Mais do terceiro dia da Casa de Criadores, primeiro dia com desfiles seguidos, no Shopping Frei Caneca.

Ronaldo Silvestre traz Mata Hari (lendária dançarina e espiã da Primeira Guerra Mundial) como tema do desfile cheio de detalhes e brilhos tipicos dos anos 40, mas  com muitos tecidos diferentes entre si (de brocados a  moletom!!!), além de misturar looks casuais, para festa, conceituais, comerciais; estampas e lisos. Foi um pouco de mistura demais, que prejudicou a leitura das intenções do estilista (mas ele é jovem e, portanto, quis ousar).

A No hay banda, de Bruna Santini, Juliana Magro e Claudia Mine, trouxe um  inverno fresquinho, inspirado pelo bicho-da-seda (apesar de ter tricô e couro, trouxe a leveza da seda). Foi uma coleção de muito preto, com pegada sexy + rocker (que se via nos curtinhos de couro fake) e os mais “festeiros”, além dos looks para trabalhar, onde se viu chiffon, cetin, palha, georgete e tecidos de aparência rústica. 
 

 R.Rosner mostrou uma moda festa extravagante, inspirada na avó do estilista que estaria fazendo 100 anos em 2009, cuja luva foi usada para estampar as peças, que tiveram a trama da renda ampliada e impressa em tule ou seda, aparencendo algumas vezes numa versão brilhante e outras em versão brocado.

A coleção é composta de looks de desenhos modernos, em cores que vão dos rosas aos pretos e brancos. Apareceram leggings de tule estampadas para festa e peças com canaletas de paetês, muito bem executadas e que apresentaram ótimo efeito.

Por fim, vimos as estampas e visuais kitsch de Urussai, de Catarina Gushiken, estreante na passarela da Casa de Criadores. E ela veio com a  história da Yakuza, trazida por ela para o mundo feminino.

O melhor da marca é a malharia e a estamparia, além da lingerie e da alfaiataria. Surgiram plissados nervuras nas calças, dando-lhes um belo movimento, bem como um bonito trabalho nas mangas, que, ao lado das estampas, conferiram um caráter comercial  à coleção.

When I got tired of talking to the other passengers, I thought about women. I frequently do this for hours without becoming bored; they are much pleasanter than sheep to think of when you are trying to fall asleep.  Thinking about women also makes you insensible to mild fright or minor discomforts.  Once I was sleeping with another fellow under a pup tent in a rainstorm in Tunisia and at about two o’clock in the morning he woke me up.  I said, “What’s up?” and he said, “The tent’s just blown away.”  The rain had turned to a cloudburst, and my blankets were soaked through.  I got into the front seat of a jeep and wrapped the wet blankets around me.  The top and windshield afforded some help, but the water lashed in from both sides.  I thought about women for four and a half hours and never caught a cold.

~ A.J. Liebling, The Road Back to Paris

Image: Mata Hari, 1905

Exotic dancer & nude model turned Parisian socialite Mata Hari (Margaretha Geertruida Zelle) is one of my favorite personalities in history. She was like a shimmering, ridiculous Libra on the surface, while inside quintessentially Leo. She’s a fascinating case study for glamour and theatrics in the late 1800’s.

One of the first exotic dancers on the scene who brought the genre into an exclusive, trendy light, Mata Hari’s life was glamorous, scandalous, and tragic. (Yesss.)

Her privileged youth disrupted by death and bankruptcy, she went from private schooling answering Army Officer Rudolf John MacLeod’s need-a-wife ad in the newspaper. The two moved to Indonesia (then the Dutch East Indies). But MacLeod was a raging drunk who kept two other women on the side, so that didn’t really work out. Mata Hari distracted herself with other men and immersed herself in Indonesian dance. Through these studies she developed her early stage persona.

After her son died (rumored to be poisoned by a servant) the two divorced and MacLeod fought for custody of their daughter, using Mata Hari’s exotic profession against her in court.

Mata Hari moved to Paris to shake her stuff around, where she quickly became a star. Her jeweled bra routine won her a place in the arms of millionaires and elevated her a few rungs up the ladder of the most prominent figures in the Paris social scene.

Unfortunately, by 1910, Mata Hari’s efforts to open cross-cultural doors of dance and entertainment were brought under fire when people began to realize she’d made up most of her past… and didn’t actually know how to dance that well! Her allure got tired with some of her biggest fans as younger and more experienced imitators stepped up to steal her spotlight. Such is showbiz.

Still, she continued to sleep with high profile men and royalty, living like a queen until convicted of spying for the Germans during WWI. She was then executed by firing squad. Her last words were “Merci, monsieur,” and she blew a kiss to her lawyer before she died.

That is my kind of bedtime story.

[Info source]

This is Dita’s third Scarlet cover, after gracing the November 2007 and November 2006 issues. November 2009, issue #61, is still on sale in the UK. A digital version is also available.

Wonderbra Party Edition photography by Ali Mahdavi.

“Mata Hari is one thing that I was approached on. Hopefully it’ll happen. It’ll be amazing if it does. I’ve been studying acting with this amazing coach who worked with Charlize Theron, Halle Berry, Eva Mendes and all these amazing women. I really enjoy the process, but I’ll wait for the right project to come along as my first love is being a showgirl.”

- Dita Von Teese

Been suffering growing pains for the whole week. First is heavy cold. Half deaf, sluggish and overdosed, I though the last earthquake was side effect or another thing made by HAARP

Then I was made aware that I’ve got ridiculous amount of RAW files to work on. Last week I did a pre wedding photoshoot for my friend Helga. The couple was agreed with the idea I proposed. I was inspired by 30-40s espionage, and Newseum Cafe at Veteran Street (where we previously did screenplay writing and discussion) it is, definitely. It’s an alternative room of cafe, art gallery, also legendary hideout place of Mata Hari where she studied Indonesian culture. I like the irony, where optimism was used as a counter-balanced of the great depression/post-war ambience of pessimism. Just like how they produced some musicals and comedies to entertain themselves. The zeitgeist: undercover, optimism, betterment, hope, mission, travel, togetherness, harmony, 30-40s spy, agent, etc.

In execution, I want the shots not perfectly lit, or ‘beautifully’ low-key. I want them to be just make sense. Not composed. I hate to say that I wanted me and my camera to be sincere (let’s say: redemption, because we’ve been such liars). And that’s the feel I got from Newseum Cafe. Like the era, they have this little cranny highlights and vignette in the corners. With the presence of dead areas, some of the image appears more alive. I also done the props and wardrobe, helped by Stella and Mira.

Just a leak from unedited stuffs. To avoid Frank Miller-ish look I will make it like less gloomy version of film noir (imagine the photos standing amid the flowers in the wedding day).

