Hai sempre desiderato vestire i panni di un agente della CIA? Magari di quelli tosti, che si sono fatti tutta la Guerra Fredda, maneggiando segnali criptati e armi micro-ultra-super-segrete?

Scartata l’ipotesi macchina del tempo, non ti resta che puntare su un buon libro. Anzi, già che ci sei, vai su Amazon: qui trovi, infatti, il CIA Manual of Trickery and Deception, disponibile sia in versione cartacea che elettronica, per il lettore Kindle.

La data di pubblicazione è il 3 novembre di quest’anno, ma i ragazzi di Wired USA hanno scoperto che si tratta di un manuale ORIGINALE della CIA, risalente agli anni ‘50.

Continua a leggere “Il manuale della CIA “magicamente” ricomparso ”

Volevo tributare il mio dovuto riconoscimento alla professionalità e gentilezza del personale addetto al Customer Service della sede britannica della White’s Electronics (Inverness, Scozia) e soprattutto della Sig.ra Margaret del Sales Management. Il 18 novembre ho scritto alla White’s chiedendo se cortesemente potevano inviarmi una copia cartacea (o PDF) del libro di Jimmy “Sierra” Normandi UNDERSTANDING THE DFX che tempo fa veniva normalmente inserito nelle confezioni del DFX. Come spiego nella mia email, il mio DFX (un ex-demo acquistato l’estate scorsa dal distributore ufficiale italiano) ne era sprovvisto.
La Sig.ra Margaret, dopo neanche un’ora, mi risponde che, pur se non è di prassi che tale volume accompagni le confezioni del DFX, loro ancora detengono qualche copia extra in azienda e che hanno provveduto ad inviarmene una per posta!

Ragazzi… il 23 Novembre è arrivato il pacchetto col libro… tutto gratuito!!!
Il timbro postale inglese riportava la data di spedizione del 18 Novembre… LO STESSO GIORNO DELLE NOSTRE EMAIL!!!! E guardate bene l’orario delle mail… 15.47 la mia… 4.56 la sua!!!

Non ho parole!

Complimenti davvero White’s Electronics…

Happy Grateful Hunting!
Bodhi3

———————
Vi posto qui le email:

The Bodhi3
Wed, Nov 18, 2009 at 3:47 PM
To: info@whites.co.uk

————–
XXXXXXX XXXXXX
Strada XXXXXX, 8
XXXX XXXXXX (XX)
ITALY

Ecco la gentilissima risposta arrivata lo stesso giorno…

Wed, Nov 18, 2009 at 4:56 PM
Reply-To: sales@whites.co.uk
To: The Bodhi3

–
White’s Electronics (UK) Ltd
35 Harbour Road
Longman
Inverness
IV1 1UA

Martedì 17 Novembre.

Argomenti trattati:

LA RAPPRESENTAZIONE DEL PROGETTO
- Organismi normativi nazionali ed internazionali
- Formato UNI dei disegni
- Sistemi di misurazione e scale grafiche
- Principi di designazione di elementi e parti dell’edificio
- Simbologie, terminologie e convenzioni di rappresentazione

ORGANIZZAZIONE DEL PROGETTO
- Fasi e livelli di elaborazione e redazione del progetto
- Normalizzazione edilizia

Ziarul Adevărul continuă seria articolelor dedicate situaţiei triste din sistemul de învăţământ din România. În articolul de astăzi, 14 noiembrie, Adevărul realizează câteva comparaţii între sisteme de educaţie ale unor ţări precum Marea Britanie, Belgia, Statele Unite şi sistemul de educaţie din România, căruia îi face o necruţătoare analiză.

ELEV ROMÂN, ELEV ENGLEZ

Elevii români care au învăţat în Anglia spun că au ajuns să iubească materii care în ţară li se păreau imposibile.

