Ca sa fii rege

Se selecteaza Slide Show, View Show pentru vizualizare in full screen.

Pentru ca nu pot fi incarcate direct in format pps, ci numai in ppt,  se selecteaza Slide Show, View Show.

Datorita lui am ales sa ma fac actrita. Este ”creatorul de teatru” pe care il admir si pe care il respect mult si demult. Am vazut piesele in care a jucat si in care joaca. Intru de fiecare data la Teatrul Act cu inima batandu-mi tare de emotie. Am vazut filmele romanesti si americane in care a jucat. I-am ascultat vocea pe albumul celor de la Holograf, i-am ascultat inflexiunile vocii intr-o reclama ce ruleaza la televizor, i-am recunoscut maretia talentului la spectacolul de la Opera de anul acesta, “Razvan Mazilu si invitatii sai”, cand, desi nu era prezent acolo decat prin intermediul unui ecran, primea aplauze la scena deschisa. Am fost convinsa ca filmele din diversele festivaluri la care el a fost in juriu, au avut parte de cea mai competenta jurizare.

Este actorul cu care Romania a iesit in lume cu capul sus. E special. E altfel. E Marcel Iures.

DAR… DAR… Din nou am fost dezamagita.

EL, ACTORUL, ARTISTUL, acum cateva zile a aparut la televizor, stand intr-o gradena, asemeni figurantilor, intr-o emisiune electorala, alaturi de o cantareata vulgara de muzica populara si de un politician. Venise sa sustina candidatura unui posibil viitor presedinte.

De ce? De ce trebuie ca si EL sa se asocieze cu politicienii? De ce trebuie sa stiu eu cu cine voteaza Marcel Iures? El este actorul meu preferat, el este un profesionist in arta sa, e apreciat de o lume intreaga, ce-i trebuie o astfel de expunere?

Artistii n-ar trebui sa faca politica in vazul lumii. Artistii ar trebui sa faca doar arta si sa-si sustina preferatii din politica doar in cabina de vot, cu perdeaua trasa.

M-a durut sufletul sa-l vad pe Marcel Iures fiind figurant intr-un spectacol ieftin, fara aplauze, fara cortina, fara sens.

2002: Hart’s War di Gregory Hoblit

La critica non è stata tenera con questo film che mescola dramma bellico e legal-thriller.

“Dialoghi e situazioni retorici e colpi di scena telefonati” (Film TV), “…finale convenzionale e moralistico” (Repubblica), “C’è qualcosa di invecchiato in questo film complicato e impossibile…” (La Stampa), “Il regista ha fatto di meglio” (Il Messaggero).

Certo il troppo evidente sbandieramento dell’idealismo militare americano può dare fastidio, come l’eccessivo senso del dovere e del sacrifico da parte dei protagonisti, ma è indubbio che il film conquista gli spettatori, coinvolgendoli ed emozionandoli. Hollywood ci ha da tempo abituato a film dove regnano sovrani coraggio e onore, e naturalmente dopo l’11 settembre la cosa si è accentuata. Il pericolo della retorica e dello stereotipato è sempre dietro l’angolo e il film di Gregory Hoblit non ne è del tutto esente. Sotto corte marziale è comunque un  grande spettacolo (anche visivamente), con una trama -forse non molto originale- che appassiona destando tensione e attenzione.

Ammirevole il doppio messaggio, contro il razzismo e contro la guerra (giustamente FilmUp nota che “non ci troviamo di fronte i soliti tedeschi ottusi e crudeli, ma persone coinvolte in un atroce conflitto il cui confine tra bene e male viene spostato “di forza” dalle atrocità a cui assistono”). Ottima la scelta di delineare personaggi in gran parte positivi e negativi al contempo, ognuno vittima e carnefice.

