Alături de mai mulţi preoţi şi împreună cu Uniunea Conducătorilor Auto, MAI a comemorat, în PMAN, Ziua Internaţională a Victimelor Accidentelor de Circulaţie Rutieră. Interesant, nu? Cei care au organizat evenimentul au încercat să se spele de păcate. Într-o scrisoare anonimă, câţiva colaboratori ai poliţiei rutiere ne-au relatat despre faptul că, zilnic, agenţii de circulaţie iau mită de la şoferi, astfel, tolerând greşelile pe care aceştia le comit la trafic. Este bine ştiut că, în consecinţă, se produc numeroase accidente rutiere. Pe de altă parte, nu înţeleg cum a ajuns să fie printre organizatorii acţiunii de comemorare şi Uniunea Conducătorilor Auto. Personal cred că şi această structură ar trebui să-şi asume o parte din responsabilitatea pentru numărul accidentelor rutiere.

Este cunoscut nivelul corupţiei din cadrul şcolilor auto. De altfel, ZdG a scris despre felul în care sunt comercializate permisele auto şi despre unul dintre instructorii auto, Andrei Voloşciuc, care lua mită, câte 50 de euro, de la elevi, pentru a le facilita eliberarea permiselor auto. Îmi amintesc, organele de forţă au reacţionat după publicarea investigaţiei respective. Însă, în loc să-l ancheteze pe instructorul auto şi pe Vladimir Garştea, şef adjunct al Centrului de Examinare a Conducătorilor Auto şi Înmatricularea Transportului, care a recunoscut că, în instituţia respectivă, se ia mită, anchetatorul CCCEC, Sergiu Doină, a interogat reporterul ZdG, pentru a identifica care sunt sursele care au divulgat informaţia potrivit căreia un permis auto poate fi cumpărat cu ajutorul intermediarilor. Ca să fac şi o precizare, atât instructurul auto, cât şi Vladimir Garştea continuă să activeze în cadrul aceloraşi instituţii.

Astfel, evenimentul care s-a desfăşurat duminică în PMAN pare a fi mai mult o mascaradă a poliţiei rutiere şi a şcolilor auto.

Ideea a mai fost vehiculată, marginal ori în şoaptă, în mediile de informare fără ca sociologilor să le producă insomnii, deşi implicaţiile social-politice tulbură de ceva vreme sănătatea democraţiei. Limbile romanice, inclusiv latina, dezvoltă câmpuri semantice impresionante ale adj. „pervers”, iar cele germanice şi engleza au doar sensurile mai importante: denaturat, vicios, înclinat spre rău, indiciu al configuraţiei spirituale diferite. Dintre semnificaţiile autohtone, interesează în rândurile de faţă doar deturnarea finalităţii liber şi colectiv asumate, pervertirea diabolică a interpretării factologice, falsificarea, inversarea sensului adevărului pentru a servi unui interes politic mascat. Acest tip de perversiune e calul troian al democraţiei, al libertăţii de opţiune.

Pervertirea e posibilă datorită unor stereotipii mentale caracteristice mulţimilor dependente de statul atotputinte, graţie reflexelor conservatoare, fricii de schimbare şi slabei reactivităţi la perceperea realităţii. Se doreşte păstrarea unui statu quo devenit între timp stare de fapt autosuficientă (cf. revoltele periferiei franceze, n. a.). Boala nu e pur românească, dar profesioniştii noştri pot fi socotiţi adevăraţi maeştri ai speculării în propriul interes, mai ales politic. Acum se pregăteşte o nouă campanie electorală, iar consultanţii dezgroapă strategii leniniste verificate, de aceea ar fi binevenită măcar o punere corectă în termeni.

Comunismul a întâmpinat mari rezistenţe din partea „nerecunoscătorului” popor român. Însă după „curăţarea” de „duşmani de clasă”, adică de elită, a ajuns simplă populaţie, entitate gregară la cheremul manipulatorilor de serviciu, fără acces la mijloace de informare: lihnită de foame şi rebegită de frig, trebuia să se sacrifice pentru viitorul de aur al omenirii deoarece numai meleagul românesc, centrum mundi, putea să salveze valorile umanităţii; confiscarea averilor a urmat pildele lui Iisus, de aceea nici reacţia la jefuirea proprietăţii nu a fost una extremă, iar asasinarea, torturarea membrilor marcanţi ai societăţii, neîncrezători în lumina de la răsărit, s-au făcut în numele poporului obidit şi exploatat; deşi bunurile, ustensilele ne erau primitive, industria era măreaţă, iar cârmaciul, genial, deoarece aveam cele mai multe tone de grâu şi oţel pe cap de locuitor…

După o revoluţie sângeroasă, lucrurile au continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: comunismul „e” un sistem nobil, dar a fost prost aplicat, în plus, a mai şi fost întinat de tiran & sinistră; vinovaţi pentru greşelile lor au fost alţii, iar securitatea nu şi-a făcut / nu-şi face decât datoria patriotică, păzindu-ne să nu ne prăpădim ţărişoara.

Văzând că disimularea adevărului despre lovitura de stat ţine, a urmat deturnarea perfidă a neaoşei democraţii „originale”, iar exacerbarea făţarnică a instinctului conservator al maselor s-a făcut prin sloganuri populiste în mass-media. Libere. Apoi, efectul neaşteptat de eficient al vectorilor a trebuit camuflat, iar caracterul pervers soft-ificat. Râdea de noi lumea. Neobişnuită cu critici aduse pe faţă „noilor” conducători, populaţia s-a  temut / speriat atât de tare de destabilizare, de rege, de moşieri, de restitutio in integrum, încât a trecut la acţiuni „hotărâte” în apărarea idolilor prin mişcări de stradă bine regizate: „Ce au, maică, cu Iliescu săracu’, el se luptă pentru noi şi ai lui Coposu îi bagă sula în coaste!”. Binecunoscut tovarăşilor de drum din cursul „Maskirovka” (cf. Emil Constantinescu), efectul pervers a adus deplin succes în alegerile din Dumunica Orbului şi următoarele, în evenimentele din 13-14 iunie, în mineriade repetate până la compromiterea imaginii de naţie europeană, guvernabilă. Mascaradele au venit pe fondul experienţei politice naive, a noastră şi a hoardelor de ortaci, pregătite din vreme ca batalioane de asalt şi gărzi pretoriene pentru călcarea în bocanci a firavei opoziţii.

Surprinşi asupra faptului de către Europa civilizată, uzurpatorii puterii au amânat aclamarea învingătorului propriului popor, în schimb „specialiştii” au observat punctual că, „dând” în Iliescu, acesta creşte vertiginos în sondaje. Ideea subversivă a devenit prioritate naţională: au apărut ca din senin ştirişti, analişti cu soldă, profeţi ai derizoriului uniţi într-un sistem imund pentru fructificarea perversităţii. Au fost necesari mulţi ani pentru ca, după atenţionarea repetată asupra mârşăveniei, parte a alegătorilor să-şi dea seama că divertişii, caţavencii, cârcotaşii, casandrele năimite etc. aduceau în deceniul trecut voturi celor „beşteliţi”. Însă PR-ul agresiv-negativ cu mari şanse de influenţare a luat locul propagandei ceauşiste, încă în vogă.

Acum lucrurile cad în desuetudine. Nu de tot. Până la descoperirea altor metode, aceiaşi mardeiaşi mediatici, lansatori de fumigene continuă inerţial în stilul consacrat, chiar dacă victimizarea nu mai garantează reuşita. Facem caz de reforme totale, revizuiri capitale, de prostituţie, droguri, cu imagini şocante, ca să nu se vadă sărăcirea agendei publice a puterii; ţinem la foc mic conflictele din justiţie, CFR, educaţie ca să izbucnească doar atunci când servesc interese politicianiste. Legea lustraţiei ar trebui imediat aplicată, dar susţinătorii ştiu bine că nimeni nu se va atinge de cele 70.000 de dosare ale grangurilor, ci doar de plevuşca  delatorilor ordinari. În plus, martirii gulagului, tot mai puţini, mai pot aştepta. Dar crimele s-au prescris. În fapt, gurile păcătoşilor scot în evidenţă dimensiunile tragice ale dezastrului moral provocat de mecanismul diavolesc de înstăpânire pe conştiinţele fraţilor săraci cu duhul.

Sursele efectului pervers sunt pe cale să-şi epuizeze „noutăţile”, eminenţele „roşii” nu mai au inspiraţie, şcoala putiniană nu oferă gratuit asistenţă, iar a serviciilor secrete celebre e scumpă. Doar political correctness e degeaba.

Petru Tomegea

]]> http://danses.wordpress.com/2009/09/16/with-all-due-respect/ Wed, 16 Sep 2009 17:02:51 +0000 danses http://danses.wordpress.com/2009/09/16/with-all-due-respect/

De când mă ştiu, am înghiţit multe mizerii. Şi, niciodată nu am tăcut. Pentru că e vorba de doza aia de demnitate şi respect faţă de tine însuţi, care te face să răspunzi.

Menţionez că nu am fost la Offline 2.0 pentru că nu am putut ajunge la Bucureşti. Dar, mi-a fost de ajuns să citesc articolul postat ieri, de Sorin.

Mărturisesc că nu mai aveam de gând, azi de dimineaţă, să dau un „reply” articolului citit acum câteva ore, scris de „stimabilul”. Îmi păreau suficiente comentariile pe care le postasem în dreptul articolului lui Sorin şi toate sforţările mele pe twitter. Însă, azi de dimineaţă, am avut neplăcuta surpriză să îl găsesc în lista „urmăritorilor” mei pe „domnul” în cauză. Şi nu cred că a apăsat butonul „follow” pentru că era curios de ce şi cum scriu în general, ci poate, pentru că dorea să dea noi lovituri „învăţăceilor” lui Sorin Tudor (recunosc că sunt puţin paranoică, dar, vorba lui Badea, cum să nu fi paranoic într-o societate ca asta?; e necesară o doză normală de paranoia ca să poţi supravieţui). Totuşi, l-am întrebat pe „strategul online”, pe blogul personal, de ce mi-a dat follow. Asta, pentru a ieşi din micul meu colţ de paranoia.

