Developer: Marcel Bresink Software

User Interface: 10/10

Stability: 10/10

Reuse/Replay: 8/10

Overall Score: 9/10

File Size: 2.0 MB

Version Reviewed: 3.96

Release Date: August 28, 2009

Kind: Mac OS X (DMG)

Ever wanted to tweak or change all the small, but noticeable things on your Mac OS? Well that’s exactly what the “Tinker Tool” by Marcel Bresink Software allows you to do. Tinker Tool is a set of additional preferences you can use to change or customize a few settings on your mac. This free app gives you a great control over many of those hidden Mac OS or app settings. When you first open up the Tinker Tool app, you are greeted with a nice and simple control panel. In the control panel, there are 9 different main preferences grouped into tabs.

Finder – This tab allows you to change and adjust finder settings, such as turning off finder options, finder animations, and so forth. Settings include being able to “hide” the finder, disable sound effects, and even having the ability to quit the finder.

Dock – When adjusting this, you can do things as use transparent icons for hidden applications, position where the dock is so it’s not just in the bottom-middle (it can be positioned to the bottom-left or right), and so on.

General – This tab allows you to tweak things such as where you place the scroll arrows, change the screenshot format, what folder you target screenshots at, and you can even deactivate the dashboard.

Applications – When you adjust this, you can choose to display or not display the “unexpectedly quit” notice.

Leopard – This tab basically allows you change a few features under leopard such as spotlight, spaces, time machine, and itunes. For example, under time machine you can choose to ask for a backup or not.

Fonts – Now this is probably my favorite thing you can adjust. What this allows to change the fonts of the system, applications, utilities, etc. So for instance, I can change the font of the “photobooth” label to papyrus.

Font Smoothing – Although this is a small feature, it allows you to turn off font smoothing for whatever font-point size you want.

Login Items – Rather then having to scope out every single application you want to automatically start on the login, this tab simply shows you a list of applications that you can check off to start on the login.

Safari – This tab allows you tweak what items you want to display under safari and your history storage.

Reset – If you don’t want to keep these settings anymore, just go to the reset tab and it allows you to restore everything to the default settings.

Essentially, tinker tool is a useful little application you can use to adjust small and hidden preferences on your mac. Although this application does have many things you can adjust and tweak, it would still be nice if we could see more preferences in the future.

Une fois n’est pas coutume, soutenons nos toys designers nationaux talentueux comme Tizieu, qui livre enfin ses figurines Marcel et Jessica, singes kawaii d’environ 15cm de haut. Edité en deux couleurs (rouge pour la classique et noir pour la wild), le couple animalier mérite largement sa place au milieu de vos Be@rbrick, Orus ou autre Labbit. D’autant plus vu leur prix.

Dispo chez Artoyz et Le Lab pour 46 euros

November 13, 2009

The uneventful events of a life that has forgotten to live will forever be as dim as the darkness of the darkest thoughts. Such is the effect of a boredom that robs the essence of enthusiasm towards a world that has been defined by the dull and the bored. Where all things seek recognition through the eyes of one who wanders amongst them, the subjectiveness of truth may always be declared through the individual experience; but the truth to the subjectiveness may only be recognized through the essence of the experience.

 

Contrary to the doubts that I’ve initially held with regard pursuing a broad and dynamic field of study which I have even once unwisely claimed to have potentially stagnated; several short introductory readings to perspectives of looking into the greater philosophical discussions through the lens of phenomenology have led me to steer clear of my doubts as I consider how this age old intellectual tradition still continually remains as a progressive approach in attempting to understand life and the human experience at its very core with grave consideration to its true essence.

In an attempt to seek an enlightened guide as to the answers to the questions which I consider as at most essential—and at the very least supplementarily beneficial to my own personal growth and enrichment, I’ve began reading a collection of articles as compiled by Fr. Roque Ferriols himself in a book entitled “Magpakato, Ilang babasahing Pilosopiko”.

I was introduced to the further developing understanding of phenomenology, or the process of putting weight into understanding humanity as defined by the essence of the individual human experience—something that I have already been pondering long before this introduction.

The first true, critical problem raised throughout the book can be seen as it examines the weight of discussing the real questions such as “Can the body truly be distinguished from the soul?” Based from my understanding of the texts, several things must first be recharacterized in order to achieve the most optimal understanding of the ideas presented. First, based from the works of Marcel, the context of the body (objective body) is considered as the most objective rendition of the body in general. Its objectivity renders it palatable for all others who attempt analyze themselves in terms of this mould. To clarify further, the objective body, being the understanding of “a body” in general is also that from which the focus of biological and scientific inquiry is derived from. With this in mind, the objective body is the presumptive, general condition of the physical human body which can be measured and described through the observation of its nature. The practice of doing this is considered within the boundaries of the first reflection.

