Qué sabrán los poetas y sus
míseras bocas de amor,
qué doctrina habrá en acariciar pieles
desde sus versos de mierda,
sus falsas vidas,
sus supuestos afligidos semblantes,
de sus torturadas vidas me río yo,
porque yo he visto poesía en las
caras y los días de los míos,
en callos y sudores,
en enfrentadizas miradas a un mundo
que no vereis ni en el más abyecto de
vuestros sonrosados sueños,
en pieles tatuadas por soles navajeros y
vientos del sur,
yo he visto poesía en madrugadas en vela,
en las paredes de mi casa,
he visto poesía huir de papeles, dogmas y
métricas, poesía sin lágrimas,
sin malditismos ni presunción alguna,
una poesía de pan y agua,
de te quiero porque sí,
la que me trajo vida y se la llevará,
la que te ofrezco, mundo de mierda,
mientras viva.

León manso come mierda, Kutxi Romero Lorente

(Marei, pe care o imbratisez numai si mult mai mult de atat)

Să mă risipesc în lucruri mărunte, fără sens, şi să mi se pară firesc. la marginea fiecărei zile, ca o călăuză obosită, umbra mea recade în mine şi suntem unul. când am învăţat să scriu a trebuit să dau ceva mult mai important în schimb. mi-am dat seama prea târziu de asta. şi aşa a început totul, apoi a fost o dimineaţă în care m-am trezit lângă trupul gol al Marei, prins în îmbrăţişarea ei, respirând aerul respirat mai înainte de ea, ca şi când cu picioarele care-mi ieşeau de sub pătură aş fi putut face fotosinteza. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Respiraţia Marei îmi ventila plămânii şi căldura ei ţinea loc oxigenului de care eu aveam până la urmă nevoie. Mara râdea în somn, era felul ei de-a visa, şi trupul ei tremura vag, ca şi când ar fi fost scuturat de o criză uşoară de epilepsie care trecea imediat sau mi se transmitea mie. trupul meu se bucura de visul Marei, şi râdea deodată cu ea, numai că pe mine începuse de atunci să mă doară starea de trezie şi câteva locuri din cameră. unele lucruri nu pot fi spuse, aşa cum oricât ai alerga de repede nu te poţi depărta nici o clipă de tine. cuvintele nu sunt numai pleoapa care descopără, ci şi pleoapa care acoperă, surâsul care se ascunde în surâs, vederea care se ascunde în privire. era prea puţin, nu mai era nimic în afară de îmbrăţişarea Marei, camera era goală numai trupul ei adormit se răspândise în câteva lucruri pe care le păstrase ea acolo. doar eu eram treaz şi sufeream de gânduri care se multiplicau şi îmi îmbolnăveau organismul, nu înţeleg de ce mă trezisem, în îmbrăţişarea Marei ar fi fost atât de uşor să nu mă mai nasc, să fiu deodată cu ea şi să-mi fie de-ajuns. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Toate amintirile mele sunt dizolvate în cuvinte, numai întunericul dinaintea amintirii e tot ce-mi amintesc şi tot ce am trăit cu adevărat. apoi, imediat naşterea, îmbrăţişarea adormită a Marei, genunchii ei pe care îi mângâiam zguduit vag de râsul ei, de umbra visului ei care ne învelea ca o pleopă. când mă născusem nu ştiu, lucrurile erau dinaintea mea şi mă priveau fără să mă privească. eram dintr-o dată acolo cu buzele lipite de sânul Marei ca şi când aş fi sărutat un ochi închis, ea râdea, amintindu-mi dizolvam totul; mă mutam înainte de amintire, numai acolo se poate trăi. apoi, brusc, cineva mă proiecta în astăzi ca pe o piatră în geamul unei clădiri. cu o violenţă, cu o intensitate de nesuportat devenisem eu însumi, mă mişcam în lume ca un păianjăn printre cuvinte şi lucruri. întunericul fusese înlocuit de ţipetele luminii, îmi era silă de aerul tare şi rece. eram viu într-o lume dezmărginită, invadat de zgomotul aiuritor al respiraţiei miliardelor de oameni, de insecte, de lucruri. totul se învâtea ameţitor cu mine, până când m-am prăbuşit pe asfaltul moale al lumii, inconştient. lumea e locul în care am pierdut totul. pe rând, o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva,

