Numele tau e o soapta, ti-o citesc seara de pe buze si ii raspund cu apasarea numelui meu…
Numele tau e o chemare, e o mana intinsa ce asteapta…
Numele tau e un suspin, o bataie dureroasa de inima…
Numele tau e un parfum de tamaie si levantica, il port in suflet si el ma poarta in visare…
Numele tau e o adiere racoroasa ce imi infioara simturile…

“Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus… ”

Imi citeste gandurile si-mi tradeaza temerile.Ma inclin in fata poeziei lui Marin Sorescu.

 Eu mut o zi alba,

El muta o zi neagra.

Eu inaintez un vis,

El mi-l ia la razboi.

El imi ataca plamanii,

 Eu ma gandesc un an la spital,

Fac o combinatie stralucita

 Si-i castig o zi neagra.

El muta o nenorocire

 Si ma ameninta cu cancerul

(Care merge deocamdata in forma de cruce)

 Dar eu ii pun in fata o carte

Si-l silesc sa se retraga.

Ii mai castig cateva piese,

 Dar,uite,jumatate din viata mea

E scoasa pe margine.

 - O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,

Imi spune El.

- Nu-i nimic, glumesc eu,

Fac rocada sentimentelor.

In spatele meu sotia, copiii,

Soarele, luna si ceilalti chibiti

Tremura pentru orice miscare a mea.

Eu imi aprind o tigara

Si continui partida.

         *Marin Sorescu,Sah – www.romanianvoice.com

Juriul Nobel a explicat foarte clar preferinţa pentru Herta Müller aflată la concurenţă cu un gigant al literelor  ebraice, un “posedat” de verva spirituală precum  Amos Oz. Este amuzant că Nicolae Manolescu  lansează doar “Este, fara doar si poate, un tilu de mandrie pentru Romania, nu putem uita ca este romanca. Evident ca exista o legatura cu Romania in opera ei”*, fără să prindă motivul de pură critică literară al juriului : “concentraţia poeziei”.  Exact pentru acelaşi motiv  au fost nominalizaţi, –la vremea lor–, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. “Concentraţia poeziei” arată prezenţa tropilor, aici deja este arătată influenţa umanismului bizantin care nu a murit.  Termenul “bizantin” este denigrator, inventat de triada iluminiştilor Montesquieu-Voltaire-Gibbon, pentru a obtura din istorie termenul ROMANIA, cum se chema de fapt acel “bizantinism” cu nume pocit. Von Keyserling, în perioada interbelică, surprindea mai bine acest aspect de viaţă literară nouă pentru Romania. Dacă socotim că scrisul românesc liber începea de pe vremea domnitorului Vasile Lupu care venea de pe Via Egnatia, ei da, este vorba despre influenţa umanismului bizantin de pe Via Egnatia. Sîntem, poate, în ontologia lui Castoriadis, născut în cel mai important oraş de pe Via Egnatia. Să gândim în mentalitatea matricială, nu în mentalitatea siloz, cum ar fi dacă vom insista că Herta Müller  aparţine strict culturii germane.

*http://www.romanialibera.ro/a166966/scriitoarea-de-origine-romana-herta-muller-a-primit-premiul-nobel-pentru-literatura.html

Titus Filipas

“O, suflete, bun la toate!
La privit pe fereastră
La întuneric,
La mersul femeilor
Şi la apreciat distanţa între două gâze.

Poate că abuzăm de tine
Folosindu-te ca pe o perie
Ca pe un burete
Ca pe o stea
Ca pe un telescop,
Ca pe o cârpă.

Săpaţi la suflet ca nişte cârtiţe
La lumina aerului orbitor.

Cu care gheare s-o fi săpând lumina,
Şi cum să faci din ea galerii?

Mă gândesc că tu ne încurci
Că ne eşti prea devreme, suflete,
O, suflete, bun la toate!”

(Marin Sorescu)

Cu drag, pentru Valentina!

Vine o vreme
Cand trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.

Cateva momente cand era sa fim fericiti.
Cateva momente cand era sa fim frumosi.
Cateva momente cand era sa fim geniali.
Ne-am intalnit de cateva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos
¬Pe care l-am trait.