Secondly, the concept of the soul is not necessarily the same as the predominant theological understanding of the human soul. The soul which is in contention here is the remainder of the entirety of the human experience based from the individual’s perspective. It tackles a wide range of phenomena of the individual’s perspective, from the experience of pain, emotions, expansive thought, and even the creation of thought. However this must not be confused with the modern biological perspectives explaining these. Modern biological perspectives can explain the emotional spectrum and the process of pain reception, etc. However, the concept of the soul relates to the contributive fullness of the experience of these different stimuli to the human experience; such that even if the process of pain reception and even the human response to this may be explained through scientific means, the contributive value of this to the individual human experience cannot be qualified through these same means. This can only be done through the determination of the nature of the soul.

Going back to the initial question, there is the concept of ownership which ties the soul to the objective body. This concept applies as the process of conducting one’s soul may very well be reflected as the process of controlling the functions of the objective body towards the same ends. Just like as we can ideally do what is ethically possible to our other possessions, we can direct the same independence in applying our desires towards our body as well. The main difference, however, between the concept of a regular possession and the objective body is that unlike other possessions, the net effects inflicted towards the objective body is just as equally experienced by the soul as well. And so that is the inseparable link between the soul and the body.

Yet the discussion does not end with this delineation (or lack thereof) between the objective body and the soul. The true discussion begins with the recognition of the existence of a body, and our personal relationship with that body. With considerations to all of this, we can see that the objective body is no longer sufficient enough in order to accurately depict the entirety of the human experience of the soul. And as we recognize the validity of the existence of the body and the soul as separate entities in attempting to understand our humanity, we must also re-examine the link which mortally binds the two. That is the subjective body.

The subjective body is an intermediary between the objective body and the soul. Its understanding is derived from Marcel’s process of phenomenology as we examine the level of the second reflection wherein given the exclusivity of the nature of the objectivity of the human body, and the fleeting nature of the soul as the human experience, there is a need to examine your own objective human body through the lens of your own personal experiences. That is the examination of the subjective body which relates to the rest of your outward interactions towards the world and the world’s inward interaction’s towards yourself.

 

Taken into a more personal context, in an attempt to answer the question of, “Who am I?”, I once attempted to ask people who I consider as my closest friends to depict to me their perception of who I was as an individual. Essentially, in my attempt to find myself, my real goal was to adequately identify the nature of my soul. Unfortunately, the soul is a depiction of the entirety of the human experience which cannot be fully quantified by an external observer.

What external observers can perceive is limited only to the objective body and its reactions. That is why they will have difficulty in fully explaining to you, who you are as an individual; especially relative to how you perceive Yourself. It must be taken into consideration that if things are viewed from the reverse perspective of Marcel’s phenomenological approach to reflection, from their perspective, the understanding of you, is at first viewed objectively as you would yourself say, (i.e. tall, light skinned, curly haired). At this point you are viewed only objectively with as little personal interference into the perception as possible. This becomes problematic as their understanding of you is farther in depth than the objective nature of viewing you as an individual, therefore prompting the second reflection.

Under the second reflection you are now taken deeper into their perception of you as an individual wherein your objective characteristics are compounded by their subjective experience of your impact on their life. (This prompts injections into their perception depending on the relationship you have with this individual). If for instance this person finds you as a very close friend, through the second reflection your relationship as being a very generous and caring friend will be reflected in their revaluation of who you are to them. However, as with yourself and your phenomenological experience, the subjective body as an intermediary will continue to impose its paradoxical nature of allowing you to experience the world, while preventing you from fully expressing your genuine experience of the world, to the world. Because of this, the returning response of the projection of you as an individual towards your friend will not only be partially skewed from your perception of yourself, but will also be severely diluted from the true experience of yourself that your friend wants to depict to you.

 

…

…

 

The uneventful darkness of boredom continues to grip me. Nothing has happened since last; at least, nothing that you know of. And even when you find out, you will not truly understand what I’d’ve meant. And I wouldn’t truly understand how you wouldn’t’ve understood.

Foto: Thankyou

Zi de rutină în Papa-Caffe. Marcel reuşi să ne indispună, trăgându-şi nasul de câteva ori pe minut. Dându-şi seama de inconvenient, se abţinu mai apoi de la zgomote, lăsând dârele de muci să-i curgă direct în gură.

– Dă-o dracului! – răbufni domnul plutonier-major Onici. Ne faci scârbă la toţi!

– Sunt bolnav… – fonfăi Marcel. Ce să fac? Dacă-mi trag nasul acasă, mă înjură Teodora. Plus că acasă nici nu am coniac…

„Ai putea să-ţi cumperi, boule!” – îmi trecu prin minte. „Sau, cel puţin, să te duci în alt birt, să-i mai îngreţoşezi şi pe necunoscuţi…”

– Ai şi febră? – întrebai, mai mult ca să mă arăt interesat.

– Da…

- Urinezi des? – se interesă şi Caius.

- Păi, la cât beau eu, piş toată ziua, nu pot estima…

Domnul plutonier-major căută să rezume:

- Aşadar, stare febrilă, micţionare haotică şi iritaţii ale căilor respiratorii, cu prezenţa mucozităţilor aferente… Cred că-i AH2N2.