Sotto corte marziale (tratto da un romanzo di John Katzenbach che si è ispirato a quanto accaduto a suo padre, prigioniero di guerra durante la seconda guerra mondiale) evidenzia la grande professionalità del regista e si avvale dell’ottima interpretazione di un giovane Colin Farrell (premiato al Shanghai International Film Festival), veramente bravo nell’esprimere compiutamente le tante sfaccettature del suo non facile ruolo. Bruce Willis tende ad essere monocorde ma il suo carisma è talmente forte da magnetizzare lo spettatore. Notevole la prestazione di Marcel Iures (il colonnello tedesco comandante del campo di prigionia) che caratterizza al meglio il personaggio più interessante e complesso del film.

Da lodare fotografia e ambientazione.

scheda

Noaptea alba a muzeelor, dinspre sambata spre duminica, am petrecut-o mai mult pe strazile Bucurestilor, apoi in pat, decat pe la muzeu. Am imbratisat ideea de a merge pe Arcul de Triumf; am ajuns destul de greu pentru ca a trebuit sa urmam ritmul de a urca scarile al unui mire care tinea cu tot dinadinsul sa-si demonstreze dragostea miresei lui, ducand-o pe brate pana sus si nenorocindu-si spatele cu ocazia asta. Si, acolo sus, de unde o masina era cat un deget, pentru o clipa mi s-a parut ca privelistea catre piata Victoriei aduce putin cu Champs Elysees; pe Casa Presei Libere dansa Michael Jackson. Inauntru rula un film documentar mut, alb-negru, cu soldati romani primind onoruri pentru ca se remarcasera in Primul Razboi Mondial. Mereu m-au fascinat razboaiele, asa ca incercam sa surprind vreo expresie de pe fata lor care sa-mi dezvaluie mai mult, sa m-aduca inapoi in timpul acela ca sa inteleg mai bine; condescendenta; azi, cine ar mai lupta? Si de ce? Nationalismul is so yesterday. Oricum se stie ca generatiile de astazi nu vor prinde un astfel de razboi, mai sigur ne vom trezi morti din cauza unei arme chimice sau rasi de pe fata pamantului de niste focoase nucleare; mai usor de suportat, in sensul ca nici nu vom sti cand ne va lovi; nu va mai exista un front de lupta; nostalgie; nu ca razboiul ar fi un lucru bun, dar cele “clasice” testau anduranta umana, din toate punctele de vedere. Daca supravietuiai unei astfel de experiente, iti schimbai complet perspectiva asupra vietii – ca Stefan Gheorghidiu sau cum a ramas marcata o victima a criminalului din SAW, dupa ce avusese de-a face cu el si scapase cu viata.

La dorinta companiei, ne-am indreptat spre Muzeul National de Istorie, ca sa vedem expozitia de motociclete. Dar muzica dinspre Muzeul Municipiului Bucuresti era atat de frumoasa incat nu ne-am putut abtine sa nu-i calcam pragul; nu mai era nici prea mare aglomeratie si, oricum, pe-acesta nu-l mai vizitasem niciodata, asa ca eram chiar curioasa.

Aveau o expozitie de pictura cu tema “Bucurestiul vazut de contemporani” sau asa ceva; foarte draguta, unii nostalgici si-l imaginau ca in perioada interbelica, alte lucrari, mai realiste, redau oameni stand la balcoane, fumand, cascand gura, supraveghind uscarea rufelor, iar altele, mai minimaliste, intruchipau fragmente ale peisajului din metrou.

La intrare la MNIR, multa lume nemultumita caci avusese parte de o surpriza neplacuta: trebuia sa se dea 2 RON pe bilet!!! Pai chiar asa? Cat o apa plata? Sa moara oamenii de sete?

La motociclete, am fost si eu multumita ca am vazut ceva interesant: Nazi motorbikes, folosite, cel mai probabil, de curieri fascisti in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Erau cele mai infricosatoare de-acolo, chiar daca nu aflam aceasta informatie, dar, stiind asta, cu atat mai mult te treceau fiori vazandu-le. I was very happy mai ales ca de curand urmarisem multe documentare National Geographic pe tema asta, cu ocazia implinirii a 70 de ani de la declansarea WWII.

Am trecut si pe la tezaur, daca tot eram acolo; ca un buncar de-ale lui Hitler; stim acum unde sa mergem daca suntem bombardati.

