Ieri a fost prima dată când nu am votat la vechea şcoală generală de la mine din cartier, dar şi prima oară când am stat la coadă ca să-mi exercit dreptul la pus ştampila.

E foarte ciudat (cel puţin pentru mine) să ştii că eşti în mijlocul unui oraş italian, dar în jurul tău e o coadă ca la pâine cu români din toate zonele ţării.  Cele câteva sute de români stăteau la coadă să voteze.

Se formase o micro comunitate şi la un moment dat a aparut chiar şi un nene care vindea ziarul Click,  cd-uri cu manele şi seminţe. În faţa mea era un tip înalt din Harghita cu steagul României la gât. Se discuta despre ziare, preţurile cartelelor telefonice, ce-a facut Geoană, ce-a făcut Băsescu, cine este acest Crin Antonescu, de ce trebuie să completăm două formulare înainte de a putea vota, s-a deschis restaurantul “La sărmaluza” la Milano şi altele.

Un cetăţean uşor turmentat a încercat să-l bage în faţă pe preot. ” -Sunteţi de acord să îl lăsăm pe Părinte să treacă?” “- Nuuuuuuuuu!!! Nuuuuuu! Da de ceeeeee?!!! a răspuns mulţimea în cor. “- Bine, sunteţi nişte păcătoşi, eu am vrut să fim buni! le-a răspuns  “bunul samaritean uşor turmentat”. Apoi s-au iscat discuţii despre mafia parohiilor şi altele.

M-am simţit confortabil în cele două ore cât am stat la coadă şi m-am bucurat că până la ora 21 au reuşit toţi să voteze.

Va promiteam intr-un post anterior ca am sa va mai povestesc ce am mai facut prin Bucuresti weekend-ul trecut. Ei bine m-am dus sa vad si eu “mandria lui Ceausescu” si anume Casa Poporului.

*sursa aici

Desi mi-am petrecut cativa ani prin capitala nu am apucat sa vad mandria nationala. Ce va pot spune este ca merita chiar este majestoasa si are o frumusete aparte (poate cumva legata de dimensiunile sale megalomanice) – asta lasand deoparte ce simbolizeaza ea si, deasemeni, ignorand scopul pentru care a fost construita.

Ca sa fiu sincer eu nu am vizitat-o din aceleasi motive pentru care mai nimeni dintre romani nu se duc sa o viziteze: fiindca reprezinta un om (un sistem, o perioada) pe care multi dintre noi l-am detestat si hulit. Casa Poporului nu este pentru romani cea mai grea cladire din lume, nici a doua cladire din lume dupa Pentagon si nici macar un lucru asupra caruia sa privim cu mandrie (nu de alta proiect romaneasc, materiale romanesti, sudoare romaneasca si banii romanilor) ci mai degraba este un lucru de care ne este “rusine”.

Vorbind cu ghizii am aflat ca cea mai mare parte a vizitatorilor nu sunt romani, ca sunt multi straini ce vin in Romania doar pentru a vizita Casa Poporului (ce acum gazduieste atat Parlamentul Romaniei cat si Muzeul de Arta Contemporana, precum si un Muzeu al Costumelor Populare) venind deja cu “lectia invatata”. Acest lucru l-am constatat si eu, in timp ce grupurile de romani nu erau mai mari de 8-10 persoane, cele de straini depaseau 20-25.

Sincer cred ca ne este rusine de acest simbol, ne ferim sa ni-l apropriem ca fiind al nostru. Pentru noi nu este altceva decat imaginea unui dictator, reflexia dusa la extrem a viziunilor unui om: Nicolae Ceausescu, si poate chiar mai mult: amintire vie a ceea ce am urat cel mai mult, comunismul. Si totusi pierdem ceva din vedere: desi credem ca el este un palat construit pentru a-i servi lui Ceausescu drept resedinta imparateasca, aceasta credinta este complet falsa, caci ea a fost construita pentru a gazdui “Romania” de catre romani si pentru romani. Mai exact, viziunea lui Ceausescu era aceea de a avea toate “puterile statului” sub un singur acoperis; si comunist nu era doar el, ci printr-un joc al destinului  “comunisti” eram cu totii, caci vrand nevrand cu totii ne aflam sub “valul rosu”.

Epoca Ceausescu a disparut, in locul ei a aparut democratia, planificarea cincinala a fost inlocuita de piata libera, 20 de ani au trecut si noi totusi nu putem sa trecem peste mentalitatea noastra prejudicioasa si re-negatoare. Chiar nu putem sa acceptam ca acest colos de marmura este al nostru, chiar nu putem sa ne promovam si noi anumite simboluri nationale ?!?

Acceptarea existentei Casei Poporului / Palatului Parlamentului ca punct de reper pe harta turistica a Romaniei nu implica nicio afinitate fata de vreun sistem politic, cum nu implica cu necesitate nutrirea unui sentiment de “dor si jale” fata de Ceausesti. Faptul ca acceptam existenta Castelului Peles (care apropos nu mai este al nostru) implica cumva ca toti suntem regalisti?!? Implica faptul ca toti bunicii si strabunicii nostrii au fost impacati cu existenta regalitatii pe plaiuri romanesti?!? Pot sa bag mana in foc unora li s-a parut poate la fel de nefast pentru ei si pentru Romania, ca si comunismul; si totusi ne mandrim cu el.

Intr-o societate romaneasca ce duce lipsa de valori, de simboluri, de motive de mandrie, nu vad de ce nu putem sa acceptam acest “bun national” ca fiind al nostru si sa ne mandrim cu el, asa cum este: mare, urat, rece, comunist, megalomanic, gigantesc, Ceausist, alb, din marmura, imens s.a.m.d.