Predarea după dictare şi memorarea sunt coordonatele pe care funcţionează şcoala românească. Pasiunea şi creativitatea stau la baza metodelor de predare în şcolile din Anglia. Orarul unui copil din România are cel puţin cinci ore pe zi. Urmează apoi meditaţiile şi pregătirea temelor pentru a doua zi.

În Anglia elevii îşi aleg materiile în funcţie de preferinţe. Pregătirea individuală se face în timpul orelor de şcoală, şi nu acasă. Repetiţiile pentru serbările de Crăciun sau excursiile fac parte din programul şcolar.

CUM ÎNVAŢĂ COPIII ROMÂNI ÎN STRĂINĂTATE

În timp ce elevii noştri sunt cocoşaţi de lecţii, cei care au avut şansa să studieze şi în alte ţări spun că acolo învăţau de plăcere. Metodele de predare din România nu-i pregătesc pe elevi pentru o competiţie cu europenii. Tinerii români care au studiat peste hotare ne arată cât de ineficientă e şcoala românească.

Toate pretinsele reforme din sistemul românesc de educaţie au ocolit esenţialul şi au lăsat în urmă: programe şcolare greoaie şi foarte încărcate, manuale controversate şi schimbate nesemnificativ în ultimii 12 ani. La acestea se adaugă metode de predare vechi, dascăli îmbătrâniţi, sisteme de evaluare proaste.

Anii de gimnaziu şi de liceu sunt o corvoadă pentru mulţi elevi. Copiii şi tinerii sunt siliţi să memoreze o cantitate imensă de informaţii. Multe nu le vor fi de folos niciodată în viaţă: inegalele duble de la matematică, formule complicate de hidrocarburi sau critică literară la profile tehnice.

Din cauza metodelor de predare din şcoala românească bazate în special pe dictare, memorare, redare, elevii au de studiat enorm şi acasă. Notele sunt importante deoarece în funcţie de medii se face admiterea la liceu şi la facultate.

„Un elev de 12 ani trebuie să muncească peste 12 ore pe zi, pentru că are, în medie, şase ore de şcoală. Pentru fiecare materie de a doua zi ar trebui să lucreze aproximativ o oră, la care se adaugă şi două ore de meditaţii. Până şi cele mai uşoare materii sunt supraîncărcate cu teorie preţioasă şi ermetică şi nefolositoare. Copiii noştri studiază de cel puţin două ori mai multe discipline decât colegii lor din UE“, ne-a scris Mihaela, pe www.adevarul.ro

Copiii români care au studiat în ţări europene ne‑au povestit cum i-a pregătit gimnaziul şi liceul pentru facultate şi pentru carieră, cum le-au fost studiate aptitudinile, cum au putut să aleagă multe dintre materiile pe care le doresc.

„Adevărul“ vă prezintă poveştile unor elevi români care au avut şansa să înveţe în alte sisteme de educaţie. Până să plece din ţară aveau impresia că sistemul românesc e cel mai tare. Că elevii români sunt cei mai buni şi oricum ar fi îi surclasează de departe pe cei vestici la cultură generală şi inteligenţă. Când au ajuns acolo au înţeles de fapt cât de departe sunt.

În Anglia, dascălii încurajează creativitatea

Mihaela Ghenea are 18 ani şi a studiat până în clasa a X-a la Colegiul Naţional „Ştefan Velovan“ din Craiova. Acum este elevă în clasa a XIII-a la Langley Park School, din oraşul Beckenham, Marea Britanie. „Înaintea începerii anului şcolar ne alegem materiile pe care vrem să le studiem. Eu am ales psihologie, sociologie, drept, politica Marii Britanii şi japoneza, pentru că vreau să fac Facultatea de Drept“, ne-a povestit Mihaela.

Manualele sunt gratuite. La fel şi caietele, pixurile colorate şi alte materiale. „La clasă suntem 15 elevi, iar orele sunt foarte degajate. Dacă nu am înţeles ora, îşi fac timp să mai treacă pe la noi după terminarea cursurilor. Aici, profesorii au pretenţia să înţelegem că nu mai suntem copii. Eseurile pe care ni le dau trebuie făcute în totalitate de noi, nu acceptă să le copiem de undeva. Vor să fim creativi, să exprimăm opinia noastră“, povesteşte Mihaela.