“The enemy knows the system.”
—Claude Shannon

I wrote you this letter, left it just inside your
bedroom drawer hopefully where you will see it
and no one else; think of Herodotus
of Histiaeus’s slave, his head shaved
for a tattoo message, Milesian revolt as soon
as a full head of hair—but steganography
is something else—yes I wrote it but
this is how it came out, some strange cipher
unintendedly impenetrable, Le Chiffre Indéchiffrable
but that’s Vigenère, a kind of Titanic
of cryptology: decidedly sinkable
and this anodyne text, covering something
surely there’s something; think of a Grille cipher
rowboats of meaning on an ocean of all this
that doesn’t, but what’s to be found
in decryption? Ask Mata Hari, married
at eighteen to an advertisement in some Dutch
newspaper, never to teach kindergarten again
who as a spy caused fifty-thousand soldiers’ deaths
she knew the danger, was cuffed and dragged
from her room at The Plaza Athénée, decoded
radio messages the trial evidence—stood guilty
in front of the firing squad, perhaps she saw herself
in the late evening sun finally unencrypted
perhaps she even found herself good news
but satisfaction comes no matter the message
no matter how mundane its contents
how horrible it is: anything elucidated
is something gained—at least I hope the work
is enough for you, enough for this letter
I can promise nothing inside it worth the effort
of cryptanalysis; I don’t even know
myself what’s there to be found or even
what enemies there are to intercept it
perhaps I’m the one forbidden to know
the blind author writing despite his
inevitable ignorance; anyway if I knew
I’d have written it that way instead

I didn’t have internet for a while.

Il quartiere Garbatella a Roma

Sabato. Appuntamento nel primo pomeriggio al nuovo studio dei due amici artisti: uno non lo vedo da giugno, l’altra l’ho incontrata due settimane fa in galleria, per vedere la sua personale, di cui avevo perso il vernissage. L’occasione per rivederci sono le foto che il Cupoconsorte deve fare per il suo lavoro da dj in discoteca, in vista dell’inizio della nuova stagione. Io finisco di sistemare l’intervista all’art director, senza la quale il giornale non può mandare in stampa il numero di ottobre, mentre Cupo sceglie la valanga di cose da portare per il photo shooting (trucchi, accessori, vestiti, orpelli vari).

Andiamo e arriviamo con un bel po’ di ritardo rispetto all’appuntamento fissato. Primo pomeriggio inondato di sole. Garbatella è radiosa, altera e indolente, con le sue proprie regole, i suoi colori, i suoi ritmi, il suo rigoglio floreale, i suoi intonaci scrostati, la sua atmosfera, il suo tempo, la sua quiete: una piccola città ritagliata nel caos della Città Eterna. Lo studio è molto grazioso, lindo. Profuma di nuovo. Pareti bianche. Un pilastro in cemento. Un soppalco. Sotto, un tavolo di legno grezzo, che fa ad angolo. Pavimento verde. Sul soppalco, un tappeto, riviste, un tavolo il cui piano è ricavato da due ante di un vecchio armadio, con gambe di metallo abraso e un computer, uno specchio antico, con la superficie crepata e la cornice dorata. Cassetti impilati, presi da chissà quali mobili di chissà quando. Vecchie valigie e cassapanche e mirabilia ovunque. Grandi fotografie incorniciate appoggiate alla parete, altre opere accatastate poco lontano.

In un angolo, libri e cataloghi d’arte meravigliosi (vado a memoria: dal dadaismo a Joel-Peter Witkin, dalla storia del dandy a una raccolta di stampe di meraviglie del mondo natuale, con copertina rossa, da Otto Dix a Dave McKean). Un telefono in bachelite, nero, e una carta da gioco, asso di picche. Una piccola foglia secca, pennelli in un secchio e attrezzi vari da lavoro. Valvole retrò e una bobina di filo di rame.

Caffè, cotto su un fornello elettrico tedesco, d’annata, servito in tazze gigantesche. Una porzione sufficiente per stare svegli sei notti di seguito. Fumo sigarette non mie. Ci ascoltiamo parlare (e forse anche i silenzi), come quando ci si prende le misure.

I miei regali a Zetabì: un cranio di gabbiamo staccato da una carcassa ammarata sulla spiaggia delle mie vacanze pugliesi, scheletri e spine di piante grasse seccate, una manciata di ossicini di volatili e qualche rametto di corallo raccolti a Jumeira Beach, Dubai. “Questi sono per il tuo lavoro”, dico. “E questo è, invece, il mio regalo”. Una piccola conchiglia fossile, raccolta tra le lame di roccia di Torre Incina, alla controra, che trova subito il suo posto su una specie di ripiano.

Iniziano le foto. Fanno da fondale due ante di una vecchia porta sverniciata. Verde malachite. FV impugna la sua portentosa macchina fotografica come un talismano. ZB e io trucchiamo il viso di Cupo. Prima il verde, livido, su occhio e zigomo. Lampo dorato. Rosso, alla parte opposta dell’ovale. Una vaga tumefazione viola. E io aggiungo con l’indice una striscia di giallo. Per completare il guazzabuglio zombiescamente glam, ciglia finte, un occhio solo. La palpebra superiore di Cupo si lascia ornare, stupita, di vezzose piume bianche.

Istigato da FV, Cupo ha portato con sè allo studio due dei suoi serpenti. Aleph, arancione, lo tengo io arrotolato al polso, ci gioco, lo passo a Fer. E’ mansueto. Apeiron, invece, lo brandisce Cupo per farsi fotografare, se ne adorna il collo e il rettile, innervosito, lo attacca. Denti nel collo. Che non vogliono staccarsi. Spillano sangue. Una vola mollata la presa, che ha generato un piccolo tsunami di panico, i denti si conficcano ancora in un dito. Alla fine il sangue freddo di Cupo riesce a far rientrare, non senza fatica, Apeiron nel calzino nero in cui è stato trasportato, seguito a stretto giro da Aleph. Nel frattempo ZB si è precipitato fuori, vincendo la paralisi, a procurare acqua ossigenata per disinfettare.

L’immagine perturbante dei serpenti rinchiusi nei calzini e di questi calzini poggiati sul tavolo che si animano e iniziano a muoversi piano, a pulsare dall’interno, dove qualcosa si agita per uscire, è un’immagine che resterà impressa nella memoria di ZB probabilmente a vita. Il segno del morso sul collo di Cupo, invece, è destinato a non scomparire per qualche giorno.

Scatti. E scatti. E scatti. Arrivano a un certo punto l’amica curatrice e il suo compagno. Si trattengono per un po’ fuori a fumare con ZB e poi entrano. Di nuovo caffè. Profuso in quantità industriali.

Lavato il trucco, è la volta delle foto con la visiera blu di plastica, cascata di glitter sul petto, poi con il giubbino bianco stropicciato con il cappuccio nero. L’effetto, con il cappuccio calato sulla testa, è molto street style, rapper ammiccante. Poi divertimento con foulard al collo. E infine Cupo calza sul viso le sue due maschere da lottatore di catch messicano. Siamo ben al di là delle foto che servono a lui come dj, sconfinati nel puro gioco. Le foto a me sembrano fantastiche. In una, maschera nera e argento che annulla completamente il viso e due polsini di cuoio nero, Cupo finge di bere, compito, una tazza di qualcosa. Un’altra è ambientata in bagno, con lui che si volta verso l’obiettivo come se avesse appena finito di fare pipì.