Eu ca sa fiu sincer pana la capat am avut o tresarire de emotie combinata cu uimire si mandrie atunci cand am intrat in aceasta cladire, spunandu-mi in minte ca mai avem si altceva cu ce ne mandri decat cu saracia, rromii, hotiile, gropile din asfalt, carutele de pe drumuri, trafic de femei si alte lucruri pentru care suntem cunoscuti in tot Occidentul.

]]> http://dashurya.wordpress.com/2009/11/22/love-is-stronger-than-pride/ Sat, 21 Nov 2009 22:55:47 +0000 dashurya http://dashurya.wordpress.com/2009/11/22/love-is-stronger-than-pride/

Sunt cea mai mandra si fericita sotie si mama din lume. Zi de zi imi pun creativitatea , intuitia, talentul pedagogic, sperantele si marea iubire in slujba celor doi baieti ai mei: Darius si Daniel. Iar roadele nu intarzie sa apara. In fiecare zi, si unul si celalalt imi fac cate o bucurie.

De exemplu, duminica, 15 noiembrie, de la ora 12, o sa-l vad pe piticul meu cel mic in spectacolul “Romeo si Julieta Junior” de la Teatrul National de Opereta “Ion Dacian”.  In urma unui casting, in jur de 40 de copii au fost alesi sa interpreteze momente din “Romeo si Julieta”, spectacolul jucat cu mare priza la public pe scena Operetei. Prichindei de la 3 la 17 ani, copii cu familii frumoase sau copii fara noroc, dar cu talent, se vor prezenta in fata publicului in primul spectacol de o asemenea amploare din viata lor. Cu candoare, cu stangacii, dar cu incredere ca vor cuceri inimile oamenilor mari, cei mici vor transpune povestea celor doi tineri indragostiti in varianta adaptata de regizorul Daniel Iordachioae (adica de talentatul meu sot) si de prim-balerinul Iulian Radoi, care s-a ocupat de momentele coregrafice. Workshop-ul este organizat in cadrul festivalului ”Viata e frumoasa”, iar voi, oamenii mari care iubiti arta si copiii sunteti asteptati la TNO, intrarea fiind libera. Nu trebuie decat sa vreti!

Si ca sa-mi fie sufletul mangaiat pana la capat, in urma unei plimbari pe la magazinele de bebelusi din Mall, sotul meu, care nu suporta lungile partide de cumparaturi, ma tot tragea spre magazinul cu DVD-uri. E adevarat ca ne propuseseram sa luam toate desenele Disney care ne lipseau din colectie (acum ca vine fetita o sa avem nevoie si de povestile cu printese), dar el insista sa cumparam filmul de animatie “Puiu’ mic”, dublat in limba romana. L-am luat fiindca nu vazuseram niciunul dintre noi desenul si ne-am indreptat spre casa, bucurosi ca avem program pentru acea seara. Ne-am facut floricele, ne-am asezat in patul mare din dormitor (in care eu am rezervate doua locuri, sac!) si am dat drumul DVD-ului. Cand a inceput genericul, am sarit in sus si eu si Darius, iar Daniel avea un zambet smecheros. Cantecele erau cantate de el. Asta da surpriza! Stiusem ca luase probele la casting-ul organizat pentru dublaj, dar asta se intampla acum un an, si habar n-aveam pentru ce desen, dar am aflat acum si am plans de mandrie, de drag, dar si de povestea frumoasa a filmului.

Am inima plina de bucurie, simt emotia si fiorul iubirii pentru sotul meu, simt dragostea imensa care ma mana in lupta zilnica pentru baietelul meu, dar cea care ma copleseste de-a dreptul este mandria. Am familia cea mai frumoasa din lume! Si o sa mai apara inca un membru! Atunci sa vezi!

Acestea fiind spuse,  pana o sa intru in posesia filmuletului cu spectacolul jucat de copii, va invit sa vedeti o secventa din “Romeo si Julieta” al oamenilor mari, jucat la Teatrul National de Opereta cu sala arhiplina.

Iar pentru parintii care inca mai au suflet de copil, care inca mai vor sa invete lucruri si care sunt constienti ca cele mai mari bogatii de care dispun sunt dragostea si increderea in propriul copil, postez si trailer-ul filmului de desene animate “Puiu’ mic”, pe care vi-l recomand cu drag dublat in limba romana.

- Parinte, cum putem ajuta o persoana sa se vindece de patima mandriei?

- Vai, vai, vai… (parintele rade). Vindeca-te pe tine singur, doctore, si pe urma vindeca pe celalalt! Cine e lipsit de mandrie?! Dar daca tu te vindeci de mandrie, tu care esti iubire si ai trufia umilintei tale, poti vindeca pe ceilalti! Dar autoritatea preotului sa stiti ca lucreaza, eu pot spune ca de o parte de mandrie i-am vindecat pe fiii mei duhovnicesti…

Pacatul cel mai mare al oamenilor este mandria. Atunci cand Lucifer si ingerii au cazut, a fost din cauza mandriei. Dumnezeu a facut toate lucrurile bune. Intai a facut lumea nevazuta. Toata lumea nevazuta a fost buna. Si toata lumea vazuta dupa aceea a fost buna. Raul nu este in creatie. Raul este absenta binelui. Acolo unde inceteaza binele, unde inceteaza prezenta lui Dumnezeu, acolo se instaleaza raul. Atunci, cum s-a intamplat de au cazut ingerii? De unde rautate, din moment ce nu exista principiul raului? Satana inca nu exista atunci. Mi-aduc aminte ca Parintele Rezus, de la Apologetica, ne spunea ca inainte de a fi raul, ingerii care au cazut, au cazut din mandrie, pentru ca au crezut ca pot face lucruri mai bune decat Dumnezeu. Revolta lor a fost impotriva lui Dumnezeu, datorita faptului ca li se parea lor ca lumea nu este perfecta. Asa s-a nascut raul, din trufie.