O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A caror intelepciune am eliminat-o treptat.

Si, in sfarsit, o soarta
Si cu inca o soarta (de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua (Scriem una si tinem una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi).

Marin Sorescu

”- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.

Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi?
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.

Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.

- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătosii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Dacă n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Daca n-am vinul să-mi dea curaj?”

Dragostea pentru lectură este la ea acasă în Fălticeni! Un grup de doamne din oraşul nostru vor să ne demonstreze că spiritul cultural al Fălticeniului nu a apus. De aceea, de mai bine de un an, ele se întâlnesc aproape în fiecare lună în sala de lectură a Bibliotecii Municipale „Eugen Lovinescu” pentru a dezbate teme culturale de actualitate. O astfel de întâlnire a avut loc ieri când, în ciuda ploii, a frigului şi a vremii posomorâte din Fălticeni, doamnele au discutat despre „iubire”, iubirea transpusă în opera unor mari scriitori români: Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, dar şi despre iubirea rostită în propriile versuri. Trebuie spus că există încă fălticeneni care scriu poezie, între aceştia se numără şi doamna Luminiţa Pavel care, cu ocazia evenimentului de marţi, şi-a prezentat ultimul volum de poezie, intitulat „Umbrele destinului”, carte pe care a oferit-o doamnelor prezente. Evenimentul a fost moderat de o împătimită a scrisului, doamna Maria – Coca Udişteanu.

poate că mă iau prea în serios. poate că devin un nemernic fără suflet. un copac găunos şi exotic. poate că o să reuşesc din nou să scriu. poate că voi scăpa de acel fals self-contentment, de care am devenit scârbit şi în acelaşi timp dependent. poate voi reuşi să îmi dezlipesc masca de pe faţă fără a o lua cu tot cu piele şi a rămâne urâţit pe veci. poate că mâine nu voi dori. poate că deja nu îmi mai place postul ăsta. poate că voi sări în Marele Fluviu şi mă voi lăsa doar dus de curent, voi bate apa cu picioarele, aşa e mai comod…

tgv again. e ciudat că lucrul de aici pe care îl iubesc cel mai mult şi pentru care mă întorc este muzica mea… muzica adunată de mine în timp de 4 ani. fiecare melodie aleasă cu grijă. fiecare solo, fiecare notă. se spune că solourile scurte sunt cele mai horrorshow. „shine on you crazy diamond”, par examplu. nu am auzit un solo mai pur, mai echivoc, mai trist. 15 secunde de blândă agonie. acel avânt resemnat ce ştie că va fi decimat dacă se va dezlănţui, acel arc absolut conştient de faptul că, trimiţându-şi săgeata, se va şi rupe. sacrificiu mic. ce contează un arc?…

dar este total counterproductive să îmi lipsească tgvul. şi totuşi, ceea ce mă sperie cel mai mult la bucureşti este că singurele mele arme sunt visele mele. nu am nimic altceva. dacă le pierd… o să mă pierd.

bucureşti…

“Tare mi-e teamă că n-am înţeles nimic din tine,

Tare mi-e teamă că n-ai înţeles nimic din mine,

Tare mi-e teamă că suntem chit.” (Marin Sorescu)

Scara la cer – Marin Sorescu

Un fir de paianjen / Atârna de tavan. / Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ / Cum se lasa tot mai jos. / Mi se trimite si / Scara la cer – zic, / Mi se arunca de sus.

Desi am slabit îngrozitor de mult / Sunt doar fantoma celui ce am fost / Ma gândesc ca trupul meu / Este totusi prea greu / Pentru scara asta delicata.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!

Marin Sorescu – Poveste

Sufletul tău funcţionează cu lemne,
Iar al meu cu electricitate,
Dragostea ta umple cerul de fum,
A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreună
O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.

Vom fi fericiţi pentru iarbă
Şi pentru lac,
Vom râde pentru copac,
Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură
Şi vom ţine un moment de reculegere
Pentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra mea
Care merge înainte,
Ne vom lua după primul gând,
Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până când ne va ieşi în cale
Sfânta Vineri
Să ne spună printre altele
Că nu mai suntem tineri.