- Asta ce-i? – se miră Teodosie.

- Gripă băsescă.

- Şi cum e asta? – insistarăm toţi.

- E cam ca şi gripa porcină, da’ nu-i porcină, e băsescă.

Draga mea prietenă de departe,

Iată că sunt şi mai departe de tine acum, dat fiind că mă aflu în celălalt capăt al ţării, tocmai la Timişoara. Am plecat, cum ţi-am spus, cu Marcel şi copiii, în vacanţă. Dar numai vacanţă nu e asta, cu Mihăiţă care îmi mănâncă zilele chiar mai rău decât Marcel.

Ne-am dus şi noi să vedem tramvaiul, şi Mihăiţă una-două a sărit pe linie, de mi-a stat inima în loc. Marcel nici n-a văzut, că el să uita la catedrală, dracu s-o ieie! Şi uite aşa mă plimb eu prin oraş, cu Brânduşa de o mână şi Mihăiţă de cealaltă, şi Marcel cu mâna-n buzunar!

Dar oraşul e tare mândru.  Şi oamenii sunt aşa gătiţi, de zici că merg la nuntă în fiecare zi. Un domn dichisit i-a dat o bomboană Brânduşei şi ea nici n-a mulţumit, de mi-a venit să intru în pământ de ruşine. Am scuturat-o să îi amintesc cele bune maniere, dar domnul acela mi-a zis că nu-i frumos să zdruncin copilul. Auzi tu! Dar ei cum educă plozii aici la Timişoara, Catrino? Îi pupă în frunte când le fac neajunsuri? Aşa ies ghiavoli de cei răsfăţaţi ca cela al Vioricăi.

Ce să-ţi mai spun, draga mea? Am fost şi-n parcuri mari, frumoase, cum n-avem noi la Galaţi, dar eu n-am prea avut linişte. Nu ştii tu, Catrino, dar când ai copii, nimica nu-ţi mai ticneşte. Ei, barem acum o să-i pot spune Vioricăi că şi eu am fost la Temeswar, cum se lăuda ea anul care-a trecut.

Of, de erai şi tu cu mine aicea, toate mi se păreau mai uşoare, scumpa mea. Te pup cu dor arzător.

P.S. Am pus ilustrată cu Piaţa Operei, vezi dară şi tramvaiul şi ce verde şi frumos e tot împrejur!

a faszim talpig feketében kutyasírt ás, a macska rohangál és élvezi a napfényben fürdő kert örömeit.

én meg levélzsákbapakolás közben rájöttem, hogy különleges gyönyört okoz, ha vákuumozhatok. bizony. szerintem a vákuum csodás dolog.

és csak úgy cuppan a zacsi.

ja pamit holnap altatják majd el, szerencsére nem leszek már itthon. most úgy néz ki a hasa, mint egy alienes áldozaté.

Van z’n Marcel was ik toch wel redelijk erg sterk onder de indruk. Ik zou dan eigenlijk wel héél graag en liefst meteen ook aan z’n bekroonde Godenslaap willen beginnen. Helaas: door z’n gebral, geraas & getier van de laatste jaren – vandaag in De Standaard té eufemistisch “talent voor polemiek” genoemd – heb ik zo’n dégout van het mannetje gekregen dat ik wellicht nooit meer iets zal lezen van hem. Van deze blaffende kip zonder kop geen eieren meer.

Oricât ar fi căutat s-o mascheze, ne era evident tuturor celor din Papa-Caffe că Marcel era livid. Un poet l-ar fi descris, poate, ca galben ca facla de galbenă ceară, sau în alte cuvinte, născocind metafore măiestre, ori mai explicit.

- Ce ai? – îl întrebă domnul plutonier-major Onici, într-un târziu.

- Am avut o viziune. Ţara era ca o navă plutind pe mare, iar eu mă aflam la cârmă. Din senin, s-a stârnit furtuna, iar dintre stihiile dezlănţuite ce se rostogoleau peste punte, se întrevedea din vreme-n vreme chipul ameninţător al lui Ion Iliescu…

- Ai fost la benzinărie? – dori să afle Teodosie.

- Azi-noapte, da, am trecut…

- Şi ai luat votcă de la non-stop?

- O sticlă sau două…

- Bere?…

- Am luat şi câteva beri.

- Păi, de aici îţi vin astea, că amesteci toate porcăriile! Andrei, dă-i un coniac vechi!

Sorbind din licoare, Marcel păru să-şi revină treptat.

- Gata, i-a trecut! – remarcă domnul plutonier. Dar, să nu mai amesteci tâmpenii, că dai în delirium tremens şi-o iei pe arătură ca Băsescu!…

A cultura sempre foi um dos marcos mais importantes das sociedades humanas, sejam elas desde as primitivas, às atuais. É a cultura que nos diferencia e torna determinadas características próprias e típicas de um povo, cidade ou país.