Mandria este prima sursa a tuturor pacatelor in lumea aceasta, fie a lumii materiale in care traim noi, fie a lumii duhovnicsti in care incercam sa traim. Toata aceasta lume este pusa sub blestemul mandriei. Din mandrie se nasc toate pacatele, revoltele, neintelegerile, toata ura si razboaiele intre noi ca persoane, in familie si in societate. Toate se nasc din sentimentul luciferic al mandriei. In fiecare zi noi toti, prin mandria noastra, pacatuim impotriva lui Dumnezeu, pentru ca nu avem niciodata o viziune exacta a raportului dintre noi si Dumnezeu.

Dumnezeu e desavarsit. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca nici nu este adjectiv cu care sa-L definim pe Dumnezeu. Orice adjectiv pe care l-am folosi noi – “bun”, “perfect”, “desavarsit” – nu face decat sa introduca niste termeni lingvistici in vorbirea despre esenta divina, care nu poate fi definita in niciun chip. Daca ceea ce vedem in lumea aceasta este bun, nu inseamna ca Dumnezeu este bun, pentru ca El e deasupra bunatatii pe care o concepem noi cu mintea noastra. Daca ceea ce vedem este drept, nu inseamna ca Dumnezeu este drept, El este deasupra dreptatii. Dar daca tot ceea ce vedem noi exista, inseamna ca termenul de existenta, in sensul acesta pamantesc, nu-l putem aplica lui Dumnezeu, El este mai presus de existenta. Asa de adanca este cugetarea teologica a Sfantului Maxim Marturisitorul si a tuturor Sfintilor Parinti, incat pentru mintea noastra ea pare un abis! Daca aceasta gandire omeneasca insuflata de Duhul Sfant ni se pare un abis de neintelegere pentru noi, cat de mare trebuie sa fie abisul desavarsirii divine!

Asa zice Sfantul Maxim Marturisitorul: daca vrei sa-L cunosti pe Dumnezeu, trebuie sa renunti la tot, sa-ti golesti mintea si inima, sa vezi in fata ta abisul divinitatii si sa te arunci in el. Si atunci Dumnezeu trimite ingerii Sai, care pe brate te vor purta, ca nu cumva sa se loveasca piciorul tau de piatra, cum spune la Matei.

Acesta este raportul nostru fata de Dumnezeu si noi nu intelegem lucrul acesta si ne trufim! Fiecare la randul lui se trufeste cu ceva! Cel mai de jos om se trufeste cu faptul ca face ceva in meseria lui, sau ca are o casa sau un copil. Trufia creste odata cu treptele sociale pana sus, la varful societatii, unde e asa de mare, incat omul – conducatorul – pierde contactul cu poporul, cu adevarul, cu realitatea si traieste intr-o lume a lui, in care se vede pe sine insusi zeu. Toate miscarile totalitariste si toate guvernele totalitariste au dovedit lucrul acesta. Omul ajuns sus, orbit de trufia luciferica, pierde legatura cu semenii lui, cu societatea si este un pierdut, este un demonizat.

La nivelul nostru, fiecare suntem demonizati prin mandrie. Cunosc aceasta dintr-o experienta personala atat cu mine insumi, cat si cu cei care se spovedesc. Cercetati-va si vedeti ca mandria e cel mai mare pacat pe care il avem. Fiecare vine si marturiseste pacatul trufiei si pleaca de la spovedanie si se intoarce la trufia lui. In aceasta consta vina noastra la rastignirea lui Iisus, in faptul ca in fiecare zi savarsim pacatul cel mare al mandriei. Nu intelegem diferenta ontologica dintre noi si Dumnezeu. Ni se pare ca facem un salt si am ajuns la Dumnezeu, am ajuns ca Dumnezeu, asa cum voiau sa fie Adam si Eva cand i-a ispitit diavolul.

Mandria, acest orgoliu extraordinar al fiintei umane…! Daca sunt doi intr-o intreprindere, sau intr-un birou, sau intr-o chilie, unul vrea sa fie sef. De aici se nasc toate confuziile si toate disputele. Daca macar unul ar sluji pe celalalt asa cum spune Mantuitorul, pacea ar fi intre ei.

Da, sunt multe aspecte pe care le detest in ceea ce o priveste. Ma dezgusta tot ce tine de politica, sistem educational, mentalitate. Dar ma opresc aici.

Am aterizat, practic, intr-un loc la care aveam curaj doar sa visez. Un loc in care teoriile sunt puse in practica (si nu numai in cazuri deosebite), iar valorile sunt valori adevarate. Un loc in care nu esti banuit sau suspectat, caci totul se cladeste pe un fundament solid de incredere. De invatamantul superior nici n-are rost sa mai pomenesc nimic. Cu mult peste ceea ce ma asteptam sa gasesc. Politica? Habar nu am. Profit de faptul ca nu sunt invadata zi de zi de polemici la radio, televizor, pe internet. Aici macar sunt lasata in pace. Si imi este respectata si simpla lipsa a interesului.

Ciudat. Cu toate astea, imi lipseste. E o atmosfera si un aer pe care nu le pot explica. Si nu e numai din cauza oamenilor carora le duc atat de tare dorul.

E locul in sine si tot ce tine de el. Da, sunt si lucrurile pe care le detest. Pentru ca sunt toate parti integrante ale spatiului pe care il numesc ‘acasa’. Nu ma feresc sa recunosc si sunt mandra. Ba mai mult de-atat…mi-am dat seama ca e mai mult decat mandrie.

E acasa. Adica Romania.