Ea a adăugat că educaţia britanică se axează mult pe lucrul în echipă. Elevii trebuie să prezinte oral proiecte, aşa cum se întâmplă şi mai târziu, la job.

Mihaela are doar patru materii pe zi. „De exemplu, pentru drept trebuie să citesc lecţia din carte, să caut legile, fiecare caz în parte, să ştiu ce a hotărât judecătorul şi ce principii au fost stabilite“. Examenele se dau la final de an din toată materia. Subiectele sunt unice. „Dacă ar fi să aleg între sistemul de aici şi cel de acasă, l-aş alege pe cel de aici, pentru că te pregăteşte pentru viitor“, a adăugat Mihaela.

Sistemul belgian

Roxana Vătăşelu are 18 ani şi este elevă în clasa a XII-a la Şcoala Centrală din Bucureşti. Timp de patru ani a studiat în Belgia, la Institutul „Marie Immacule Montjoie“ din Bruxelles. Cursurile începeau la ora 8.30 şi ţineau până la 16.30, oră la care se terminau şi temele.

Tânăra spune că, în fiecare şcoală belgiană, profesorii sunt cei care fac programa şi manualele. „Practic, nu sunt manuale ca în România, ci fascicule xeroxate pe care profesorul le împarte la clasă şi pe care elevii le adună în clasoare. Nu aveam materii obligatorii, ci numai opţionale. Eu nu eram prea bună la matematică, aşa că am ales ştiinţele. Aveam şase ore pe săptămână de fizică, chimie, biologie şi trei ore de mate.

Nu îi stresează cu extemporale-surpriză

Roxana spune că la şcoala belgiană nu avea emoţii. „Nu exista acest «Vai, dacă mă ascultă, că nu ştiu». Acolo, testarea se face numai scris. Profesorii anunţă din timp că avem lucrare. Fiecare elev avea un jurnal de clasă, un fel de legitimaţie. Era, de fapt, o agendă unde îţi treceai tot programul fiecărei zile, pe ore“, explică Roxana. În cei patru ani de studii a făcut toate sporturile din lume, de la box la scrimă, escaladă, înot.

Lecţie despre bestseller, nu poveşti rurale

Subiectul multor lecţii era ales de profesor împreună cu elevii. „La literatură ne întreba: vreţi să vorbim azi despre Camus? Dacă nu voiam, făceam altceva. În general, la literatura franceză nu discutam numai de clasicii francezi. Vorbeam şi de Shakespeare, dar mai ales vorbeam despre ultimele cărţi apărute. Despre bestseller-uri. Şi despre filmele pe care le vedeam. Sistemul era foarte prietenos şi deschis, nu ca aici, când vorbeşti numai despre „Ion“, romanul lui Rebreanu, şi atât“.

Roxana declară că, în cazul în care un elev nu înţelegea lecţia, educatorul nu trecea mai departe. „A doua zi, profesorul de la clasă schimba metoda. Dacă nici aşa nu înţelegeam, chema un alt profesor să ne explice. Până pricepeam“.

Tânăra a simţit că, în sistemul de educaţie belgian, efortul ei este valorizat. „De pildă, am avut odată un proiect la franceză. Ni s-a dat o carte de citit. Literatură. Era o carte despre un cuplu de îndrăgostiţi. Pe baza cărţii trebuia să facem un medicament. Eu am făcut o cutie dintr-o carte de medicină în care am pus o seringă şi un plasture. Şi l-am numit «vaccinul antisingurătate». Profesoara de franceză mi-a spus că ceea ce am făcut eu este o operă de artă. M-a întrebat dacă nu vreau să prezint proiectul la o sărbătoare a şcolii. Am făcut-o şi m-am simţit foarte bine“, a mai spus Roxana.