Şi că ea n-o să ne mai dea de acum
Nici electricitatea pentru flacără,
Nici lemne pentru fum.

Pentru ca o iubesc. Si pentru ca mi se rupe sufletul de fiecare data cand o doare si pe ea.

Am zărit lumină pe Pămint
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
N-am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări

I saw light on Earth
And I was born here
To see how are you doing.
Thank you, you do not answer.
I don’t have time for answers,
I barely have time to ask questions

Iar fata aceea, fata aceea iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi
Imi place că tu ştii s-o faci amară
O cafea neagră voi servi din mina ta.

And that girl, that girl there
She looked at me with her soul …
No, my dear, do not bother to love me.
A black coffee I will have from you
I like that you make it bitter
A black coffee I will have from your hand.

Dar imi place aici
E cald, e frumos,
Şi atita lumină încit
Creşte iarba.

But I like it here
It’s warm, it’s beautiful,
And there is so much light
That the grass grows.

Bai deci nu mai stiu sa dorm. De luni de zile nu mai pot sa dorm decat daca ma loveste somnul. Daca ma pun eu frumusel in pat si inchid ochii ca sa ma ia somnu’ , na,  nu se intampla nimic. Bai si inainte imi iesea , nu mai stiu cum se face ; nu-mi mai iese faza cu somnu’  . Am observat constient , o chestie inconstienta a ochilor. Si anume , cand esti in ipostaza de candidat la somn , cu ochii inchisi si tot tacamul , iti incordezi muschii aia de pe la ochi pana iti obosesc , si dormi. Bai io ii incordez pana ma plictisesc ,  deschid ochii si ma dor. Deci dupa ce ca ma chinui degeaba , renunt la ideea ca o sa dorm in noaptea asta , si in plus de astea ma mai dor si ochii. Nu ajunge ca sunt treaz , acu sunt treaz si frustrat. E clar ca sunt insomniac , dar cum sa uiti prietene cum sa dormi ? Ma intreb ce urmeaza. O sa uit sa mestec , sa clipesc , sa alternez piciorul stang cu piciorul drept , sa tin pixul in mana , sa inspir si sa expir ?

Nu stiu , dar va mai arat o fotografie.

Immaterial Audience

Si ca sa fie terciul terci , va prezint si o poezie de la maestrul Marin Sorescu:

AM LEGAT…
Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească..
Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.
Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.
Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

- Care apropie oamenii, ai spus?
Nu știu – parcă-aș vrea să-ți ghicesc în talpă.
- Poate în palmă.
- Eu nu ghicesc decât în talpă.
- Ce semn de punctuație?
- Nimic, adică pune un număr.
- Ce număr porți la pantofi?
- 36.
- Foarte bine, 36 mă inspiră.
Oricum, e un număr câștigător -
Îmi place cum închizi tu ochii.
Atunci când închid ochii, plutesc.

Prețul tragic al restaurării axiologiei profesionale a fost asumat de întreaga generație ‘60

(Sorina Sorescu)

AXIOLOGÍE s.f. Disciplină filozofică care se ocupă cu studiul sistematic al originii, esenței, clasificării, ierarhizării și funcției sociale a valorilor ; teorie generală a valorilor.

(DEX)

Marin Sorescu, Trei dinți din față, colecția Biblioteca pentru toți, editura Art + Jurnalul Național, 2009 (anul primei publicări 1977)

Înarmați cu cele două citate pe care vi le-am băgat pe gât, problema descifrării, în mare, a romanului, e rezolvată. Ceea ce nu e neapărat o pierdere pentru că nu prea e un roman pe care să-l poți lua într-o mie de feluri. Răsfoiam acum prin prefață și citeam ușor amuzat că în vremea respectivă s-a încercat clasificarea la “romane de dragoste”. O dovadă clarissimă că, cel puțin uneori, ce înseamnă o carte mai variază și cu epoca în care e citită.