Revenind. Mişelul în cauză şi-a pus în gând că ar fi mai OK să vină la Offline 2.0, să fie întâmpinat de gazdă în „casa” ei cu braţele deschise, să mişune linguşitor de colo până colo după iniţiatorul proiectului, să fie cât se poate de binevoitor şi să nu aibă nici măcar o obiecţie subtilă. Apoi, „tălmăcindu-şi” gândurile a zis că ar fi OK să arunce cu mizerii în noi. Mhm, să nu exagerăm şi să spunem „păreri”.

Concluzia?

„Stimabilul”, considerând că online-ul este cel mai potrivit mediu în care poate să se „exprime”, după ce, cu o zi înainte, fusese linguşitor ca o vulpe vicleană, a dat dovadă de ceea ce se numeşte „laşitate” sau „lovitură pe la spate”. Nu că online-ul nu ar fi un domeniu public. Desigur că, se conturează o concluzie simplă, dar, din păcate, usturătoare şi îngrijorătoare. OK, ţi-ai exprimat o părere. Dar, atâta timp cât nu ai fost în stare să te uiţi în ochii celui/celor pe care îl (îi) ataci, să-ţi spui opiniile, să le argumentezi, atâta timp cât te-ai prefăcut ridicol şi josnic că participi mulţumit la un eveniment de socializare, iar apoi vii, te ascunzi după taste, priveşti monitorul şi spui că totul este o „mascaradă”, înseamnă că ai o problemă ( nu îndrăznesc să spun mai multe) de caracter. Pe scurt, valorile tale sunt pur negative.

Despre păreri…

Cu privire la acestea, am 3 obiecţii:

1. Nu îţi poţi da cu părerea despre culisele unui proiect la care nu ai participat. Eşti in necunoştinţă de cauză. Deci, afirmaţiile tale pot fi foarte uşor puse sub semnul suspiciunii.
2. E foarte uşor să spui că Sorin Tudor a lansat „tevatura” asta numită internship 2.0 pentru a-şi creşte brand-ul personal.  Nu ştii însă cât, CÂT, s-a chinuit omul ăsta să ne înveţe şi cât ne-a bătut la cap (în sens pozitiv) ca să înţelegem cu ce se mănâncă pr-ul online. Nu cred că un om ar fi atât de masochist încât să se chinuie fizic si psihic 9 săptămâni de zile, în ritmul infernal în care a făcut-o, numai pentru a-şi umfla imaginea.
3. Referitor la  „Invataceii lui sunt la fel de nepregatiti sa iasa in lume cu informatie acumulata cum erau si la inceput. Intr-o discutie amicala pe teme de internet si social media ar fi facuti praf de orice account de agentie.” Nu ştiu la ce te aştepţi dumneata. Nu  înţeleg câtă informaţie despre ceea ce înseamnă pr online, crezi că poate acumula un stagiar în 3 săptămâni. Consideri că un om poate deveni brusc  profesionist într-un domeniu? Dacă, într-adevăr consideri astfel, înseamnă că eşti ori foarte optimist, ori nu ştii ce înseamnă profesionalism.

De final.

Poate că alt ecou ar fi avut cuvintele tale, dacă ai fi avut minima decenţă să vorbeşti live despre o „mascaradă” la care, totuşi, ai luat parte.

(sursa foto)

O senso comum toma o ciclo “ereção-ejaculação-detumescência” como o gozo do homem. Nisso também ele está capturado pelo imaginário: trata-se apenas de um processo fisiológico. O gozo não tem nenhuma ligação necessária com isso. A rara experiência tântrica vai além disso e denuncia assim a “mascarada”: é possível que o processo ocorra, sem que haja gozo, ou que haja gozo independentemente desse processo (como atesta o êxtase dos religiosos que, não raro, chegam ao orgasmo em suas orações). Mas então o orgasmo que se convencionou chamar de “gozo” do homem pode ser também fingimento, semblante? Confunde-se mesmo, em nossa língua, gozo com a substância ejaculada, como se este fosse visível. As assim tomadas manifestações do prazer sexual não garantem nada, nem para o homem, nem para a mulher.

Se na conclusão do coito o homem constata o produto de seus testículos espirrado para fora do seu corpo e diz “gozei!”, a mulher pode perguntar “tem certeza?”. O homem que sabe que a mulher não existe e que por isso sabe que está em condição de igualdade com ela pode responder “talvez …”

Precio: 0,79 € – 0,99 $

Download – Descarga

Con “DADOS mascarada” podrás ahorrar mucho tiempo y hacer más sencillas tus partidas de “Vampire: La Mascarada”.
“DADOS mascarada” es una aplicación de dados que permite lanzar de 1 a 30 dados de 10 caras. Además realiza automáticamente el recuento respecto a la dificultad de tirada seleccionada. Con esto, obtendrás instantáneamente el resultado de la tirada (éxito, fallo o fracaso) sin necesidad de hacer el recuento manualmente, lo que nos ahorrara mucho tiempo y hará tus partidas mucho mas fluidas.
Su uso y manejo no podría ser más sencillo. Elige el número de dados que vas a tirar, elige la dificultad de tirada y pulsa el botón de lanzar dados. Como verás en las capturas de pantalla no puede ser mas simple y rápido.
¿A qué esperas? Si te gusta “Vampiro: La mascarada” descarga “DADOS mascarada” y agiliza tus partidas.

With “masqueDICE” you can save much time and make easier your game of “Vampire: The Masquerade”. “MasqueDICE” is given an application to proceed from 1 to 30 of 10 sided dice. Besides automatically makes the count regarding the difficulty of circulation selected. With this, you’ll get instant spin result (success, failure or penalty) without the need to recount manually, which saves us time and make your game much more fluid. Its use and management could not be easier. Choose the number of dice you throw, choose the difficulty of spin and hit the button to roll dice. As you can see in the screenshots can not be more simple and fast. What are you waiting for? If you like “Vampire: The masquerade” download “masqueDICE” and speeds up your game.

Próximamente será lanzada en la App Store la nueva aplicación de Segedum aplicaciones. Se trata de unos dados digitales. Estos dados digitales son de 10 caras y pueden ser lanzados de 1 a 30 en una sola tirada. Además de lanzar estos dados la aplicación hace un conteo de los mismos para determinar la solución de la tirada respecto a las reglas del juego de Rol “Vampiro: La Mascarada”.

Creemos que puede ser muy útil y que agilizará las partidas de este juego.

Într-o lume în care imaginea se vinde bine, vrem să fim furnizori de prestigiu, să lansăm propriul brand. Şi pentru ca inspiaţia divină din noi să se materializeze avem nevoie de materie primă: cutii sidefate cu oglinzi în interior, tuburi colorate, bureţi, flacoane cu forme abstracte, sticluţe, pensule… o nouă industrie “uşoară” care scoate pe bandă rulantă elixirele frumuseţii. Miracolele nu se aşteaptă ci se cumpără şi se administrază cu încredere de câte ori este necesar. În fiecare dimineaţă, de doua ori pe zi, o dată la trei ore… detalii inutile! În noi deja există instinctul pudrării nasului, al arcuirii genelor şi conturării buzelor. Niciodată nu este prea mult sau prea des când vine vorba de un ten perfect.

Am spus perfect? Da, lumea este plină de feţe de ipsos stilizate după ultimul trend, care nu aşteaptă decât desăvârşirea printr-un nou tip de mascara(dă). Conform sondajelor, 25 de femei şi un bărbat din 100 folosesc în medie 15 produse cosmetice zilnic, motivele fiind cât se poate de variate: “fardul îmi maschează imperfecţiunile”, “îmi dă încredere”, “mă întinereşte”, “face parte din tabieturile mele”. În realitate, nu sunt motive ci pretexte pe care le invocă atunci când îşî dau seama că, dacă pudriera nu ar mai avea loc în geantă, ar renunţa la chei sau la orice altceva. Epuizarea fondului de ten este o tragedie, iar golirea sticluţei de lip gloss, o adevărată catastrofă. În astfel de momente critice, preţurile exorbitante din cataloagele cu produse cosmetice sunt adevărate chilipiruri. Niciun preţ nu e prea mare pentru rascumpărarea frumuseţii.

Este deci machiajul frumuseţe îmbuteliată şi ermetizată? Nu! Este doar un sedativ pentru imperfecţiuni care de cele mai multe ori are efecte secundare. Cercetările arată că produsele cosmetice conţin aproximativ 157 de chimicale cu efecte negative asupra organismului. La sfârţitul fiecărui ritual de înfrumuseţare dăm corpului nostru 157 de motive să riposteze cu cancer sau, în cele mai fericite cazuri, cu simple avertismente (alergii, iritaţii). Dar când simţi extazul gasirii nuanţei potrivite de ruj sau fard de pleoape nu mai e loc pentru procese de conştiinţă, nu?

Riscurile sunt evidente dar nimeni nu le ia în seamă. Se va întâmpla altcuiva asta. Între timp, micile dive în formare îşi pot pudra în contunuare pomeţii şi nasul. Oare se aşteaptă ca al treilea strat de fond de ten să le ţină de cald? Sau cred că genele o să le crească dacă le udă cu rimel? Orice, numai să nu le cadă “tencuiala”. De aici până la dependenţa chimică e numai o chestiune de timp, timp în care probabil se va redefini acest termen. Organismul condamnat la degradare are din ce în ce mai multă nevoie de miraculoasele substanţe toxice, aşa că marile companii nu vor întârzia să elaboreze strategii de marketing pentru cremele anti-rid care urmează să fie vândute fetiţelor de 12 ani.