Cred ca orice firma sau institutie ar putea aranja intr-un oficiu, in colturi de birouri, niste cutii dedicate resturilor de hartii, resturilor de plastic si produselor cu grad mare de toxicitate asupra mediului: baterii, becuri, componente ale echipamentelor IT, etc. Iar periodic duse la cosurile verde, galben si albastru care incep sa se inmulteasca in orase, sau la centre specializate sau retaileri electro pentru cele toxice.

Lipsa de exercitiu ar face sa para ciudat, chiar dificil la inceput sa respecti cateva reguli chiar banale; mai apoi vor veni insa grija, stima de sine si mandria. Surpriza s-ar putea sa apara atunci cand managerii si angajatii vor constientiza ca le pasa de cele din jurul lor.

Iar obisnuinta de la servici se va transforma intr-o noua obisnuinta acasa. Rudele, prietenii se vor uita ciudat, apoi intrebator si in cele din urma o vor face si ei. Vom putea atunci sa strangem randurile si sa facem o schimbare cu adevarat mare.

Nu spuneti ca si statul trebuie sa faca ceva. Chiar daca n-ar vrea, tot e obligat: vara aceasta a intrat in vigoare o directiva europeana ce vizeaza prevenirea sau reducerea efectelor adverse ale depozitarii deseurilor asupra mediului in special asupra apelor de suprafata, a panzei freatice, a solului, aerului si sanatatii umane si stabileste orientari stricte pentru gestionarea amplasamentelor. In ceea ce ne priveste, Romania a mai primit o derogare de la obligatii pana in vara lui 2007 dar timpul se va duce repede.

Deci?

Am învăţat să tac ascultând.

În jurul meu inepţiile purtau masca epatării cu orice preţ. Singura persoană ce nu realiza zbaterea inutilă era chiar cea în cauză,  remarcabil perseverentă într-o tentativă eşuată din start de a mă convinge ce fiinţă plină de fond este.

Ciudat…Eu îi vedeam doar forma. Clar conturată, drept să spun, dar când mă irită ceva şi contururile îmi devin neclare. Nu doar îmi par.

Am o răbdare de fier pentru că încerc să înţeleg. Ce caut eu acolo şi de ce am acceptat, de la bun început, să ascult.

Oamenii sunt destul de previzibili.

Am o intuiţie ieşită din comun care , în nici un caz, nu poate fi etichetată ca “idee preconcepută” despre…Departe de mine acest gând…

Dar ştiu ce îmi vei spune. Chiar dacă încerci să te învălui de aburul unei superiorităţi afişate cu ostentaţie.

Te intuiesc.

Eşti doar unul/una dintre cei legaţi la ochi pe care îi văd din turnul meu de fildeş, când cobor, rar, să văd dacă vreo urmă de paşi a ocolit sau a pornit-o de-a dreptul pe cărarea unei existenţe a cărei definiţie nu şi-o poate da din lipsă de opţiuni, de context, de pretenţii…

….de absenţa construcţiei verticale al cărei schelet nu l-a avut niciodată.

Pentru unii noaptea e permanenţa vieţii lor.

Aceia sunt legaţi la ochi pentru tot restul vieţii.

Cred că în România mândria a fost ştearsă din dicţionar. Noi nu mai ştim, nu mai vrem să fim mândri de nimic. Trăim într-o ţară de rahat, cu locuri de rahat, politiciei de rahat, oameni de rahat. Pe scurt, avem o viaţă de rahat. Nimic nu ne mai poate mişca, nimic nu mai prezintă interes pentru noi. Iar atunci când trebuie să ne prezentăm ţara în faţa unor străini, tendinţa generală este să facem băşcălie de ceea ce avem. “Guvern nu avem”, “suntem balcanici” (subliniind sensul negativ – neseriosi, urmărim calea cea mai uşoară etc), “politicieni corupţi” etc. Când ajungem la lucrurile cu care ar trebui să ne mândrim… pauză. Veşnicul Dracula, prins în horă cu Hagi şi Nadia, sub ochii aprigului Ceauşescu. Poate şi o poză cu Casa Poporului şi câteva mănăstiri. Delta Dunării e şi ea pe undeva. Am uitat ceva? Cred că nu. Şi cu asta s-a încheiat înşiruirea lucrurilor de care suntem “mândrii”. Înşiruire mecanică, mereu aceeaşi. Fără pic de sentiment. Ne “mândrim” cu folclorul nostru pentru că dă bine. Deşi noi nu am văzut niciodată “Căluşarii” sau nu ştim să încingem o horă. Ne “mândrim” cu Casa Poporului, monstruozitatea pe care acasă o privim cu dezgust. Ne “mândrim” cu Delta Dunării, pe care reuşim cu brio să o distrugem din ce în ce mai tare.

Zilele trecute o prezentare a unui grup de sârbi m-a pus pe gânduri. Şi-au prezentat ţara aşa cum este, cu bune şi cu rele, fără briz-brizuri. Unul din lucrurile cu care se mândreau era producţia de zmeură. Moment în care o participantă din sală ne-a împărtăşit foarte entuziasmată faptul că oraşul ei era principalul producător. Şi era într-adevăr mândră de asta, nu era o repetare mecanică a unor imagini vehiculate în tot felul de campanii de imagine. Şi nu, nu era o persoană care a trăit toată viaţa în orăşelul ei mic şi nu a văzut nimic altceva. Mi-a plăcut atitudinea ei, dar în acelaşi timp m-a şi pus pe gânduri. Eu cu ce mă pot mândri? Cu ce pot să mă laud într-adevăr, nu doar ca un reflex mecanic?

Dar tu? Tu cu ce te mândreşti?