Un fel de d-l Goe, aducand cu celebrul personaj cand voia sa “vie” trenul: “Mama, ma sufoc!!!”. Mama, analizand cu atentie bijuteriile din epoca de bronz: “Ei… mai uitati-va si voi pe-aici!”. D-l Goe: “Da’ deja am vazut totu’!!!”. Mama tace. Goe ofteaza. Trebuie sa fie minunat sa ai copii.

Returnandu-mi-se o favoare, duminica seara am fost la piesa care a deschis stagiunea teatrului Odeon, Pyramus & Thisbe 4 you, dupa William Shakespeare, regia Alexandru Dabija. Spectacolul este conceput sub forma unui joc menit sa usureze trecerea timpului si sa ne alunge plictiseala; este impartit in 4 variante de interpretare  ale piesei din interiorul piesei, “Cea mai lamentabila comedie si cea mai trista moarte” (nu garantez ca este citatul exact).

Mi-a placut foarte mult pentru ca a venit like a perfect closure, un deznodamant frumos la toate nelinistile mele recente; adica, iata, la teatru s-a facut pace intre artisti si muncitori, publicul s-a impacat cu actorii… Viziunea regizorului a facut posibile toate acestea, a sters, adica, tensiunea asta ramasa din comunism, distanta dintre clasele sociale. Si cum a facut asta? Ei bine, decorul a fost realizat in asa fel incat si spectatorii sa fie cocotati pe scena, iar personajele celor 4 variante ne-au aratat ca arta nu este asa departe de omul simplu, ci, din contra, aceasta poate ajunge la el, il poate atinge foarte usor.

Surpriza serii a fost al IV-lea “act”, cand in pantofii personajelor principale au pasit, cu demnitate si cu umor, masinistii si recuziterii teatrului Odeon, alaturi de regizorul tehnic. Pyram, Thisbe, Zidul, Luna, Leul ne-au amuzat atat pe noi, cat si pe actori, care au urmarit performanta noilor colegi cu sufletul la gura, nestiind parca la ce sa se astepte. Toti ne-am bucurat de aceasta idee extraordinara, de a incadra in piesa personalul teatrului. Cand mintile creatoare sunt lasate libere, iar nu constranse sa scrie despre realitatea socialista (ca pe vremea lu-mpuscatu’), ele se pot concentra, printre altele, asupra unei reabilitari atat a imaginii muncitorului in fata intelectualilor, cat si a artei inalte in fata omului normal, reducand astfel orice urma de frustrare.

Leul trebuia sa raga. Pot spune cu mana pe inima ca al patrulea leu (interpretat de masinistul Nicu Coman) s-a descurcat cel mai bine.

Am avut onoarea de a fi in sala cu Marcel Iures, Constantin Draganescu si Marina Constantinescu (realizatoarea emisiunii “Nocturne” de la TVR1). Piesa s-a jucat sambata in premiera, dar criticul de teatru Marina Constantinescu era acum in sala. Va scrie, poate, o cronica pentru ce am vazut si eu. Senzatia ca sunt martora la facerea lumii.

Mi-am dat seama de-abia la sfarsit ca am fost intr-o asa buna companie, cu toate ca, in timpul piesei, un actor improvizase la un moment dat, sustinand ca interpretarea sa va face “Iures” in public. Nu pot da mai multe detalii, m-as simti ca un paparazii care lucreaza la o revista de scandal. Pot spune doar ca mi-au confirmat bunele pareri pe care deja le aveam despre ei.

E asa ciudat cand te intalnesti cu o persoana publica pe care o admiri! Ce e de facut? Erau la teatru ca spectatori, sa le cer autograf? Mi s-ar fi parut ca-i deranjez din dorinta lor de a avea o viata normala. Dar si daca ar fi jucat in piesa, cu atat mai putin. Oricum, autograful… ce reprezinta? Nimic, e inventat probabil de generatia fast-food, la capitolul “cum sa consumi mai repede o celebritate”. Ii iei autograf, o semnatura la fel ca milioanele pe care le-a mai facut, o mazgaleala in graba, si gata! L-ai rezolvat. Data viitoare cand il vezi, nu-l mai alergi cu asemenea cereri, caci doar ai deja unul, stocat in vreun sertar obscur din casa. Si poate merge sa procedezi asa cu Madonna, ca doar n-are timp sa stea la discutii cu fiecare fan venit la concert… apoi cand ai s-o mai vezi tu pe ea? Dar in conditiile in care ma aflam eu… mult mai potrivit si, in acelasi timp, ar fi insemnat mult mai mult pentru mine daca am fi schimbat o vorba.