Nu ne rămâne decât o consolare, aceea de a sti că “stupefiantele” care ne hrănesc viciul sunt prafuri de culori pastelate, uneori cu sclipici, care miros a parfum şi se vând în cutii sigilate.

Vendete, orgolii, răzbunări, poliţe… ” alianţa ” ?

Banii au miros! Politic?

REŞIŢA – Repartizarea de către Consiliul Judeţean către primării a banilor pentru echilibrarea bugetelor locale şi a celor pentru susţinerea programelor de dezvoltare locală din şedinţa de miercuri a dat naştere la discuţii, controverse, reproşuri.

Totul a plecat de la faptul că unele primării din judeţ au primit bani puţini sau chiar deloc. Şi, coincidenţă sau nu, răzbunare sau doar politică, nu au prea primit bani multe din primăriile ale căror primari sunt de la PSD sau PNL. Cât despre municipiul Caransebeş, acesta a primit… zero lei.

Dintre celelalte oraşe, cea mai mare sumă a primit-o Reşiţa, 13 miliarde de lei vechi, iar cea mai mică a primit-o Bocşa, cinci miliarde de lei vechi.

În şedinţa forului decizional de miercuri, primul care a luat cuvântul a fost consilierul Nicolae Ştefănescu.

După ce a detaliat toate proiectele care se pot pierde în localităţile Măureni, Turnu Ruieni, Doclin, Teregova, Ştefănescu a adăugat: „Nu e corectă această repartizare, dle preşedinte. Dacă s-a greşit în anii anteriori, nu trebuie să ne răzbunăm pe locuitorii acestui judeţ. Ştiu că nu vă este indiferentă nici o localitate din Caraş-Severin, dar demonstraţi acest lucru“.

Apoi a luat cuvântul consilierul liberal Ioan Cojocariu în a cărui opinie împărţeala banilor făcută de preşedintele CJ, Sorin Frunzăverde, „este adevărat genocid pentru Caransebeş. Avem atâtea proiecte, cum o să le finanţăm? Cred că acordarea a zero lei pentru municipiu e o greşeală pe care o veţi repara“.

După luările de cuvânt, preşedintele CJ a răspuns tututor nedumeririlor legate de împărţirea banilor: „Practica aceasta de a da preferenţial bani nu am instituit-o eu ci voi cei care vorbiţi azi, aici. Nu ştiu cum aveţi şi tăria să mai vorbiţi în condiţiile în care ştiţi cum s-au acordat banii, anii trecuţi, la primăriile PD-L. Mod de repartizare care a înglodat în datorii primăriile pedeliste şi Consiliul Judeţean. La câţi bani au primit unele din administraţiile care nu au primit azi puteau face şi duce la capăt zeci de proiecte. Ca să nu mai vorbesc de Caransebeş care cu banii primiţi de la guvernarea liberală putea construi şi reconstrui oraşul. Distribuirea de azi nu e decât o palidă echilibrare a unor bugete care au avut de suferit în ultimele şase semestre. Să vă aduc aminte domnilor de la PSD şi PNL cum s-au dat banii ani de-a rândul. Repet, această hotărâre nu e altceva decât o palidă echilibrare a unor nedreptăţi făcute în trecut. Tot ce nu se întâmplă azi ţine de trecut“.

Dintre comune, cei mai mulţi bani i-au primit primăriile Pojejena (opt miliarde de lei vechi), Fârliug (7,7 mld. lei vechi), Brebu Nou (6,5 mld de lei vechi) şi Bozovici (6,5 mld de lei vechi). Proiectul de repartizare a sumelor a fost aprobat.

În concluzie, după şedinţa CJ de miercuri, omul simplu poate deduce că, odată cu plata sumelor necesare primăriilor, se plătesc şi unele datorii mai vechi. Şi, chiar dacă această plată e justificată, nu avea oare dreptate Mahatma Gandhi când spunea că „ochi pentru ochi ne-ar duce la o lume de orbi“?
Nina Curiţa
Sursa : www.caon.ro

Primăriile PSD şi PNL vor primii banii înapoi ? Chiar aşa, unde sunt acei bani ?

Ion Mocioalcă: „Respectul ţine de onoare“

Deputatul ne-a vorbit despre coaliţia de guvernare, criza economică şi despre schimbările de funcţii

Jurnal CS: Dle Mocioalcă, sunteţi veteranul parlamentarilor din Caraş-Severin şi cel mai în măsură să ne spuneţi câte ceva despre viitorul coaliţiei PSD-PD-L. Cum funcţionează această alianţă în teritoriu?

I.M.: Viitorul coaliţiei depinde, în mare măsură, de onorabilitatea oamenilor care au realizat-o. Să nu uităm că acest guvern a luat ființă cu scopul precis ca România să facă față crizei economice. Deci este normal ca, în interiorul acestei alianțe, să se ia anumite măsuri și, dacă este cazul, să fie făcute anumite compromisuri. Aceasta este politica. Coaliția are un viitor doar în situația în care deciziile care se iau sunt respectate de toată lumea. Trebuie să recunoaștem însă că, în teritoriu, alianța funcţionează ceva mai greu decât la centru. Iar acest lucru se întâmplă în special din cauza unor lideri locali care nu se supun în totalitate deciziilor conducerilor centrale ale propriilor partide. Această problemă este, pentru început, o problemă internă a celor două partide, până să devină un subiect de discuție în coaliție. Părerea mea este că alianța PSD-PDL poate dura ori foarte puțin, ori foarte mult. Totul depinde de felul în care șefii organizațiilor județene înţeleg să respecte ierarhia de partid și înțelegerile făcute la nivel național.

Jurnal CS: În ultimele zile mocneşte un conflict legat de modul de împărţire a banilor pe localităţi. Primarii PSD sunt nemulţumiţi. Se respectă o oarecare formulă sau împărţirea e una politică?

I.M.: În primul rând, trebuie să admitem că împărțirea banilor nu s-a făcut principial. Cred că este o problemă legată de gestionarea fondurilor, mai exact de faptul că acestea nu s-au alocat în funcție de necesitățile localităţilor. În continuare, contează mai mult culoarea politică a primarului și, de aceea, județul Caraș-Severin este astăzi în stadiul acesta de dezvoltare. Cine suferă de pe urma acestui algoritm politic? Populația, chiar dacă ea nu are nici o vină – oamenii au votat primarul pe care îl considerau cel mai bun pentru localitatea lor, fără să ia în calcul influența politică de care acesta dispune. Recunosc că prima mea pornire ar fi să susțin primarii PSD din județ și să pledez pentru proiectele acestora. Asta așteaptă și ei de la mine. Mai ales că, la sfârşitul anului trecut, când nu au mai fost fonduri la Consiliul Judeţean, au fost retraşi o parte din bani tocmai din conturile primăriilor PSD pentru a acoperi o serie de necesităţi ale întregului judeţ. Am înţeles atunci şi a fost corect, mai ales că am avut promisiunea că acei bani vor fi returnaţi. Lucrurile trebuie privite, însă, altfel acum. Există inclusiv localități cu primari PNL care sunt noduri de circulație și care sunt zone prioritare de dezvoltare, de exemplu Caransebeşul. Dacă investițiile în aceste localități sunt sacrificate pe criterii politice, pierdem foarte mult, pierde tot județul.

Jurnal CS: Criza economică e pe buzele tuturor. În Caraş-Severin se va resimţi la fel de puternic. Cum o să vă onoraţi promisiunile făcute oamenilor din Colegiul dvs? Aţi mai fost în teritoriu? Ce probleme ridică cetăţenii?

I.M.: Problemele pe care oamenii le au acum sunt, evident, de natură economică – salariile, locurile de muncă sau creșterea prețurilor. Acum, politicienii trebuie să înțeleagă faptul că, în cadrul unui județ, nu pot fi dezvoltate doar anumite colegii, iar restul să fie lăsate în paragină. Procesul de dezvoltare trebuie făcut unitar, la nivel regional, dacă dorim să aibă eficiență. Angajamentele pe care mi le-am luat în fața electoratului din colegiul meu vor fi realizate în acest mandat, în următorii patru ani. Toți cei care suntem aleși în județul Caraș-Severin avem o obligație față de electorat. Cei care nu înțeleg acest lucru și care cred că se pot folosi de poziția pe care o au pentru a continua răfuielile politice vor avea de pierdut la următoarele alegeri.

Jurnal CS: În Caraş există o serie de proiecte în derulare. Credeţi că judeţul nostru va ieşi curând din cenuşiul în care zace de atâţia ani? Cenuşiu din care nu a ieşit nici când erau pesediştii la putere…

I.M.: În mod paradoxal, cred că tocmai criza economică pe care România o traversează în acest moment este o mare oportunitate de dezvoltare pentru judeţul nostru, atâta timp cât va fi condus de oameni cu viziune. Investitorii privaţi vor fi mult mai atenţi la oportunităţile de dezvoltare existente în zonele pe care, până acum, le-au considerat neatractive. În plus, administraţiile locale vor face investiţii prin care să atragă la rândul lor alte investiţii private. Vor trebui făcute investiţii prin care să fie atrase către Caraş-Severin locurile de muncă care în acest moment sunt desfiinţate în alte judeţe. Judeţul nostru are puterea de a ieşi din cenuşiul în care zace de atâţia ani, dar cu o singură condiţie, va trebui să fie condus de oameni responsabili, cu viziune şi care au o strategie foarte clară şi coerentă în ceea ce priveşte dezvoltarea întregului judeţ, nu numai a localităţilor în care sunt primarii propriului partid.