M-am întors din multe războaie…ale mele, ale altora, ale altora cu mine…prea multe, mă gândesc câteodată, pentru un trup atât de firav…

Am purtat destule lupte…cele cu morile de vânt au durut cel mai tare.

Nu am mers niciodată pe cărări bătătorite…fiecare drum al meu era necălcat de paşi…ai mei au fost primii…

Modestia îmi este străină. Falsa modestie mă irită. Prelinsul pe lângă ziduri nu m-a caracterizat…

…dar nici mersul pe mijlocul drumului…echidistant…nici..nici….lipsa de implicare…a fi neutru.

Mi-am găsit calea. După ce am devenit înţeleaptă.

Înţelepciunea înseamnă să ştii să nu cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile.

Care sunt acelea? Le trăim toţi…la un moment dat…toţi cădem..doar e inevitabil, nu?

Ce am evitat însă? Să  rănesc să doară prea tare şi să  fiu cinică.

“Par delicatesse j’ ai perdu ma vie” spunea Arthur Rimbaud

Trăiesc încă…dar m-am scurs în fiecare secundă în care a trebuit să spun NU…nu că n-aş mai fi fost delicată, ci pentru că se impunea!

M-am lovit de ziduri, dar am ţipat la ele, chiar dacă ştiam că voi auzi doar ecoul indiferenţei.

Nu m-au străpuns săgeţi. Am purtat platoşă. De autoapărare. Când nu am mai făcut-o, am sângerat.

Am avut zile care s-au transformat în nopţi şi nopţi care s-au transformat în zile. Nu au fost albe…nopţile…au fost întunecate de gânduri.

Am trăit PRIN şi PENTRU…Şi continui să o fac.

Cei care nu mă meritau au plecat unul câte unul…i-am dat afară din sufletul meu…m-am gândit la un moment dat că e prea mult vid…ca şi cum vidul ar putea fi etichetat astfel!

Unora când le-am smuls rădăcinile, am făcut-o cu pământ cu tot.

Sunt arogantă? Poate. Dar îmi asum aroganţa de a fi perfectă.

Ce este perfecţiunea? Fiecare îi poate da definiţia din unghiul din care priveşte spre…

Perfecţiunea este un ideal, nu o utopie. Iar eu am tins spre acest ideal. Şi l-am atins. Utopia le-o las celorlalţi…unora…altora…tuturor celor care nu vor să încerce!

Mi-am câştigat dreptul de a fi perfectă.

Poţi alege să nu fii! La urma urmei, e o opţiune.

DOAR o opţiune.

Cred ca acesta este cuvantul cheie, caramida de temelie intr-o prietenie. Si ma refer la orice tip de prietenie: intre un baiat si o fata, intre doi amici, intr-o casnicie, intre doi copilasi. Daca toleram pe cel de langa noi, daca ii toleram greselile, pentru ca pana la urma asta trebuie sa toleram celorlalti, inseamna ca relatia de prietenie va fi de durata si dominata de mult respect. Din pacate, noi, oamenii, din natura noastra, contorizam mai mult raul decat binele care ni se face. Asa ca daca sotul, sotia, prietena, prietenul  nu ne-a spus intr-o dimineata ca ne iubeste sau nu s-a interesat de rezultataul analizelor dupa ce am fost la medic, desi in fiecare dimineata ne intampina cu un “Te iubesc!” sau ne suna de cate ori avem probleme de sanatate sa ne ajute cu dferite sfaturi si sa ne fie alaturi sufleteste, cu siguranta ii vom reprosa  greseala facuta. Dar daca am fi mai toleranti, am trece peste acea greseala, ne-am gandi ca orice este sortit greselii, si am merge mai departe catre urmatorul lucru frumos pe care il vom primi de la cei de langa noi.

Este foarte adevarat ca toti ne pricepem sa teoretizam, insa cand vine vorba de practica nu ne mai descurcam asa de bine. Fiecare dintre noi s-a confruntat cu astfel de situatii. Ma supar cand cei din jur fac greseli fata de mine, mi se pare ca eu la randul meu parca nu am gresit asa de rau fata de ei, dar pana acum am reusit sa tolerez. Si de fiecare data am trecut cu vederea greselile celorlalti si asta numai pentru ca m-am gandit ca la un moment dat cu siguranta am gresit si eu fata de persoana respectiva. Si m-am mai gandit ca nimeni nu este perfect, toti suntem sortiti greselii, deci nu voi intalni niciodata pe cineva caruia sa nu am  ce sa ii tolerez, pentru ca nu imi va gresi.

Si din aceast frumos cuvant TOLERANTA se nasc altele, fara de care nu am reusi sa avem o raza de lumina continua in viata noastra: respect, dragoste, frumusete, iertare. Nu cred ca se poate trai fara dragoste, fara respect, si, mai cu seama, fara iertare… Si, mai ales intr-o astfel de societate, cand dainuie invidia, mandria, ura, egoismul, trebuie sa invatam sa fim toleranti. Numai asa vom avea linistea sufleteasca de care avem nevoie pentru a merge mai linistiti si mai increzatori catre viitor.

Aur pentru gimnaştii români

În timp ce politicienii români îşi bat joc de ţară, de cetăţeni, de resursele ţării, de bugetul statului, de economie, de educaţie, de turism sau sport , există nişte români care se antrenează zilnic ore întregi, care îşi sacrifică cei mai frumoşi ani din viaţă şi sănătatea (vezi cazul SANDRA IZBAŞA) pentru a atinge excelenţa în diferite domenii.

Astăzi nişte copii ne-au făcut fericiţi din nou, într-un moment în care îţi vine să pleci naibii din ţara asta, nişte sportivi, Marian Drăgulescu şi Ana Pogras, ne-au făcut din nou să fim mândri că suntem români. Aceşti sportivi ne demonstrează că dacă vom lupta există o şansă să reuşim şi că mai există speranţă pentru România.