Mas cultura não está apenas relacionada diretamente aos hábitos alimentares, de se vestir e comportamentais. A música, o cinema, o teatro e a literatura definem a cultura, os interesses, as preocupações, inquietações e gostos de um povo. Se solidificam no tempo e ultrapassam todos os tipos de fronteiras.

O conto “A Bela e a Fera” foi escrito no século XVIII, em 1748, na França por Jeanne Marie Leprince e quase três séculos depois continua vivo, ganhando ainda hoje novas adaptações, principalmente no teatro. O que enriquece os momentos de lazer de crianças e adultos, pois na era moderna contamos com diversos recursos que tornam as histórias antigas ainda mais atraentes e um presente para o público.

E, a partir de hoje, quem ganha um presente e tanto são os soteropolitanos, pois estréia hoje em Salvador no TCA a mais nova adaptação de “A Bela e a Fera”.

Segue abaixo uma matéria publicada no jornal impresso “Tribuna da Bahia” no dia 05 de novembro de 2009, na página 21 do caderno cultural.

“A Bela e a Fera”

O romantismo clássico de um dos mais conhecidos contos do mundo chega a Salvador em um espetáculo com animações virtuais em 3D inédito no país.

Versão High-Tech

Uma versão inédita do musical “A Bela e a Fera”, dirigido por Billy Bond, terá pela primeira vez no Brasil, recursos em 3D durante a apresentação. A curta temporada do espetáculo se inicia amanhã e prossegue sábado e domingo, no Teatro Castro Alves. Os ingressos estão à venda na bilheteria local para as filas “A” a “P”, por R4 140,00, para as filas de “Q” a “Z”, por R$ 120,00, e para as filas de “Z1” a “Z11”, por R$ 80,00. classificação livre, mas menores de 14 anos somente serão permitidos acompanhados dos pais ou responsáveis.

Com roteiro baseado na obra de Jeanne Marie Leprince e inspirado nos musicais da Broadway e no filme de Jean Cocteau, a apresentação, com duração de cerca de uma hora e 35 minutos se destaca entre as inúmeras montagens que contaram a clássica história de “A Bela e a Fera” pelo uso de alta tecnologia. Logo na entrada do teatro, o público receberá óculos especiais. Já na sala de espetáculos estarão instalados telões com imagens em 3D. Todo o aparato possibilitará à platéia ver pétalas de rosas caindo, borboletas e morcegos gigantes voando pelo teatro.

Mas os efeitos especiais não param por aí. Além do filme 3D, há movimentos de cenários controlados por computador, iluminação e mágica. A montagem conta ainda com cinco cenários giratórios, que mudam com o decorrer do espetáculo. Segundo o diretor da peça, a idéia é apresentar o conto de fadas com uma linguagem mais vibrante para os jovens da era da internet e dos games. “É um espetáculo para toda a família. Um show que mistura cinema e teatro, onde adultos e crianças se divertem”, diz Bond.

A produção do musical conta com 200 profissionais, entre eles 22 atores que interpretam 40 personagens. O espetáculo conta ainda com mais 180 figurinos, quatro cenários giratórios, 15 trocas de palcos, 10 toneladas de equipamentos, muita pirotecnia e efeitos visuais deslumbrantes. Os diálogos foram adaptados pelo músico Billy Bond, com cuidados especiais com a direção. “A Bela e a Fera” é o terceiro musical da série de “espetáculos familiares”, que a produtora Black e Red desenvolve sob batuta de Billy Bond, homenageando os grandes clássicos da literatura infantil. O primeiro projeto, “O Mágico de Oz”, de 2005, foi assistido por mais de 1,8 milhão de pessoas em toda América Latina. O segundo foi “Pinocchio – O Musical”, que estreou em 2006 e foi aplaudido por mais de 900 mil pessoas em todo Brasil.

O clássico conto

Em uma pequena aldeia vive a Bela, uma jovem inteligente que é considerada estranha pelos moradores da localidade. O seu pai Marcel, um ex- comerciante que perdeu toda sua fortuna, se converte em um inventor que é visto por todos na cidade como um louco. Ela é cortejada por Gastón, um desastrado galã que pretende casar com ela. Mas apesar de todas as jovens do lugarejo o acharem um homem bonito, a Bela não o suporta, pois vê nele uma pessoa primitiva e horrorosa.

Quando o pai de Bela é ameaçado covardemente de perder sua casa por Gastón, caso Bela não se case, ela foge e se perde nos bosques durante uma tormenta. Para escapar dos lobos que a perseguem, procura abrigo em um castelo, tornando-se prisioneira da Fera, o senhor do castelo, que na verdade é um príncipe que foi amaldiçoado por uma feiticeira quando negou abrigo a ela.

A Fera e os “moradores” do castelo que lá vivem e também foram transformados em objetos falantes, sentem que esta pode ser a chance do feitiço ser quebrado. Mas isto só acontecerá se a Fera amar alguém e esta pessoa retribuir o seu amor. Só que tem de ser rápido, pois quando a última pétala de uma rosa encantada cair, o feitiço não poderá ser revestido.