N-am reusit, desigur. Intrarea intr-o conversatie e cea mai grea. Nu puteam sa-i salut… din moment ce ei nu ma cunosteam, iar eu… ii stiam din vedere; si ce vedere: pe Marcel Iures l-am vazut in toate piesele de la Act, dar si in “Henric al IV-lea”, pana si in filmul ala Hollywood style, The Peacemaker; am urmarit emisiunile Marinei Constantinescu, atatea cate am prins, mereu tarziu in noapte si mereu le-am considerat mai bune decat Garantat 100% sau mai stiu eu ce. Si cu toate astea… eu nu-i “cunosteam”. I-am privit in ochi si le-am zambit.

Asa trecura zilele Bucurestilor de anul acesta, culturale, pline de teatru si de frig, cu gust de Mc si Spring.

am încercat/ am vrut  să şterg definitiv blogul, dar nu am putut;
încă o dovadă -poate- a neputinţei mele de a desăvîrşi ceva;

va rămîne aşa cum este acum pînă … pînă cînd

Marcel Iures-Corinteni 13-Iubirea

Gasiti aceasta carte audio la www.dordecarte.ro la 27.00 RON – Cel mai mic pret

Alte magazine, preturi si reduceri pentru aceasta carte audio:
www.audiobookuri.ro – 29.90 RON
www.buybooks.ro – 30.00 RON
www.metropolis.ro – 30.00 RON
www.owline.ro – 30.00 RON
http://librarieonline.net – 29.90 RON
www.times-sevices.ro – 30.00 RON
www.carti.info – 30.00 RON
www.dordecarte.ro – 30.00 RON – 27.00 RON Reducere si Cel mai mic pret
http://libris.kubu.ro – 30.00 RON
www.libhumanitas.ro – 30.00 RON

Date despre “Jurnal 1945-1946″ de Mircea Eliade:
Data aparitiei: 01.06.2009
Editura: Humanitas Multimedia
Durata: 57 minute
Colectie: Memorialistica
Lectura: Marcel Iures
Editie: I

Numai eu sunt de vina. Si, credeti-ma, asta este fraza (sanatoasa) cu care ma raportez la orice. Nu ma lovesc cu ideea, nu a devenit o persecutie continua, destructiva, ci este o modalitate buna de a te corecta, de a te privi obiectiv, de a nu invinui pe nimeni pentru ce patesti, de a nu fi dependent de nimeni. Numai eu sunt de vina ca m-am grabit sa aflu cum a descris presa romana concertul Nine Inch Nails din Romania. Stiam cum a fost concertul din cea mai sigura sursa posibila dar voiam sa vad ce a zis presa, ce a facut publicul “larg”, cum este el numit in limba de lemn. Citind, dupa luni de zile, ziare romanesti, am impietrit. Dar nu NIN, nu ziarele romanesti sunt subiectele de azi, riscam sa ne pierdem in prea multe detalii si riscam sa cadem in boala veche a romanului si anume incapacitatea de a sintetiza si incapacitatea de a se concentra pe un singur subiect.

Cum sa introduc problema? Nu o introduc nicicum, o denumesc doar si vedem noi dupa aia ce fac cu ea, sper ca scarba sa se mai dilueze, imi pun o felie de lamaie in paharul cu apa sau mananc o bucatica de ananas nu foarte copt. Am citit interviul lui Marcel Iures pe tema marcii BMW. Spaga, cum se zice pe romaneste foarte potrivit. Spaga aia imputita rau, cum se fac spagile pe la noi. Si atat am ametit invartindu-ma odata cu incercarile lui Iures de a-si justifica deciziile de cacat incat a trebuit sa ma opresc si, la fel ca in vremurile proaste, sa ma intreb daca nu cumva rigiditatea moralitatii mele nu este absolut ridicola.