Jurnal CS: Cetăţeanul de rând contestă schimbările din funcţii care se tot fac. De ce partidele de guvernare trebuie neaparat să-şi pună oamenii lor în funcţii cheie?

I.M.: În primul rând, consider că trebuie să clarificăm un lucru. Nu cetăţeanul de rând este cel care contestă schimbările din funcţiile de conducere, pentru că interesul său nu este cine conduce instituţia. Interesul cetăţeanului este ca instituţiile publice să funcţioneze eficient şi să îl ajute în rezolvarea problemelor pe care le are. Cei care contestă aceste schimbări sunt reprezentanţi ai partidelor politice, persoane pe care nu cred că doriţi să îi băgaţi în rândul cetăţenilor obişnuiţi. Este normal ca o coaliţie, odată ajunsă la guvernare, să îşi pună proprii oameni la conducerea instituţiilor publice deconcertate. Altfel nu va exista nici o garanţie că politicile pe care acea coaliţie le va stabili la Bucureşti vor fi aplicate ca atare şi în teritoriu. Şi, la numirea conducerii la diverse instituţii, am ales să respectăm un protocol.

Jurnal CS: Aveţi să-i reproşaţi ceva partenerului dvs de coaliţie din Caraş, şefului PD-L Sorin Frunzăverde?

I.M.: Nu cred că reproşurile sunt cele care fac lucrurile să meargă bine, ci alt tip de fapte. Pot însă să spun altceva. Cele două partide care formează coaliţia de guvernare în acest moment au convenit asupra unor înţelegeri la nivel central, iar respectarea acestora, dincolo de eficienţa actului de guvernare, este o problemă de onoare. În respectarea acestor înţelegeri trebuie să fie implicaţi toţi liderii de la nivel judeţean ai celor două partide. Modul în care PD-L Caraş-Severin înţelege să se comporte este, în primul rând, o problemă internă a PD-L şi abia ulterior o problemă a coaliţiei de guvernare. Sper că în cele din urmă domnul Frunzăverde să se dovedească o persoană de onoare.

Jurnal CS: Vă mulţumim.

Nina Curiţa

nina.curita@informmedia.ro

Sursa : www.caon.ro

Mascaradă ! Noi, ai cui suntem, domnilor , că tot n-am aflat… ??? ” Mariaj cu năbădăi… vă doare-n pix şi noi amărâţii, suferim ! Halal guvernare !

15 la 15 … dar.. :

În condiţii de egalitate perfectă, cincisprezece consilieri PD-L, cincisprezece PSD+PNL, un singur vot, cel al preşedintelui CJ, Sorin Frunzăverde (foto stânga), a făcut diferenţa, astfel încât, în cele din urmă, opoziţia a mai contat doar la impresia artistică, deşi unele din argumentele puse pe tapet au fost chiar valabile. Astfel, consilierul PSD Nicolae Ştefănescu (foto dreapta) invoca faptul că „primarii PSD au demarat, în anii trecuţi, o serie de proiecte pe Măsura 3.2.2, vizând modernizarea satului românesc, deci, şi a celui cărăşean, şi au, acum, nevoie de cofinanţare“. Ştefănescu a oferit drept exemplu primăriile Măureni, Turnu Ruieni, Doclin, Teregova, Ciudanoviţa şi Gârnic, care, în total, au în derulare proiecte de ordinul milioanelor de euro. Totodată, el a amintit faptul că, la rectificarea bugetului judeţean din decembrie 2008, „de la aceste primării, care aveau bani pentru contracte angajate ce urmau să se desfăşoare, CJ a luat zece miliarde de lei, cu promisiunea că banii vor fi daţi înapoi“.
Sursa : www.24h-online.ro

Va să zică : Berzasca primeşte 200 000 lei, Naidăşul ( + Lescoviţa ) primeşte 430 000 lei… dar, Fârliugul ia bine mersi 750 000 lei, Bozoviciul 650 000 lei … Socol doar 300 000 lei … în fine, eu nu mă pricep la finanţe, dar ca simplu cetăţean, român de rând, o-mpărţire echitabilă chiar să nu se poată ? Ce vor să-nsemne răbufnirile de orgoliu şi răzbunările pe criterii politice, oare nu Judeţul Caraş-Severin are în cele din urmă de pierdut ? Eu zic că da şi… e păcat ! Cănd se va renunţa la vendete şi ne va interesa DOAR soarta judeţului… ???

Da… ochi pentru ochi şi-o lume de orbi … în acest ritm, ne ducem dracului, CU TOŢII… căci, aceasta nu e alianţă ci, MASCARADĂ ! Tot ce ne rămâne e să ne rugăm : Doamne, ai milăde noi ! Se vor trezi românii să-i taxeze şi pe ăia şi pe hăia… că, vorba aia, noi, ai cui suntem ???

Sibilla

articole preluate de pe surse : www.caon.ro şi www.24h-online.ro

imagini preluate de pe google.ro

Los mejores disfraces infantiles en esta Mascarada (carnaval) de Guanare en Venezuela. Todos los niños, niñas y jovenes lucieros hermosos trajes muy bien realizados. Especialmente las niñas con sus caritas sonrientes lucieron bellas con sus maquillajes. La ternura reino en todos ellos y el cansancio pareciera que no tubiera ninguna importancia.

Las mejores fotos y videos de estos carnavales Mascarada 2009 las puedes ver en http://www.guanare.2ya.com/ . Carozas de adultos e infantiles, comparzas, disfraces, bandas show, payasos. Las fiestas tradicionales y folkloricas con su gente alegre de pueblo no se podran dejar pasar al olvido, siempre estaran en nuestros recuerdos. Disfruta de las galerias fotograficas de paisajes, parques, monumentos turisticos, mujeres bellas y descubriras que existen muchas bellezas naturales que admirar.

Ideología

La Ideología del Sabbat se centra en un simple precepto: se busca la libertad, y la libertad se alcanza por medio de la lealtad. Cada miembro tiene el derecho a hacer lo que le plazca, pero siempre debe tener a la secta por encima de sí mismo. Lo más cercano a una formalización de esto es el Código de Milán, un reunión de las reglas básicas que debería seguir cada Sabbat.

Las dos ideas que siguen en importancia son que o se está con ellos o contra ellos, nadie es neutro, y que al ser el vampirismo un estado superior a la humanidad, los Sabbat deben dejar su humanidad de lado, abrazar a la Bestia y dominar a los humanos como el rebaño que son.

También creen que el poder siempre debe pertenecer al más apto, no a los normalmente incompetentes antiguos, como sucede en la Camarilla, y que nadie debe ser respetado o despreciado por su linaje.

La Gehenna y los Antediluvianos

Los Sabbat creen de forma casi fanática en los mitos de la Estirpe, especialmente en la Gehenna y los Antediluvianos. Creen que su deber es destruir a los Antediluvianos, para prevenir la Gehenna mientras es posible, y así salvar a los Cainitas de su inminente destrucción. En este momento se cree que los dos clanes del Sabbat, los Lasombra y los Tzimisce han logrado destruir a sus fundadores (Realmente los Tzimisces creen haberlo hecho, pero su fundador sigue con vida y del fundador de los Lasombra, hay muchas teorías de su posible “existencia”, debido a extrañas apariciones y sucesos que hacen clara y directa referencia a el). Los demás clanes tratan de seguir sus pasos.

Organización

Aunque posee organización, el Sabbat es caótico, y es más que normal que los miembros hagan lo que les parece de una forma u otra.

Los nombres de los diferentes cargos son referentes a cargos eclesiásticos. Esto es una burla, además de que antes los Lasombra tenían una gran relación con la Iglesia medieval.

La organización depende de las manadas, grupos de vampiros que conviven bajo el mando de un Ducti(el menor cargo existente) y un sacerdote (guía espiritual de la manada). Sin las manadas el Sabbat sería poco más que un montón de vampiros sin líder, ni organización, ni poder. La lealtad dentro de una manada está asegurada por la Vaulderie. Este ritual consite en que cada miembro de la manada pone sangre propia en un cáliz, y luego todos beben de él, formando un Vinculum, una forma menor de Vínculo de Sangre, entre los participantes.

Se suele llamar a las ciudades Archidiócesis, y se la separa en varias Diócesis. Las primeras controladas por un Arzobispo, las otras por un Obispo. Luego siguen los Priscus(sing. Prisci), y los Cardenales.

El máximo líder de la secta es el Regente. Es el vampiro más poderoso de las secta. Hasta ahora solo hubo cuatro regentes, tres Lasombra(incluyendo al actual) y un Tzimisce.

Rituales

Los Sabbat poseen varios Auctoritas Ritae, rituales que deben hacer todas las manadas. Los más comunes son la Vaulderie y los Ritos de Creación. Hay trece en total, y muchos incluyen sacrificios y fuego entre otras cosas.

Durante los Ritos de Creación un grupo de mortales son abrazados, y se los entierra. Lo que logran con esto es que solo logran salir los más fuertes, y normalmente poco o nada de su humanidad sobrevive al proceso

Cada manada posee sus propios rituales, llamados Ignoblis Ritae. Éstos son infinitamente variados. Suelen ser hechos en días específicos o en honor a un suceso o individuo.

La Mano Negra

La Mano Negra es un grupo secreto dentro del Sabbat. Aunque su existencia es conocida dentro del Sabbat, pocos fuera del grupo saben realmente quienes son y que hacen. Lo vástagos de fuera del Sabbat no saben nada de la Mano Negra, ni están seguros de su existencia.

Realmente es una especie de grupo de fuerzas especiales. Se ocupa de debilitar a la Camarilla mediante sabotaje y asesinato selectivo.

En su mayoría los integrantes de la Mano Negra son Assamitas.