Inspirado no livro original, musicais da Broadway e no livro e filme de Jean Cocteau, o espetáculo é baseado na obra de Jeanne Marie Leprince, que em 1748 publicou sua primeira obra “O triunfo da verdade”. Entre 1750 e 1780 escreveu quatro volumes de contos, entre os quais estão os mais conhecidos em: “Le Magasin dês Enfants” (A Revista das Crianças) que inclui o conto “A Bela e a Fera” e no filme de Jean Cocteau e as inumeráveis montagens na Broadway e no mundo.

« Bien entendu, je n’ai jamais aimé votre mère… J’étais officier mécanicien dans la marine marchande, on passait des mois à bord, mais je n’allais jamais tirer des bordées comme les autres. J’étais un homme quand même, avec des besoins d’homme, et je voulais une femme, une femme décente. J’ai pensé que Joffrette ferait l’affaire. Sa famille m’a caché qu’elle avait des problèmes mentaux, qu’elle avait déjà été internée avant que je la rencontre. Seul Marcel, son frère aîné, m’a laissé entendre que je ferais mieux de ne pas l’épouser, qu’elle rendrait ma vie difficile. Mais je n’ai pas tenu compte de ce qu’il m’a dit. Et je m’en suis mordu les doigts bien des fois depuis. »

Cette « femme décente » est couturière à Alger, où son père est entrepreneur de travaux publics et ivrogne promis au delirium tremens terminal. Elle est la troisième de quatre enfants. L’aîné, Marcel, né en 1912, vivant toujours (en 1988) à Alger, a épousé une infirmière morte en 1947 ou 1948 (remariage ? progéniture ? profession ? tout cela n’est pas dit : trop occupé à prendre des notes et à traduire, je n’ai pas posé de questions, ni voulu interrompre le fil des confidences). La sœur aînée, Germaine, mourra en Corse à 70 ans, laissant un fils et une fille ; elle aura tenu un temps un bar à Toulon. Joffrette elle-même est née en mars 1916. Elle a aussi un frère cadet, Robert, mort fou à trente ans à Alger au sortir de la guerre.

Une famille de pieds-noirs, donc, d’abord au Maroc (Kenitra) où les enfants sont nés puis en Algérie, essaimant par l’élément féminin dans le sud de la France (Toulon et Corse pour Germaine, Marseille et Toulouse pour Joffrette), avec une forte composante de folie clinique, qu’il est peut-être trop facile de mettre sur le compte de l’alcoolisme du père comme le veut la vérité officielle côté métropolitain de la famille. Quoi qu’il en soit, ce sont tous des fantômes : mieux, des ombres.

Quand il l’épouse en janvier 1944 à Alger, Joffrette a presque 28 ans ; il en a 27. Bientôt, les Alliés vont débarquer en Normandie, Paris sera libérée fin août 44. Le Boche n’est pas entièrement bouté hors de l’Histoire que déjà le couple fête la Libération à sa façon : dans la jubilation de septembre–octobre, un premier fils est conçu, qui naîtra en juin 1945 au cœur de l’Ariège, dans la ferme de son grand-père paternel : moi, qui hérite du prénom d’un oncle que je ne connaîtrai jamais ; moi, qui m’inscris ainsi aux tout premiers rangs du baby boom de l’après-guerre, de cette guerre qui – que les salopards qui nous gouvernent en soient ici remerciés – fut vraiment la dernière pour toute une génération de veinards, du moins en cette Europe sanguinaire qui de tous temps n’a connu que tueries fratricides.

Si Joffrette est venue accoucher chez son beau-père, c’est que son mari a été affecté au Dépôt des Marins de Commerce à Marseille. Le 1er décembre 1945, elle l’y rejoint avec le bébé. (Un bébé paraît-il difficile qui, une fois sevré, refusera tout autre que le lait en poudre australien ou néo-zélandais qui, en ces temps de rationnement, ne court pas les étables.) Homme, femme et enfant resteront à Marseille jusqu’à la fin avril de l’année suivante. C’est là, en janvier, que sera conçu le deuxième fils : Jean-Pierre naîtra en octobre 1946, mais à Alger, où le couple est retourné pour une raison que j’ignore.

Las, deux mois après la naissance de Jean-Pierre, Joffrette entre à Notre Dame d’Afrique, l’hôpital psychiatrique d’Alger, où elle est traitée pour schizophrénie aiguë et où elle séjournera un peu moins de sept mois. Entre temps, le 15 mars 1947, Marcel et Jean-Pierre ont pris à Toulouse le train pour Toulon (qui les accompagne ? ce n’est pas dit) où ils vont passer environ deux mois chez leur tante Germaine, la sœur aînée de leur mère, tenancière de bar.