Pentru cine vrea informatia direct de la sursa, am sfatul spus cu jumatate de gura ca ar putea sa citeasca interviul. Pentru cine nu rezista la lucruri cu o concentratie mare de limbi care dilueaza demnitatea omului, o sa schitez eu cam ce a spus domnul Iures in interviul dat. Domnul Iures a incercat sa ne deruteze aruncand ideea corecta ca intelectualul are si el dreptul sa se rasfete si sa traiasca luxos. Nimic mai adevarat – voi, cititorii mei, stiti cat de tare ma irita imaginea intelectualului milog, imbracat in zdrente. Eu am convingerea ca intelectualul este cel mai avizat consumator de lux si nimic nu ma bucura mai mult decat momentele in care vad ca intelectualii traiesc foarte, foarte bine. Doar ca imi place sa ii vad traind bine pe banii lor si fara sa se fi prostituat, asta e singura nuanta demna de mentionat in problema.

Am aflat ca domnul Iures este imaginea BMW in Romania. Nu stiam. Nu ma leg de chestia asta. Cu toate ca ar trebui. Pentru ca, intr-o tara corupta, intr-o tara in care absolut tot se face pe limbi si pe pile, eu m-as tine departe de orice raliere. E mai sigur asa. Stii ca ramai curat si mai stii ca nu ti-e jena sa te uiti in oglinda seara sau dimineata. Mai bine sa nu ai cine stie ce dar sa poti avea ranjetul ala care arata ca nu te-ai manjit cu nimic si ca absolut nimeni nu te are cu nimic la mana. Spuneti-mi ca sunt naiva dar eu asa sunt. Prefer sa mor incercand sa fac dreptate, decat sa ma culcusesc. Si nu gasesc nimic mai scarbos si mai periculos pe lumea asta decat incercarea reusita de a face suportabila o realitate care pute de la o posta. Prefer sa mor incercand sa o curat.