Am auzit-o spunându-mi, şi am recunoscut-o abia atunci când a izbucnit în râs şi trupul ei a fost străbătut de spasmul unei stări vagi de delir. Mara râdea de mine, de inocenţa gândului pe care îl purtam cu mine ca pe o scoică în care aş fi putut auzi, din când în când, Marea.

Niciodata nu mi-ai spus ca visele pot muri… Niciodata nu mi-ai spus ca iluziile pot ucide… Mi-ai spus ca pot sa visez… Si am visat…

Dar intr-o zi mi-ai spus ca vrei sa pleci, ca nu mai ai nimic de spus… ca sufletul ti-e golit…

M-am gandit ca poate doresti altceva… este dreptul tau de a alege… eu nu-ti pot oferi decat iubirea mea si atat… sufletul meu este la picioarele tale…

Daca in adancul sufletului, inima ta a batut macar o clipa alaturi de inima mea, te rog acorda-mi acest ultim dans magnific, acest vals al iubirii mele pentru tine.

Vom fi doar noi doi in intreg universul, in marea sala de bal a vietii… petale de trandafiri vor ninge peste noi… iar pasii nostri, pe ritmul muzicii de unu-doi-trei, unu-doi-trei, vor pluti dintr-un capat in alatul al salii…

Cand dansul se va sfarsi usa vietii tale va fi deschisa pentru libertatea dorita… Eu am sa raman si am sa te astept in aceasta mare sala de bal a vietii, adunand petalele de trandafiri peste care pasii tai au trecut, … in speranta ca te vei intoarce…

http://sakkarah-1.blogspot.com

http://sakkarah-clave.blogspot.com

A veces el llanto

se alonga al borde del precipicio.

Llega, besa la carne que pisa,

se asoma y estira un brazo,

comprueba la fuerza del viento con la mano

y espera, quieto, la llegada de la luz.

A veces el llanto

asiste protagonista a la quema de sus brujas y herejes,

sucumbe al hechizo del fuego,

contempla la quema lenta y dulce

de su piel, su carne y sus huesos.

A veces el llanto

se pregunta por qué,

por qué ese deseo blanco,

por qué esa ansia silenciosa de desnudez

que levita tan cerca del suelo,

por qué, frente a una vela, desea llorarse,

abandonado entre las sábanas.

Rammstein – Seemann

Omul a fost intotdeauna atras de mare. Dar e un loc nenatural pentru noi. Un loc al marilor pericole. Maree, curenti, valuri, vant… Fiecare prezentand propriile hazarde. Niciunul dintre acestea neputand fi ignorate. Cea mai mica lipsa de discernamant poate fi o greseala de pe urma caria nu te vei putea redresa niciodata. Dar un bun om al marii nu lupta impotriva acestor elemente. Un bun om al marii lucreaza impreuna cu ele, folosindu-le spre propriul avantaj. In timp ce altii, mai putin norocosi sunt pentru totdeauna aruncati in deriva, deseori in bucati, el se intoarce intotdeauna acasa in siguranta.

Man has always been drawn to the sea. But it’s an unnatural setting for us. A place of great danger. Tides, currents, waves, wind… Each presenting their own hazards. None of which can be ignored. The slightest lapse of judgment can be a mistake you might never recover from. But a good sailor doesn’t fight against these elements. A good sailor works with them, using them to his advantage. While others less fortunate might be forever cast adrift, often in several pieces, he always comes home safely.