C’est au cours de ce trajet que j’émerge à la lumière. Et c’est au cours de ce séjour à Toulon qu’un camion me passe dessus. J’ai de cette ville dans quelque lobe du cerveau l’image floue d’un patchwork de toits de tuiles vus de haut, ainsi qu’un souvenir très net centré sur une cruche – un grand broc qu’un jour je vais remplir à la fontaine en bas de la rue déserte, une allée pavée vernie de soleil entre des murs de crépi tristes. La fontaine est une vasque élancée qui gazouille, fourrée de lichens verts et roux et le ciel est à l’envers et gondolé sur son plan d’eau. Tandis que je remplis la cruche au jet principal, je me mets à me dandiner d’un pied sur l’autre en serrant les fesses : il se passe des choses dans mes boyaux. La cruche pleine est bien lourde, je l’emporte à bras le corps, trottine à pas menus, et la porte, là-bas, est à une distance infinie, et d’ailleurs la rue grimpe, et il me faut une éternité d’angoisse avant d’atteindre la porte fermée. Je pose la cruche sur le trottoir, me hisse jusqu’à la sonnette. Jambes serrées tremblantes, je sonne et attends, sonne et attends, sonne et sonne et sonne. Et quand enfin la porte s’ouvre et qu’elle se penche et que son bras nu se tend pour saisir la cruche, j’éclate en sanglots : j’ai fait caca sur moi. La honte aura torché d’oubli la suite.

Ce souvenir est en concurrence avec deux autres plus nébuleux, dont un au moins est sans doute antérieur : est-ce à Marseille ? est-ce à Alger ? Je suis dans les bras de ma mère et le chef de famille en uniforme d’officier de marine nous fait visiter un bateau, un grand bateau avec plein de poulies et des ponts astiqués et des échelles et de grandes plages de soleil. Comme dans les vieux films du muet, l’image tressaute, se brouille et c’est le noir.

Et cet autre : je fais irruption dans la chambre d’un endroit qui n’est pas chez nous et cet homme poilu en sous-vêtements qui doit bien être mon père se détourne vite d’une forme en combinaison rose sur un lit défait et il y a un rideau carré qui ondule et un puzzle de toits dans le voisinage. Souvenirs ? Rêves récurrents ? Tout cela semble tellement précoce.

Mi mama got candy from work and gave them to me.  hur hur, I am the favorite child! (maybe.. not but eh).

I ate a twisler and it made my teeth hurt.  American candy is really sugary! I can eat ぷっちょ　without my teeth hurting.. but large amounts of hi-chew make my teeth hurt.. I don’t know why I’m going into this.

I was going to update early this morning but… 3 horus of sleep is better then staying up to update because I would get less nap time.  As much as I wanted to sleep longer, I forced myself to get to class since I missed last week anyways.

In my speech class, I didn’t have to do my personal speech since it was last week, but I don’t get the points for that. Boo.  It’s fine though I guess… because it’s not that many points.  I would be happy with a B for this class.. or atleast a C to pass because my people skills are mucho lacking.

My professor, Miah, is really fun though.  I’m glad I’m taking this speech class with him – he makes you laugh and feel ok to look like a fool.  He made us do diaphram exercises today with breathing first, and then he made us do grunts?  Like.. if someone punched you in the stomach, you make that grunting noise (or for guys getting kicked in the you know whats).  He then made us do it in rows, and if he didn’t here you he would isolate you. 怖い！ Luckily, when my row had to go, I was the first he let sit down! huzzah.  I just imaged my brother punching me in the stomach (like when we were kids) and also the sound I made when I cough, or have to eat dry health cookies

Midterms are next week, and for the class, we have group presentations on “controversial” things – we’re going to talk about ghosts keekkeke.

Also, I noticed Miah dresses very old fashioned – kinda like a news paper boy or shoe shiner from the 1920?… he wears the baker boy hat, vest, etc. Kind of like Luke from Professor Layton (just more mature)! haha. I thought he looked stylish.

For my drawing class, we drew… of course, and he graded my homework from this week and last week.  got A on both! He expects us to work on them 4 hours each about..but I kinda only spent a total of 4 on both :|.  I am a bad student… but can you blame me for wanting to nap? (lack of sleep again+sick still).

I know if I spent more time they would look better, and I did go back and fix the charcoal one, but I didn’t take a picture of it so this is the craptacular one! Processor liked them still, because they had different shades of value, drew with an eraser, etc. I hate them because I could do better.

Still life we did for an hour?  I wanted to stay and finish/fix things (because I can be OCD sometimes), but c lass was over.  I also think I’m the only person who prefers charcoal over pencil.

“C” (in previous post) is now known as Marcel, because that’s this name.  We actually talked a bit after class – first about what were doing, PC games, Windows 7, PCs and net books, student store sales, how our student library has game programming books and you don’t see those in other libraries’ normally, and gave him input on what wacom tablet would be best for him.

That was the most I’ve talked to him – because usually it’s just him and David making remarks to eachother in our Design class.