Intr-o abordare aparent comoda dar de fapt incomoda, resemnata dupa un lung sir de lupte marunte in capul meu, as spune ca romanii nu ar deplange nimic. Nu ar putea sa apara situatia sau persoana pe care sa o deplanga romanii pentru ca, la fel ca in orice traire, ai nevoie de un exercitiu, in pofida insistentei romanesti pe instinctiv. Instinctivul neantrenat, instinctivul necizelat are cateva zvacniri haotice ca apoi sa denatureze, fie in rutina, fie in isterie. Asadar, ar fi trebuit, la fel ca in multe privinte, sa avem si un antrenament al deplangerii. Antrenament, pe care, evident, nu il avem. Daca ma gandesc la lucruri concrete, asa cum mi-a cerut Dieter, imi vin in minte cateva lucruri care ar fi putut constitui parte din exercitiul deplangerii. Munca intelectualilor romani la Canal, abuzarea intelectualilor romani de catre Securitate, drama exilului intelectualilor romani, sloganul “moarte intelectualilor”. Cu asta as incepe exercitiul, cred ca ar fi ca un exercitiu de respiratie. Un fel de “Memorialul durerii” propriu, bine documentat, facut cu disciplina mersului la sala de sport. O constientizare a dramei acestui popor si mai ales a dramei intelectualitatii lui, drama care continua, in pofida mascaradei democratiei noastre reale si integrarii noastre reale in Uniunea Europeana. Ar trebui sa deplangem soarta celor deposedati, ar trebui sa deplangem soarta oamenilor carora le-au fost luate proprietatile pentru ca in ele sa se mute scursura societatii, ar trebui sa deplangem ca exista oameni ca Vadim, care apar la televizor sustinand drepturile celor care au ocupat casele celor desproprietariti abuziv. Nu incerc sa fiu melodramatica ci aplicata. Chiar cu asta ar trebui sa incepem. Cu absurdul destinului istoriei noastre strict din vina noastra, nicidecum din vina unei forte straine, inexplicabile, haine si nedrepte.

Acum, atat in familia mea cat si in alte familii pe care le iubesc si le respect, se intorc prorpietatile dar aceasta victorie este atat de amara incat preferi sa nu o percepi deloc, preferi sa nu constientizezi ca teoretic se reface identitatea ta pentru ca nu mai ai registrul necesar de a percepe asta. Bunicii au suferit, parintii au suferit si chiar daca tu esti la inceputul vietii, incarcatura acestei drame nedeplanse atat cat ar trebui si nerezolvate in esenta, in chestiunile de principiu, te face sa te misti greoi si sa simti greoi, fara pic de entuziasm. Nu conteaza niste proprietati, nu conteaza niste bani, conteaza ca, de fapt, situatia nu este perceputa la adevarata valoare de catre cei din jur, nu este inteleasa ca lectie suprema de vigilenta necesara atunci cand cineva incalca drepturi elementare ale omului si reguli elementare ale umanitatii. Noi tratam aceasta problema strict administrativ, fara sa ii tratam si implicatiile mult mai adanci decat cele administrative. Iar pentru romani, faptul ca cei desproprietariti isi primesc inapoi proprietatile constituie rezolvarea problemei, aproape ca sunt invidiosi pe cei care le primesc inapoi, revolta fata de intelectuali, fata de nobilime si proprietate exista inca, o sesizez cu diferite ocazii, in fiecare zi. Ne intereseaza mult mai mult povestile de succes facil decat cele de victorie interioara inceputa ereditar si consolidata prin educatie. Ne intereseaza prea putin sau deloc victoriile de principiu. Nu intelegem ca retrocedarile constituie parte din insanatosirea acestei societati.

Dar sa ne referim la lucrurile mici, poate ca de la ele se poate incepe exercitiul necesar al deplangerii unor drame, fie ele nationale, fie ele individuale. Sa luam cazuri care ar trebui sa fie deplanse de catre orice om din aceasta tara, de catre orice categorie sociala, fara exceptie. Imi amintesc doua scene reprezentative pentru societatea noastra. Cand a cazut avionul companiei Tarom la Balotesti, i-a fost luat un interviu extins doctoritei care examinase echipajul de zbor inaintea decolarii, dat fiind ca ea fusese cea care petrecuse cel mai mult timp cu ei inainte ca acestia sa moara. Iar ea a spus ca s-a dus imediat dupa accident langa avion si a vazut maini si picioare aruncate peste tot si s-a gandit ca invidia ei pe frumusetea corpului stewardeselor nu isi mai avea rostul ca, uite, esti frumos dar ajungi imprastiat in bucati, asa ca ce rost isi are frumusetea? Imi mai amintesc, din categoria “refuza sistematic orice contact cu actualitatea romaneasca”, o scena in care un reporter se ducea la mama unei fetite care fusese abuzata sexual de catre tatal ei timp de cincisprezece ani. O intreba direct, ca asa suntem noi, directi, nu va inchipuiti ca lucrurile se fac cu ajutorul unui consilier psihologic: “Stiati ca fiica dumneavoastra a fost batuta si violata de catre tatal ei timp de cincisprezece ani?”. Va jur ca raspunsul mamei a fost urmatorul: “Cu totii avem probleme.” Si a inceput sa spuna, asa cum spun romanii de fiecare data, de cate ori a fost operata. Nu stiu daca ati observat dar romanii se opereaza foarte des. Si nu spun asta intamplator, nu m-a furat peisajul, pierzandu-mi sirul ci dimpotriva. Romanii sunt un popor foarte bolnav, nu cunosc popor care sa se opereze atat de des, popor care sa vorbeasca atat de mult despre operatii si popor care sa aiba atatea farmacii non-stop la care sa fie coada mai tot timpul. Decat sa prevenim sau sa intelegem un simptom, decat sa incercam sa gasim terapii alternative sau sa eliminam sursa disconfortului, preferam solutia rapida a operatiilor si medicamentelor.

Si uite asa ajung la ce deplang romanii. Dupa mine, ei deplang, la nivel national, doua lucruri: starea de sanatate proprie sau a copiilor lor si lipsa de bani pentru a indrepta aiurea starea de sanatate. Important este sa ai bani ca sa stii ca poti sa te tratezi, banii sunt singurul lucru care te desparte de sansa la o viata sanatoasa. Romanii deplang faptul ca nu au bani si deplang in acelasi timp faptul ca altii ii au, cerandu-le totusi acestora care au iar acestia din urma dau bani doar din teama de a nu deplange cu adevarat si in perfecta cunostinta de cauza starea cuiva. E un cerc vicios in care pionii se merita cu prisosinta unii pe altii. Pentru ca se ajunge la mimarea sau exagerarea unor probleme asa incat sa fie garantata scarba celor care le asculta si oferirea de bani fara discernamant, in consecinta. Este echivalentul ridicarii fustelor tigancilor asa incat sa avanseze la coada. Nu vrea nimeni sa intre in detalii, lumea se conformeaza ca sa curme spectacolul dizgratios iar tigancile pe asta si mizeaza.

Tristetea unui om nu poate fi luata in calcul de catre romani, daca cel trist are ceva bani. Nu poti sa fii trist daca ai bani si nu poti sa fii trist daca ai o casa. Iar daca mai esti si sanatos fizic, chiar nu ti se accepta tristetea. Ma refer la cea cat de cat simpla, nici nu ma gandesc la ideea de Weltschmerz, cred ca romanii ti-ar rade in nas daca le-ai spune asa ceva. Lumea este pentru romani un loc care da altora mai mult decat le da lor si de-asta este trista, intr-adevar. Asta deplang romanii.

Ce ar trebui sa li se intample ca sa se trezeasca? Nu am nici cea mai vaga idee. I-am vazut in timp ce li se intamplau de toate si nu am observat cine stie ce tresarire.  Am vazut femei carora le-au murit copiii si care peste cateva saptamani au spus ca prefera sa nu mai discute despre asta ca “li se face rau”, am cunoscut oameni carora am incercat sa le schitez cat se poate de concis o drama a istoriei sau o drama individuala si ei mi-au spus bataind din picior “chiar vrei sa vorbim despre asta?”. Am vazut ca romanilor deplangerea li se pare ceva de prisos, nicidecum din cine stie ce spirit de supravietuitor, din cine stie ce curaj si spirit de aventura ci din egoism feroce si din lenea de a percepe ceva care nu tine de suprafata. Romanii se feresc de tristete ca de cultura si nu intamplator. Nimeni nu poate sa ma contrazica atunci cand spun ca o cultura serioasa aduce cu ea si o tristete serioasa. Cultura nu este un lucru vesel, este un lucru, in mare parte, trist. Oamenii foarte destepti, cu exceptii remarcabile, ce-i drept, au fost tristi. E greu sa fii vesel in clipa in care constientizezi precaritatea conditiei umane si, mai rau de-atat, imbecilitatea ei, incapacitatea ei de a se comporta in concordanta cu aceasta precaritate.

Dar cred ca noua conditia umana ne este straina, nu glumesc. Cred ca noi nu ne mai gandim de foarte mult timp la conditia noastra, la valoarea noastra intr-un intreg si de-aia suntem asa niste pitecantropi tafnosi sau veseli, fara alte nuante in stari. Ne enerveaza cand nu se intampla lucrurile marunte asa cum vrem noi si sarbatorim porceste si hidos atunci cand ele se intampla asa cum vrem noi. Ce deplangere? Cine are timp pentru deplangere? “Viata merge inainte”. “Dumnezeu e mare.” Adica: “nu am chef sa ma gandesc la nimic si sper ca ce e complicat sa rezolve Dumnezeu.”

