Astazi: Temple de Sagrat Cor (The Church of the Sacred Heart). Din oras vezi o biserica cu o statuie uriasa deasupra ei. Cand ajungi acolo insa, ei bine, incepi sa te simti ca in Stapanul Inelelor. Pentru ca acolo sunt nu una, ci doua, o biserica si o catedrala si nu una langa alta ci una deasupra celeilalte. Pozele de mai jos stau marturie.

Interiorul bisericii de jos este fascinant prin nivelul de detaliu al picturilor si prin delicatetea sculpturilor atat interioare cat si exterioare. Odata coplesit de cele vazute gura de aer de la iesire este binevenita caci pentru a ajunge la catedrala de deasupra trebuie sa urci cateva trepte care alaturi de privelistea orasului iti taie respiratia. Brusc catedrala si statuia de deasupra ei te fac sa te simti mic caci catedrala emana forta bruta din arhitectura ei iar statuia imensa pare vie. Linistea revine insa in interiorul de o simplitate dezarmanta.

Excursia poate fi completata foarte bine cu o experienta placuta in parcul de distractii aflat la cativa metri sau cu Torre de Collserola cu ascensoare transparente care se ridica la 288 metri inaltime. Sau, de ce nu, cu relaxare la barul cu terasa de unde puteti admira Barcelona in toata splendoarea sa.

Ca sa ajungi in varful muntelui sunt mai multe variante, cea mai la indemana fiind autobuzul T2 din Plaza Catalunya, atentie insa, nu circula in toate zilele saptamanii.

„Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutul.”

(George Orwell)

O bună ocazie pentru a cunoaste mai bine trecutul în vederea înţelegerii prezentului, dar şi pentru a avea linii directoare înspre viitor, un viitor nefabricat de alţii prin manipulare, îl poate constitui vizitarea Schitului „Înălţarea Sfintei Cruci” de la Aiud. Odata decizia luată, paşii vă vor duce singuri. Aceasta deoarece chemarea este mai mare decât propria voinţă atunci când ea nu s-a dezlipit încă îndeajuns de indiferentă. Deşi tonul relatării poate părea prea grav, întânirea cu realitatea obiectivă va topi totul într-o altă stare vecină cu bucuria.

Drumul până la Aiud se parcuge repede, aproape imperceptibil. Obiectivul principal, dupa ce am ajuns acolo, este biserica-monument de la Râpa Robilor. Locaşul de cult este unic prin arhitectura sa, totul pare renăscut din nimic. Intraţi în biserica, mireasma de mir vă transpune într-o altă stare, totul capată profunzimi. Altarul trimite străluciri aurii, aura sfinţilor poate. Pe pereţi ai aştepta să vezi icoane, însă toţi sunt placaţi cu marmură pe care sunt gravate alfabetic sute şi mii de nume. În dreptul fiecărui nume este înscrisă profesia sau ocupaţia: profesor universitar, ţăran, mecanic, medic, militar, general, student etc.

Părintele Augustin povesteşte despre supliciile îndurate de deţinuţii politici care nu acceptau să-şi renege credinţa. Tratamentul acestora devenea exerciţiu de tortură: ponegriri, bătăi, izolarea în camere cu o temperatură de -30⁰ C, ucideri. Relatarea acestor momente de tragism este însoţită de prezentarea unor minuni ale credinţei cutremurătoare: vindecări de boli grave, găsirea lui Dumnezeu şi dobândirea păcii sufleteşti. Ca o dovadă ne sunt arătate rămăşiţele – sfinte moaşte făcătoare de minuni – găsite îngropate în cimitirul din jur. Minuni ale credinţei, dovadă că cei care au murit sunt sfinţi mucenici şi mărturisitori.

Ceea ce cu toţii aşteptăm acum este canonizarea acestor sfinţi, unii dintre ei fiind deja numiţi astfel…Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor.

Se poate înţelege de aici că cei care au săvârşit asemenea atrocităţi se fac vinovaţi de destructurarea fiinţei româneşti… Ceea ce ar mai putea să reclădească ce s-a distrus este credinţa în Dumnezeu !

A. B. (Orăştie)

2 Cronici 9:1-12

Faimă=Renume, reputaţie, celebritate, notorietate, prestigiu

I. Pentru ce vrei să fi cunoscut?

-Solomon a fost celebru, datorită înţelepciunii, bogăţiei, arhitectura construcţiilor sale, nevestele sale, Dumnezeul lui unic.

-Noi pentru ce suntem cunoscuţi?

-Talentele noastre, ieşirile nervoase, minciunile sau gura slobodă.

a) Cunoscut pentru dărnicia ta.

-Vezi exemplul Mântuitorului pentru văduva săracă

-RVE şi misionarii din ţările lumii a treia

b) Cunoscut pentru focul mijlocirilor tale

-Imaginea lui Moise de pe munte cu mâinile ridicate şi momentul discuţiei lui cu Dumnezeu şi ştergerea din cartea vieţii.

c) Cunoscut pentru mărturia ta

-Primii creştini nu s-au sfiit să-şi declare credinţa, cu toate că ştiau ce-i aşteaptă…

-Ilie şi proorocii lui Baal

II.Unde vrei să fi cunoscut?

a) Cunoscut şi celebru în lumea fizică, materială

-David, cunoscut ca muzician, deşii era un cioban…

-În comunitatea protestantă poţi ieşii în evidenţă ca predicator bun, cântăreţ evanghelist, prooroc, dacă ocupi funcţii de răspundere sau dacă ai dar de vindecare, dar şi ca politician…

-Îşi mai aminteşte cineva cine a fost mis Univers în 2007, sau cine a câştigat premiul pentru cea mai bună interpretare masculină în 2005? Faima şi celebritatea în această lume sunt trecătoare şi oamenii uită repede de cei care au fost cândva pe val.

b) Cunoscut în lumea spirituală

-Rugăciunea ta zguduie iadul

-Numele tău este rostit cu teamă de demoni

-Vezi Matei 8:28 cei doi gadareni (Isus)

-Vezi Fapte 16:16 Sclava cu duh de ghicire (Pavel)

-Vezi Fapte 8:5 Filip

-Vezi Fapte 5:16 Petru şi umbra lui

-Vezi Luca 10:18 Cei 12 ucenici

-Vezi Fapte 19:13 Exorciştii iudei (Fii lui Sceva)

Cine vrei să te aplaude? Cerul sau mass media?

Unde vrei să fie amintit numele tău? Pe posturile de radio, în ziare şi pe internet sau în adunările cereşti lăudat de îngeri, aclamat de arhangheli şi elogiat de Dumnezeu ca Iov?

III. Cum să fi cunoscut

-Orice sportiv, om de afaceri sau muzician nu ajunge cunoscut peste noapte.În spatele prestigiului său, stau ore de muncă, transpiraţie şi antrenament.

-Pentru ca forţele întunericului să-ţi recunoască autoritatea, ai nevoie de timp petrecut cu antrenorul şi maestrul divin.

-E nevoie de experienţe dureroase unde voinţa va trebui frântă şi interiorul modelat.

-E nevoie de eşecuri şi văi adânci ca mai apoi să te poţi bucura de priveliştea de pe vârful munţilor.