Doamne ajută!

Am avut o seara un pic agitata din cauza politichiei , dar brusc am decis sa ma calmez. Sa ma intorc la foaia mea alba si sa pun ganduri pe ea. Sunt satula de oameni ajunsi in functii importante din care ne dicteaza soarta si cred ca ne pot fura libertatea. Sunt satula de oameni care ne manipuleaza grosolan, iar mesajul lor e la limita de jos : ia uite ce rai sunt  aia, nu le pasa de voi, iar voi o sa suferiti pentru lor nu le pasa decat de ei, si ei vor doar sa va fure, iar eu sunt bun, drept, taticul vostru, mie imi pasa, deci pe mine trebuie sa ma votati. Si daca n-o sa faceti asa cum va sugerez, o sa va fie foarte, foarte rau.

Sunt satula de indivizi care ne mint in fata si ne considera prosti. Sunt satula de faptul ca majoritatea ii crede bine intentionati, ori ii crede pe cuvant. Nu inteleg cum de astfel de personaje au atata putere de convingere, desi nu mai au demult niciun pic de credibilitate. Si de multe ori rautatea si prostia li se citeste in ochi si li se aude-n glas. Asa cum nu inteleg de ce prea multi oameni vad tot timpul in fata ochilor doar potol, bautura si sex, si uita ca au primit un dar, ca pot gandi, pot cerne lucrurile, pot invata sa deosebeasca adevarul de minciuna. Astept momentul in care fiecare va invata sa gandeasca. Singur, nu “ajutat”. Astept momentul in care fiecare va invata sa citeasca printre randuri. Astept  momentul in care fiecare va afla cum sa citeasca in ochii celuilalt. Astept momentul cand fiecare va descoperi ca are libertate interioara. Astept momentul in care fiecare va descoperi ca nimeni nu-i poate lua libertatea interioara. Astept momentul asta pentru ca eu cred ca libertatea interioara iti da demnitate.

In Roma antica, daca mai tin eu bine minte, sclavii erau palmuiti cu dosul palmei si invatati sa nu-si intoarca nicidecum capul. Atunci cand primul sclav a ridicat capul si a intors obrazul dupa ce a primit o palma – l-a silit pe stapan sa-l priveasca in ochi, de la egal la egal. Si atunci sclavul a fost demn. Noi, romanii, nu intoarcem niciodata capul. Din orgoliu. Din mandrie. Din teama de-a nu mai fi niciodata loviti, raniti. Mergem mai departe cu capul in jos. Nu ridicam privirea. Nu vreau sa cred ca suntem o natie de sclavi. E motivul pentru care vreau sa vina momentul in care fiecare va afla ca are libertate interioara. Pentru ca libertatea interioara da demnitate. Si pe undeva demnitatea inseamna putere.

Eu o ţin pe a mea ca să-mi înalţ cîntecul.

Ispita mandriei este urmarea fiecarei realizari din viata noastra si daca nu invatam sa luptam si sa o anihilam, realizarile care la inceput sunt binecuvantari ajung sa se transforme in blesteme. Cu multi ani in urma am inceput sa meditez la acest subiect si am inteles ca acesta ispita poate fi invinsa la fel ca si celelalte, de fapt acelasi principiu de lupta impotriva  acestei ispitei functioneaza in cazul tuturor ispitelor. Fiecare gand trebuie luat si pus la cruce, trebuie facut rob ascultari de Hristos.

Ce e mandria la urma urmei? Ca si celelalte pacate, mandria este incercarea diavolului de a ne minti. Asa a facut si cu Eva la inceput, asa face si cu noi, prin minciuna va cauta sa ne pacaleasca, sa ne faca sa credem ceva ce nu este real si in felul acesta sa ne umple mintea cu porcarii, urmarea fiind cea pe care o stim cu totii, pacatul.

Cum functioneaza mandria? Ce anume iti spune ispita mandriei cand vine in minte? Iti spune ceva de genul: wow, mai dar tu chiar esti mai tare ca Gigel, e clar, lumea e la picioarele tale, toti ar trebui sa iti pupe papucii, esti cel mai frumos, cel mai destept, cel mai talentat, esti cel mai grozav, cel mai descurcaret, cel mai bogat, ai cele mai grozave lucruri materiale, ia te rog priveste-i pe ceilalti de sus, ai dreptul acesta, uita-te, datorita unor criterii lumesti ai fost pus pe primul loc sau printre primii, majoritatea pamantenilor iti sunt inferiori, asa ca savureaza superioritatea, lasa-te dus de sentimentul inaltarii proprii, lasa-te sa simti, sa simti fiorul, doar acum esti mai grozav decat ei, trebuie sa fi prost sa nu te lasi in voia simtirii, e dreptul tau sa simti asa, e dreptul tau sa te simti mai tare ca toti, si e dreptul tau sa gusti aceasta stare de maretie, ai muncit pentru asta deci meriti, trebuie sa te umfli putin in pene, e o senzatie cool, tu meriti, pur si simplu meriti.

Daca nu Il cunosti pe Dumnezeu nici nu stiu care e solutia ca sa scapi de mandrie, dar daca ai o relatie personala cu Dumnezeu atunci stiu care e solutia. Unii oameni sunt mai predispusi la mandrie decat altii, dar absolut toti ne simtim tentati sa ne dam mari intr-o situatie sau alta dupa ce avem cine stie ce realizare. Daca perseveram in lupta impotriva ei, mandria va fi ceva tot mai indepartat de noi, dar va da tarcoale toata viata asa ca trebuie veghere non stop. Fiecare gand trebuie triat, fiecare sentiment trebuie pus in ordine, oricat de mica ar fi tentatia trebuie omorata din start. A negocia cu ispita mandriei te va baga in groapa, ea trebuie nimicita din secunda in care iti dai seama ca vrea sa se apropie de tine. Cum sa faci asta? La fel cum faci si cu celelalte ispite. Pe ispita mandriei scrie: minciuna. Si trebuie sa o demasti.