He’s pretty nice/cool. I learned his major was Visual and Game Programming. Fun fun.  He said he would hire me to design his game haha.

I swear I’m more used to talking to guys then girls.  I have yet to make any real female friends at this school.

Happy Halloween

Hoy os dejamos con una campaña que estéticamente nos gusta mucho (es limpia y está bien realizada), pero quizá pondríamos una pega al concepto. Creemos que hay que escoger y apostar por una de las dos ideas. Si no, el concepto pierde fuerza. O dices que son sombreros hechos a mano y juegas con la imagen de los botones o la pajarita, o bien apuestas por la idea del precio y dejas el mensaje boca a bajo. Aun así, buen trabajo de Marcel (París) para Dimetto. Vía: I believe in ads.

szerintem a macskám direkt cuki.

én meg kezdek rájönni, hogy egyre bunkóbb és érzéketlenebb vagyok.

kivéve romantikus helyzetben, ahol meg én vagyok a direktcuki. (a macska végre megérttette velem a kifejezést, melyet oly’ sokszor hallok)

Foto: Alice Drogoreanu

De zile bune, Marcel ne păru îngândurat. Cum, însă, nu simţi nevoia să ni se destăinuie, ori din alte pricini ascunse n-o făcu, îl lăsarăm într-ale sale, mai cu seamă că nici nu ne interesa motivul acestei schimbări. Azi, însă, izbucni:

- Teodora mă înşeală!

- Nu cred!… – interveni domnul plutonier-major Onici.

Marcel îşi mai luă un coniac, apoi dezvoltă:

- Şi-a făcut adresă de mess şi, de zile bune, uneori chiar şi noaptea, discută cu unu’!

- Un pedelist! – răcni domnul plutonier, ducând instinctiv mâna la revolver.

- Nu cred, pare liberal… – obiectă Marcel.

Cu toţii ne înveselirăm:

- Aaa, păi, atunci e bine! Vrea doar s-o mârlească, nu să-i bage prostii în cap!

- Credeţi? – dori colegul o confirmare suplimentară.

- Categoric! – întări domnul Onici, după care cerurăm cu toţii un rând de bere nefiltrată.

Foto: Alice Drogoreanu

Pentru Marcel, sexualitatea începu să devină o amintire frumoasă, iar cărţile, un îndemn la somn. Ca şi cum acestea nu ar fi fost de ajuns, îşi pierdu şi simţul gustului, din motive rămase misterioase.

- Mănânc homar, şi parcă-ar fi cretă! – se lamentă, scociorând în blid.

- Păi, dacă-i tot aia, ţine-o pe cretă, ieşi mai ieftin… – propuse domnul plutonier-major Onici o soluţie, încercând să indice partea plină a paharului.

- Gustativ, ar fi cam tot aia – admise camaradul. Totuşi, mai disting texturile şi efectul vizual. La cafea ce mă mai bucur, da’ şi-acolo, mai mult că o simt caldă…

- Miros mai ai? – întrebă Teodosie, din politeţe.

- Oarecum, dar toate-s fade. Uite, fumez ţigări de foi şi… canci! Zici că-s light-uri de alea, pentru muieri…

- Dă-i cu coniac, măcar te ameţeşti!… – încercă şi Caius să ajute.

Marcel profită de sfat, cerând încă un coniac, apoi îşi continuă lamentările:

- Nici măcar de alegeri nu am chef. O să mă duc aşa, mai mult de gura voastră…

- Şi-aşa-i bine! – îl încurajă domnul plutonier. Da’ ai grijă, să nu semnezi şi pentru referendum!

- Ăla cu ce-i?

- Cu tâmpenii, n-ai tu treabă cu ăla!

- Păi, veniţi careva cu mine, să nu uit…

Convenirăm să mergem la vot în grup, apoi, luând încă un rând, admiserăm că Marcel traversează o criză profundă.

- Mai poţi, însă, în vremurile astea să te miri de ceva? Nu mai poţi! – conchise Raul.

Scumpa mea,

Îţi scriu cu amărăciune, căci tocmai ce m-a mâhnit Marcel. Eu nu ştiu cum de m-am măritat eu cu aşa om încuiat şi simţitor ca un pietroi, spune şi tu! Iaca i-a venit bunul gând să ieie bilete la teatru pentru onomastica mea, dar a trebuit să mă învrăjbească până la urmă, după bunul său obicei.

A fost o piesă bună, “Îmblânzirea scorpiei”, de Shakespear, care ştii cât de mult ne plăcea nouă în tinereţile noastre. Nu ştiu dacă ai citit tu, dar e cu o femeie deşteaptă, care nu umblă după măritiş că i-e lehamite. Ş-apoi nu ştiu cum îi ia ghiavolul minţile că se ia cu un hăndrălău care-şi face batjocură de ia de mai mare ruşinea, ducă-se pe pustii! Alţii mai erau, flăcăi buni, nu de aruncat, dar ea pe-acela îl vroia, aşa ca tine cu Camil al tău, că nici tu n-ai fost întreagă, nu te supăra că-ţi spun. Doar era şi băietul cela la locul lui, Mihai, care de când îţi tot făcea curte, săracul, dar tu nu ai vrut şi pace.