Dexter, sezonul 4 episodul 7, “Slack Tide”

Patxi es un chaval de 18 años, de una pequeña localidad ribera de Navarra, Ablitas. Allí ha vívido toda su vida con sus padres. Casi toda su familia vive en Corella, excepto un abuelo (su esposa falleció al poco de nacer él) y un tío soltero de 35 años que si no fuera porque le están empezando a salir canas diríamos que sería de la quinta de nuestro protagonista.

Sus padres, o sus aitas (como Patxi prefiere llamarlos) son profesores. Antonio Jesús tiene 45 años y trabaja en el Instituto de la ETI en Tudela impartiendo clases de lengua castellana y Mª Villar, que tiene 42 años, es la directora del Colégio Público de San Babil del propio pueblo.

Su familia por parte de padre es muy numerosa, ya que Antonio Jesús tiene 4 hermanos y 2 hermanas. A su vez, estos tienen varios hijos y sólo hay uno de los tíos que. al igual que ocurre por su parte materna, es un soltero treintañero. Todos ellos viven en la ciudad Ribera de Corella, o como ellos la llaman, la Capital de La Ribera (aunque en realidad sea Tudela).

Patxi tiene dos cuadrillas (o grupo de amigos): una en Ablitas llamada: La Cogorza, que está compuesto por una veintena de chicos y chicas de 19-21 años; y otra en Corella llamada: La Resaka, que está compuesta por veinte chavales de 21 años.

De novias prefiere no hablar, porque según dice él: “como todas las mujeres son iguales… ¡estoy esperando a la excepción!”. El problema es que creyó encontrarla dos veces y en las dos salió malparado… si es que no se puede ser tan bueno. Pero el romanticón sacado del siglo XIX no pierde la esperanza y sigue esperando a su Dulcinea o a su Beatriz. No obstante, el ambiente corrupto que vive en ocasiones (las mujeres pueden mover montañas con su simple sensualidad) hace que tenga que ceder a sus ideales para dar paso a sus cautivas necesidades.

Pero Patxi no es sólo un romántico sacado de su época y que le gusta leer al divino William (Shakespeare) o a Gustavo Adolfo Bécquer, también es un fiel seguidor incondicional del equipo navarro de fútbol Osasuna; con gustos variados en la música: desde Marea, Piperrak, Barricada o Kaotiko; pasando por Héroes del Silencio, Bunbury, Nacho Vegas o Quique González; y terminando con Pink Floyd, Radiohead, Bob Dylan o Mikel Laboa. Además de esas inquietudes, ama la montaña. Le gusta escaparse con uno de sus primos en busca de emociones por Urbasa, el Baztán o los Pirineos.

En Ablitas, Patxi es bastante conocido. Al motivo de que en el pueblo son 2.500 habitantes se le suma que Patxi es bastante extrovertido y se deja notar. En las fiestas de la Virgen del Rosario le llaman, “El hombre con la txapela pegada en la cabeza” porque no hay quien le quite su txapela durante toda la semana. La verdad es que le gusta mucho las tradicionales.

Este año va a empezar sus estudios de periodismo en la Universidad Pontificia de Salamanca. La razón por la que se ha ido tan lejos es porque quería salir de casa, conocer mundo y porque tiene oído que Salamanca es la Capital de los Estudiantes.

Ruth Reichl is a prolific Twitter user, letting us in on her cats, her travels, the Gourmet test kitchen (sad to see those tweets go), her fancy friends and her fancier meals. Reichl’s tweets tend to be lyrical and dripping with adjectives, but her musings on Marea, the relatively young New York seafood restaurant led by Chef Michael White, are especially lusty. In September, Reichl called Marea’s Sea Urchin Crostino with Lardo “the best dish in New York,” the restaurant’s crowd “extremely glitzy” and the entire menu “stunningly good.” A subsequent dinner was deemed “Pretty perfect,” and from there, the Marea tweets have only gotten more extravagant. Below, a selection that could make Hemingway roll over in his grave.