-Alegerea de a fi cunoscut în lumea spirituală, necesită perseverenţă şi trecerea testelor aşezate de Dumnezeu, pentru a fi promovat de la nivelul de începător la cel de avansat.

-David şi-a demonstrat dibăcia de războinic prin biruinţele purtate.

-Solomon a început ascendenţa atunci când a cerut lui Dumnezeu înţelepciune.

Nicu Meister

Lumea de astăzi este denumită adesea „societate de consum“. Cea mai mare zbatere a economiilor ţărilor dezvoltate, şi nu numai ale lor, este orientată spre „pieţe de desfacere“. Se caută cu disperare noi teritorii cu oameni care absorb tot mai diversificatele produse ale tot mai numeroşilor producători. Nimic nu rezistă în faţa avalanşei „căutătorilor de comori“, numiţi „consumatori“. Izbucnesc războaie, se destramă prietenii, iau naştere alianţe ciudate numai, şi numai pentru a dobândi acele guri mereu nesătule care să înghită fără saţ tot mai multe produse. Afirma, deunăzi, cineva că în Japonia ar funcţiona un institut cu câteva mii de angajaţi, destinat creării unor noi nevoi de consum ale oamenilor.

Dacă acest nesomn al producătorilor ar conduce la ameliorarea vieţii umane, s-ar justifica întrucâtva zbaterea lor. Dimpotrivă, cu cât avansăm mai mult în civilizaţia denumită adesea „postmodernă“, cu atât avem parte de mai mult stres, nemulţumire sufletească, sinucideri etc. Înmulţirea închisorilor, a clinicilor de psihiatrie, a cabinetelor de consiliere şi a celor asemenea lor arată unde poate duce o lume dominată excesiv de nevoia de consum.

Cu toate că, în general, se recunoaşte nocivitatea multora dintre bunurile de consum către care alergăm cu atâta nesaţ, trebuie să admitem şi faptul că, astăzi, viaţa obişnuită a omului nu mai poate fi concepută fără ele. Telefonul mobil sau televizorul, să amintim doar două obiecte omniprezente, fac parte din viaţa de zi cu zi. Pe de o parte, se admite nocivitatea multora dintre aceste bunuri, iar pe de altă parte se recunoaşte imposibilitatea unei vieţi normale fără ele. Răspunsul la această dilemă nu-l poate da, credem noi, decât dimensiunea ascezei.

Părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei (Dumnezeu să-l odihnească în pace, că mult bine a făcut multora, în pofida unor scrieri ale sale care se cer încă lămurite) spunea că nevoia de icoană a omului contemporan se naşte tocmai din omniprezenţa imaginilor televizate, tipărite sau chiar reale, pe stradă, în care domină pornografia. Nu fără motiv, lumea creştină occidentală, care nu are în tradiţia ei adevărata icoană, cea bizantină, recurge tot mai des la aceasta. În acelaşi sens, muzica bizantină constituie un răspuns la zgomotul dezlănţuit al muzicii moderne de tot felul care aduce atât dezechilibru sufletesc în viaţa multora.

Icoana şi muzica bizantină constituie latura imagistică şi sonoră a ascezei. Am amintit de acestea două căci, mi se pare, prin ele omul se poate desprinde mai uşor de lumea imaginilor şi zgomotelor provocatoare de mii de patimi şi păcate.

Există, apoi, asceza ca post, rugăciune, filantropie, suferinţă. La auzul acestor cuvinte, oamenii de astăzi, în majoritate, întorc spatele. Doar filantropia, văzută ca asistenţă socială, voluntariat şi luptă împotriva inegalităţilor este, în general, acceptată. Din ceea ce-mi prisoseşte dau şi celui în nevoie. E un lucru bun, dar nu face parte din asceză, din „banii văduvei din Evanghelie“. Postul (ca purificare a omului în întregul său psihosomatic), rugăciunea (ca depăşire a egocentrismului prin legătura cu Dumnezeu) şi acceptarea suferinţei (ca mijloc de exorcizare a răului din om şi din lume) alcătuiesc taina ascezei, ca răspuns personal şi comunitar la „consumismul“ contemporan.

Văzând situaţia în care se află societatea contemporană, ne întrebăm cum de lumea nu dispare în hăul, în nefiinţa din care a fost adusă la fiinţă. Prin mila lui Dumnezeu, n-au dispărut din omenire cele „7.000 de suflete care nu şi-au plecat genunchii în faţa lui Baal“ (III Regi 19, 18). Sunt încă multe familii în România, şi în alte părţi, în care tatăl, mama şi pruncii lor formează „biserica cea mică de acasă“. Aici, postul, rugăciunea, milostenia, fidelitatea conjugală etc. sunt realităţi fără de care nu se concepe viaţa. Miile de tineri şi tinere care au luat drumul mănăstirii constituie o altă cohortă a plăcuţilor lui Dumnezeu, prin care se exorcizează puterea întunericului din lume. Există, de asemenea, oameni de ştiinţă, politicieni, oameni de afaceri, pentru care cercetarea ştiinţifică, puterea şi banul sunt mijloace puse în slujba binelui comun, în slujba lui Dumnezeu. Membrii familiilor creştine, vieţuitorii mănăstirilor şi creştinii angajaţi în viaţa academică, politică sau economică formează „aluatul care dospeşte toată frământătura“ (I Cor. 5, 6). Prin dimensiunea ascetică a vieţii lor, umanitatea îşi găseşte echilibrul interior, iar „societatea de consum“ nu are forţa necesară de a domina totul în lumea de astăzi.

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Preluat din Ziarul Lumina, luni, 15 noiembrie 2009

Mare binecuvântare pentru oraşul nostru să se numere, întamplător, printre oraşele reprezentative ale ţării (Timişoara, Arad, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Deva, Sibiu, Bucureşti, Constanţa) care l-au invitat pe autorul unui cutremurător jurnal de convertire la Ortodoxie, elveţianul Klaus Kenneth, aflat pentru prima dată în România deşi a străbătut în lung şi în lat globul pământesc. Pentru Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi din Orăştie, organizarea în timp record, de doar două zile, a acestei întâlniri dintre autor şi orăştieni, a fost o probă de foc. Prezenţa în număr considerabil în Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, sâmbătă, 31 octombrie, începând cu orele 17, atestă încă o dată că Orăştia simte şi voieşte astfel de oaze duhovniceşti.