Dau un exemplu: Daca eu scriu un articol senzational, si o sa am 100 de comentarii favorabile care vor recunoaste ca  acesta e cel mai tare articol din anul asta, fi sigur ca ispita mandriei va sta la usa, va incerca sa ma faca sa cred ca ceilalti care scriu imi sunt inferiori si eu sunt cea mai tare, si cu cat realizarea e mai mare diavolul va presa mai puternic. Dar care e adevarul la urma urmei? Eu stiu din start ca ceea ce scriu este sub calauzirea Duhului Sfant, stiu ca singura nu as fi in stare sa scriu doua randuri care sa aiba impact asupra cuiva, stiu ca sunt un nimeni la urma urmei si ca de la inceput lucrarea asta a fost si este a lui Dumnezeu, ca eu sunt doar un canal si nimic mai mult, ma bucur mult ca sunt un canal, ma bucur mult ca Dumnezeu ma foloseste, nu o sa ma comport cum fac unii care neaga ceea ce face Dumnezeu prin ei doar ca sa se arate smeriti, asta e o prostie.

Da, ma bucur ca Dumnezeu a ales sa lucreze prin mine si vreau din ce in ce mai mult sa stau la dispozitia Lui, dar adevarul e ca nu eu scriu aici ci e vorba de inspiratia Duhului Sfant, asa ca nu e lucrarea mea. Cand vine diavolul si imi spune ca eu as fi mai grozava decat ceilalti care scriu, eu vin cu adevarul, care imi spune ca si daca acel articol e cel mai tare, nu eu sunt autoarea, nu am cum sa ma dau mare cu lucrarea altcuiva, si asa i-am taiat craca de sub picioare ispitei. Minciuna trebuie invinsa prin adevar. Daca ajungi sa te cunosti, sa stii cine esti fara de Dumnezeu, si cine esti cu El, incercarea mincinoasa a diavolului de a te determina la mandrie va fi un esec de fiecare data cu conditia unei vegheri continue din partea ta.

Nu e usor sa ajungi ca acesta lupta sa fie ca un mecanism automat in mintea ta, dar trebuie sa incepi sa lupti cu fiecare gand, iti va intra in instinct sa te impotrivesti minciunilor diavolului care dau tarcoale minti.

                   “Orgoliul se află în noi ca o forţă a răului” Victor Hugo

                  Când vorbesc despre orgoliu, mi se pare că vorbesc despre aproape toţi oamenii, inclusiv eu fac parte din marea ceată a orgolioşilor care împânzesc fie bisericile, fie şcolile, sau alte feluri de manifestări publice şi nu numai. Mulţi dintre noi am definit orgoliul ca stimă de sine, mândria de a fi tu , când de fapt orgoliul este îngâmfare, acea părere mult prea bună despre sine. Nu ştiu cine şi cum a definit orgoliul în viaţa lui, dar dacă privesc în trecut eu l-aş defini ca fiind acea parte care nu doreşte să ştie adevărul despre sine, nu îl interesează nimic din ceea ce se intersectează cu standardele fixate de eul meu, acel lucru care nu doreşte schimbare.

                            Orgoliul în formă generală înseamnă îngâmfare,însă fiecare dintre noi posedă un orgoliu care odată manifestat se poate defini în diferite forme în funcţie de ce iţi aduce sau care sunt urmările manifestării lui. După ce am stat şi am analizat personal mai multe evenimente care s-au întâmplat atât în jurul meu cât şi în mediul personal am putut creiona într-un mod simplu mai multe „tipuri” de orgolii în funcţie de efectele manifestării lui.                       

                      Primul tip este orgoliul care aduce singurătatea. Se manifestă în noi prin faptul că totdeauna vom zice: vina mea este mai mică decât vina lui, eu sunt mai nevinovat decât el, sau eu am suferit mai mult ca şi el sau ea. Sesizaţi cum orgoliul încercă să izoleze persoana sa de alţii, încercă să identifice persoana numai cu ea însăşi , un fel de NIMENI NU ESTE CA MINE, ceea ce treptat duce la izolare totală , la depresie şi alte asemenea manifestări.

                              Al doilea tip este orgoliul care aduce justificări şi dreptăţi false. Niciodată acţiunile tale nu vor fi mai justificate ca atunci când orgoliul tău iţi dă impulsul că ai dreptate. Multe decizii în viaţă le luăm din cauza orgoliului refuzând cu egoism să iertăm , mai ales dacă am fost victime, totdeauna noi mai avem o şansă însă ceilalţi de lângă noi nu, tot timpul planurile noastre vor fi puse înaintea interesului colectiv şi uite aşa pierdem în viaţă decizii importante pe care în mod „justificat” le considerăm la momentul x mai mult decât drepte.

                               Al treilea tip de orgoliu pe care l-am extras este acela care aduce standarde false în viaţă. Foarte periculos acest tip de orgoliu . Acesta creează în mintea noastră un tipar al băiatului sau fetei perfecte, al persoanei cu care dorim să comunicăm, a felului în care să ne comportăm şi niciodată nu vom renunţa ca nu cumva, acest orgoliu să fie pătat; nu vrem mai puţin, ne dorim tot timpul mai mult. Acest tip de orgoliu ne face ca să scăpăm din mână binecuvântări pe care Dumnezeu le are pentru noi.