O să încep prin a observa că e o ediție îngrijită și răs-îngrijită, greblată, plivită, curățată, spălată și spilcuită. Include o prefață scrisă de nepoata autorului, care se pare că s-a orientat spre critică, un tabel bibliografic complet și cu poze poze și fragmențele de critică la sfârșit. Minimul necesar pentru a avea la un loc mai multe păreri, comprimate până la esență și diverse. Iar o pagină spre sfârșit ne avertizează că textul a fost “cules cu un font inspirat de literele desenate de Claude Garamond, cu un corp de 11″. Iată ce lucru nobil și elegant făceați atunci când schimbați fontul din Word în Garamond de 11.

Volumul nu e unul tip copy-paste după o ediție pre-’89. Dimpotrivă, s-au luat manuscrisele păstrate, s-a studiat ce secvențe au fost cenzurate și au fost inserate înapoi în text. E discutabil cât de bine se “leagă” așa, dar părțile ex-cenzurate sunt bolduite. Deci nu s-a încercat reintegrarea lor completă în text, mai curând sunt acolo ca niște indicii spre “ceea ce a vrut să ne spună autorul”. Cuvinte individuale, fraze, și o secvență de câteva zeci de pagini mai la sfârșit.

Dacă tot eram la meta-lucruri, aș vrea să mai întreb cum s-a ajuns la Editura Art, din moment ce Biblioteca pentru toți era seria Minervei (și am văzut cărți BPT de la Minerva din 2007), de ce o carte de mai încolo din serie e la altă editură și, deci, ăăă…cine a vândut numele BPT? Cam ușor. Cartea e drăguță așa, cu cartonarea și coperta cea artsy, ceea ce merge pentru un aer nobil/snob (think vocea omului din reclama pentru cărțile Adevărul), dar nu prea e în vechiul spirit BPT al unor cărți micuțe și manevrabile, care aproape-ți intră în palmă. Astea de la Jurnalul Național încap cinci pe raft. Dar o ediție bine realizată și, trăiască consumerismul sălbatic!, ieftinioară la 12 lei față de 35 la librăria locală. Unde e o ediție la fel de bună, inclusiv partea cu prefața rudei autorului (aceeași?), de la Polirom. Dar hei, e triplu! Ironic e puțin că probabil banii care susțin prețul ăsta mic sunt de la nenea Voiculescu, care … are multe în comun cu un anumit personaj.

Deci personaje. Două triunghiuri. Val-Adrian-Tudor, tineri pe la vârste apropiate de noi, colegi de apartament într-o casă pe care o împart cu mai mulți babalâci. Și un au mutație, ar trebui să fiu mai informat de cât de grav e asta. Pare. Relatări despre pensionari făcând drumul lung și greu spre bucătăria comună. Descrieri pitorești ale băii comune din subsol, care pare un real paradis. Val e sculptor și face păpuși … pentru o fabrică de cauciuc. Secție mereu la marginea desființării, vă dați seama. Adrian și Tudor scriu pentru un ziar. Câte un articol de-al lor îi dă probleme Stoiceaschii, șefa, (da, bă, știu că e “Stoiceascăi”) pentru că nu se încadrează în “direcție”.

Un alt triunghi, Val-Olga-Șandru. Șandru e un om de-al muncii, burtos, năclăit, necitit și își bate nevasta. Pe Olga, frumusețea întruchipată, cu păru-i interminabil. Care vrea să-l lase pentru Val. Vă dați seama, suntem în anii ‘60, un divorț nu pică bine. Și nu când e vorba de nevasta unui om mai de sus din ierarhie ca noi, poporanii. Ceea ce duce la ezitare. Frică. Emoție. Premoniție. Și prăbușire. O prăbușire înceată, pâș-pâș, care o dată erupe și mistuie triunghiuri și tot. Coincidență, Șandru e șeful fabricii de cauciuri, deci șeful lui Val. Coincidența e o tehnică des folosită de autor.