Finito il delirio fotografico, è ora di andare, due porte più in là lungo la stessa strada, all’inaugurazione della nuova sede dell’associazione Teatro di Ariele dell’amica attrice. Garbatella è sempre più un distretto creativo, io ci credo fermamente. Io e il Cupo abbiamo deciso di non fare più un salto a Mondo Bizzarro per il vernissage della mostra di Miguel Angel Martin, dove eravamo attesi. Lo spazio dell’amica attrice è molto accogliente e confortevole. Foto incorniciate alle pareti, uno slideshow proiettato su un muro bianco, tramezzini, pizzette, olive, vino, tra chiacchiere e un viavai di visitatori.

Noi ci ritroviamo fuori – ci ha raggiunto intanto la sorella V minor con una cugina -, a parlare e straparlare. Dei retroscena del Premio Terna. Di blog. Della testa di Mata Hari. Di Rasputin. Delle Spice Girls. Della morte di Patrick Swayze.

Pronti per la cena. A “Li scalini”. Si mangia in veranda, una location deliziosa. Tavolata da dodici (si sono aggiunti: papà V, un tizio amico di V minor, V maior e Andrea). Telefonata che fissa a lunedì la data ultima di consegna del mio famoso e atteso diario di bordo per il libro. Io siedo tra ZB e il Cupo. FV di fronte a me.

Cena appetitosa. Filetto di baccalà fritto, ottimo, diviso con ZB e patatine fritte in sfoglia. E poi spezzatino di vitella alla contadina, in bianco con le spezie. E cicoria ripassata in padella. Il Cupo sceglie le animelle. ZB una tagliata di carne trimalcionica, di dimensioni mostruose. Birra, tanta. Poi due bicchieri di mirto, per me. Parlando di dandy. Poi il commiato.

E ora che finisco di scrivere, lo dico: non c’è niente di più bello che trascorrere una serata in famiglia. A dondolarsi piano in un ritaglio di consuetudini minime che diventano abito, un abito che calza a pennello.

“Bon Vivants: 11 Stories and Habits of Highly Effective BVs.”

Written by a well-published and widely read Bon Vivant author. Me.

#1  ”Join the bon-vivant!  You can too! It’s never about pedigree, and always about wit, drama, intrigue, good and stylish outfits and bohemian silliness…”

(and taking the summer off from blogging!)

We admit it.  We were more taken by Bon Vivant Country weekends than blogging…but we’re back.  

Here’s the first story.  Sweaty summer kids, we were invited one particular weekend by our country gentleman friend, John Favreau, to his Little Lake in Warren, Connecticut, where “How to Join the Bon Vivant Life” was encapsulated at every turn.   little marvin and I donned our best wigs, packed some BBQ chicken wings and Gatorade and set on our journey.   Above is tall little marvin on the right in the conked long straight wig and you can guess little me from the coiffed frizz, proudly rockin the hair of my people. Thankfully, the right white coif is de riguer for the country set!      

Tumbling stylishly off the train, and strutting over runway-style in the bright sunshine to John, who picked us up in his white convertible Mercedes, we hopped in and drove sportily across the rolling hillettes, directly into the pedigreed land of Connecticut estates. (hold on to those chicken wings and wigs Kidz!) 

Pointing out the estates of the rich and powerful, John said sportily, as an aside, that you don’t necessarily need good genes or a pedigree to hang with the “Manor born.” John’s own Vanity Fair-worthy story of Philadelphia society in the 80’s got us thinking if this were true.  In my own home town of Brotherly Love, John played house-boy host to this century’s most notable Bon Vivants from Nancy Brewster Grace, Henry McIlhenny to Lady Sarah Churchill, to Hope Montgomery Scott, the woman who inspired the Oscar-winning film, The Philadelphia Story and whom Vanity Fair once called “the unofficial queen of Philadelphia’s WASP oligarchy.”  John traveled the world with notable Salonist and photographer of the whole scene, Gloria Bragiotti Etting.  I recalled my favorite W. Somerset Maugham quote, ” It’s a funny thing about life; if you refuse to accept anything but the best, you very often get it.”

Could it be that anybody can charm the charmed society?  Armed only with grand vision, a sense of generosity about oneself and others and seeking the best of the best?  I was inspired to explore the subject.  I am neither a Self-Help Author or Fashion Journalist but these Eleven Stories, Quotes, Anecdotes and Habits from Eleven Real Bon Vivants, from Dame Vivienne Westwood to Francine du Plessix Gray, can set you on your path to better living!

#2  Wake People up like Showy, Strutting Roosters!

We’ve arrived! Are you not happy?  Be and Welcome showy guests such as Pamela Anderson, Vivienne Westwood and Andreas Kronthaler and fun is immediately assured.  John does. He routinely hosts guests ranging a house full of photo shoot producers and models from Gradient magazine to a lively, costumed crowd at a pirate themed party attended by neighbors including Richard and John of Lambertson & Truex and Privet, their haute shop; trend spotter and paper-doll designer, David Wolfe: Author, Amanda Hallay and Painter, Pierre Hale and of course…us.

#3 “Survival of The Fittest! Nature and Society eats whatever is boring, injured, useless or dumb.” so says John.

John Favreau is a most elegant country gentleman, one who owns lots of bucolic land, cans his own home-made jam and can be equally consumed with the foxes on Wall Street or the foxes attempting to get into his home-made chicken roost.  Clearly you either eat or get eaten, and the facts of life are somehow more raw when they float just beneath a postcard pretty scene.  Nature’s thorns and thistles of life are abundant and we have the choice to corral our survival tendencies into Fear or equal ourselves to elements of Nature and moment to moment seek how to live the good life by being useful.

The Ultimate Bon Vivant is Nature herself, laughing at our Sisyphean tasks within her wilds, such as my task to be fascinated with Bon Vivants, perhaps as dumb to Nature as Fitzcarraldo’s Opera House in the Amazon and even the making of such as recently described in Werner Herzog’s obscene jungle love in Conquest of the Useless.

I pondered on this given my reading for the trip, Black Elk, The Sacred Ways of A Lakota, on the simple, multi-universe lives of Black Elk and his channupa pipe. Part of my attempt to try to be all Thoreau-like in the country hence, resulting in my best Man vs. Nature BV habit advice which is to Join The Cult of The Appreciative No Matter What or Where You Are and:

#4  When in Rome, do as the Romans do.

#5  Give Good Story.  ”The ability to be a raconteur is key,” says John.

 #6    Lose The Youth.  Hang with Elders, the wise and cultured.  

#7 Claim intriguing genes! 