Dotări

Profesorii britanici au la clasă calculator cu imprimantă şi proiector. Pun preţ pe creativitatea elevilor şi nu acceptă ca eseurile date ca temă să fie copiate de undeva.

Ce spun copiii

Înaintea începerii anului şcolar ne alegem materiile pe care vrem să le studiem, spune Mihaela Ghenea, elevă în Marea Britanie.

La literatura franceză discutam despre clasici, dar mai ales despre ultimele cărţi, povesteşte Roxana Vătăşelu, acum elevă la Şcoala Centrală.

Cum facem să le placă şcoala?

Prof. univ. dr Nicolae Zamfir, preşedintele Societăţii Române de Fizică şi membru corespondent al Academiei Române, spune că sistemul de educaţie din România trebuie reformat cu totul. „Manualele trebuie să aibă legătură cu practica şi să conţină acele „cârlige“, adică să fie atractive pentru elevi. Profesorul trebuie să le explice că ceea ce învaţă are legătură cu practica“, a explicat specialistul.

Testarea elevilor ar trebui să se facă la nivel regional, cu subiecte personalizate în aşa fel încât rezultatele să nu mai fie la îndemâna profesorului de la clasă, cum este acum.

Clasele ar trebui împărţite pe module. „La modulul A, să zicem, intră elevii foarte buni la matematică şi fizică. După un an se face evaluarea. Dacă şcolarul nu face faţă, trece la modulul B, unde nivelul de predare e mai scăzut, şi tot aşa“, a spus Zamfir. El apreciază că, într-un astfel de sistem, cei mai slabi nu i-ar mai trage în jos pe cei mai buni şi s-ar putea asigura atât pregătirea elitelor, cât şi pregătirea generală.

Dincolo, şcoala e mai puţin stresantă

Anca Tatiana Bordea din Finişel, comuna clujeană Săvădisla, are 18 ani şi este în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu“ din Cluj-Napoca. Ea s-a reîntors în România după cinci ani de şcoală la Madrid.

Are norocul că în Cluj-Napoca a găsit un liceu teoretic cu clasă de limba spaniolă, unde continuă să studieze intens limba şi literatura spaniolă, dar şi opţionale precum istoria sau civilizaţia spaniolă.

Face eforturi pentru a se readapta, s-a integrat în clasa a XII-a D a Liceului Teoretic „Mihai Eminescu“ din Cluj-Napoca, unde se bazează pe ajutorul şi înţelegerea profesorilor şi colegilor pentru a recupera cinci ani în care nu a mai studiat materii precum Limba şi Literatura Română sau Geografia. “La muzică aveam la dispoziţie, în schimb, o sală cu foarte multe instrumente”, spune Anca.

Anca nu se mai gândeşte acum decât la întoarcerea la facultate în Spania, fie şi pentru un semestru. „Trebuie să mă concentrez să îmi iau Bacalaureatul, pentru că nu îmi e uşor să recuperez materiile pe care le-am abandonat înainte să încep clasa a VII-a“, spune Anca.

Tea Vasilescu, 24 de ani, a urmat clasele a IX-a şi a X-a la Liceul Teoretic „Horia Hulubei“ din Măgurele. În 2003 s-a mutat în Tennessee, SUA, în clasa a XI-a la Oak Ridge High School.

„În România eram la secţia de matematică-informatică. Am plecat cu prejudecata că românii au cea mai tare şcoală. Până nu am ajuns în State nu-mi dădeam seama că şcoala poate fi şi altfel“, spune fata.

„În America stăteam şase ore pe zi la şcoală, în fiecare zi aceleaşi, în aceeaşi ordine. Ne duceam la cursuri în săli diferite, cu elevi diferiţi. La început de an, consilierul te ghida ce cursuri îţi sunt necesare pentru a-ţi dezvolta anumite abilităţi. Asta în funcţie de înclinaţiile tale către un anumit domeniu. Ei, aceste cursuri erau obligatorii şi, fără a trece examenele la ele, nu terminai liceul. Aveai de ales din mai multe categorii: de la matematică la istorie, ştiinţe naturale, limbi străine până la literatura engleză. Eu am optat pentru matematică“.