Ei bine, domnul Iures, unul din actorii mei preferati, un geniu al scenei, fara urma de indoiala, a ales, la fel ca multi altii, sa profite de pe urma aiurelii romanesti, a mers pe ideea ca nu este mai fraier decat jigodiile Romaniei si ca situatia, incerta si scarboasa, trebuie exploatata. Cu vorbe mestesugite, cu o oarece tinuta dar exploatata. La fel ca si domnul Plesu care a participat la un straniu eveniment organizat pe nesimtite de doamna Huidan de la Volvo, primind un Volvo ca multumire. Vorbe se gasesc de cele mai multe ori, eu stiu asta. Se gasesc vorbe pentru a masca o porcarie pe care o faci dar pentru unele porcarii nu functioneaza vorbele camuflaj. Unele sunt atat de nasoale incat, pe masura ce vorbesti, te adancesti mai rau in ele. Si nu e bine deloc. Nu trebuie sa dai interviuri comandate, cu atat mai putin la o anumita varsta, cu atat mai putin pentru bani. Nu trebuie sa lauzi o marca, ajunge ca esti imaginea ei, treaba asta vorbeste (sau tace) de la sine. Nu trebuie sa “ceri” un X5, ar fi bine sa nu ceri un SUV. Dar, daca tot nu te-ai putut abtine si l-ai cerut, nu trebuie sa bagatelizezi lupta natiilor destepte impotriva SUV-urilor. Nu poti face asta. Nu poti nega, intr-un stil tipic romanesc, orice efort se face pentru a imbunatati starea lucrurilor in lumea actuala. Nu poti sa emiti un rationament de tipul “E falsă tema pentru că s-a dovedit că nu se poate să dărâmi un sistem care rezistă de milioane de ani taman acum, cu SUV-urile.” Nu poti gandi asa in ziua de azi, nu poti gandi asa in nici o zi, de fapt. Nu putem, ca romani, sa gandim la nesfarsit ca “nu asta este problema acum”, nu mai putem sa facem asta. Nu putem sa ne gandim la nesfarsit ca trebuie sa prindem si noi macar un pic din ce se arunca aleator si nedrept pentru ca oricum nu mai putem sa indreptam lucrurile. Nu mai trebuie sa ne mintim ca o porcarie facuta cu eleganta exterioara este o porcarie mai mica decat altele. Si trebuie, mai presus de toate, sa intelegem ca nu ne putem imbogati in Romania daca vrem sa ramanem integri si artisti, intelectuali fini si oameni cu o coloana vertebrala, nu putem face a nu stiu cata oara un lucru amestecat, cu-atat mai putin cand suntem un reper artistic intr-o tara. Pentru ca dam apa la moara prostilor care spun: “Pai, Plesu nu e si el o jigodie? Iures nu e si el un lingau?”. Aceasta sufocare ce te cuprinde de fiecare data cand incerci sa inspiri demnitate romaneasca – ce o sa ne facem cu ea si de ce nimeni, dar absolut nimeni nu are curajul sa riste fie si saracia pentru a scoate tara din mizeria morala? Nu spune nimeni sa nu te imbogatesti, cine nu vrea asta? Cu totii vrem sa fim bogati si e foarte bine asa, confortul, luxul nu sunt rusinoase, am spus-o raspicat de-atatea ori dar de ce sa nu incepem sa le obtinem demn, de ce sa nu calatorim pana intr-un colt al lumii in care sa le obtinem pe bune, de ce sucombam, de ce ne lasam moi atat de usor, atat de des? Ce exemplu de roman cunoscut necorupt pot sa dau eu nemtilor, de exemplu? Sau amicilor din alte tari? In afara de Corneliu Coposu, pe cine as mai putea mentiona cu mintea impacata? In afara de Regele Mihai si de Regina Ana (pe care am avut surprinderea zilele astea sa constat ca nimeni dintre straini nu ii considera romani ci nemti)?

Si, daca tot ne hotaram la un moment dat in viata sa ne prostituam, sa ne compromitem, de ce nu alegem una dintre urmatoarele variante: sa facem apologia compromiterii (ea poate fi interesanta, fascinanta chiar, cu talent, cu fler ea poate atrage simpatie) sau sa nu aparem prea des in public, sa traim bine dar in tacere?

Cel mai trist lucru este cel ca nu mai avem romani care sa aiba dreptul sa critice, sa sanctioneze. Si o astfel de societate este pierduta. Am spus asta in nenumarate contexte. Nu mai are cine sa sanctioneze, nu mai are cine sa deschida gura fara urma de retinere. Nu mai poate spune nimeni “eu nu am nici un motiv sa imi fie rusine, nu am nici un motiv sa tac”. Nu mai are nimeni valoare limpede, nu mai are nimeni o pozitie din care sa isi poata permite sa atraga atentia asupra unor nereguli. Romanii se compromit, unul dupa altul, iar cei mai rasariti se deosebesc de cei jalnici prin faptul ca au dibacia inventarii unor motivatii inofensive pentru gesturile lor. Iar asta imi pare mai condamnabil decat nesimtirea prostului care nu considera ca trebuie sa isi justifice prostia si nemernicia. Stinghereala intelectualului roman care vrea, mai ales la batranete, sa ciupeasca un pic din bunurile pe cale sa se scufunde imi pare cel mai macabru lucru cu putinta in Romania. Intotdeauna m-a scarbit sa vad oameni de la care am pretentii gresind lamentabil. De la majoritatea ma astept la greseli, am inteles inca de mica faptul ca lumea e facuta din multi prosti care trebuie educati si struniti de cei destepti. Dar imaginea unui om care are sansa demnitatii nepatate data fiind inteligenta – asta este cea mai trista imagine cu putinta.