“My mother enjoyed claiming direct descent from Genghis Khan,” which gave her “…both the aristocratic pedigree and the freedom to be a barbarian.” said Francine du Plessix Gray.                

My Good Bon Vivant Story Number 2: I grew up in a simple, suburban bedroom community in South New Jersey.  It does not get more plebian than that.  ”Alex”, a good male friend was a tall, striking young man who from the 6th grade knew he was destined to be a high society coutourier and decorator. He frequently claimed he was actually from the tony Main Line of Philadelphia versus the flatlands of SJ and was fathered and mothered by vague, world traveling parents.  As they never were around his small trailer size home, who could argue?  Although no one quite believed him, that boy went on to work for a top European couturier, became a designer dressing a certain First Lady, collects rare antiques and designs the homes of A-list celebrities. No names shall be mentioned, but clearly he is an example that the best way to predict the future is to imagine it.Francine of good encultured genes made her way in the world similarly to Philip Roth, spilling all the secrets of her cafe society parents and soap opera background into her book “Them.” Her mother, Tatiana’s story is complete drama, at 19 she was a refugee from Russia, her love affair with poet Vladimir Mayakovsky resulted in his suicide after she left and her marriage to high society bon vivant Bertrand du Plessix, left her a widow when he died right after Francine’s birth. Again a refugee, her mother fled occupied France to New York with Francine and Alexander Liberman, whom she married in 1942. 

                                                                                                                                                                                                                                                                              Alex was a noted artist and later the longtime editorial director of Vogue magazine and then of Condé Nast Publications. The Libermans were pure party people in media,art and fashion circles.  His BV advice was to preserve one’s personal life, to identify one’s instinct, and never to carry packages for people. Francine came to Connecticut when she married the painter Cleve Gray.  Content to keep the drama of suffering to her biographies of the Marquis de Sade and Simone Weil, as the New York Times said, she turned her back on the high life and instead made some great pies.                                                                                                                                

In honor of John’s costume and crossing the tracks and highways of social boundaries, the rest of these tips are shallowly slave to how mere fashion and affectations can deliver one to the right circles.      

#10  ”Own, Display and Wear Tribal Symbols Brightly and Irreverently…never, ever wear them in tribes though,” says Me,  “Pick a country or street club trademark…like Plaids, Monograms or Gang Bandanas…just rock it smartly and incessantly!”                                                                                                                                                                                                                                                      

little marvin, Jade and John sartorially Cavort in Connecticut

My room at John’s was the perfect mix of “Tribal Symbols.” Both the Call of the Wild and the Call of the Cultured surrounded me, from the lush sand colored kangaroo skin bedspread to the Pierre Hale hand-painted ceiling border with Nina Simone lyrics running the circumference…”It’s a new dawn, It’s a new day. It’s a new life, for me, And I’m feeling good.”

On an elegant side table was a signed copy of Gloria’s sleek little photography book of high society and artists from the 1970 and 80’s on top of a signed copy of a huge coffee table book for the color and history addicted fashion slaves called “Tartan, Romancing The Plaid.”  

Tartans, whale print pants and feather boas, Medieval chastity belts and flowing fine wine …tribes, tribal symbols and people are always best mixed. 

If you want expert advice on how to wear tartan, see Mr. Peacock’s recent post here.

They say the word “tartan” comes from the French word, “tirer” translating “to pull”, but I hear the etymology of tartan in the word “tantra” in Sanskrit, which means “to weave.” Most people associate the word tantra just with sexual practices, in which weaving certainly is required, however it actually refers to a universal weaving of desire, energies, elements and people.  Perhaps this is a key root to the symbolism of tartan and its visual tribal metaphor for “belonging” whether it is society or a rejection of society.  It always reads passion and a rich expression.

Jeffrey Banks, the author of Tartan, Romancing The Plaid, writes, ”But tartan is more than a design, it is a sign; and while it signifies kinship (real or imagined), country, and celebration of the Scots, its subtext is dignity, distinctiveness and a sense of belonging- qualities that possess universal appeal.”   

Philadelphia Number Story #5.  Reading Jeffrey’s book, I recalled my own first odd meeting of plaid and world views at my Jewish father’s children’s clothing store, where he would outfit the Catholic parochial school children in their tartan uniforms. I watched from afar in my chic Petit Bateau T and Dittos hipster jeans while the Catholic children had the odd mixed face of trying to look excited about their new unsightly uniform while pain and confusion darted beneath their eyes.  I suppose this memory did much to cement my ideas of personal style and the passion for the bon vivant life.

                                                            

                                                                                 Dame Vivienne Westwood gives good arrivals and is one of the best examples of a Bon Vivant.  Westwood orange follows Vreeland red follows Shiparelli pink. Her husband, Andreas Kronthaler follows gang bandanas, follows Malcolm McLaren and they all follow tribal mash-ups to supreme effect.

#11 A.  Reference Nature and Eastern Mysticism Often.                            

Madonna, The Beatles, Rasputin, Marquis de Sade, Mata Hari, James Bond, Sarah Palin, Madame Blavatsky, all Bon Vivant seducers whose sultry mix of the sacred and profane references hit the spot.  Try these Bon Vivant requirements on for size courtesy of the above characters, a quirky historic account of the mysterious Madame Blavatsky, Robert Greene’s book, The Art of Seduction and my own inventions.

Símbolo de beleza, talento e, acima de tudo, mistério, Greta Garbo é um ícone da história do cinema.

Nascida em Estocolmo, Suécia, em 18 de setembro de 1905, ela era a mais nova de três irmãos. Após a morte de seu pai, Khata , como era chamada na infância, deixou a escola e passou a trabalhar no comércio local. Tinha apenas 14 anos.

Suas primeiras inserções no cinema foram através de filmes publicitários para lojas de Estocolmo. Foi apenas por volta de 1924 que Greta Lovisa Gustafson passou a ser Greta Garbo. A atriz foi descoberta pelo diretor Norueguês Mauritz Stiller, que a levou para Hollywood, onde rapidamente caiu nas graças de Louis B. Mayer, magnata que comandava a MGM. Com 19 anos, Garbo não alcançou sucesso imediato na América do Norte. Sua maior dificuldade foi a língua. Seu forte sotaque muitas vezes impedia que seus interlocutores a entendessem, mas, futuramente, esse mesmo sotaque, viria a ser sua mais forte característica, lhe concedendo charme e singularidade.

Sua carreira iniciou com filmes mudos, transitando para os falados quando a indústria passou a produzi-los.  Um de seus maiores triunfos foi Grande Hotel (1932), no qual está a famosa frase que a marcou pelo resto de sua vida: “I want to be alone”. Considerado o primeiro filme “all-star” da história, juntar tantas estrelas num mesmo filme foi uma jogada ousada da MGM. Temia-se que o dinheiro gasto com os altos salários jamais pudesse ser recuperado nas bilheterias; o resultado, no entanto, foi sucesso extremo, culminando com o Oscar de Melhor Filme de 1932.