Fără „scos la tablă şi spus lecţia“

Elevii americani nu ştiu ce e aceea să fii scos la tablă şi ascultat. Evaluarea se face printr-un sistem de examene anunţate şi lucrări pe diferite teme.

„La fiecare curs aveam cel puţin o lucrare ce însemna prezentare în faţa clasei, bine documentată, după modelul de la facultate, dar mai uşoară ca structură. Am avut ocazia să aleg activităţi extracurriculare. M‑am înscris la cluburi de artă, minorităţi, studenţi străini, computer şi franceză. Cele mai frumoase amintiri le am din aceste cluburi. Am fost în excursii în Atlanta, Nashville, Chattanooga, vizite culturale la muzee“, povesteşte Tea.

Tot în şcoala americană, franceza i-a plăcut foarte mult. În România, aproape o ura. „A început să-mi fie dragă franceza şi să-mi doresc să fac ceva în viaţă. Înainte era o mare lălăială, rutină. Aici mi s-a dezvoltat gustul pentru călătorii şi lectură. Ceea ce e mare lucru şi regret doar că nu am avut ocazia să descopăr America mai de mult“.

“Cum învaţă copiii români în străinătate” – Articol apărut în Adevărul, 14.11.2009, autori Daniela Serb, Tudor Cutuş, Andreea Marin

Citiţi în Adevărul, în seria articolelor dedicate analizei situaţiei din învăţământul românesc: “Materii care ţin şcolarii sub teroare“, publicat în 10.11.2009, autor Daniela Serb, articol ce prezintă rezultatele cercetării Societăţii Academice Române, cercetare ce a reunit opiniile a 29 de specialişti de vârf din învăţământ şi cercetare; “Elevii au program la şcoală ca adulţii la serviciu“, publicat în 13.11.2009, autor Daniela Serb.

Creion, carton (pentru tipar), materiale textile, ata, ace de cusut, pasmanterii, masina de cusut – aceasta este dotarea atelierului unde prind viata papusile gandite de Ana Ponta. Toate sunt realizate manual, iar costumele lor respecta traditia populara si reprezinta diverse zone folclorice din tara. Pasiunea Anei Ponta pentru papusi s-a transformat incet intr-o mica afacere, fara nici un compromis insa in detrimentul laturii artistice. Investitia initiala a fost redusa, dar acest aspect a fost compensat din plin de talent, imaginatie si multa munca. Adresate deopotriva copiilor si adultilor (pasionati de arta traditionala sau artizanat), papusile nascute in atelierul de pe strada Aurel Vlaicu din Capitala pot fi excelente cadouri. De asemenea, pentru turistii straini reprezinta niste suveniruri perfecte: sunt si obiecte decorative, dar si modele de arta traditionala romaneasca.
O afacere bazata pe experienta
Absolventa a unei scoli de decoratiuni interioare, Ana Ponta s-a specializat in design vestimentar si a expus lucrari in numeroase expozitii. Dupa 1990 s-a orientat spre realizarea obiectelor decorative, pe care le vindea prin intermediul galeriile de arta sau magazinelor de decoratiuni, iar in 2001 a infiintat firma S.C. Ana Ponta Dolls S.R.L. Primul pas in aceasta afacere a fost inchirierea unui atelier format dintr-un hol si doua incaperi, situat in imediata apropiere a locuintei (un mare avantaj, dat fiind ca munceste si 15 ore pe zi). L-a zugravit, a refacut instalatia de gaze si de incalzire si apoi a inceput sa-l utileze cu cele necesare, aceasta insemnand ace, ata si trei masini de cusut. De la biroul de plasare a fortelor de munca a angajat si doua fete pe care le-a initiat in tainele meseriei. Ideea de a realiza papusi nu a aparut chiar intamplator: dupa ce lucrase cativa ani buni obiecte decorative, si-a dat seama ca trebuie sa faca ceva despre care lumea sa-si aminteasca tot timpul cu placere. Si asa s-a gandit la realizarea unor papusi populare, mai precis niste papusi imbracate in costume traditionale romanesti. S-a documentat cu seriozitate, acoperind 50 de zone etnografice din tara, a citit carti despre costumul romanesc de sarbatori si despre traditii populare, iar rezultatul a fost colectia de papusi populare “Ana Ponta”, ce cuprinde 40 de modele in costume traditionale romanesti. Toate sunt executate manual, numai din material textil.