Este simbolic: ai o Dacie, ai o Honda, trece timpul si vezi ca lumea din jur are masini mult mai ca lumea. O lasi incolo de mandrie, ca se duce totul dracului oricum si atunci mai bine prinzi si tu mici bucurii. Oricum Romania se duce dracului, oricum lumea se duce dracului. Ce mai conteaza? Macar ai condus si tu masina pe care nu ai putut sa ti-o permiti niciodata pe drumul catre groapa de gunoi.

Si, ca sa glumesc pe final (de dragul meu, de dragul dispozitiei mele), spun ca sper un singur lucru: ca, daca nu ar fi fost spaga asta cu BMW Romania, Marcel Iures si-ar fi ales alta marca de masina, ca exista o tipologie urata a posesorului de BMW din toata lumea, nu doar din Europa de Est.

Later edit: poate ca actorii nu sunt intelectuali. Daca nu sunt, m-am mai linistit. Inseamna ca nu trebuie sa avem prea multe asteptari de la ei.

Nu stiu de ce, dar in ultimul timp ma tot uit la filme de razboi. Aseara, in timpul penei de curent care a durat aproape 3 ore (!!!!) ne-am uitat la Full Metal Jacket a lui Kubrick. Nu m-a dat pe spate, dar oricum, e un film relativ decent despre Vietnam, fata de *Good morning, Vietnam!* de exemplu. N-a fost foarte dur, n-a avut imagini socante (hate them! ma apuca plansul). Saptamana trecuta am fost la teatru, la Camera de hotel la Odeon. Vlad a stat acasa, ca era meci, ceea ce ar fi trebuit sa fac si eu de altfel. Piesa a fost slabuta, iar caldura din sala m-a terminat. Cand am iesit din sala am multumit tuturor zeitatilor posibile, desi nici afara nu era tocmai racoare. Cum ziceam, piesa a schiopatat, Marcel Iures nu m-a dat pe spate, dar singurul detaliu din toata piesa care m-a fascinat cu adevarat a fost referirea la the New York Blackout din ‘77. Vlad imi povestise recent despre Los Angeles Riots din ‘92 si eram destul de receptiva la tot ce inseamna revolte spontane/comunitati care o iau razna asa, all of a sudden. Deci, ideea e ca in ‘77, in timpul unei pene de curent de cateva ore care a afectat cam tot New York-ul, s-au inregistrat aprox. 400 de crime, plus mii de incendii si acte ciminale. Pe fondul unei crize economice si New York-ul traversand o perioada foarte bizara, cu un serial killer care teroriza orasul (David Berkowitz, acum ispaseste o pedeapsa de 365 de ani in inchisoare), populatia a luat-o practic razna in acele cateva ore fara electricitate. Unii au pus toata nebunia asta si pe faptul ca luna iulie fusese una  excesiv de calduroasa (te pomenesti ca turbasera new yorkezii ) ), dar ma indoiesc ca orice om intreg la minte s-ar apuca sa incendieze apartamentul vecinului si sa omoare pe madama de la semafor, din cauza caldurii. Oricum, foarte interesant de citit despre fenomen .

Si ceva la fel de interesant: Looting of electronics stores during the blackout allowed a number of kids to obtain DJ equipment. As a result, the Hip Hop genre, barely known outside of The Bronx, grew at an astounding rate from 1977 onwards.

Distributia:

• Henric al IV-lea: Marcel Iures
• Marchiza: Camelia Maxim
• Baronul Belcredi: Razvan Vasilescu
• Doctorul: Cornel Scripcaru
• Frida: Andreea Bibiri
• Di Nolli: Serban Pavlu
• Giovanni: Valentin Popescu
• Landolf: Mihai Verbitchi / Alin Olteanu
• Berthold: Gheorghe Ifrim
• Harald: Alin Olteanu / Catalin Fartaes
• Ordulf: Emanuel Parvu