Ao longo do tempo Garbo foi colecionando boas críticas e indicações ao Oscar de Melhor Atriz com grandes sucessos como A Dama das Camélias (1936) e Ninotchka (1939), porém jamais conquistou a estatueta da Academia, a não ser um prêmio honorário que recebeu quando já tinha abandonado as telas. Abandono prematuro, vale ressaltar. Seu último filme foi lançado em 1941, intitulado Duas Vezes Meu e dirigido por George Cukor. Entre seus papeis mais marcantes está Mata Hari, uma espiã alemã em solo francês durante a primeira Grande Guerra.

Soma em seu portfólio uma estrela na calçada da fama e uma lista de 15 filmes mudos e 15 longas falados, mas, apesar das investidas de vários homens, com destaque para o ator John Gilbert e para o fotógrafo Cecil Beaton , Greta jamais se casou ou teve filhos. Seu temperamento proibia tanto maridos como amantes-residentes.

Viveu as últimas cinco décadas de sua vida reclusa em seu apartamento de sete quartos na East Side, rua 52, nº 450, em Nova Iorque, evitando a todo custo qualquer tipo de contato com a imprensa, por mínimo que fosse.  Mesmo contando vários casos questionáveis, Garbo não deu mais de catorze entrevistas ao longo da vida e, tecnicamente, somente onze foram de boa vontade. Quatro dias depois de ser internada no New York Hospital, na Rua 66, por causa de uma pneumonia, Greta Lovisa Gustafson morreu às 11h30 da manhã do dia 15 de abril de 1990, domingo de Páscoa. Cinco dias depois, era cinzas, e o lugar em que estavam as cinzas ficou em segredo durante algum tempo, até serem transferidas definitivamente para Estocolmo, onde foram depositadas no cemitério Skogskyrkogården.

Figura marcante da Era de Ouro do cinema Norte Americano, nunca precisou de palavras para passar emoções, nem tampouco do seu escasso e triste sorriso. Falava com o corpo, com o olhar, olhos de veludo. É estrela brilhante de uma constelação de primeira grandeza. Imortal, é Garbo.

History’s most notable spies. Where do viruses and spam come from? Why Gmail goes down sometimes?

Aquella bailarina exotica, apasionada, amante de un batallon de caballeros influyentes y arriesgada espia…

Não encontrei nenhum video a altura de Mata Hari, portanto vai Mata Hari pela MARAVILHOSA Greta Garbo.

Mata Hari

The 48 Laws of Power . Amoral, cunning, ruthless, and instructive, this piercing work distills three thousand years of the history of power in to forty-eight well explicated laws. As attention–grabbing in its design as it is in its content, this bold volume outlines the laws of power in their unvarnished essence, synthesizing the philosophies of Machiavelli, Sun-tzu, Carl von Clausewitz, and other great thinkers. Some laws teach the need for prudence (“Law 1: Never Outshine the Master”), the virtue of stealth (“Law 3: Conceal Your Intentions”), and many demand the total absence of mercy (“Law 15: Crush Your Enemy Totally”), but like it or not, all have applications in real life. Illustrated through the tactics of Queen Elizabeth I, Henry Kissinger, P. T. Barnum, and other famous figures who have wielded–or been victimized by–power, these laws will fascinate any reader interested in gaining, observing, or defending against ultimate control.

Te dau dracu*! Divorţăm !

- ficţiune -

( orice asemănare cu personaje reale e doar rodul imaginaţiei cititorului )

CARICATURA :http://www.emanuela-ceapa.eu/

Beethoven Simfonia nr 5

Deja august… Oboseală. Spania avea ” licărul ” fulguit spre mine. ” Grupurile ” au trimis iscoade, ambele… al treilea părea pentru moment neinteresat de gângănii, se simţeau cumva ” pe poziţii ”, voi afla, când va fi timpul.  Era târziu.

Noaptea nu se lăsa aşteptată, se lunecase lascivă muşcâd pe ici pe colo, câte-un zid cu iz de… prepeliţă. Puşlamaua ! Nu apucasem nici să-mi revizuiesc machiajul. Mă rog, satisfacţia lor. Iar vor şuşoti : ” astea din provincie… ” la, la, la… Măcar am apucat să-mi verific tehnicile din dotare : una pereche glezne turbo-sibiline cu muşchii-mi partizani la videre, deh, că pulpă fragedă, rara avis prin ograda unde aveam să poposesc, eh… başca raniţa de care nu mă despart, de fonseca, că de oareşce personaje ” preistorice ” ştiam că ştia toată suflarea că mi se cam rupe-n stoluri de privighetori smintite de discursuri expirate, canci figuri. Nu-mi ardea. Ceva trebuie să aflu şi-a paradigmei şi arhitectonicii ei de mahmureală de mă slăbea. Inhalasem gaze şi izul aurului negru mă zdruncinase cu-o noapte-n urmă. Luana mă anunţase că Mirciulică primi telefon de la căpuşă să stea-n stand-by. Şi-am văzut de alte conducte… Ieşirile din spaţiul mioritic mă obosiseră tare. Acum eram fresh, numai graba mă clipocea scântei..

” Băga-mi-aş… ”… în mămicuţa lor de tocuri de cujetau ele la direcţii şi directive, ciuciu. No aşe, musai să ajung la timp.

Într-un ceas, am ajuns. Şoferul mă condusese spre intrare, mă ” preluă ” serviciul cu pricina, apoi majordomul :

_ Sara bună, sibilină făpturică, pe-aici te rog….

- Dobro vecer, domn Sârbu ! Ihhh libădih, bey. Mă mai iubi pezevenghiule, hmm..?

- Te…

- Dooosta ! Gura mică, fiară-n clăbuci, vrei să mă  dezlănţui? Mucles şi intitulează-mă hălora de-şi zic seniorsky, baştane şi… paşli din calea me, Satan !

Sârbu zâmbi de formă, în  sinea lui… ” a drak loaza, cine se pune cu ea rău face, am muşcat-o o dată… cităvă nu-i ! ”…

În Sala Licuricilor, beznă. O lampă şi-un samovoar pe masa imensă, atât. Se ridică doar Licuriciul Verde : ”

-Ai ajuns, eşti punctuală ! Îi dăm drumul. Acum.

- E de-ncredere? Chiar citeşte ” şoaptele astrelor ” cum se zice?, întrebă Leana.

- Taci, bă. N-o mânia. Hai, toţi în jurul mesei ! Trage draperiile Emil ! Te rog, Sibilla, ştii ce vrem să ştim, dar scurt.