Klaus Kennet, în vârstă de 64 de ani, a pribegit patru decenii pe toate continentele, a suferit şi trăit experienţe limită, chinuit de părinţi, însingurat de societate, şi cu toate acestea a pornit în căutarea Dumnezeului adevărat. Fire căutoare nu s-a odihnit până nu şi-a umplut golul sufletesc. Trecând prin meditaţie transcedentală, spiritism, islamism, budhism, hinduism, pelegrinând nestăvilit şi întâlnind pe Maica Tereza din Calcutta realizează că drumul cel mai greu de făcut pentru a afla Adevărul este de 30 de cm nu de milioane de kilometri: drumul de la minte la inimă. Peste ani avea să-L cunoască pe Dumnezeu în iubirea jertfelnică şi cuvântul Cuviosului Sofronie Saharov de la Mănăstirea Essex-Anglia, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.  De atunci mărturiseşte că nu mai simte teamă, viaţa lui s-a schimbat radical. Naturaleţea cu care ne-a vorbit timp de două ceasuri grăieşte despre starea interioară zugrăvită în faţa celor prezenţi prin exclamarea: “Sunt cel mai fericit om de pe pământ!” Şi aceasta pentru că reuşeşte prin rugăciune şi discernământ să intuiască intervenţia lui Dumnezeu în toate îmtâmplările şi în lucrurile mărunte, pentru mulţi nesemnificative. Celor ca el, după cuvântul Părintelui Rafail Noica, puterea de a fi într-atât de fericit ziua este compensată de plânsul nopţii, plânsul duhovnicesc al pocăinţei. Nu înainte de a se despărţi de orăşelul nostru, a răspuns afirmativ invitaţiei de a reveni prin mărturisitor cuvânt anul viitor, în luna mai.

Jurnalul convertirii sale, intitulat “Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului” se distribuie prin  intermediul L.T.C.O.R. Orăştie începând cu acest eveniment la care a fost lansat.

prof. Alexandru Oltean, coordonator LTCOR Orăştie

Cuvântarea de la Cluj o puteti vedea aici.

Doi sunt mitropoliţi, doi sunt preoţi, doi sunt călugări şi unul e ţăran. În aceşti sfinţi e întruchipată întreaga Biserică ortodoxă ardeleană, cu ceata ierarhilor şi clericilor ei, cu ceata călugărilor şi pustnicilor ei şi cu mulţimea credincioşilor ei. În predica din Catedrala din Alba-Iulia, cu ocazia canonizării lor, din anul 1955, ieromonahul Nicolae Mladin spunea că „ei nu reprezintă numai câteva vrednicii personale, crescute cine ştie cum, ca din întâmplare în sânul Bisericii noastre, ei sunt mărturisitori izolaţi ai unei credinţe pur personale, ci ei sunt piscuri de sfinţenie sprijinită pe umerii uriaşi ai credinţei Bisericii întregi, sunt valuri de lumină din marea tălăzuire a valurilor de credinţă ce au umplut veacurile zbuciumate ale istoriei credincioşilor români din Ardeal“. Ridicaţi din popor şi legaţi de popor, legaţi de Biserica strămoşească, în ei a prins grai vrerea întregii Biserici şi a luptat vrerea tuturor credincioşilor, vrerea poporului întreg. Ei sunt sfinţii mărturisitori în care s-a întruchipat mărturisirea Bisericii însăşi, mărturisirea poporului drept-credincios. Ei sunt sfinţi reprezentativi ai Ortodoxiei ardelene, ai sufletului ortodox român din Ardeal.

Ascultaţi fragment din SLUJA SFINTILOR MARTURISITORI ARDELENI 21 octombrie 2009

„O biruinţă a satului asupra împăratului“

După momentul nefericit din 1701 din Transilvania şi neîndeplinirea promisiunilor făcute în cele două diplome ale împăratului Leopold I, clerul şi poporul român de aici a rămas în starea nefericită de până atunci, toleraţi şi lipsiţi de drepturi în propria ţară. Dându-şi seama că cele promise nu sunt decât vorbe amăgitoare şi că sunt ameninţaţi să-şi piardă „legea“ strămoşească, la scurt timp după instalarea lui Atanasie Anghel ca episcop unit, a început lupta pentru apărarea Ortodoxiei. Această luptă a durat ani de-a rândul, fiind purtată cu mult curaj şi stăruinţă de preoţii şi credincioşii ei deopotrivă, ei înfruntând bătăi, închisoare şi chiar moarte mucenicească. Astfel, deşi erau majoritari, românii ortodocşi de aici nu aveau nici un drept sau privilegiu, iar credinţa ortodoxă nu era receptă.

Mişcarea românească din 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă. Această luptă pentru apărarea Ortodoxiei reprezintă o biruinţă desăvârşită asupra celor care voiau să-i înstrăineze de legea srămoşească, fiind, după cuvântul istoricului Ioan Lupaş, „o biruinţă a satului asupra împăratului“.

Originar din Bosnia, l-a chemat Nicolae Sarai-Turcia (Cojocaru) şi, după propria sa mărturisire, în 1744 avea 30 de ani. Unii cercetători susţin că era de neam sârb, iar alţii susţin o ipoteză de altfel acceptabilă, că era român. A fost tuns în monahism în Mănăstirea „Sfântul Sava“ de către Patriarhul Ierusalimului, în 1738, primind numele de Visarion. Ajunge în Athos, iar apoi se întoarce în Serbia. Potrivit declaraţiei pe care o face la interogatoriul de la Sibiu din 27 aprilie 1744, a plecat de la Mănăstirea Pakra cu un paşaport eliberat de mitropolitul Carloviţului Arsenie Ioanovici Şacabent.

„Prin cuvinte scurte, dar spăimântătoare… ştiu să bage în fiori pe miriadele de oameni“

În ianuarie 1744, venind în Banat, iar apoi în Transilvania, începe lupta pentru apărarea Ortodoxiei. Sfântul Visarion şi-a început propovăduirea în Lipova. Pe colina de la marginea oraşului ridică o cruce de lemn ce se păstrează şi astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii istorice din oraş. Lângă cruce a apărut un izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea „Izvorul Sfântului“. Din Banat a pornit în Transilvania spre Mărginimea Sibiului. Pretutindeni era întâmpinat de mii de credincioşi, se trăgeau clopotele bisericilor în satele prin care trecea. Prin cuvintele sale a mobilizat mulţimile, arătându-le că prin unire li se schimbă credinţa, îndemnând pe credincioşi să alunge preoţii uniţi şi să păstreze rânduielile ortodoxe. Efectul predicilor sale a fost uluitor. George Bariţiu în istoria Transilvaniei remarcă că „el însă nici nu simţea trebuinţa de a întinde vorbă multă şi a ţinea prelegeri de dogmatică, precum făceau iezuiţii. Prin cuvinte scurte, dar spăimântătoare… ştiu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru, aţi vândut sufletele voastre; dezlegarea morţilor voştri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni şi sărindare le-aţi plătit cu totul în deşert la popi nelegiuţi, la popi nepopi; baptismul (Botezul) pruncilor voştri, neleguit; de aceştia îl doare pe el mai mult“. În Mărginimea Sibiului, Sfântul Visarion a reuşit să întărească în credinţa cea dreaptă pe credincioşi de aici, care au devenit mai apoi cei mai înflăcăraţi apărători ai Ortodoxiei. În drum spre Sibiu a fost prins, interogat şi întemniţat.