În tot cazul, frumoasă piesă, am şi plâns puţintel, şi doar ştii că eu nu prea am slăbiciuni din acestea.  Zice c-a loat premii mari pi la festivaluri, dar Marcel a vrut pe la jumătate noi să plecăm acasă, că ce e cu netrebniciile aieste. Că el dacă ştia, nu loa bilete nici să-l pici cu ceară. El, care e telectual, învăţător! Auzi tu! Bineînţăles că l-am certat acolo, de faţă cu toată lumea şi i-am spus că e necultivat. A plecat acasă inervat şi nu ne mai vorbim de două zile. Mi se rupe inima, Catrino, zău! Nu-l mai suport în casă. Acum că nu mai sunt nici copiii cu noi, e tot mai greu să sufăr traiul cu el, om aşa ursuz eu n-am văzut.

Destul de-acum cu aistea, că doar nu am ajuns eu, acum la bătrâneţe, să scriu scrisori de cele pătate cu lacrimi. Dar a trebuit să-mi vărs amarul, ca dacă nici ţie nu pot să-ţi spui, atunci cui?

Uneori mă gândesc că ţie mai bine ţie singură aşa cum eşti. Păcat numai că n-ai apucat să faci şi tu vreun copil măcar, înainte să moară săracu’ Dumitru. Copiii ăştea îmi sunt singura alinare, atunci când nu sunt smintiţi şi ei. Ti strâng şi te iubesc,

Leana ta.

P.S. Ce mai e nou la Perpessicius? Ai primit orele celea în plus?

P.P.S. Vederea e cu teatrul de comedie, unde-am fost cu Marcel de mi-a mâncat zilele. Nici nu mi-a venit s-o mai pun în plic.

Nu fi trista domnisoara
Hai alunga amintirea
Care iti zambeste fruntea
Si iti intuneca privirea
As vrea sa uti ce a fost
sa te intorci cu gandul catre ieri
Nu are nici un rost

Nu lasa singuratatea
Sa vina langa tine
sa iti fure stralucirea
Sa iti ia zilele senine
Daca tu ai vrea
Lumea intreaga poate fi numai a ta

Sti si tu ca soarele
Se ascunde dupa nori
Fericirea e atat de aproape uneori

Nu fi trista domnisoara
Hai zambeste esti frumoasa
Sterge lacrima si vino
Nu te las sa stai in casa

Nopatea asta fii numai a mea
Vom dansa si paote vei uita
Si tristetea va ramana in urma ta

Nu fi trista domnisoara
Hai zambeste esti frumoasa
Sterge lacrima si vino
Nu te las sa stai in casa

Nopatea asta fii numai a mea
Vom dansa si paote vei uita
Stai cu mine in asta seara
Nu fi trista domnisoara

Nu lasa singuratatea
Sa vina langa tine
sa iti fure stralucirea
Sa iti ia zilele senine
Daca tu ai vrea
Lumea intreaga poate fi numai a ta

Sti si tu ca soarele
Se ascunde dupa nori
Fericirea e atat de aproape uneori

Nu fi trista domnisoara
Hai zambeste esti frumoasa
Sterge lacrima si vino
Nu te las sa stai in casa

Nopatea asta fii numai a mea
Vom dansa si paote vei uita
Si tristetea va ramana in urma ta

Nu fi trista domnisoara
Hai zambeste esti frumoasa
Sterge lacrima si vino
Nu te las sa stai in casa

Nopatea asta fii numai a mea
Vom dansa si paote vei uita
Stai cu mine in asta seara
Nu fi trista domnisoara

Fericirea e atat de aproape uneori
Dar nu o vezi cand ai plans iar pana in zori

Nu fi trista domnisoara
Hai zambeste esti frumoasa
Sterge lacrima si vino
Nu te las sa stai in casa

Nopatea asta fii numai a mea
Vom dansa si paote vei uita
Si tristetea va ramana in urma ta

Yohare Hai Yohare
Vom dansa o noapte
Yohare Hai Yohare
Vei uïta de toate…

We’re behaving like two strangers
In the glowing night
We have lost so many feelings
In this endless spite

If you want to go away
Now I must obey
But for my part you’ll remain
Always in my heart

Tell me why
Why I have to say goodbye
Was our love only a foolosh lie
Tell me why
Your eyes are cold and dry
No more tears, no more fears
Nothing more to share together

Tell me why
We have to say goodbye
Why we broke our wings in flight
Tell me why
Couldn’t we just try
To forgive and believe
We can reach the sky

Tell me why
We have to say goodbye
Was our love only a foolosh lie
Tell me why
Your eyes are cold and dry
No more tears, no more fears
Nothïng more to share together
Tell me why