Vasile, Emil, Leana, Verde şi ceilalţi doi, se aşezară toţi 6. Aşteptau. Am ieşit pe terasă, priveam Cerul. A trecut o oră, poate mai mult… S-a deschis Poarta şi-am văzut limpede… Tresărisem zvâcnind într-o parte… , am exclamat ” O, Boje ! ”, apoi, tăcere, o tăcere vorbitoare mie. Ei, cei 6 aşteptau. Nu îndrăzni nici unul să întrebe ceva. I-am privit, pe fiecare-n parte, nu cu ură, n-am clipit. Aflaseră despre înţelegerea ” Ducelui ” cu… ” Paranormalul ”, voiau ” cheia ”, una din ele, eu ştiam şi altele… Lacăt, însă.

- Germany.

- Mulţumesc, Sibilla ! , spuse Verde.

-  Altceva? Vreau să ajung la timp şi la ” ei ”…

- Ştiu. Apreciez că ai spus. Nu mă subestima, voi afla cândva motivul pentru care n-ai tăcut. E limpede că nu de teama că oricum aflăm, e altceva, dar..  Cei doi se grăbesc, Grupul se va întruni curând şi ” Ducele ” va fi prezent acolo, au nevoie de informaţia ta, nu ştii care încă. ” Paranormalul ” are mare încredere-n Harul tău, ” Ducele ” nu, dar… eşti o taină, ca de altfel şi nouă. Bun.

- Mda. Bilderberg nu iartă… Atât ?

- Nu. Vreau o favoare. Nu pentru mine, ceilalţi… vor să le spui câte ceva. Tu decizi…

- Sunt obosită. Bine. Două vorbe fiecăruia, atât.

Am ieşit din nou. Se răcorise. Eu pe terasă, ei, în sală. Linişte deplină, doar Emil  strănuta neuitând să-şi sufle apoi nasul cu mâneuţa sacoului, nimeni nu-l lua-n seamă, se obişnuiseră cu derapajele lui. Am revenit :

- Leano, ” Paranormalul” ştie că-l trădaşi, fă, a aflat . Atât.

- Da, şiiii… nu-mi pasă, vântul bate-n alte direcţii nu la pupa navei sale ! Mă doare-n… cârnăciori, că..

- Leano, gata ! Iar eşti ţaţă, nu-i momentul… Verde o privi cu ” înţelegere ”.

- Emil, ai două sule-n coastă, atenţie cum mânuieşti coasa, poate că n-ar fi rău s-o-nlocuieşti cu-n fluieraş, două, sau un cocolino, da nu de pluş, Emile…

- Asta ai băgat de … derbedea ce eşti, n-ai cititît în stele, era musai? Nu-i bai, da tumna acu…

Derbedea, au ba, se cam zgîia firfiricul la pulpele sibiline…

- Vasile, latră tu la Lună, că-n timpul aista, Gilu, cică trăzneşte neşte scanări, ba pe la subsolurile cu iz de peruzea, ba descântă balade cu aromă de uraniu, ca să mă-nţelegi, se-arată că-i ” pică ” fo două drumuri incognito prin Iran, ia-n vezi !

- Mrrrr… Bă, Verde, celulele noastre ce dracu păzesc, pescuitul pe Dunave…? Ne face franjuri Vlady…

Nervos, scoase telefonul din nădragii vărgaţi şi ieşi precipitat pe hol, gata să-şi tamponeze fălcile de statuia negurată de pe hol.

- Verde, astrele-mi zic ceva de-o fleică de ficat, şi nu-i în sânge, duhneşte-a acrişor, a mort, atât!

- Sibilla! Ştiu.

- Ştiu că ştii, iar tu ştiai că eu ştiu că tu ştii deja.. întreabă-mă..

- Semnele… ce spun?

- Să verifici, tot. Ai neghina în propriul hambar. În afară de asta, ai făcut deja două mutări greşite. Dacă află ” ai tăi ”, n-ai timp nici de testament. Ventrilocul abia aşteaptă să te-nlocuiască… Ştii că la ” voi ” nu se trimet zapisuri înainte de.. zbang şi… gata.

- Mulţumesc. Mergi acu, şoferul rămâne aici, ai elicopterul în curte, ajungi la ” ei ” la timp.

Rămăsese încruntat, roşu, ca şi cum era-n transă, dar tâmplele-i zvâcneau… Medita. Un fior rece îmi lunecă pe spinare Mirosul acela acrişor persista în eter…

Am ieşit grăbită. Am tras aer în piet cu nesaţ… aproape că mă asfixiasem în sala întunecată. Sârbu mă aştepta. N-a spus nimic, m-a condus  spre elicopter, apoi a fost chemat undeva de-o ” umbră ”… S-a-ndepărtat, nu-nainte de-a scoate limba, crezând că nu-l pot observa, jalnic,un lache.

Pilotul, un argentinian de-al casei, aştepta semnalul meu. M-am oprit să duvănesc şi… i-am văzut. Limuzina s-a oprit chiar la intrare, au coborât doi . Unul se sprijinea-n cârje. Mda… aveau ” şedinţă ”…

De câteva luni bune, ” zona de foc ” era ” traversată ” de ” ostaşi ”, mesageri, maşini cu anumite numere, generali palizi şi câteva ” bufniţe ”. Jihadul începuse .

……………………………………………………………………………………………………

Am ajuns la timp la-ntâlnirea cu ” ei ”. ” Ducele ”, ironic, nu m-a ” iertat ” şi m-a ” săltat ” privindu-mă ca pe-o gâmganie interesantă:

- Ştiu de unde vii, Sibilla ! Insistă ăsta să te vadă, dinspre partea mea, mă lipseam fără doruri…

- Pufuletele? Mda… Da matale îţi stă spirala sprijinită de-o cruce. Demult voiam să-ţi spun.  Nu e crucea potrivită, iar o muşti de nu eşti atent la vârcolacii mei drăgălaşi. Foloseşte ” sita ”, n-o mai lungi. Şi fă pasul. Pămpălăul nu-şi va da seama, asta ştii.

- Fii rezonabilă, apreciez umorul tău, purpurio, dar… să intrăm, Tony aşteaptă pe altă frecvenţă şi ăsta mă reţine cu.. .tine, ca să vezi!

Afişând o mină cât de cât serioasă, deşi-l simţeam pe punctul de a nu-şi mai putea reţine cascada de hohote, arogantul ” Duce ” mă conduse-n Salon. De cum mă văzu, ” Paranormalul ” se agită :

- Bă, credeam că nu mai ajungi, auzi, te-au reţinut ţiganii ăia împuţiţi în ” trafic ”, ori i-ai reţinut tu pe ei… hă hă..

Îşi frecă mâinile satisfăcut, apoi se adresă ” Ducelui ”:

- Bine bă. Putem începe. Sunt nervos, închide tot şi dă drumul la ” şobolani ”, să plece toţi, n-am încredere in nimeni, nici în tine, dar, n-am încotro. Sibilla e singura care mă poate salva din încurcătură, atât. Începem.

A urmat o întreagă vânzoleală, cum dam să-mi văd de ale ” mele ”, cum se ridica ” Paranormalul ” să mai verifice ceva, părea preocupat până şi de şoaptele vântului.  ” Ducele ” zâmbea deja . Frumos surâs, da.