Unseemly luxury: lunch (again) at Marea. Strands of saffron-colored pasta topped with ethereal discs of white truffle, sweet butter. Heaven. 3:44 PM Oct 30th from web

Lunch w/Kermit Lynch at Marea: intense squiggles of fusili with octopus, bone marrow. Walked home through sunny yellow leaves in the park. 4:13 PM Oct 29th from web

When I eat at Marea, I always wake up the next morning thinking about one unforgettable dish. Today: the deep, dark, intense seppia pasta. 8:17 AM Oct 20th from web

A few non-Mareas, but goodies:

Yesterday I ate sauteed silk worm larva; it was actually very delicious. And then had a grilled fish picnic on the river. Herbs.12:22 AM Aug 10th from web

Watching a wild turkey strut awkwardly across the lawn, moving exactly like a camel. Strange and wonderful creature.6:22 AM Jul 25th from web

@susanorlean Sorry, but every time you say “Chicken Orlean” I think “dinner!” Sounds like a rich and decadent dish. Cream, wine, mushrooms.

Keep it up, Ruth!

http://ag0nistika.wordpress.com/2009/10/08/ag0nice/

Dragos mi-a imprumutat duminica Marea de John Banville. Dupa 2 Pratchett-uri si hlizit pe sub mustati in fiecare zi in metrou, am zis ca n-ar strica sa mai trec si la ceva ’serios’. Nu de alta, dar voi sti sa apreciez la justa valoare urmatorul Pratchett.

Nu voi spune despre carte decat ca e placuta la citit. Mai multe dupa ce o termin. Am dat insa peste o fraza care m-a pus pe ganduri. Ba chiar m-a enervat nitel. Si-am zis ca merita scoasa din context si pusa la zid:

Asta e un lucru pe care l-am constatat intotdeauna la femei, daca ai rabdare suficienta, vei face dupa cum iti este placul.

Cei care ma cunosc stiu cat de urat fac atunci cand dau de generalizari. Cu atat mai mult cand e vorba de generalizari negative in privinta femeilor.  OK, poate ca fraza de mai sus nu reprezinta neaparat o generalizare negativa, insa mie-mi suna cam asa: ‘femeile vor accepta lucruri care nu le convin, doar da-le ceva timp’. Si merg mai departe cu rationamentul: tu (personajul) ai fost un barbat suficient de norocos incat sa fii mereu inconjurat de femei care sa tina suficient de mult la tine incat sa renunte la ceva important pentru ele doar pentru a-ti face moftul. Iar tu (tot personajul) nu te-ai gandit ca putina reciprocitate ar fi indicata, macar din cand in cand.

Cand iubesti pe cineva esti dispus sa faci compromisuri, macar din cand in cand. Ideea de compromis nu trebuie sa poarte neaparat pecetea neagra. Doar ca lucrurile nu pot fi mereu asa cum vrei tu, ci cuprind perspective diverse, ca doar omul de care esti indragostit are si el personalitatea si parerile lui despre viata & co. Iar cand vrei sa faci pe cineva fericit, iti dai seama ca nu puteti gandi la fel despre orice. Si ca uneori mai gresesti si tu. Sau nu. Doar ca nu poti castiga de fiecare data, iar partenerul (in acest caz, partenera) sa piarda mereu. Pentru ca se creeaza un dezechilibru care va destabiliza relatia. Si totul se va duce pe apa sambetei, chiar daca cei doi nu-si dau seama si raman legati. Dorinta de a fi impreuna se estompeaza insa cu fiecare nedreptate facuta si acceptata.

Da, poate ca daca-i dai suficient timp unei femei, vei putea face cum vrei tu. Poate ca va obosi sa-si apere punctul de vedere. Poate ca tine prea mult la tine si la relatie si lasa din nou de la ea. Poate ca nu-si da seama ca renuntand la a-si sustine parerea, renunta la ea insasi. Pana la urma, intrebarea e daca ce vrei tu de la o relatie este ca tu sa detii puterea sau ca amandoi sa fiti fericiti.