Cum se construieste o papusa

Tehnologia prin care se realizeaza o papusa nu este prea complicata dar necesita atentie,imaginatie si simt estetic. Mai intai se realizeaza o forma rigida din lemn, pe care se fixeaza in prima faza capul papusii, format din doua rulouri obtinute dintr-un material textil umplut cu vata sau lana. Rigiditatea capului este determinata de umplutura si de modul cum se fac cusaturile. Pentru copii, modele trebuie sa fie mai putin rigide ca sa nu provoace ranirea atunci cand sunt manuite. Corpul papusii ia nastere printr-o succesiune de operatii, care incepe cu desenarea cu ajutorul tiparului de carton pe un material textil. Se intoarce pe fata acest material, se decupeaza si se umple. Sunt patru straturi de material textil (panza + doua straturi tricot + panza) ce formeaza invelisul papusii.

Urmeaza imbracarea, o operatiune foarte importanta, deoarece fiecare model reproduce un costum traditional, specific unei zone folclorice. Pentru imbracaminte, Ana Ponta foloseste funde, betele, resturi de materiale textile si pasmanterii (benzi, dantele, snururi, fireturi). Aplicarea unor bucati de pasla mai groasa pe talpi, care permit papusii sa stea pe propriile picioare, se face cu ajutorul unui pistol de lipit. Nu este nevoie, asadar, ca pasla sa fie cusuta pe talpi si asta usureaza extrem de mult munca.

Fiecare model este atasat pe o bucata de lemn vopsit, ansamblul astfel obtinut putand fi mai usor aplicat pe perete. Papusile au o mica eticheta pe care este ilustrata harta tarii si zona geografica din care provine costumul popular ce imbraca modelul respectiv. Totul este apoi impachetat in cutii de carton plastificat. Pretul unei papusi (care are 35 cm inaltime) este de 700.000 de lei (fara TVA), dar, pe langa papusi, Ana Ponta face si masti populare, specifice Sarbatorilor de iarna, masti ce pot fi chiar purtate, pretul uneia fiind de 800.000 de lei (fara TVA). Cheltuielile lunare pentru derularea afacerii se ridica la 1.000 $, in aceasta suma fiind incluse salariile, materialele necesare si cheltuielile de regie.

Sursa:ideideafaceri

Il regista Giovanni Ziberna sul set del cortometraggio I racconti nel piatto.

Sono passati più di due mesi da quando ho pubblicato l’ultimo post. Di recente non ho avuto molto tempo da dedicare alla fotografia, perchè sono stato completamente assorbito dal trasferimento a Gorizia. Scelta di vita e di lavoro. E anche di fotografia, in un certo senso. I paesaggi dell’Isonzo e del Carso, infatti, sono stupendi e permettono scatti emozionanti.

Avrei voluto pubblicare un’immagine dell’autunno a Gorizia e dintorni, ma non ho ancora avuto tempo di fare un giro sul Carso. Il set del cortometraggio I racconti nel piatto, però, mi ha dato la possibilità di dedicare un paio di giornate alla fotografia e di cimentarmi con le foto di scena. L’articolo Fotografi di scena – Film in uno scatto pubblicato sulla rivista Sguardi online di Nital dà un’idea chiara del ruolo e del valore del fotografo di scena.