După o altă oră, am intrat în salon, nu înainte de-a mă feri din calea ” Paranormalului ” ce a năvălit precum albanezul să verifice ceva pe terasă. Numai el ştia ce. ” Ducele ” mi-a oferit galant un scaun, a lăsat deoparte maldărul de hărţi vechi cu care se delectase şi :

- Sibilla, informaţia mea e aşteptată, te rog..

- Las-o bă, că zice, auzi, Sibillo, bagă, da să-mi zici mie primul, bine, bă?

Am desfăcut raniţa şi-am scos un ruj, moment în care ” Paranoprmalul ” a rămas interzis, dar :

- Ce faci, bă? Te rujezi… bă ” Duce ”, ţara-i muribundă şi-asta se rujează, ce mama dracului, ce..

- Las că zice, cred că e cazul să te calmezi întâi, zise ” Ducele ”.

- Dobro, Hooo, huooo, ce-aveţi? Mi s-au uscat buzele, atât. Zic.

- Da zici tot! Auzi, ” Duce ” ia verifică-i ruju, că nu-mi e-n clar, ce buze uscate, ce se-ntâmplă? Şi le-am zis la proştii ăia să verifice şi păsările de pe Cer, unde dracu au făcut şcoala..

- Să zic unde?

- Nu bă… Ştiu .

Am luat hotărâtă rujul din ghiarele ” Paranormalului ” şi-am vorbit :

- Hmmm… Vladimir râde de ” ăia ”, mai puţin decât de voi, dar râde, nu-i a bună… am început să-nşir… Vlady e fain, dar, cobra fuge din calea lui, nici voi, nici ” ăia ” nu vă lecuiţi, el nu iartă !

-Hăăăhăhă… aşaaaa, să râdă, să râd şi eu de ei cum au râs ei de mine. Spune Sibillo…

- Te dau jos, asta văd, apoi, ” tu ” Duce ” ai minţit, Grupul nu ţi-a trimis mesaj să mergi, Tony te vrea-n apropiere… să-i spui că piţigoiul chinez a bătut palma cu Vladimir. Să-i mai spui că Verde a bătut palma cu ” străjerii ”, dar, s-a înţeles şi cu Talibanu şi-au dus ” marfa ” Mesagerului. Atât. Altceva?

- Da. Sibilla, eşti sigură, absolut sigură? De informaţia asta şi hărţile primite de la Tania depind multe de-aci-nainte..?

- Da. Te văd în lumină… atenţie însă, n-o risipi, frângerile o dor… tu decizi.

-  Verde de la cine ştie de Tania ?

- De la Ventriloc, i-a prins urma acum doi ani. Tania vrea răzbunare, ţi-ar bea sângele ” Duce ”, nu i-ai asigurat protecţie, acum ” pluteşte ” caută ceva să-i dea Peştelui. Ştie şi de Vera. De Lup, nu !

- Mulţumesc, eşti amabilă, E timpul să mă retrag, dacă-mi permiţi…

-Bă, ” Duce ”, slăbeşte-mă cu amabilităţile şi retragerile, lasă-mă bă,  auzi la el ” permite-mi să mă retrag ”, unde bă… vin ăia peste noi din toate părţile, ce retrageri, nimic, la atac ! Sibillo… stai să iese ăsta, bă… aşa, pe mine cum mă vezi… după?

- Bine. Eşti fugărit prin cucuruz dar scapi ieftin.

- Bă, nutzi m-a ars urât ! Bă, mă răzbun bă ! Sibillo, nutzi m-a trădat, dă-mi şerveţelele alea…

- Mă laşi ” Paranormalule ”, zău nu cu mine, ce buba. Ştii bine că şi tu ai înlocuit-o cu …

- Taci, bă, nu zii,pereţii au urechi… Bine. Bă, m-am răzgândit, nu mai plâng. Bă, dar eu să mă duc la ăia cu ” muniţia ” sau mai aştept o zi două?

-O lună, două aşteaptă, zarurile-s demult jucate, ocupă-te de altceva. Şcoleşte-i pe ăia de-afară,  zi mulţam că nu ştie nutzi şi nu le-a zis de faza cu Gilu, să iei legătura cu Iranul urgent, altfel te papă ăştia de află c-ai intrat pe tarlaua lor şi zău o buleşti la pozonare. Pierderi mari, başca celulele lor apoi ,numa-n gâtul ” obloanelor ”. Treaba ta.

- Da prostimea ce va face, bă?

-Nu ştiu. Gata. Mă grăbesc. Altă dată, poate…

………………………………………………………………………………………………

De la ” conac ” am plecat grăbită spre Senior. Am avut o scurtă-ntrevedere, m-a pus la curent cu planul, i-am dat răvaşul de la Preot şi-am zbughit-o-n elicopter. Eram aşteptată în altă parte…

Aproape spre dimineaţă am ajuns la tunel. Am înaintat cu greu prin ” portiţa ” tainică, apoi am traversat grăbită galeriile… Mi-era foarte cald, deşi frigul era stăpân aici. Ajunsă la Altar, am scos dispozitivul din raniţă,-poposisem la Lăcaş şi l-am primit de la Vraciul Înţelept- l-am instalat , apoi am început descântecele.  O Lumină a pătruns în ” încăpere ” şi-am auzit limpede Vocea.  Era Sfinxul :

- Nu te grăbi. Furcile nu dispar, veţi trece prin ele. Aveţi o unică şansă. Întoarceţi-vă la Lege ! Mergi şi le spune asta. Să-i urmeze pe ” Cei sub Semnul lui 7 ”, doar aceia vor răzbi… Nu acceptaţi ” pecetea ”, e a pierzaniei !

A dispărut şi Lumina şi Vocea. S-a aşternut o tăcere ciudată…

Obosisem. Am început să mă rog, la un moment dat, am pus capul pe Taler…Mă rugam cu ardoare , aşa nehodinită de veacuri şi orele curgeau şi curgeau şi curgeau….

………………………………………………………………………………………………..

- Ţrrrrrrrrrrrrrr… ţrrrrrrrr… ţrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr…..

- Ptiii… trăznite-ar de telefon !  Da taci bubii dă zălud, arhitectonica ei de viaţă ce-o duc io… Te sparg !

L-am izbit de perete şi m-am ridicat turbată din pătuc. Grija mea cine era. Să mai sune. Eee…  Ceasul arăta ora 9 ! ” Aiiiii dă steaua me ! Am pus-o-n artificii… am întârziat deja juma de oră… Pastrama lui de somn greu. Nah s-a spart cretinul cum naiba sun acu la redacţie, ăia aşteaptă articolul…tiiii… îmbătrâneşti Sibillo fată, unde dracu ghem am pus mobilul… dăi ,nu-i sun, mă duc acolo, să aştepte… ” . Am tras draperiile-ntr-o dungă. Soarele-mi rânjea bine mersi.

