Continuându-şi pribegia pe cărările despletite ale fiinţării lirice, în dangătul tot mai neliniştitor al orologiului, Maria-Elena Cuşnir revine cu al zecelea volum de poeme, 100(!) de pagini, de astă dată la editura Cronicii din Iaşi. Cifrele rotunde par să închidă(?) un ciclu htonic-meditativ şi, stilistic vorbind, să deschidă uşa către „însingurarea metaforei” devenite acaparatoare, dorindu-şi o iluminare a semnului lexical. Cele 4 capitole: „Autopsia razelor nocturne”, „Lumina tainică a melancoliei”, „În foşnet de silabe” şi „Portretul amintirilor între ziua dintâi şi cea din urmă zi” enunţă ele înseşi imaginarul şi ideologia, aflate într-o evidentă tendinţă evolutivă faţă de ultimul volum, „Poeme pe un fir de lumină” (Junimea 2008). În plus, subtitluri explicative, aproape didactice, urmate de notiţe orientative prologice (proimion) vin să configureze universul imagistic-semantic al fiecăruia dintre capitole: I – „Nopţile ţipă în blestemul lipicios al orelor cu suflare tragică”, II – „Sub lacrimile visului, cântecul vieţii închide…întunericul…”, III – „…glasul minunilor se ridică spre steaua visătorului poet” şi IV – „Timpul se caţără pe umbra zilnicelor trădări…”. Prefaţa dlui Valeriu Stancu, redactorul şef al mai sus amintitei reviste, prezintă coordonatele tematice şi stilistice ale cărţii: crepuscularul, trecutul, „ieşirea din tiparul timpului obiectiv”, „poezie grea de metafore, de sensuri şi de simboluri”. Încorsetat în paradigma unor asemenea abordări exhortative, preopinentul rămâne, ca şi alţii, un admirator al reţetarului poetic foarte puţin feminizat, dar, în compensaţie, chinuitor îngândurat. Fatalitate conştientizată.

Amicus Plato… Or adevărul este că imaginarul poetic nu suferă modificări esenţiale de la un op la altul, la fel cum ţesătura de simboluri urmează în mare parte aceleaşi coordonate: propensiunea către „arcada tăcerii” şi faţa ascunsă, dar generoasă a eului noptatic, atracţia spre fenomene meteo ca „râsul soarelui”, uitat în antecameră, ploi abundente, dar nu diluvian-bacoviene, visul premonitoriu ce stinge „strigătul păsării înfometate”. Păstrează la piept aripa albatrosului ucis, în timp ce îngână starea de semitrezie generatoare de refulate „încleştări tomnatice” în cheia vechiului adagiu „fugit irreparabile tempus”. În schimb, „carpe diem” e refuzat ab initio. Ideologia îşi însuşeşte accente blagiene ale „marii treceri”, iar trinomul vieţii paşnice naştere-nuntă-moarte e înlocuit cu binomul simplificator inceptus-exitus, „cortină aburită a apusului”, moartea fiind adesea implicită, sugerată şi chiar numită. Nu e izbăvire grandilocventă ca la romantici, ci aşteptare lină, hotar între zi şi noapte, despărţire de încreat, de cuvânt.

Aşadar, nimic nou pe coarda înnoirilor poetice, de la începuturi şi până azi, lira vibrând cam pe aceleaşi acorduri. Se nuanţează vocea, ansamblul compus din rostire, cântec de ram şi strună, acustica şi rezonanţa „muşcăturii adânci a timpului” cu tot cu amprenta lăsată pe cămaşa sufletului, ultimele două, potenţate de adevărata, unica relaţie a poetei cu nenăscutul vers. Frică de neînceput şi încercare de a-şi salva sinele de decepţia lipsei de sens a asumării omenescului. Interoghează labirintul existenţial, convorbeşte cu absolutul, eternul, neprefăcutul sevelor înălţătoare, căzând adesea în patetic adolescentin-oximoronic: „Te faci rădăcină/… Vrând să înţelegi/ Cum erai înainte de a fi” (p. 64). „Clipirile adâncului” (p. 38), poemul generic, purtător de ideogramă, ne lămureşte: „sfârşitul… vine… odată cu prima suflare”. (Se ştia de la Heraclit, „Peri physeos”; n.n.). El este testamentarul „sărut al unei morţi” ce-şi „flutură giulgiul…strălucitoare şi victorioasă”, sărut pe care „îl bei… din căuşul palmelor”. Secol bolnav. Htonianul rămâne intermediar între un fel de iubire congelată şi thanatos: „ţipătul sec al nopţii” „picură în suflet” lucoare tragică din „apele destinului”, „iarba creşte”, „norii dorm”, „umbra copacului”, „lacrima ninsorilor”, toate urcă în vis „devorând întunericul”. Ursita nu-i înspăimântă paşii spre neant, iar chemarea divinităţii e doar bâiguită: „îngeri cu ochi de cristal”, „gata să cadă”, au amuţit. Nu mai trezesc „căldura vântului de sud”, „căci o mână străină te atinge” să-ţi aducă aminte „că ţi-a sosit ceasul”. Până la „lumânări” şi la „adierile altei lumi” nu era decât un pas. Făcut cu „nefrică”.