                            Al patrulea tip de orgoliu este acela care aduce încăpăţânare. Este ceva în om care nu vrea să renunţe la dreptatea care aparent şi-a creat-o, la standarde false, la lucruri considerate importante. De obicei acest tip de orgoliu ne face să uităm că avem defecte, iar cuvântul RENUNŢARE nici nu se află în discuţie în momentul când aceste orgoliu loveşte. Din păcate acesta este unul dintre cele mai răspândite efecte ale orgoliului şi care creează de multe ori disensiuni, gâlceavă, certuri infinite şi discuţii interminabile, fără să se ajungă la o concluzie.

                     Al cincilea tip de orgoliu şi ultimul despre care voi vorbi în acest articol este orgoliul care aduce egoism. Nici nu ne putem imagina cât rău face acest orgoliu asupra persoanei şi asupra colectivului în care persoana acesta activează . La scurt timp este părăsită şi nu poate să aibă prieteni de încredere pentru că nu poate să dăruiască. Se zice că orgoliul este o varietate a egoismului. Tot timpul veţi vedea cum oameni se vor centra pe ei, nu in glumă ci foarte serios, oameni care şi-au pierdut o viziune clară asupra vieţii, şi au început să o formeze pe a lor, oameni care şi-au creat o lume a lor, oameni care s-au refugiat în muncă datorită unor întâmplări, oameni cu care comunici greu şi simţi răceala în vorbe, în general oameni centraţi pe cuvântul EU, nu cu vorba ci cu fapta, închişi în curtea lor, în confortul lor conservând viaţa.

                          Sunt multe tipuri de orgolii care duc spre diferite manifestări. Se zice astfel “că plângem nenorocirile duşmanilor/prietenilor noştri mai degrabă din orgoliu decât din bunătate spre a-i face să se simtă bine că stăm deasupra lor, dându-le semne de milă”.

                   Se vede, s-a văzut şi se va vedea că orgoliul distruge omul din noi şi ne “transformă” în animale, orgoliul este de fapt agresiune a propriei persoane fără a ţine cont de modalitate sau dreptate. Ne face oameni ai instinctelor si nu oameni ai deciziilor gândite. Din cauza lui pierdem oportunităţi în viaţă deschise de Dumnezeu, din cauza lui de multe ori Îl ignorăm pe însuşi Dumnezeu şi refuzăm să Îi slujim. Odată atinsă coarda sensibilă a orgoliului, ne gândim la plăcerea proprie înainte de raţiune, la ironie decât la seriozitate şi în funcţie de cât de mare este orgoliul începem să criticăm pe cei din jur fără să ne gândim la felul cum o facem .                     

             Acum pune-ţi întrebarea: ”Ţie ce ţi-a adus orgoliul?… singurătate, standarde false, egoism, încăpăţânare? … mie ştiu ce mi-a adus… tu ai realizat?”

Tocmai vroiam sa incep cu clasicul “a trecut mult timp de cand nu am mai scris” bine ca m-am oprit la timp….

Imi place Bucurestiul. Nu sunt nebuna. Si nici oarba (Slava Domnului!) si nu merg cu capul in jos pe strada. Dimpotriva. Sunt genul care merge cu capul in nori si daca nu ajung la nori oricum ma straduiesc sa fie cat mai sus. Asa ca in drumurile mele , gandurile trec de haitele de caini, ocolesc personajele dubioase foarte asemanatoare haitelor de care am dat chiar ieri seara la Universitate, depasesc traficul, se strecoara printre paienjenisul de cabluri si ajung undeva deasupra prafului. Bucurestiul a urcat din strada undeva pe la varfurile orasului.

Pentru cei care nu ma cred gasiti mai jos dovezi graitoare din chinuitul Bucuresti

Si am senzaţia ca ne batem joc de aceasta tara, noi romanii aşa de mândrii de noi înşine si de tara noastră. Noi patrioţii, da ! noi ne batem joc de tot. Începând cu cei care fumează si cei care arunca chiştocurile si alte gunoaie pe strada, de la vitezomanii inconştienţi care provoacă accidente stupide si pana la guvernanţii idioţi, corupţi, imbecili si mincinoşi care ne conduc de la revoluţie. Sa nu mai zic de aşa numita Revoluţie si de minciunile aferente, câţi oameni au murit degeaba ca Mr. iliescu sa guverneze ! In tara asta domneşte puterea banului si a “pilelor”, o ştie toată lumea. Dar nimeni nu se gândeşte sa nu accepte sa dea sau sa primească spaga ?. Nimeni nu se gândeşte sa muncească de 2 ori mai mult decât sa frece menta aiurea ?!

Vina este a tuturor chiar si a mea. Prin simplul fapt ca nu fac nimic si ignor aceasta situaţie dar in acelaşi timp mă plâng ca trăiesc într-un oraş in care nimic nu mai are nici o logica si într-o tara unde am senzaţia ca domneşte haosul si nesimţirea ! Fraţilor trezirea, parca sun bune acum versurile imnului ! dar romanul nostru doarme in nesimţirea sa eterna ! Nu aşteptaţi de la alţii sa va rezolve problemele, pentru ca alţii nu exista ! Astia suntem cu astia defilam, si ne-a văzut toată Europa ! Eventual sa murim cu toţii si sa vina in locul nostru nişte nemţi. Schimbaţi-va voi, faceţi ceea ce tine de voi ! acel puţin contează !. Si uite ca vin alegerile, mergeţi la vot si alegeţi schimbarea ( daca exista si opţiunea asta).

Nu uitaţi ca civilizaţia pleacă de la educaţie, comportament, modele de viata….off sa mor de nu imi vine sa plec naibii de aici!