Ce solutii ar fi pentru zgaltaire? Atata vreme cat pe roman nu il preocupa pozitia lui in cadrul unui intreg, nu exista nici o solutie de zgaltaire. Atata vreme cat romanul nu se raporteaza realmente la lume, la Univers, daca vreti, la cei din jur, nu poate fi zgaltait, el este perfect conservat in stagnarea lui. Este “incremenit in proiect”, cum spune Gabriel Liiceanu atat de bine. Nu il poate atinge nimic iar el crede ca asta este bine, el crede ca asta este victoria absoluta: ca nimic sa nu ajunga la sufletul tau, ca sufletul tau sa se chirceasca si sa se usuce in asemenea hal incat nici macar sa nu mai stii ca-l ai. Sa nu tresari, sa spui la orice discutie care trece de limitele sufocante ale rutinei zilnice: “ma depaseste subiectul”. Sau sa il schimbi deningrandu-l, catalogandu-l drept pueril.

“Viata goala si moarte goala”, asa cum scrie Dieter. Da. Nu am cunoscut nici un popor care sa se fereasca mai bine de dialog, nu am cunoscut nici un popor care sa ia mai puternic in deradere nevoia culturii dialogului. Ne scuzam cu inertia unui popor care a fost privat de una si de alta, neluand in seama un fapt simplu: ca si alte popoare au fost private de una si de alta dar ca au reusit si reusesc sa-si pastreze demnitatea si apetitul, cu-atat mai firesc in mijlocul unor privatiuni, pentru introspectie si cunoastere. Asa cum am mai spus, romanii isi doresc geniile moarte, asa incat sa poata spune un cuvant de lauda despre ele fara ca atitudinea, febra acestor genii sa le mai poata rascoli lor mediocritatea.

Ca sa existe deplangere, trebuie sa existe luciditate iar noua ca popor ne lipseste cu desavarsire aceasta trasatura. Este elementul pe care-l refuzam cu cea mai serioasa obstinatie. Suntem atat de avari, atat de superficiali si atat de inspaimantati sa nu ne pierdem cacatul de agoniseala, fie in termeni financiari, fie in termeni de confort incat nu lasam nimic sa patrunda in sufletul nostru. E prea riscant. Avem nevoie doar de solutii rapide la probleme de suprafata. Si suntem din ce in ce mai nefericiti si mai gri. Nu stiu daca voi auziti oameni razand, eu nu prea. Nu includ aici behaielile abuzive ale cocalarilor. Ala nu e ras, aia e o marcare a teritoriului. Ma refer la ras adevarat. La zambet. Eu nu vad nici zambete, nu aud nici rasete. Vad imbufnare. Si pentru mine este atat de simplu dar nu pot spune niciodata acest adevar fara a fi considerata exagerata: daca nu lasi tot spectrul de stari sa circule prin tine, daca nu lasi spectrul starilor altor fiinte sa circule prin tine, daca nu iti aerisesti astfel instalatia (plecand privirea asupra suferintei altora macar pentru ca aceasta suferinta este o buna solutie de fluidizare a propriului mecanism), te abrutizezi interior si exterior, nemaifiind in stare sa te deschizi niciodata si nemaigasind rostul deschiderii.

Mancam numai cacaturi in cantitati enorme, ne futem mecanic, putin si prost dar insistam sa spunem ca suntem un popor eminamente sexual, nu citim mai nimic dar strangem carti in casa multumindu-ne cu cititul de ziare, nu ne indragostim pentru ca ne e teama ca asta ne-ar putea incurca planurile basite de familie, calatorim cu batul in cur, batjocorind tarile in care mergem, nu suferim pentru nimeni si pentru nimic dar cel mai trist lucru este, cu toate ca nu ne dam seama, ca nu suferim pentru noi, pentru halul in care a ajuns fiecare. Suntem atat de orgoliosi, atat de agitati, atat de departe de orice forma de salvare incat am devenit un fel de fiinte din filmele de groaza, fiinte care s-au adaptat conditiilor dintr-o pestera de sub pamant. Nu e timp pentru suferinta reala si pentru deplangere, pentru compasiune; trebuie doar sa vedem cum facem sa ademenim ceva prada in pestera, ca sa avem ce manca. Ca de iesit din pestera, nu mai avem cum. Suntem ridicoli, nepotriviti in orice context luminos.

Mientras ella blandía el papel con sus manos, Joel se tiro en la cama como cualquier persona habría hecho en su lugar, estaba destrozado, toda la noche anterior, la mañana en el portal y por si fuera poco esa mujer dando vueltas por su casa. Estaba buscando algo y no podía adivinar qué demonios era.

- No puedo creer que no tengas ni un solo espejo en tu casa.
-¿ Qué?  ¿Para qué quieres un maldito espejo ?.
- El espejo es uno de los caminos para saber que dice la nota.
- ¿Uno? Esa nota no hay manera de entenderla.
- Mira Joel, no tienes ni idea de lo que tienes en tu mano, esta nota explica algo de la foto. En mi familia nos enseñaron a leer estas señales, aunque en realidad todo eran notas ficticias, niguna era real como ésta, sé que se puede descifrar pero necesito un espejo.

Joel estiró la mano a su mesita de noche, abrió un cajon que por poco se desploma contra el suelo, metió la mano en el mismo, revolvió todo lo que había y cuando sintió una lámina fina, supo que había dado con el maldito espejo.

- Toma el puñetero espejo y déjame de una puta vez – exclamó entre cansado y colérico.
- Esto que hay en el espejo,¿ este resto blanco ?…
- Mejor no preguntes, no querías un espejo, pues ya lo tienes, asi que a lo tuyo y dejame.

Joel parecía condenado a no dormir, asi que desisitio e intento descansar en un primer termino y dormir después de que a la misteriosa mujer se le acabasen los recursos, asi que se quedó en la cama desplomado, sin hacer el más mínimo de los casos a cualquier movimiento que hiciese ella, pensó, como solo los niños lo hacen, que si no le hacía caso, se cansaría y el problema sería para otro.

La mujer cogio el espejo y colocó la nota en una posición idónea para que el reflejo pudiese ser visto, pero el espejo no le dio coherencia a la nota, había hecho tantas veces eso en casa, con tantas notas, algunas de esas notas precisaban hasta 7 espejos, para poder ser descifradas, pero ella siempre consigo hacerlo, era una de sus mayores habilidades. Es más, su extensa familia le había dado la oficialidad de “espejista”, cada uno de los “nietos” tenía una habilidad que destacaba por encima de las otras y ésta era la suya.

Tras hacer unos movimientos en el espejo que la llevaron a la desesperación, se dio por vencida.

- No consigo descifrarlo.
- Tal vez el espejo no funcione – dijo en tono sarcastico Joel.
- Es una nota distinta a todas con las que he experimentado.
- Tal vez el problema sea el espejo – dijo mientras rebotaba su cabeza contra la almohada.
- Siempre usamos espejos normales – contesto ella en tono seco y distante.
- Tal vez el problema seas tú – Joel no quería ser menos que ella.
- Desde luego, no eres tú la solución – respondió altanera.
- Mira, el espejo está bien, la nota es la que es, si no tienes ni pajolera idea de lo que haces es problema tuyo, déjame ya en paz, intento descansar, ¡intento dormir algo por dios!, ¡que sólo te falta meter el espejo en el puto papel!

Tras un tiempo en silencio debido a la reacción de Joel, ella se levantó cariacontecida y se dirigio a la puerta pausadamente, Joel no tenía la intención de disculparse pero reconoció en el mismo momento que se había equivocado, esa mujer era la única que conocía que podría ayudarle a resolver ese enigmatico mensaje, en el que él mismo estaba muy interesado, pero el día había sido muy largo y el solo quería descansar.

- Adios.
- Adios – contesto Joel.

Espera, quiso decir, pero su boca nisiquiera se entreabrio.

- Sólo te pido una cosa Joel, déjame ver la nota una vez más.

Joel cogio la nota de mala manera y se la dio como queriendo deshacerse de ella.

- Tenias razon.
- ¿En qué?.
- Tenemos que poner el espejo en la nota y no al reves.
- ¿Como?.
- No se refiere a un espejo real, si no a uno en la nota, algo tiene que hacer de espejo. En mi familia han entendido siempre mal la frase que nos hacía mirar en los espejos para descubrir notas, la frase dice asi:

” Encuentra la verdad mirando en un espejo de papel”

- Y ahora entiendo que no es necesario un espejo real, que hay un error de base, pero es que nunca habíamos encontrado una nota real, todas las haciamos nosotros, el espejo está en el papel, mira:

NO|ON KCRÉÉSZ O |OLLO| LO|OL QKUÉÉ BVÉÉSZ

1/4|4/1

- ¿Qué se repite ?, los espejos proyectan las imagenes haciendo que se repitan. Encontrando la repetición encontraremos lo que hace de espejo.
- ¿No me vas a dejar dormir nunca? – dijo Joel sonriendo.
- No – dijo ella sonrosandose.
- No se, hay muchas “O” y muchas “|” , bueno y el 1 y el 4 – dijo Joel interesandose.
- Mira, si vemos lo que se repite, siempre hay una barra en medio, que tambien se repite.
- Si. Es verdad.
- ¡ Ese es nuestro espejo?. Si las quitamos, quitamos el reflejo del espejo, que es lo que no nos deja ver la verdad de la nota. Dame un papel, por favor.
- Toma – dijó Joel cogiendo un sobre de una factura que habia en la mesita.

Ella transcribió la nota al sobre y tacho lo que reflejaba el espejo, que supuso era la barra (|).

“NO KCRÉÉSZ O |OLLO| LO QKUÉÉ BVÉÉSZ

1/4″

- Pero hay una barra que no consiguio quitar, porque no reflejaban nada.

|OLLO|

- Cuando algo tiene un espejo delante de otro se duplica la imagen – apuntó Joel.
- Eso parece lógico, la palabra esta entre dos espejos, pero cual proyecta cual, pueden ser dos silabas OL o LO.
- No lo se, la experta eres tú.
- Veamos que dos versiones tenemos.