Ho scattato quasi esclusivamente con il mio fedele cinquantino, la mia ottica preferita, perchè, per parafrasare Capa, costringe a un rapporto ravvicinato con il soggetto, che è l’unico modo per ottenere una buona fotografia – anche se, per la precisione, sulle fotocamere digitali il 50mm equivale a un 75mm in pellicola. Ho citato Capa perchè la foto di scena è per certi versi simile a un reportage di guerra. C’è il campo d’azione, cioè il set, e ci sono le retrovie, cioè il backstage. Ci sono gli ufficiali, cioè la troupe, che comandano i soldati, cioè gli attori. Forse un paragone un po’ azzardato, ma credo che possa reggere.

Ho cercato di cogliere gli aspetti più interessanti del set soffermandomi tanto sullo svolgimento delle riprese quanto sui momenti di pausa tra una scena e l’altra. Nello scatto che ho scelto per questo post ho ritratto il regista Giovanni Ziberna mentre medita su un’inquadratura particolarmente complessa, che valuta guardando il risultato nel monitor.

La difficoltà maggiore è stata evitare che gli attori si mettessero in posa anche davanti alla fotocamera, perciò mi aggiravo per il set cercando di passare inosservato per poter fare scatti che non risultassero fastidiosamente costruiti come quelli dei cosiddetti “posati”, che, tra l’altro, ho limitato al massimo.

Per quanto riguarda l’aspetto tecnico degli scatti, ho lavorato esclusivamente in manuale. Di solito preferisco la priorità ai diaframmi, ma in questo caso mi sono imposto di lavorare in manuale per imparare finalmente a sfruttare al massimo questa modalità. L’illuminazione del set mi ha agevolato negli scatti, soprattutto in quelli di interni e in quelli notturni, e mi ha anche permesso di fotografare con la stessa luce utilizzata per le riprese. Spesso, però, ho utilizzato il flash (l’ottimo SB-800) per modificare l’illuminazione della scena e in particolare per ottenere una luce più diffusa e morbida.

Ho sviluppato il RAW in Capture NX limitandomi a sistemare i livelli, ad aggiungere una leggera curva a S per aumentare il contrasto e ad aumentare leggermente la saturazione. Infine ho ridimensionato l’immagine a 1024 pixel di larghezza, ho applicato una leggera maschera di contrasto e ho convertito il profilo di colore in sRGB. L’ultima azione è stata l’esportazione in JPEG alla qualità massima.

Dati EFIX della foto.

Set completo su Flickr.

Un manuale di Python, un documento stampato in formato .pdf, è in bella mostra nello scaffale del mio ufficio.

Così come è in bella mostra pure la copertina, con il titolo Manuale di Pyton.

Non so perché, ma ho la sensazione che la sintassi non sia stata ben curata.

Settimana scorsa sono stata al Lucca Comics & Games, una tra le più importanti fiere dedicate al fumetto e ai giochi di ruolo in Italia. Inutile dire che mi sono divertita tantissimo. L’atmosfera era quella di una vera e propria festa, gli stand interessanti (una sola nota negativa: troppo spazio dedicato ai videogiochi), la compagnia ottima e gli acquisti davvero degni di essere fatti! Ecco cosa ci siamo portati a casa:

• Il gioco di ruolo “Sine Requie“ (il manuale base, il master screen, i tarocchi e le due espansioni)
• Il gioco di carte “Sì, oscuro signore!“
• Il gioco di società “I coloni di Catan – Battaglia per Roma“
• Dadi, tanti dadi

Una bella gita a Viareggio ha completato la vacanza.

Ovviamente, non mi sono lasciata sfuggire l’occasione anche per curare un po’ le mie pubbliche relazioni: in particolare, sono andata a conoscere di persona i ragazzi della Coyote Press, con cui avevo collaborato per la traduzione del manuale “Cold City“.