Încarcerat în groaznica temniţă de la Kufstein

La întrebările legate cu privire la predica sa împotriva uniaţiei, a refuzat să răspundă. Din Sibiu a fost trimis la închisoarea din Deva, apoi la Timişoara, Osiek şi Raab, iar apoi în fioroasa temniţă de la Kufstein, unde se crede că a şi murit ca sfânt mărturisitor. Arestarea lui Visarion nu a avut drept urmare liniştirea şi potolirea spiritelor exaltate de predica Sfântului. Abia acum începe adevărata convulsiune, adevărata revoluţie, care umple de profundă îngrijorare cercurile politice şi bisericeşti germano-maghiare din Viena şi Ardeal. Silviu Dragomir spune că „revoluţia declanşată de Visarion deschide seria revoluţiilor naţional-bisericeşti, ce vor mistui pacea şi liniştea stăpânitorilor Ardealului românesc, de-a lungul întregului secol al XVIII-lea“. Succesul extraordinar al predicii lui Visarion inspiră acţiunile entuziaste ale neînfricaţilor preoţi Cosma din Deal, Ion din Răchită, Oprea din Sălişte, a lui Ioan din Galeş şi Ioan din Aciliu, a călugărilor Nicodim şi Sofronie, a strălucitului vizionar ţăranul martir Oprea Miclăuş şi a altor zeci şi sute de preoţi, călugări, ţărani care, la fel ca în epoca persecuţiilor primare, au îndurat, cu curajul sfinţilor şi martirilor, loviri, bătăi, schingiuiri, temniţă, moarte, pentru Ortodoxia lor străbună, pe care au refuzat să o abjure. Cărturarul unit Samuil Micu Klein, referindu-se la trecerea lui Visarion prin Transilvania „căruia îi ieşise vestea că e sfânt“, scrie că „acesta tare au înfricoşat pe români de către unire… destul că oamenii din margine au rămas jumătăţiţi în credinţă şi după paisprezece ani, cu totul s-au făcut neuniţi“.

Zelosul ţăran Oprea Miclăuş, trimis la Curtea Imperială din Viena

Lupta începută de Visarion Sarai a fost continuată cu dârzenie de numeroşi preoţi şi credincioşi îndeosebi din Mărginimea Sibiului. Timp de patru ani au fost arestaţi în primăvara anului 1745 trei ţărani, Dănilă Milea, Stan Borcea şi Dumitru Şteflea din Sălişte – Sibiu pentru alungarea preoţilor uniţi.

În aceste împrejurări, în toamna anului 1748, săliştenii trimit ca delegat al lor la Viena pe consăteanul Oprea Miclăuş, pentru a prezenta un memoriu. Ţăranul Nicolae Oprea Miclăuş s-a dovedit un zelos şi neînfricat luptător pentru apărarea Ortodoxiei, după cum se poate vedea din mărturiile scrise păstrate de dregătoriile acelor vremi. Cel puţin de trei ori a ajuns să bată la porţile împărătesei Maria Tereza şi ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva silniciilor şi cerând libertate pentru credinţa strămoşească. Cel dintâi drum la Viena l-a făcut în luna octombrie a anului 1748, când a fost însoţit de un alt apărător, Ioan Oancea din Făgăraş. După ce au prezentat Curţii memoriul, li s-a pus în vedere să se întoarcă acasă, cu promisiuni că doleanţele lor vor fi soluţionate de Guvernul transilvănean. Reîntorşi acasă, au informat pe credincioşi că cererea lor a fost rezolvată favorabil, acordându-se libertate credinţei ortodoxe. Astfel, în preajma Crăciunului anului 1748, aproximativ o sută de ţărani s-au prezentat la guvernatorul Transilvaniei ce se afla la Sibiu, cerându-i să publice hotărârea împărătesei. Răspunsul acestuia s-a amânat o săptămână, dar atunci au fost arestaţi Ioan Oancea şi un ţăran, Oprea Miclăuş.

Preotul Moise Măcinic din Sibiel, închis pentru că a fost hirotonit în Ţara Românească

După ce mai mulţi preoţi şi credincioşi au redactat un memoriu, au fost însărcinaţi să îl ducă Curţii de la Viena Oprea Miclăuş cu preotul Moise Măcinic din Sibiel. Era a treia oară pentru Oprea sosirea la Viena. Amîndoi au fost primiţi în audienţă de împărăteasa Maria Tereza şi de cancelarul Kaunitz. Se cunosc răspunsurile date interogatoriului luat la data de 14 aprilie 1752. Din acesta reies şi câteva interesante date biografice ale preotului Moise Măcinic. Acesta mărturisea că a fost hirotonit la Bucureşti de mitropolitul Neofit Cretanul, a fost preot la Sibiel şi închis 17 luni la Sibiu pentru simplul motiv că a fost hirotonit în Ţara Românească. În urma memoriului înaintat lui Brovne, guvernatorul Transilvaniei l-a eliberat din temniţă cu condiţia să se lase de slujba preoţească şi să se hrănească din munca câmpului ca un simplu ţăran.

În loc să li se dea un răspuns la memoriul pe care-l înaintaseră Curţii de la Viena, Oprea şi preotul Moise, trimişii clerului şi credincioşilor din Mărginimea Sibiului au fost arestaţi şi aruncaţi în temniţa de la Kufstein. Nu se ştie nimic despre sfârşitul celor doi mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti. În anul 1756, Curtea imperială din Viena sesiza autorităţile din Transilvania că un deţinut a evadat. Nu se cunoaşte care dintre cei doi a reuşit să fugă. Cert este faptul că nici unul nu a ajuns acasă. În data de 24 iulie 1784 soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif al II-lea, pentru eliberarea lui, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în fioroasa temniţă, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însă cununile muceniciei şi ale împărăţiei lui Dumnezeu. Despre moartea mucenicească ne relatează şi cronica în versuri intitulată „Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului (Prislop)“: „Şi pre câte trei din Viena i-au inchis şi acolo viaţa lor s-a stins“.

Răscoala împotriva uniaţiei şi a iobăgiei

Constatând că toate încercările şi memoriile rămân fără rezultat, credincioşii ortodocşi au ales ultima cale în vederea dobândirii libertăţii religioase, şi anume răscoala împotriva uniaţiei şi a iobăgiei. Ea o fost condusă de ieromonahul Sofronie din satul Cioara, azi Săliştea, judeţul Alba. Cronicile spun că „o ţăr de schit în mijlocul codrului, cam la un mil de satul Cioara, şi-a durat călugărul Sofronie, locuind acolo şi rugându-Se lui Dumnezeu pentru sufletul lui; şi avea mai apoi pe lângă sine vreo tri, patru copilaşi la învăţătură“. Sofronie se trăgea dintr-o familie preoţească din sat, primind la botez numele de Stan, a fost preot de mir în sarul său, apoi s-a călugărit, se pare, la Cozia.

După ce autorităţile i-au distrus schitul, a început lupta împotriva uniaţiei, îndemnând pe credincioşi să alunge preoţii uniţi şi să declare că vor sta „sub porunca Bisericii din Ierusalim“. În anul 1759 a pornit la acţiune deschisă, fiind susţinut de protopopul Mărginimii Ioan din Sălişte şi vorbind poporului la adunarea de la Apold. A fost arestat în prima fază şi închis la Bobâlna, dar eliberat de 600 de ţărani conduşi de prietenul şi colaboratorul său, protopopul Ioan din Sălişte, iar apoi în urma propovăduirii sale în Apuseni închis la Abrud, dar eliberat de către autorităţi de teama unei răzvrătiri a moţilor.