“NO KCRÉÉSZ O LO LO QKUÉÉ BVÉÉSZ

1/4″

- No parece lógico que se repitan dos silabas tan seguidas.
- ¿ Y en todo esto que parece lógico ?.

“NO KCRÉÉSZ O OL LO QKUÉÉ BVÉÉSZ

1/4″

- Tampoco me dice nada – dijo ella sin dejar de clavar su mirada en el papel.
- Creo que no estamos haciendo algo bien.
- ¿ Por ?.
- Todas las silabas que se duplican tienen el espejo en medio, en esta el espejo esta en los lados, tu ves tú reflejo si estas frente a él, si estas entre dos espejos no ves la realidad, ves muchas imagenes tuyas, todas reales, pero un número infinito de veces.
- Quieres decir…
- Que esas silabas no son reales, estan atrapadas y no proyectan nada, estan entre dos espejos y solo se ven ellas, de manera que la frase queda asi:

“NO KCRÉÉSZ O LO QKUÉÉ BVÉÉSZ

1/4″

- Bueno, parece algo más concreto.
- Si, pero sigue siendo algo totalemente desconocido – dijo Joel.

Misifu.

Como me aburro más que un mono sin acordeón (o un orangután sin órgano), y como al final no he llevado el ordenador a la tienda por segunda vez consecutiva, paso a contaros dos libros que me he leido mientras estaba exiliada del internet (más o menos). Se trata de dos libros de Terry Pratchett, ese escritor inglés que tanto me gusta y tan buenas tardes de lectura me ha dado, y los dos de su peculiar mundo paralelo fantástico, el Mundodisco.

Portada de Mascarada, edición de Bolsillo

Mascarada es una de las novelas de lo que se podría llamar la saga de las brujas. La protagonista esta vez es Agnes Nitt, una chica de las montañas del Carnero que, huyendo por pies de lo que le parece un futuro nada apetecible como bruja, decide probar suerte en el mundo de la ópera, en la ciudad de Ankh-Morpork. Las brujas, por su parte, y en especial Tata Ogg, irán a Annkh-Morpork para una serie de cuestiones intrascendentes y en absoluto relacionadas con Agnes (ni de lejos). Cosas pasan, y en el Palacio de la Ópera empiezan a suceder “accidentes”. Parece que el fantasma, el peculiar habitante del edificio, se ha vuelto loco. O quizás se ha vuelto más loco.

El libro es una novela policiaca muy ligerita y sin demasiados misterios, y se dedica más a ofrecer una visión peculiar del mundo de la ópera, del negocio, de la farándula, etc. que a los asesinatos en sí. Es una parodia de las novelas de Ágatha Christie, de todo el tema operístico y, en especial, de El fantasma de la Ópera. Está bien, no es la peor novela de las brujas, pero tampoco es nada del otro mundo.

La siguiente, sin embargo, es probablemente la mejor novela de las veinte que me he leido ya de Terry Pratchett. Tengo especial predilección por las de la “saga” de la guardia nocturna (de la ciudad) de Ankh-Morpork. Suelen ser novelas policiacas muy críticas con algún tema caliente y difícil, y muy bien estructuradas y narradas. Los personajes son adorables, y, porras, es que son historias muy, muy graciosas de leer. Creo que de las tres que llevo leidas ya, ninguna me ha parecido floja o mala: directamente me han parecido todas de lo mejor de mundodisco.

Portada de Pies de barro, edición de Bolsillo

Pies de barro vuelve a ponernos en la piel de Samuel Vimes, el, ahora ya, comandante de la guardia (y asombrosamente, uno de los hombres más ricos de la ciudad, aunque tengan que recordárselo casi siempre). Esta vez ya no es un asesino en serie, ni unos asesinatos rituales. Esta vez es un CSI peculiar, prehistórico y fantástico a tres bandas con tres casos diferentes y, en apariencia, nada conectados: la muerte de un anciano historiador, un anciano sacerdote y el envenenamiento del Patricio. Nada relaciona los tres casos en apariencia, ni tampoco el extraño comportamiento de los golems o el interés de los nobles por el certificádamente humano cabo Nobbs. Pero el caso es que las pistas… Ains, las pistas…

Como decia, Pies de barro es para mí, y ya de lejos, la mejor novela que he leido de T. P.. Es graciosa, tiene intriga, y tiene hasta mensaje. Parodia, como siempre, las viejas pelis y series de detectives y policias: el tópico del poli bueno (Zanahoria) y el poli malo (Vimes), el viejo sabueso, el alcalde protestón (en este caso, el Patricio), el mundo del crimen… Y ahora el señor T. añade una emulación la mar de simpática de las series de investigación forense, como la conocida CSI (aunque la novela sea más antigua, en general parodia al género), con la incorporación de un nuevo agente (un alquimista). Como pasaba en Hombres de armas, aborda el tema del racismo, las minorías étnicas y los prejuicios raciales. Pero ahora va más allá, y con el tema de los golems pasa a criticar fieramente el esclavismo y la explotación laboral. Además de eso, también vuelve a criticar la obsesión por la nobleza de sangre, el acaparamiento de poder y la sucia lucha por él. Y creo que he visto en alguno de los personajes y su situación un guiño hacia la revolución soviética del 17 xDDDDD. Ha sido curioso de leer, con verdades como puños llenas de sentido común muy propias de Pratchett, y me ha hecho recordar en varios momentos cosas que suelen decir mi madre o mi abuela. La recomiendo a cualquiera que quiera pasar un buen raro, pero si no has leido nada de mundodisco, y en especial de los de la guardia, es probable que te pierdas un poco de la “magia”.

Y eso es todo por ahora. La verdad es que no tengo mucho más que contar. El miércoles empiezo las clases. A ver si sobrevivo a ellas o me tiro por un barranco.

Y ya he terminado de ver Macross F: ha estado muy bien :3

Deşi protocolul diplomatic şi procesul verbal de predare a Insulei Şerpilor (0,17 kmp) nu au fost niciodată validate şi, juridic, valoarea lor este nulă, nu vom reintra în posesia stâncii. Interesele sunt prea mari, iar România e un simplu pion european, în timp ce Ucraina cântăreşte greu în strategiile geopolitice. Vom muri la Haga cu dreptatea în mână.

Dovedind că este locuită, Ucraina vrea să convingă instanţele internaţionale că Insula nu poate fi retrocedată României. S-au construit două blocuri de locuinţe, prin care bate vântul. S-a construit un dispensar ai cărui singuri pacienţi sunt… şerpii care se târăsc nestingheriţi prin încăperi. S-a deschis o sucursală a unei bănci ucrainiene, care nu acordă credite şi nu recuperează debite. Construcţii nefolosite şi nefolositoare. Ucraina mai intenţionează să construiască o unitate de învăţământ superior sau un institut de cercetări marine. Nu se ştie exact. Cert este că insula nu are apă curentă. Întreaga acţiune a ucrainienilor este o mascaradă lamentabil pusă în scenă doar cu scopul de a jefui resurse care aparţin de drept României.

Sin máscara le costó reconocerla. Nunca había visto su rostro antes, salvo la sonrisa angulosa y casi transparente parapetada tras la mariposa. Sin embargo, había algo que le resultaba familiar en los ojos pequeños, claros, esmeraldas incrustadas bajo unas cejas que se abrían hasta el infinito, crueles como hojas de guadaña; algo conocido que se ocultaba en los pliegues de su memoria y se negaba a salir. Y le dolía demasiado la cabeza como para hacer el esfuerzo de recordar. Sólo quería dormir y olvidar; despertar y que la fotografía y aquel extraño código hubieran desaparecido del bolsillo de su pantalón. Con esa esperanza alimentando sus escasas fuerzas había llegado hasta su casa y al abrir la puerta se había encontrado a aquella mujer, sentada encima de su cama, espectral en la penumbra del cuarto, y a Joel no le quedaban fuerzas ni para sorprenderse.
Se miraron durante un rato muy largo, en silencio. Ella tenía un cigarrillo entre los dedos que se consumía llenando la habitación de humo y sombras.

- Apaga ese cigarrillo. Por favor.
- ¿Cómo? -estaba claro que aquello no era lo que ella esperaba.
- Me has oído. Que apagues el puto cigarro.

Visiblemente sorprendida y muy lentamente, se levantó y aplastó la colilla en un cenicero. El barroco traje de fiesta que llevaba unas horas antes había dado paso a un vestido sencillo, negro, que dejaba sus hombros a la vista y caía hasta sus rodillas, muy ligero, apenas rozando la piel.

- Y ahora lárgate de aquí.
- ¿Cómo?
- Joder. ¿Cuántas veces hay que decir las cosas? Lárgate, fuera.
- ¿Estás seguro de que quieres que me vaya? – a pesar de la sorpresa, había seguridad en su voz.

Joel la volvió a mirar. Su rostro luchaba entre el hastío y el sueño.

- Sí. Quiero que te vayas. Ahora sólo quiero dormir. Así que fuera…
- ¿Seguro? ¿No quieres saber quién soy y qué hago aquí? ¿No quieres saber por qué ha pasado todo lo que ha pasado esta noche? ¿Por qué te drogué…?
- ¡No! ¡No quiero saberlo! ¡¿Qué es lo que no entiendes, joder?! Sólo quiero dormir. Me da igual quién seas o por qué me drogaras, me da igual lo que signifique el puto papel ni quién sacó la foto. Me da igual. Estoy harto de esta noche, de ver gente rara, de leer cosas raras. Sólo quiero meterme en mi cama y olvidarme de todo. De todo.

