşel întemeiat de Traian, strămoşul dumneavoastră şi al meu (dacă “strămoş” e prea abstract, să îl numim, sărind câteva generaţii, stră-stră-bunic, bine?). Apoi a decăzut (ghinionul nostru naţional, invaziile barbare, soarta ne-a stat împotrivă, poziţia geopolitică incomodă, etc.). Două sute de ani mai târziu, nimeni altul decât ditamai Împăratul Constantin se sesizează şi-şi dă osteneala să îl reconstruiască. Astfel încât peste alte două sute de ani, orăşelul e nimic mai puţin decât sediu episcopal! Apoi e distrus (ghinionul nostru poporan, invaziile barbare, soarta ne-a stat împotrivă, poziţia geopolitică incomodă, etc.). Peste deja o mie patru sute de ani, nimeni nu îşi dă osteneala să îl reconstruiască. Că prinţişorii şi despotaşii valahi, precum şi miniştrii români ai turismului şi culturii din acest mileniu şi jumătate nu sunt aşa “fraieri” ca Împăratul Constantin cel Mare, să se-apuce să investească în nişte “cataroaie”.

Aţi reuşit, doamnă Udrea, să digeraţi acest fapt? Căci eu nu.

“Nu se poate” nu există. Din “nu se poate” nu cred o iotă. S-a putut la Segovia, unde Alcázarul a fost parţial distrus de un incendiu în 1862, iar acum arată aşa.  S-a putut la Jeréz de la Frontera, unde în anii ’70-’80 Alcázarul încă era o ruină folosită ca groapă de gunoi de către nesimţiţi şi ca toaletă publică de către beţivani, iar acum arată aşa. Se poate.

Îmi spunea odată un profesor universitar că şi Castelul din Edinburgh de azi e o “făcătură”, un simulacru, că abia dacă a mai rămas ceva din construcţia originală. Şi ce dacă? Trăim oricum în epoca simulacrumului. Iar o ruină antică (măcar parţial) reconstruită după planurile originale cu materiale moderne şi cu bun simţ estetic devine un loc viu. “Fă-mă să văd cum de-a fost un municipiu prosper. Fă-mă să-mi imaginez cum se înghesuiau soli să aducă epistole, să ţeasă intrigi, să ajusteze o întreagă religie, când a fost sediu episcopal. În fine, fă-mă să simt că în basilica forensis forfoteau cândva cetăţenii, punând la cale căsătorii, bârfind despre mai-marii oraşului sau făcând glume pe seama prostului cetăţii. Fă-mă să înţeleg că toţi ăştia sunt parte din identitatea mea.” Spuse turistul…

Îmi place să cred că aburul discret, alburiu care pluteşte în această ultimă poză în basilica forensis sunt cetăţenii mai sus pomeniţi. Şi că aşteaptă şi ei ceva recunoaştere.

 P.S.: Ah, doamna Udrea, ar mai fi câteva amănunte:

- după reconstrucţie, să puneţi şi taxă de intrare, că prea e teleleu aşa

- după reconstrucţie, să reorganizaţi un pic şi marcajul, că e puţin jenant să mă trezesc călcând cu bocancii pe unde-a fost necropola…

- după reconstrucţie, să puneţi şi-o toaletă ecologică, două – nici la Monumentul lui Traian nu sunt…

- după reconstrucţie, ar mai fi de refăcut pe-acolo Histria, Sucidava, Capidava. Deh, treabă. Nu se termină niciodată