Sofronie era împotriva acţiunilor de violenţă, ştiind că prin stăruinţa paşnică, fără excese, pentru drepturile fireşti, va putea mai uşor asigura biruinţa, în acea stare de lucruri. De aceea, el s-a adresat la 2 august 1760 autorităţilor din Sibiu, propunând soluţionarea paşnică a problemei prin eliberarea celor aruncaţi în suferinţă şi a preoţilor ortodocşi închişi, restituirea bisericilor şi asigurând că atunci va fi pace. Era cerinţa unui luptător pentru credinţă, care se numea pe sine cu multă demnitate „eu, călugărul Sofronie“ fiind ascultat în toată ţara ardelenească. Tot în acel an, în urma unui „sinod“ convocat la Zlatna, ţăranii răsculaţi au intrat în Blaj, încât episcopul unit Petru Pavel Aron a fost silit să se refugieze la Sibiu.

„Mulţimile de creştini şi preoţii lor rămăseseră singurii apărători ai credinţei“

Mişcarea s-a extins cu repeziciune în toată Transilvania, ajungând până la Sătmar şi Maramureş. Din cauza acestei mişcări, împărăteasa Maria Tereza şi autorităţile din Ardeal au fost nevoite, aşa cum remarcă părintele prof. dr. Mircea Păcurariu, „să bată în retragere. La 20 octombrie 1760, împărăteasa înştiinţa, pentru prima dată, că va numi o comisie care să cerceteze plângerile românilor, iar cei arestaţi pentru credinţă vor fi eliberaţi.“

Prin conţinutul hotărârilor luate, „sinodul“ de la Alba Iulia poate fi considerat punctul culminant al răscoalei lui Sofronie şi unul din marile fapte istorico-bisericeşti din secolul al XVIII-lea.

În astfel de condiţii, împărăteasa Maria Tereza trimite în Ardeal pe generalul Nicolaus Adolf baron Buccow, unităţi de cavalerie şi infanterie, dar şi un episcop sârb din Buda, Dionisie Novacovici, care s-a stabilit în Răşinari – Sibiu. Pe lângă contribuţia sa preţioasă de a fi forţat stăpânirea să trimită în Ardeal un episcop ortodox, ieromonahul Sofronie de la Cioara a mai făcut un lucru de mare preţ. El a pus în cumpănă pentru prima dată, cum spune profesorul Silviu Dragomir, „conştiinţa forţei proprii a poporului român din Ardeal“ şi a dus cauza Bisericii sale la izbândă desăvârşită.

Gheorghe Ciuhandu spunea că „în Ardeal mai mult ca oriunde printre români, în Ardealul despoiat de ierarhia ortodoxă superioară, mulţimile de creştini şi preoţii lor de sate rămăseseră singurii apărători ai credinţei ortodoxe, în curs de 60 de ani, până la sosirea, în 1761, a episcopului ortodox Dionisie Novacovici, încredinţat cu păstorirea sufletească a Ardealului“.

ASCULTAŢI TROPARUL SFINŢILOR MĂRTURISITORI ARDELENI !

„Ostaşi ai lui Hristos“

În acest răstimp de 60 de ani, creştinii din Ardeal au dat o serie întreagă de martiri, după chip şi lege, pentru cinstea şi apărarea Ortodoxiei. Ardealul a avut „ostaşi ai lui Hristos“ care aşa cum spune cântarea „au lepădat frica împăraţilor şi a tiranilor şi cu bună îndrăzneală bărbăteşte L-au mărturisit pe El Dumnezeu şi Împărat al nostru“.

Jertfa acestor mucenici de la temniţa Kufstein: ieromonahul Visarion, preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, credinciosul ţăran Oprea Miclăuş din Sălişte, ca şi lupta neînfricată dusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara şi de preoţii Cosma din Deal, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana, Ioan din Sălişte, Ioan Piuariu din Sadu, de preotesele din satele Tilişca, Deal şi Poiana Sibiului, de credincioşii ţărani Ioan Oancea din Făgăraş, Constantin Petric din Jina, Tănase Todoran din Bichigiu şi de numeroşi alţi preoţi şi credincioşi, bărbaţi, femei, copii, ucişi sau morţi în urma suferinţelor îndurate, întemniţaţi, maltrataţi, bătuţi, alungaţi din satele lor, constituie una din cele mai înălţătoare momente din trecutul Bisericii strămoşeşti.

O solemnă canonizare

Cuviosul Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, împreună cu mucenicul Oprea Miclăuş, au fost canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii noastre, hotărârea luându-se în şedinţa solemnă a Sfântului Sinod din data de 28 februarie 1950. În acel binecuvântat an 1950, Sfântul Sinod a hotărât ca „smeriţii între ieromonahi Visarion şi Sofronie, care au surpat cu virtutea şi cu pătimirile lor puterea vrăjmaşilor Ortodoxiei şi împreună cu drept-credinciosul creştin Oprea, care a pecetluit cu moartea statornicia lui în credinţa părinţilor noştri, să se numere cu Sfinţii şi să se cinstească după toată pravila ca Sfinţi Mărturisitori şi Mucenici, în tot cuprinsul Bisericii noastre“. Proclamarea solemnă a canonizării lor a avut loc în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, la 21 octombrie 1955.

Ultimii doi din ceata mărturisitorilor ardeleni, preoţii Moise Măcinic şi Ioan din Galeş, au fost canonizaţi de către Sfântul Sinod în anul 1993, alături de alţi sfinţi bineplăcuţi de Dumnezeu.

Anul acesta, cu ocazia manifestărilor şi totodată a unuia dintre hramurile Catedralei din Alba Iulia, au fost aduse spre închinare din Episcopia Tulcii moaştele Sfinţilor Epictet preotul şi Astion tânărul, arătându-se prin aceasta, ca din negura timpului, că pământul românesc, atât din Dobrogea, cât şi din Transilvania a fost udat de sângele martirilor.

Alexandru CHITUŢĂ

Sursa: cotidianul creştin “Lumina” de Miercuri, 21 Octombrie 2009

http://www.ziarullumina.ro/articole;1061;1;29564;0;Sfintii-Marturisitori-din-Ardeal-martiri-ai-dreptei-credinte.html

ASCULTAŢI predica MITROPOLITULUI BARTOLOMEU ANANIA la Sarbatoarea Sfintilor Ardeleni, 21 octombrie  2008 !!!