Nu vă așteptați la narațiune fluidă. Nu vă așteptați la metafore curgătoare și pagini citibile nerăsuflabil. Am perceput textul ca pe ceva scris și citit împotmolit, cu gâlme, cu ghionturi, cu opriri. Mereu vrei să treci mai departe, dar te lovești de un bolovan și zici s-o iei mai tiptil. Se poate datora și tehnicii/psihicului autorului, dar e perfect în a crea o anumită atmosferă, în a spune lucruri care nu se pot spune sau care au fost tăiate în roșu (și cu dungă groasă) de cenzură. Te aștepți ca din tufișul unei pagini să iasă un monstru care te înghite pe tine și pe protagoniști. Și se întâmplă, dar târziu, după ce ai acceptat, mâhnit, ordinea lucrurilor, după ce nu te mai așteptai. Ceea ce îmi amintește de un fragment din “1984″, pe care nu-l voi mai cita, preferând să mă opresc.

S-ar putea ca oamenii pe care politica-i lasă rece să fie lăsați rece și de carte, dar tocmai, nu e vorba de activiști cât de cum afectează chestia asta pe niște oameni normali care încearcă să-și trăiască tinerețili și dragostele. Altfel, dacă nu vă lasă reci chestiile cu atâta extremism și puteți suporta un stil narativ mai … poticnit, să-i zicem, recomand. A, să zic și de referințe culturale. Sunt destule inserate prin dialoguri și o lecție introductivă în pictură foarte bună spre sfârșit.

Voie bună!

]]> http://verax.wordpress.com/2009/08/31/griul-colorat/ Mon, 31 Aug 2009 17:37:26 +0000 ancatudosa http://verax.wordpress.com/2009/08/31/griul-colorat/

Ziua de azi arăta cam gri. După căldura de ieri, după oboseala din weekend, după ploaie.. era gri oricum. Şi îmi lăsa un gust stătut în gură, se cuibărea rece lângă mine, umbrindu-mi gândurile somnoroase.

Aşa că… am atacat cavitatea bucală cu un şuvoi de cafea neagră şi caldă.  Am lăsat vocea şi chitara lui Dinu Olăraşu să mi se plimbe prin urechi, apoi l-am pus pe Marin Sorescu să ne citească din versurile sale. Mie şi lui Felix.  Până a început să se coloreze griul zilei de luni.  S-a colorat în albastru, apoi în verde şi alb. Şi gata! A trecut..

“Puţin îmi pasă mie
De noutăţile voastre.
Eu vin cu noutăţile mele.”  (Jurnal intim- Marin Sorescu )

Nu ma omor cu topurile, mai deloc!

Nu stau (ca Mircea Badea ) sa vad cu cat am depasit concurenta.

Si totusi, ieri am aflat de la prieteni de pe twitter

, cum ca sunt pe locul 1, in topul vorbaretilor.

Dar  nu va speriati de mine! …. Nu vorbesc mult, decat atunci cand este nevoie …

Momentan, mi-am atins scopul (“prietenii stiu de ce” ….), asa ca am sa va urmaresc mai mult pe bloguri, decat pe twitter.

Totusi, twitter ramane locul, unde am descoperit cativa oameni pe placul meu si anume:

1. ltaloi
2. iulia_nalatan
3. stmurgeanu
4. MeetTheSun
5. pyuric
6. dragosgrijincu
7. catalinabanica
8. victor
9. sabinacornovac
10. moscalifar
11. piticu21
12. arhi
13. Florin Grozea
14. SorinRusi
15. ZeList
    

Pentru ei si pentru toti cititorii mei, am si o dedicatie-poveste speciala:

“Sufletul tau functioneaza cu lemne,
Iar al meu cu electricitate.

Dragostea ta umple cerul de fum,
A mea e din flacari curate.

Totusi vom mai merge impreuna
O buna bucata de pamant,
O buna bucata de cer,
O buna bucata de luna.

Vom fi fericiti pentru iarba
Si pentru lac,
Vom slavi drumul drept cu cate-o gura

Si vom tine un moment de reculegere
Pentru fiecare cotitura.

Ne vom lua dupa umbra mea
Care merge inainte.

Ne vom lua dupa primul gand,

Ne vom lua dupa doua-trei cuvinte.

Pana ne va iesi in cale
Sfanta Vineri

Sa ne spuna printre altele
Ca nu mai suntem tineri,

Si ca ea n-o sa ne mai dea de-acum
Nici electricitatea pentru flacara,
Nici lemne pentru fum.

(Marin Sorescu, “Poveste”)