” Ce mouăăă… să-mi beu cafa strong întâi, aşe… ”

Deodată mi-am amintit… ce dracu, de-aia mă dureau tăti încheieturile… visasem, iar m-am muncit în somn zbuciumat… Hmmmm… Ce vis !

Paşii m-au dus la băiţă, apoi la şifonier, m-am îmbrăcat nervoasă. Scrisesem bunăciune de articol ” Veriga lipsă din lanţul slăbiciunilor verzi ! ”, genetică, bre.  ” Îl predau apoi merg…  Mă-ntâlnesc cu Deda Ratko ! Îi dau dracu pe toţi, Mă-ntorc la legendele şi poesiile mele, Deda Ratko m-a pus pe picioare nu curva… ”

Când să ies pe uşă, tartorii-mi scot în cale un afiş plasat ” strategic ” de cineva , pe prag. Mă pune coropâşniţa zmăilor şi mă uit… În acel moment am explodat, evident vecinii au ieşit pe la uşă, dar, vâzându-mă au zbanghit-o-ndărăt… ştiau ce-i aşteaptă de-mi ies în cale …

” Ce mouăăă? Gata ! Dosta ! Până aici ! Te dau dracu* ! Divorţăm !… Mergi la măta, cară-te ! Dispari ! N-am nevoie nici  de avocat ! Te pă-ră-sesc ! Hau vidărzănt, bre ! Dasvidania ! ”… Pfiii, puşlamaua lui de nemernic, poftim început de zi… :

http://www.vidu.ro/ – CARICATURĂ PRELUATĂ

Am azvârlit  boarfa la ghenă, unde-i era locul şi-am ieşit în lumina augustului surâzător…. Respiram în sfârşit… aer curat… Liberă, în sfârţit liberă… Divorţul, deşi la-nceput, mă răcorea curăţindu-mă de, Doamne, prea multe…

…………………………………………………………………………………………………

- Doamnă, treziţi-vă…

-Mmmm… îhîm…

- Mare Preoteasă, e târziu tare…

O mână mă zgâlţâia cu putere. Mă durea umărul. Am deschis ochii. Servitorul s-a furişat pe uşă pe nevăzute, sigur că mă trezisem.  A intrat secretarul :

- Sibilla, mai aveţi o oră. A sunat Principele. Vă aşteaptă la locul stabilit. Pe frecvenţa 7 v-a căutat Seniorul, zicea să vă las să vă hodiniţi, dar Mesajul e ”  Plouă.. plouă cu vaiete. Tună. Fulgerele sună adunarea . ” Aveţi maşina pregătită, vă aduc licorile.

A ieşit.

Mi-am cătat din priviri raniţa. M-am ridicat, o reperasem lângă cufăr… Mă durea capul, am visat hazliu, mă lovisem în vis de-o margine ştirbită de ghenă de gunoi… M-a pufnit râsul… ” O, Boje ! Ce afişe drăguţe… divorţ…., ce vis ! ”

Mi-am pus ” echipamentul ” am sorbit în grabă licorile.. Mă aştepta o zi crâncenă. Trebuia să ajung la cântatul al 7-lea al cocoşilor la  ” stână ” la Stareţ… Seniorul – prioritate,  de la Principe voiam datele trocurilor ălora, în schimb, va primi ” ştirea ” să o folosească… eh, şi ce… încaieră-i drace, eu am Misiunile mele… şi am Lumina aproape…

Sibilla

- va urma, sau, nu… Stareţul ştie … -

P.S. ” Vaietele, furcile, afişul… să nu mai sudui… fie ,încă o dată ” Te dau dracu* ! Divorţăm ! ”… mă-ntorc la Cele Dintâi… Doamne, facă-se Voia Ta !

Today’s the first day of the PAPA 12 World Pinball Championships, and because there’s going to be lots of fun going on in that house, I’ve decided it’s a good day to post the Fun House (Pinball) Tone. It includes plenty of cartoon-sounding synth/electronic audio from Williams’ Fun House pinball game, circa 1990.

I’ve got something else for you, too.  A mix-up tone!  Did you know that

+ 

=

the Pinball Mix Up Tone?  This tone includes old school (from the game Mata Hari) and electronic synth pinball sounds (from Fun House) in one mashed-up arcade tone. Since PAPA’s Dave Baach especially liked this tone, I dedicate it to him!

Guess what?  This week is the PAPA (Professional and Amateur Pinball Association) 12 World Pinball Championships!  In Scott Township!!!  In honor of this competition, I’ve made a series of Pinball Ringtones with the help and expertise of the PAPA Team (Dave Baach, Steve Eckert and Mike Monahan).  They allowed me to come out and capture audio for tones and take some amazing pics.  I’ll try and capture some candid pics of the PAPA team this weekend when I’m out there watching the competition (and maybe doing a *mobile* ringtone performance).

Steve Eckert was my guide the day I went out to record audio.  He’s been working on pinball machines since 1976.  He’s what you call a game tech.  He knew the insides of the machines extremely well–so that’s who we have to thank for the high-quality audio.  He literally opened up the insides/back sides of the machines so I could get the mic close to the pinball sound making components.

I’ll blog about a specific pinball machine/tone each day this week.  All I can say is that they sound fantastic when someone calls you.  These tones are so cool that I can hardly get my words wrapped round them to describe in a decent fashion.

So here’s the first:  from the Bally game Mata Hari (late 70s).  The audio bits include game start up, power up, mechanical chimes and coin drop (so Steve, the expert, says).  Have a listen to the Mata Hari (Pinball) Tone (or go straight to the download page).  Here’s a bonus tone:  the Mata Hari (Pinball) Alert Signal–great for pic or text message arrivals (download here).

Oh, and thanks to my pal Erok.  He’s the gent who contributed the Bicycle Bell Tone (the hottest tone in the project to this date–391 downloads as of today, August 10, 2009).  Erok turned me on to PAPA, the World Pinball Championship 12, and also introduced me to Dave Baach.  I’m grateful, Erok, for you keen sense of hearing–you have a tremendous ability to scope out some of the *dope-est* tones in Pittsburgh!

Born Margaretha Geertruida Zelle, this Dutch courtesan, dancer, and probable spy went by the stage name Mata Hari.
Născută Margaretha Geertruida Zelle, această curtezană olandeză, dansatoare, şi probabil spioană a luat numele scenic de Mata Hari.
During World War I, she had intimate relationships with many high-ranking Allied military officers and government officials.
În timpul primului război mondial, ea a avut relatii intime cu mai mulți ofiţeri militari şi oficiali guvernamentali de rang înalt din rândul Aliaților.
In January 1917, French intelligence intercepted German messages about a spy they identified as Mata Hari.
În ianuarie 1917, Srviciile Secrete franceze au interceptat mesajele germane despre un spion identificat ca Mata Hari.
Less than a year later, she was executed by the French on espionage charges.
În mai puţin de un an, ea a fost executată de serviciile de spionaj francez.