Troparul Sfintilor Marturisitori Ardeleni cantat de Corul Seminarului Teologic din Alba Iulia in concert la Patriarhie

Tony Anthony este fondator si evanghelist al organizatiei Avanti Ministries, este triplu campion mondial la Kung Fu si un exeplu extrem de graitor al harului lui Dumnezeu. Este autorul cartii “Imblanzirea tigrului”, carte ce a primit titlul de Cartea anului 2005 din partea CBC (Christian Booksellers’ Convention)

Tony Anthony va fi la Hunedoara in data de 20 noiembrie 2009, la Biserica Baptista Maranata, începând cu orele 18.00

Citeşte mai multe despre Tony Anthony AICI

   Oare ce mărturie poate rezista timpului fără a fi afectată şi distorsionată de valurile vremii şi de idiosincraziile epocilor succesive – evident niciuna şi atunci pentru a valida ceva din prezent nu poţi apela decât din slăbiciune şi prostie la mărturiile trecutului – chiar prin absurd autentice fiind, le lipseşte contextul şi felul de a fi, a percepe şi a acţiona al oamenilor de-atunci – când în interior nu există tărie şi limpezime atunci orice cârjă e binevenită, mai ales dacă toţi o folosesc – atunci e ca un drog .

m-am nascut acum mii de ani
dintr-o coasta furata de la El
si de atunci invartim pamantul

El incearca sa refaca un intreg

nu intelege ca nu se mai poate
caci coasta Lui a crescut
iar Eu cu El deja suntem prea mult

Cele zece porunci ale Patronului

1.    Eu sînt Patronul, şeful tău; să nu ai alţi şefi în afară de mine!
2.    Să nu-ţi faci şef cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini ei!
3.    Să nu iei numele şefului tău în deşert!
4.    Adu-ţi aminte de ziua şefului şi măcar sună-l!
5.    Cinsteşte-l pe şeful tău sau pe şefa ta, ca să-ţi fie bine la locul de muncă!
6.    Să nu-ţi ucizi şeful!
7.    Să nu fii desfrînat!*
8.    Să nu furi! **
9.    Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva şefului tău!
10.  Să nu pofteşti nimic din ce este al şefului tău!

*ţie ţi-o trage numai şeful şi nimeni altcineva.
**tu trebuie să trăieşti după principiul „şeful a dat, şeful a luat”.

PS: nemulţumiţii şi-au depus deja cererile de concediu cu plata în natură moartă.

Vezi şi Excesul 14.

PRIMA PARTE:

PARTEA A DOUA:

Isn’t it enough?

O marturie care m-a impresionat!

Maica Domnului si Sf. Închisorilor

Doamne, spre tronul de Județ din Rai,
Fără condei în mâini, fără hârtie,
Îngenunchez cu limpezimi în grai,
Ca să-ți aduc această mărturie.

De câte-am să Te chem să cercetezi,
Ți se va-ncrâncena pe tâmple părul
Și pe alocuri poate n-ai să crezi,
Dar jur că Ți-am adus tot adevărul.

Uite: aici am sânge în pahar,
Sângele meu supt nopțile de stafii
Și dincoace-am adus în buzunar
Unghiile pe care mi le-au smuls de vii.

M-au pus în jug, cu fierul pe grumaz
Și m-au plătit cu răni și cu ocară.
Cu câte palme-am strâns pe-acest obraz,
Aș fi putut să prăvălesc o țară.

Tu, Doamne, i-ai văzut când m-au răpus,
Căci nu puteai să fii în altă parte.
De nu te-aș fi știut acolo sus,
Aș fi băut ca dintr-un vin de moarte.

Acum, eu, cel umil de sub poveri,
Îți las ce numai Ție ți se cade:
Judeca-i Tu pe cei ce până ieri
M-au frânt sub bici și m-au prădat de roade.

Dacă socoți osândă să le dai,
Nu eu le pot plăti cum se cuvine,
Căci fulgerele toate Tu le ai
Și trăsnetele pleacă de la tine.

Tu, care toate știi să le dezlegi,
Îi poți zidi în temnițele grele
Și poți trimite Table noi de Legi
Să le citim pedeapsa de pe ele.

Tu poți scăpa pâraiele din frâu
Să-i pierzi pe toți în volbura cea mare
Și poți aprinde spicele de grâu
Din holda lor, cu pălării de soare.

Dar dacă totuși, Doamne, vei voi
Să curmi obșteasca veacului urgie
Și dacă sus cumva vei iscăli
Pe-un colț de cer o sfântă amnistie,

De-asemenea, Tu singur ai să poți
Să crești aripi imense de iertare,
Ca să-i cuprinzi în umbra lor pe toți
Câți m-au strivit și m-au ținut în fiare.

Inima mea cu sânge pământesc
Nu-i putea nicicum răbda în sine.
Deci, când voi fi în raiul Tău ceresc,
Părinte, iarta-i Tu și pentru mine.

Aici, sub tronul de Județ divin,
Fără condei în mâini, fără hârtie
Eu n-am făcut decât atât: să vin
Și să depun această mărturie.

Apleacă-Te spre ea s-o cercetezi
Căci e curată ca sub floare mărul,
Și pe alocuri poate n-ai s-o crezi,
Dar jur că Ți-am adus tot adevărul.

Tocmai m-am intors de la Brasov. Aceasta e cea de a doua iesire a mea din oras  de anul acesta, ambele fiind la Brasov. Despre prima am scris aici. Atunci am fost un grup de 8 baieti la schi si snowboard. De data aceasta am fost singur. Initial eram mai multi care am dorit sa mergem dar au intervenit anumite probleme la ceialti si am ramas doar eu  singur care sa merg la Brasov. De ce aceasta iesire? Verisoara mea a marturisit, in apa botezului, credinta  in Dumnezeu si n-am dorit sa nu fiu de fata la un asemenea moment. M-am hotarat sa ajung cu o seara inainte acolo.

Drumul pana in Brasov l-am parcurs cu trenul. Extrem de dificil. Acum inteleg si eu de ce fug unii de tren – acum ma numar si eu printre acestia. 9 ore Iasi – Brasov cu acceleratul de Sibiu, prin Tecuci. Am plecat dimineata la ora 10:37 si am ajuns la ora 20:55. Cu 0 intarziere de 47 de minute. Am avut ocazia sa vad Romania de la inaltimea ferestrei de tren: oameni cosind in arsita soarelui, neghina din lanul de grau, cozile de masini de la trecerile la nivel cu calea ferata, poduri din metal de cale ferata sub forma de arce cu zabrele, munti, padure, ape. Ce mai mult mi-a placut un peisaj superb cand am treversat muntii. Nu mai tin minte exact care era localitatea de unde incepea, dar cum mergi spre Brasov cu trenul, dupa ultimul tuner, daca deschizi bine ochii ramai inmarmurit de frumusetea naturii. Trenul trece pe marginea unei vai si coboara muntele. E superba vederea.

Pe drum mi s-a descarcat si telefonul – ascultasem muzica si vorbisem de pe messenger cu cativa prieteni. M-am vazut ajuns in gara mare din Brasov, fara telefon mobil util, fara sa stiu numarul cuiva din Brasov pe deros – nu aveam nici un numar pe cartela, toate erau stocate in memoria telefonului, stiam doar numarul fratelui meu. Am rugat un baiat care coborase si el din tren sa imi imprumute putin telefonul lui sa schimb cartela si sa dau 2 telefoane. A fost amabil, mi-a dat chiar sa sun de la el de pe numarul lui. Am vorbit, si am trimis vorba ca am ajuns in gara, cu intarziere. Am multumit acelui baiat si m-am apucat de asteptat.

Imi vine o idee fulger si anume sa vorbesc totusi direct cu verisoara mea. Ma mai invurt putin pe acolo si apelez din nou la cineva pentru a schimba cartela. Am fost refuzat. Nu m-a deranjat refuzul acelei persoane ci m-a deranjat atitudinea lui de “brasovean” si felul in care m-a refuzat. Astfel o prima impresie despre brasoveni, in aceasta iesire, nu a fost chiar placuta – imi cer scuze fata de toti brasovenii cumsecade.