Chi altro c’era?

Ecco lo stand Gnodi Group ad Host!

panoramica stand

Il nostro MotorHome si è rivelato un successo. Chiunque voleva salirci e vederlo.

La Coumbia Limited Edition è partita per l’Australia…un pezzo del made in Italy nel centro di Sidney.

Grazie a tutti!…e alla prossima…

da tutto il team Gnodi.

!!!

Prezentarea video a unui proiect ce schimbă lumea. O lume fără hârtie, fără presă (ziare şi reviste) tipărite, fără cărţi tipărite, fără manuale şi caiete. Falimentul industriei hârtiei şi al tipografiilor. Salvarea pădurii.

Sono in piedi sul letto, le mani sui fianchi. Negli occhi l’angoscia, un vago senso di nausea unito a sudore freddo che corre lungo la schiena. Osservo la mia stanza, o meglio, quel che rimane di lei… un’ unica domanda mi martella in testa: come è potuto succedere? è esplosa una granata? i mufloni hanno transitato di qui per raggiungere la prateria? Attila è risorto?
La spiegazione purtroppo è un’ altra, a me ben nota.

Sono arrivati i miei genitori… e con loro 60 kg di bagaglio tutto per me. Nel giro di mezza giornata tutti i bellissimi propositi di “la mia nuova vita all’insegna dell’essenzialità” sono stati cancellati di prepotenza. Ora ho tanti calzini, tanti maglioni e tante scarpe. Ecco fatto. Cercherò di rimandare indietro quel che riesco spacciandola per roba della Poggi dimenticata qua. ovviamente è un tentativo kamikaze. Guardando la quantità di maglie il mio unico pensiero è stato che dovevo chiedergli di portarmi più libri. Sono comunque felice perchè i miei Foucault e Judith (Butler) sono arrivati. C’è stato un attimo di terrore quando non riuscivo a trovare “La disfatta del genere”, che è stato poi rinvenuto sotto 2 chili di parmigiano (grazie Paolo!!!).

Insomma per una settimana vivrò le gioie di essere figlia… riuscirò ad ignorare mio padre che mi chiede se ho preso le chiavi di casa quando esco? dovrebbe saperlo che ce l’ho scolpito nel materiale genetico insieme a quella leggera ansia che accompagna tutto quello che faccio!

Consigli, consigli, consigli!
Nessuno ha scritto un manuale della giovane studentessa all’estero che ospita i genitori?

Secondo me la regola n.1 dovrebbe essere: falli camminare tantissimo, alle nove di sera imploreranno di tornare in albergo!

Aiutatemi perchè io ho la tentazione di utilizzare il metodo sorcio: mi butto in terra fingendomi morta.

Sotto i riflettori di HOST Gnodi Kitchen Trailer presenta MotorHome!
Cucina itinerante autonoma all’interno di un rimorchio da 300.000 kg, un ambiente di lavoro di 12×2,45 m.
La dotazione è completa e comprende area di stoccaggio con celle frigorifere e dispensa, cucina industriale dalla capacità produttiva di 500 pasti/ora, zona di preparazione, zona lavaggio. Una cappa di aspirazione a compensazione assicura il giusto clima. Pareti e pavimenti sono in resina sanificabile e le attrezzature sono in acciaio inox. L’autonomia è assicurata dalla dotazione di impianti misti elettrico/gas. Noleggiare MotorHome significa assicurarsi pasti eccellenti in diverse località nel corso di una manifestazione a tappe o in location sprovviste di cucina.
Gnodi invita tutti gli operatori per valutare le grandi potenzialità di questo prodotto e per festeggiare i 60 anni di Columbia.
L’azienda del gruppo rappresenta il massimo della tecnologia nell’attrezzatura da taglio. Una qualità superiore sottolineata dalla partnership con il Consorzio del Prosciutto di Parma.
Per l’occasione è stata realizzata una limited edition: la prima donna è vestita a festa.