Marea gets the 3 stars it deserves

A New Old Freebie: Restaurant Matches Return

Really, Splenda isn’t all that great for me?

$18 for pudding, that can’t be right, right?

WSJ: FDA Targets Nutritional Claims on Food Packaging

N-am navigat niciodată, dar nu pot pricepe cum marea nu poate schimba un om, făcându-l mai umil, mai absent, mai… Dar exemplele abundă, de la căpitanul Ahab la Băsescu. Dacă marea te putea face domn, aş fi spus poate domnul Băsescu — dar dânsul are acum altă funcţie în stat. Cred că marea te poate face preşedinte, de asociaţie de locatari, de partid, de ţară, dar e clar că nu te face mare, dacă nu eşti suficient de mic atunci când începi să dai piept cu ea, cu marea. Altfel, e posibil să rămâi cu supărarea că nu tu ai spus “Pînă aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mîndria valurilor tale!”.
Trebuie să te lupţi ca să rezişti — pe mare, în bloc, în partid, în mărire, dar poţi s-o faci în mai multe feluri. Ca rechinul, ca foca, balena, delfinul, ca vidra, ca barracuda, ca planctonul. Uneori e clar că trebuie să ataci şi să sfâşii, să pândeşti şi să te ascunzi, să surprinzi şi să fii nemilos, dacă vrei să trăieşti în mare, pe mare — să fii mare. Dar se poate pluti în voia valurilor, aşteptând lumina Soarelui, se poate filtra apa făcând perle, se poate să fii mic şi poate inofensiv precum un căluţ de mare, sau temător şi greu de observat ca un peşte care seamănă cu un buchet ciufulit de alge.
Pe Jacques-Yves Cousteau mi-l imaginez căutând-o pe nimfa Calypso. Nu ştiu dacă doamna Udrea înoată şi cântă bine, dar cred că e mai greu de găsit, fiindcă pe dânsa o păzesc mai degrabă les costauds du côté de chez Traiann.
Oricum, dacă Traian ar fi ascultat la timp această melodie, cine ştie cum ar fi arătat astăzi marea… cu el de cart, privind în zare şi fredonând… Nici John Denver nu cred că a navigat prea mult, dar pentru el lumea era Mare.

To sail on a dream on a crystal clear ocean,
to ride on the crest of a wild raging storm
To work in the service of life and living,
in search of the answers of questions unknown
To be part of the movement and part of the growing,
part of beginning to understand,

Aye Calypso the places you’ve been to,
the things that you’ve shown us,
the stories you tell
Aye Calypso, I sing to your spirit,
the men who have served you so long and so well

Like the dolphin who guides you, you bring us beside you
To light up the darkness and show us the way
For though we are strangers in your silent world
To live on the land we must learn from the sea
To be true as the tide and free as a wind swell
Joyful and loving in letting it be

Aye Calypso the places you’ve been to,
the things that you’ve shown us,
the stories you tell
Aye Calypso, I sing to your spirit,
the men who have served you so long and so well

Ripasso.

Buongiorno, sono il femminismo.

Primo: no, non è perché siamo brutte. Secondo: essere femministe non vuol dire odiare gli uomini. Terzo: sì, anche gli uomini posso essere femministi (toc toc, c’è nessuno?). Quattro: non si tratta di “privilegi rosa” ma di equità. Quinto: il femminismo riguarda il genere umano per intero, perciò è trasversale.

Una definizione:

Non si tratta di una minoranza oppressa che si organizza su questioni valide ma pur sempre minori. Si tratta della metà del genere umano che afferma che ogni problema la riguarda e chiede di prendere parola su tutto. Il femminismo è questo.

Robin Morgan (citazione dal trimestrale femminista Marea)

]]>