M-am uitat in stanga, dreapta si am vazut o fata, cu bagaj, care statea si citea in gara. Ma duc si o rog acelasi lucru. S-a aratat a fi foarte amabila – am aflat mai tarziu motivul. Mi-a dat sa sun de pe telefonul ei. Am sunat la fratele meu, am cerut numarul verisoarei mele si apoi am vorbit cu aceasta. Era in autobuz. Intre timp fac cunostinta si cu acesta domnisoara  care mi-a imprumutat telefonul, o chema Rut si era din Hunedoara si nu cred sa fi terminat inca liceul. Mai avea de asteptat trenul doua ore pentru a merge acasa. Intreband-o ce carte citeste – trasesem cu ochiu la ce scria pe acolo si zarisem niste referinte biblice – imi arata cartea si vad ca autorul ei era Traian Dorz – numele cartii nu il mai stiu minte. Ea era de la Oastea Domnului si se intorcea dintr-o tabara. M-am bucurat ca am dat peste cineva care Il cunoste pe Dumnezeu. Vorbind cu ea am observat, cu bucurie si tristete totodata, ca le intrece pe multe din fetele de la noi de la Crestini dupa Evanghelie in a fi sare si lumina. Din discutie mi-am dat seama ca ceea ce ne spune Pavel – ca lui nu ii este rusine de Evanghelia lui Hristos – era adevar si pentru ea. Am intrebat-o daca ar citi Biblia pe tren intr-un compartiment plin cu oameni. S-a uitat mirata la mine, ca si cum nu ar fi inteles intrebarea si a raspuns pe un ton categoric, ce m-a lasat fara replica: “Da! Ce m-ar impiedica sa o citesc?” – Pe drum, inspre Brasov, mergand prin tren, am vazut o alta fata in alt compartiment ce citea din Biblie fara sa se simta stingherita in vreun fel de ceilalti oameni din jurul ei. Acesta a fost motivul intrebarii mele – Am mai vorbit putin cu ea, i-am multumit pentru telefoane, mi-am luat ramas bun de la ea si am plecat framantat de un nou gand.

Ma intrebam mereu unde ma gasesc eu in acest domeniu. Nu cumva, oare, am ajuns sa imi fie rusine de Evanghelia lui Hristos? Il auzisem pe Robert Kramer vorbin vineri seara despre evanghelizare – spunea din trairile lui personale cu Dumnezeu ce l-a determinat sa il marturiseasca deseori atunci cand calatorea cu trenul – iar eu? Eu am stat 5 ore alaturi de un tanar si o doamna fara sa le spun nimic despre Hristos, fara sa ma fi gandit macar ca e de datoria mea ca sa le vorbesc despre Dumnezeu. Apoi inca 4 ore m-am intins in alt compartient deoarece ma plictisisem de discutia care se tot invartea in jurul celorasi puncte. In loc sa indrept eu discutia spre Dumnezeu, am preferat sa plec. Am vazut-o pe acea fata citind Biblia pe tren, iar eu? Eu, in cel mai rau caz, as fi citit-o de pe telefon.

De ce la tot pasul intalnesc atatea impedimente in a le vorbi oamenilor despre Dumnezeu, in a fi un model, in a fi sari si lumina in lumea aceasta? Imi doresc ca Dumnezeu sa aprinda un foc in inima mea, un foc care sa arda puternic pentru El, nu doar sa palpaie. Ma gandesc ca Domnul imi zice si mie acum: “Edi, intoarcete la faptele dintai!”

  Prima atestare documentară a bisericii s-a făcut în anul 1574 cu toate că biserica a existat cu mult timp înainte, însă, în condiţiile istorice date, cea de la început a fost construită din lemn, ca toate bisericile românilor din Ardeal.      Construită în etape, aşa cum se vede azi, de-a lungul a circa trei sute de ani, Biserica din “Drumul Ţării” -numită astfel datorită aşezării ei pe şoseaua dinspre Sebeş spre Deva, a constituit aici, întotdeauna reazemul credinţei strămoşeşti. Turnul zvelt (35 m), încheiat într-o succesiune de o armonie perfectă pe 3 nivele, din ce în ce mai înguste, până la crucea care pare să atingă cerul, este cel dintâi care impresionează privirile. Înălţimea turnului clopotniţă  (renovat, îmbrăcat în cupru, în 2005) echilibrează perfect volumul corpului bisericii, creând o imagine a liniştii celei mai curate. În interior, pictura în frescă, iconostasul baroc şi celelalte piese făurite cu nobilă măiestrie, vin să întregească imaginea.

       Biserica « Adormirea Maicii Domnului » de-a lungul timpului, s-a încadrat vocaţiei culturale locale, fiind la un moment dat, nucleul de bază al învăţământului şi culturii româneşti din Orăştia austro-ungară. Dintre dascălii de aici, îl amintim pe Miron Cristea, cel ce avea să devină primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Până în 1946, aici a fost, timp de secole, sediul Protopopiatului Orăştie, care aronda bisericile ortodoxe de pe raza Scaunului. Unul din ultimii protopopi care au slujit aici a fost Ioan Moţa, preot şi cărturar, cel care a iniţiat ridicarea măreţii catedrale din centrul orasului.

             Alături de biserică, s-a construit o şcoală (după 1849) -unica şcoală românească în epoca dominaţiei străine, şcoala construită şi susţinută de Biserică, cu banii enoriaşilor, fără ajutor de la Stat.

           În prezent fiinţează două coruri: “Armonia”- cor mixt, cu o tradiţie de peste 137 de ani şi “Vlăstarele Orăştiei” -corul de copii creat în 1996, care a devenit unul dintre cele mai bune din Romania pe categoria de vârstă.

           În această biserică începând din anul 1979 şi până în prezent slujesc cu dăruire preoţii iconomi stavrofori Ioan Gaspar si Mihai Todoca.

Programul slujbelor religioase: Duminică (Slujba Utreniei ora 8,45; Sfânta Liturghie ora 10,oo; Vecernie ora 18,oo), miercuri (Rugăciunile dimineţii ora 8,oo; Vecernie ora 18,00), vineri (Rugăciunea dimineţii ora 8,oo; Taina Sfântului Maslu ora 18,oo), sâmbătă (slujba Parastasului ora 12,oo; Vecernie ora 18,oo),

Prof. Claudia Indrei (Grup Şcolar « Nicolaus Olahus » – Orăştie )

 În sfârşit, există şansa să se mai strângă rândurile creştinilor ortodocşi în Orăştie, prin înfiinţarea filialei LTCOR! Sigur, mi se va spune că se putea şi fără o astfel de asociaţie… Ei bine, vedem rezultatele: câte capete, atâtea sensuri. Fiecare înţelege Ortodoxia cum vrea, bazându-se pe prezenţa mai mult sau mai puţin activă a Duhului Sfânt în el. De aceea, la o adică, când tinerii din Orăştie sunt solicitaţi pentru o manifestare creştin-ortodoxă, nu se prezintă. Cred că, trăind şi pe pământ, nu numai în cer, putem să ne folosim de mijloacele omeneşti ce favorizează o coeziune şi o deschidere de căi de comunicare /comuniune între noi, creştinii ortodocşi. Şi prin această asociaţie, sunt convins de asta, putem să devenim mai adunaţi.