De repente, algo cambió en ella, en su rostro. Sus cejas ya no eran dos guadañas sino dos signos de interrogación.

- ¿Papel? ¿Qué papel?

La pregunta desconcertó a Joel.

- El papel… ¿No me lo dejaste tú?
- No, Joël, yo no te dejé ningún papel. ¿Qué ponía?

Él sacó el papel de su bolsillo, lo desdobló, encendió la luz y se lo dio. Ella lo recogió con impaciencia y leyó su contenido.

- ¡Mierda!
- ¿Qué….? -ella le interrumpió con un gesto.
- Espera, Joel, dame unos minutos.

Joel suspiró impotente y esperó sentado en la cama. La cabeza le daba vueltas y su cuerpo se dejaba llevar por el tacto mullido del colchón. Una ligera modorra invadía sus músculos y comenzó a bostezar sin poder contenerse. No quería contenerse. Pero antes tenía que librarse de aquella mujer absorta en el papel.

- Llévate el folio si quieres, pero, por favor, déjame en paz.

Ella levantó por fin los ojos y le miró muy seriamente.

- Lo siento, Joel, me parece que hoy no vas a dormir.

Gatociclopeico

Es lamentable lo que viene sucediendo en nuestro país y preocupantes las repercusiones que vendrán en perjuicio de nuestros hijos y nietos gracias al MAL EJEMPLO cotidiano de los actuales gobernantes de Colombia en especial del hoy presidente.

Son faltas de respeto y actos de vergüenza las periódicas visitas de antisociales que recibe Álvaro Uribe Vélez en la que se conocía como Casa de Nariño, se ha prostituído tanto su denominación que actualmente se asemeja mas al lugar de encuentro de cabecillas paracos o zona de despeje de bandoleros;  se cree con el derecho de invitar a cuanto pillo frecuenta,  con la excusa de que “hay que hacer lo que sea,  por la paz”.

Los colombianos que eligieron a su presidente creyeron que habían votado por el hombre de  CORAZON GRANDE Y MANO FIRME que se mostró en campaña,  por quien creían era la auténtica representación de cada uno de ellos y no por quien en realidad se ha dejado conocer al correr de los días:  Un ser quien miente sínica, pública y continuamente para aferrarse al poder,  un individuo hábil para distraer la atención en sus contínuas “embarradas” o  cuando es acusado por sus multiples delitos,  un tipo ventajoso y aprovechado de su posición para actuar en beneficio de narcos y delincuentes de toda índole amigos suyos,  un personaje quien obstruye la justicia para bien de su rosca,  un tal abusivo quien ataca a mansalva a periodistas,  un sujeto que enreda a quien se opone a su régimen, un fulano quien se cree con autoridad ética y moral para irrespetar y juzgar a quien lo acusa,  un actor quien dependiendo del auditorio presenta su conveniente guión, el clásico modelo del acomplejado, frustrado, reprimido y resentido social quien se cree único e irremplazable en su especie.

Sus fanáticos seguidores lo tildan de FRENTERO,  pero no quieren darse cuenta que se trata  de alguien quien al borde de ser DESENMASCARADO y en mecanismo de defensa acude a la altanería, a la irresponsabilidad, a la soberbia, a la irreverencia y a la insensatez para desviar la atención y tapar su oscuro pasado y su presente turbulento de los cuales también son cómplices la mayoría de congresistas y periodistas quienes por lo general le temen y no se atreven a contrariar porque también tienen rabo de paja y además permanecen eternamente a la espera de algunas dádivas o premios en contraprestación por su sepulcral silencio.

¡Que Vergüenza!

Joel removía pensativo el café que la camarera le había servido. Desde luego no era el mejor café que había probado, pero después de su aún inexplicable experiencia, era más de lo que podía esperar.

Sonó un tintineo agudo procedente de la puerta del bar. Joel seguía sumido en el mar de olas que generaba su diminuta cuchara. Una pareja, un hombre y una mujer jóvenes, entraron arrolladoramente en el local. Sus trajes destilaban signos de riqueza y poderío, y sin embargo se apreciaba que no eran trajes al uso. Iban encaramados el uno al otro, sirviéndose de apoyo mutuo para no caerse y reían descontroladamente.

La camarera, que estaba apoyada sobre la barra en un aire de glamour rancio de los años 50 y el pelo cardado, se fijó en la pareja, y no pudo reprimir quejarse: “algún día les echarán algo raro en las copas y no lo contarán…”.

Joel salió de su letargo y miró a la camarera de forma interrogativa.

• ¿qué ha dicho?

La camarera señaló con la cabeza hacia la mesa donde se sentaron los jóvenes con aire de desaprobación. Joel siguió con la mirada la dirección que indicaba su barbilla y reparó en la pareja. Estaban claramente embriagados y podrían seguir así un buen rato. Les observó detenidamente y reparó en que había un par de máscaras sobre la mesa.

Por un momento, Joel pensó que ellos podrían darle algún tipo de explicación, pero al instante se sintió estúpido – más aún si es que eso era posible – y renunció a acercarse. Tras observarles con la curiosidad de un niño, volvió a su café. Que de tanto removerlo ya se le habían quitado las ganas de tomarlo. Soltó la cucharilla con dejadez, alargó la mano, cogió una servilleta y mientras se levantaba y se secaba las manos con ella, gesticulaba con desaprobación. Dejó un par de monedas junto a su café sin probar y se decidió a salir casi huyendo de aquel bar. Y al girarse se encontró de bruces con la joven que minutos antes había entrado en el bar. Con semblante seguro y seductor, esperaba a que él dijera algo. Con los brazos en jarras y un vestido a caballo entre vedette de lujo del Moulin Rouge y versión moderna de Catwoman, le espetó:

• Nada es real.

Se dio la vuelta, su acompañante se levantó de su asiento y tras poner su brazo sobre los hombros de ella, salieron por donde habían entrado.

Joel no supo reaccionar.

Calíope

La mañana cobraba vida, el astro rey subía cada vez un poco más e inundaba la ciudad brindándole el color que el manto nocturno que la cubría hasta ahora le había arrebatado, el frío reinaba todopoderoso ante la ausencia de ningun rival digno, aunque algunos tímidos rayos de sol comenzaban a ser un pequeño ejército a tener en cuenta. Ese mismo destello de luz que empezaba a llenarlo todo de vida hizo que Joel cobrará de nuevo el pulso, el pulso que lo llevó la noche pasada a esa enorme mansión a esa descomunal celebración, aunque un pulso más adecuado a ese momento del día y no al incesante río de emociones de la noche anterior.

Su cuerpo parecía una extensión más de hormigón, una prolongación de ese portal frío e inerte, ausente de vida al igual que él, una figura decorativa más, como las gárgolas, fuente de tantas leyendas y víctima de tantas maldiciones enterradas en piedra, que se podían aún ver en los edificios más viejos del antiguo continente. Pudo cobrar vida y separar lentamente la mano del suelo de aquel portal, deslizó poco a poco la espalda como si formase parte de ese frío e inerte muro, como si de un derrumbamiento se tratase, consiguió que la poca fuerza que le quedaba en las piernas levantaran su cuerpo, su pesado y castigado cuerpo, cada vez más vivo, pero más plomizo a la vez. Una vez de pie, se subió la chaqueta para cubrir su cuello, como en las peliculas en blanco y negro, en esas en las que el malo no permite que se le vea la cara hasta el final de la misma, gracias en parte a trucos como ése. Hasta ahora no lo había notado pero al respirar profundamente, el aire frío conseguía que su garganta fuera un torrente de dolor, un río de hielo por el cual el único pasajero que tenía billete asegurado era el sabor de su propia sangre, ese amargo trago le hizo pensar en un merecido café, que tal vez le devolviera la vida.

Bajó los pocos escalones que le separaban de la calle y mientras lo hacía con una pasmosa lentitud, miró la fotografía que tanto le había llamado la atención, aquella desconcertante imagen, no recordaba esa situación y no sería nada extraño de no ser porque el fotografiado era el mismo, pero no recordaba haber estado alli, ese paraje le era totalmente desconocido y seguramente de haber estado allí, jamas lo habría olvidado, no recordaba esa cara sonriente, esa cara de felicidad no la habría olvidado ni en sus últimos años, no recordaba la sensación de haber vivido aquel magnífico momento que sugería esa estampa y no recordaba quién, ni cuándo ni dónde, había hecho esa foto.

Buscaba un punto de referencia en la calle que le indicara hacia donde ir, era como un grumete en el mar, perdido sin saber leer las señas que te hacen sobrevivir, para encontrar ese bendito cafe. Mientras pensaba dónde disfrutar de ese líquido divino, que hiciera que su garganta volviera a tener un atiso de sensibilidad. Tal vez la cafeína hiciera que su cabeza se pusiera a funcionar y consiguiera recordar; la foto, a la chica que la perdió y qué significaba aquella nota.

Metió su fría mano en el bolsillo de la chaqueta, el bolsillo gélido también, cobijaba la misteriosa nota, poco a poco la sacó, no era la primera vez que la veía esa mañana, pensó que la noche anterior al leerla se le escapaba algún concepto, que bien el alcohol o cualquier otra sustancia cegaba su capacidad de comprensión, conforme avanzaba por la calle la desplegó y con los ojos más abiertos que su estado podía permitir, la miraba una y otra vez, palabras del todo incomprensibles, al menos para él.

La nota rezaba asi:

” NO|ON KCRÉÉSZ O |OLLO| LO|OL QKUÉÉ BVÉÉSZ

1/4|4/1″

Por más vueltas que le daba, todo lo que la noche anterior sucedió no era más que la antesala del misterio que se presentaba ante él y que intentaría resolver, pero no sin antes comenzar con una buena costumbre.

- Señorita, un cafe solo, por favor.

Misifu.