Stagiunea: 2004 – 2005

Regia: Liviu Ciulei

‘Frumusetea lui ‘Henric al IV-lea’ sta in extrema simplitate, aproape domestica a dialogului-intrerupt, frant, sfasiat si in rezonanta cosmica a ceea ce rostesc personajele. Acestea vorbesc ingrijorate, infrigurate, fara sa-si aleaga cuvintele, iar dincolo de ele vedem ridicandu-se spectrele metafizice ale Vietii si Formei, intruchipand pe scena categoriile intelectului nostru; auzim cum geme chinul de nespus al unei existente careia nu i-a fost dat sa traiasca, perecepem in chip aproape sensibil tacuta, infinita scurgere a Timpului si a Vietii. Iar arhitectura tragediei este astfel plamadita incat momentele ideale ale desfasurarii ei se perinda pe dinaintea ochilor nostri intr-o inlantuire pripita, vertiginoasa, de scene legate intre ele printr-o logica ferma. ‘Henric al IV-lea’, tragedia vietii care nu a putut sa traiasca, strangulata de o Forma care trebuia sa fie trecatoare dar care, in schimb, o inghite fara scapare’.
 (Adriano Tilgher)

After a genetic experiment goes horribly wrong, five people are trapped on an isolated Irish farm by a deadly monster.

Written and Directed by – Billy O’Brien

Starring – Essie Davis, Sean Harris, Marcel Iures, Crispin Letts, John Lynch, Ruth Negga, Stanley Townsend

After taking a few nighttime Tylenol Cold tablets I sat down to watch this one. I think that my cold and drug induced state helped this movie out because I really enjoyed it at first. It started out promising enough with some mysterious experiments taking place with cattle that seems to have led to man eating cows. But instead of it being man eating cows it ends up being these weird mutated cow fetuses that start hunting everything.

That’s not necessarily a bad thing but I thought it would be more interesting to have some nice looking cow just standing there and then suddenly attack you and bite your face off. Maybe it’s just me.

It winds up being a little like Aliens as the little fetuses get into the other cows and grow bigger each time they are inside something. Of course there’s the obvious showdown at the end between the remaining people and the much larger cow/mutant thing. At first you don’t really see what’s attacking the people and the cows and that added to the tension, but as the mutant grows larger we’re shown more of it. This ended up taking away from all that tension that had been built up. The fear of not knowing where it was was taken away and that ended up bringing the film down in my opinion.

If you’re looking for a farm animal gone mad film I would go for Black Sheep. I enjoyed that one much more than this one. Isolation has it’s moments and the acting is at least well done but it just lacked something to give it that extra kick for me.

Under the marquee – Will

A horror film with cows, eh? Sure, why not?

Isolation (2005)
starring John Lynch, Essie Davis, Marcel Iures, Sean Harris, and Ruth Negga
written and directed by Billy O’Brien

In a remote farm in Ireland lives Dan, an impoverished farmer struggling to make ends meet. To generate income, he agreed to let his vet ex-girlfriend and her scientist boss perform genetic experiments on his cattle. As with most experiments in horror films, things went wrong. I suppose people never learned not to mess with the natural order of things. They just have to play God. Like, make baby cows within a baby cow that’s still in the mommy cow’s womb. Meh. What’s the worst that could happen? An insatiable, mutant, killer cow fetus that’s all teeth and bones? Pshaw.

Trapped in the farm with Dan is a young couple on the run, Jamie and Mary. Together, they do everything they can to keep the little buggers from eating through their intestines… and taking over the world.

I make it sound like it’s campy, like Poultrygeist or Evil Aliens, but Isolation is actually very serious and yes, very scary – silly, mutant, killer cows aside. No lengthy introductions and no boring character build-ups, it quickly makes its point across. “There’s a killer calf on the loose, we must find and kill it before it kills us.”

The gore is well-placed and more than enough to make you cringe. Have you seen a cow give birth? I have. Well, okay it was a water buffalo – same difference. It was nasty and all sorts of disgusting but that’s nothing compared to the birthing scene in this film. I was all “Oh my God, oh my God, what the fuuuck?”

True, the plot is a cliché. It’s not like we haven’t seen movies about genetic experiments gone wrong before. (The Fly, anyone?) And we’ve certainly seen humans go against aliens/dinosaurs/giant lizards, but if you’re willing to give it a chance, you might like it. Who knows, it just might be the best cow horror flick you’ll see EVER.

Moo, muthafuckas.

Images from here.