Nu se desfiinţează apartenenţa la o parohie. Să nu fie! Din contră: preoţii din întregul Protopopiat Orăştie sunt chemaţi să colaboreze cu toţi creştinii ortodocşi care vor intra în asociaţie. Cred că disiparea, împrăştierea şi refuzul de a sta la o masă şi de a discuta (şi apoi de a face), mi se par cele mai grele păcate pe care pot să le facă oamenii de azi în contextul unei aşa zise globalizări dar care, paradoxal, dezbină prin metodele promovate.

Aşteptăm, deci, pe toţi creştinii ortodocşi la întâlnirile propuse de LTCOR Orăştie spre slava lui Dumnezeu şi spre binele Bisericii noastre!

preot Narcis Terchet (Orăştioara de Jos)

Update – vineri, 17 Iulie 2009: Pentru cei interesati de acest curs, maine dimineata la orele 10:00 va incepe prima sesiune.  De la orele 15:00 va incepe o sesinune pentru lucratorii cu copiii, iar de la ora 16:00 se va continua cu cursul de evanghelizare. Dupa care se va merge in oras pentru a intra in contact cu oamenii.

In seara acesta fratele Robert a prezentat in mare cursul acesta, si ceea ce vom face. Mie personal mi s-a parut a fi extrem de interesant si folositor acest curs. Il recomand. Deci va astept la curs..

Pentru cei care au fost duminica care a trecut la noi la Biserica (Adunarea Crestina dupa Evanghelie Nr.4, Iasi – click aici pentru aflarea locatiei) si sunt interesati de acel curs de evanghelizare, despre care s-a anuntat, tin sa ii informez ca, CURSUL DE EVANGHELIZARE NU MAI INCEPE JOI. Fratele Robert Kramer, cel care va tine cursul, ar fi trebuit sa ajunga miercuri, pentru a incepe cursul joi, dar din anumite motive va ajunge abia vineri. Deci joi nu se face nimic la biserica in legatura cu acest curs. Nimic din ce s-a anunt duminica trecuta. VINERI SEARA, la ora de rugaciune (orele 18:00), VA ANUNTA FRATELE ROBERT KRAMER PROGRAMUL PENTRU ACEST CURS.

Pentru cei care nu stiu inca despre ce este vorba.

Fratele Robert Kramer, de la Misiunea Pacea din Selimbar, urmeaza sa prezinte un curs de evanghelizare la Adunarea CDE nr.4, Iasi.  Vorbeam in seara acesta cu cineva pe messenger si ma intreba detalii despre curs. Va spun la toti ca nu stiu prea multe detalii despre acest curs, deocamdata. Stiu ca va avea o parte teoretica, timp de o ora, si una practica in care se va merge in oras unde se va discuta cu oamenii. Nu va fi genul acela de evanghelizare in care ne adunam toti tinerii din biserica si cantam in oras. Grupe de cate 3-4 persoane vor merge in oras pentru a impartasi evanghelia oamenilor prin diferite metode (din cate am inteles, pentru a intra in discutie cu oamenii, ne vom folosi de niste chestionare). Grupele vor fi conduse de cineva care a mai facut cursul acesta. Vor veni 13 studenti de la Misiunea Pacea totodata. Cursul la dura in jur de o saptamana. Programul nu il stiu deocamdata, voi reveni vineri seara cu un update la acest articol. Deci fiti pe faza . Sunt bineveniti si cei din alte biserici care doresc sa participe!

Navigand pe site-ul Misiunii Pacea am aflat ca o actiune asemanatoare a avut loc in Brasov, in cartierul Valea Cetatii. Cititi aici cateva din marturiile celor ce au participat la acea evanghelizare. Deasemenea gasiti acolo si ceva fotografii pentru a vedea mai bine despre ce e vorba.

Personal abia astept sa inceapa acest curs, cu toate ca sambata si duminica nu voi putea veni. Astept acest curs pentru ca mereu am avut o retinere, o teama de a merge sa vorbesc cu oamenii despre Dumnzeu, de a merge si sa le impartasesc evanghelia. Chiar si fata de colegi sau prieteni, necrestini, am aceasta retinere. Vreau sa trec peste ea, si cred ca acesta e momentul potrivit. Doamne, ai mila de mine!

I-am cerut Domnului sa cresc
In credinta,dragoste si har,
Sa stiu mai mult despre mantuirea Lui
Si sa caut cu zel mai mare fata Lui.

Atunci El m-a-nvatat cum sa ma rog
Iar El,cred eu,mi-a raspuns la rugaciune;
Dar a facut-o astfel incat
Aproape am ajuns la disperare.

Am sperat ca intr-un ceas al harului
El imi va raspunde imediat
Si,prin puterea dragostei Sale,
Sa-mi supuna pacatele si sa-mi dea odihna.

Dar El m-a facut sa simnt din plin
Toate relele ascunse in inma mea
Si a lasat ca puterea furioasa a iadului
Sa-mi atace sufletul din toate partile.

Da,am crezut ca mana Lui
Nu vrea decat sa-mi mareasca chinul,
Sa-mi schimbe toate dorintele,
Sa ma loveasca si sa ma culce la pamant.

“Doamne de ce asa?”,am plans tremurand:
“Ii vei aduce pe viermele tau la moarte?”
“Asa raspund Eu,mi-a raspuns Domnul,
La rugaciunile pentru har si credint.

Necazurile launtrice le folosesc
Pentru a te scapa de eu si mandrie
Si de bucuriile pamantesti,
Pentru ca tu sa cauti totul in Mine”‘

As vrea sa va uitati la aceasta marturie a unui fost preot ortodox, dar sa o faceti cu o inima sincera si deschisa Cuvantului Domnului, fara nici un strop de rautate pentru nimeni si nimic. Cu aceasta ocazie vreau sa subliniez ca nu religia conteaza, si ca Adevarul nu se gaseste in religie ci in Cuvantul lui Dumnezeu care pune pe primul loc credinta inaintea faptelor si dragostea pentru aproapele nostru (dragostea Domnului Isus Hristos) inaintea oricarei porunci. Adevarata credinta este cea in Isus Hristos, deacord? Atunci inseamna ca este doar o singura religie care duce la mantuire si aceasta este credinta sincera si neclintita in Isus Hristos si in orice cuvant al Scripturii. Atunci intrebarea e: Care religie din cele actuale duce la mantuirea sufletului? Raspunsul este simplu: cea care se aproprie cel mai mult de ceea ce scrie in Biblie, cea care crede in mantuirea prin Isus Hristos ci nu prin fapte, cea care raspandeste dragoste, bunatate si milostenia in jur, cea care iti aduce bucuria impartasirii cu Dumnezeu, cea care iti da puterea sa il urmezi pe Domnul in fiecare zi (sa fi asa cum Dumnezeu vrea si-Ti spune a fi, sa incerci sa fi asa cum modelul nostru, Domnul Isus Hristos a fost). Dumnezeu sa ne lumineze si pe aceasta cale, si la acest capitol, Amin? Intreaga marturie este compusa din 5 parti. Vizionare placuta!