Tema somnului capătă contururi mai limpezi: între „bătăile ornicului” şi „tăcerile curcubeului”, în „geana albă a lunii”, ascultând cu oarece exaltare „strigătul lupilor” în „suspinul nopţii”, poeta se înfrăţeşte cu pescăruşii şovăielnici în tainicul zbor spre „un ultim culcuş”. Ocolind purgatoriul, condamnaţi a trăi „cu moartea alături”, ne îndeamnă: „Dormiţi! Dormiţi în descântece…”. Însă desvrăjirea nu se mai întâmplă, căci „s-a stins respiraţia timpului”, a cărui tramă te coboară „în vecie” pe ritm de „clopote”. Nu va rămâne decât „cenuşa apusului” – uitarea. Romanţios. Experienţa onirică a lui Maldoror, în numele căreia mărturiseşte contele de Lautréamont, nu mai are căutare, excesele suprarealiste ale absintului topindu-se în „tăcut şi pustiu”.

Multe sunt licenţe redundant-juvenile: „deschiderile nesfârşitului”, „cărarea făgăduinţei”, „scâncetul primăverilor”, „sărutul morţii”, „dorul de moarte” etc., motivate poate de nostalgia „sărbătorilor din copilărie”, poeta căzând adesea în proustiana „à la recherche du temps perdu”.

Într-un final, s-ar întoarce pe „poarta visată în copilărie”, „în iarba mătăsoasă a obârşiei”, „unde silabele cântă”, deşi la modă sunt disonanţele, „ca să rămână între ceţurile poemelor” şi „să se ascundă în înaltul cel fără de sfârşit”. Numai posteritatea se amuză la (ne)sfârşit cu soarta poeţilor, îngropându-i pe unii şi dezgropându-i pe alţii.

Petru Tomegea

Civilizaţia poate progresa doar prin influenţarea reciprocă a culturilor. Nicio naţiune nu poate crea singură evoluţia. Ceea ce se dezvoltă în mod izolat într-un loc trebuie să vină apoi în contact cu un spaţiu cultural complet distinct ca să devină un bun al nostru al tuturor.

Gândind aşa suntem mai puţini înclinaţi să judecăm popoarele. Înţelegem că globalizarea e bună până la un punct. Că tot ce ne-a rămas din trecut trebuie sintetizat într-o formă superioară în viitor.

Astăzi sunt mai meditativ. Mă opresc aici dar poate dezvolt ideea ulterior.

Ledet meditasjon: Du veiledes til avslappet tilstand, indre ro og meditativ stillhet.

Medisinsk meditasjon: Holdninger, bevegelse, mantraer, pustemønstre. “Den enorme kraften i medisinsk meditasjon kan helbrede ikke bare kroppen, men også sinn og sjel. Jeg anbefaler den på det varmeste.” Deepak Chopra M. D., forfatter.

Aktiv meditasjon: Fysisk utfoldelse for å frigjøre spenninger og blokkeringer (f. eks. risting, pusting, dans) før du ligger ned i meditativ stillhet.

Dans: Dette er fri bevegelse (du behøver ikke “kunne danse”). Du veiledes inn i bevegelse, inspirerende musikk og rytmer gjør at du etter hvert glemmer deg selv og slipper fri gleden over at du kan gi deg hen til bevegelse ~ pust ~ rytmer. I stedet for å være “danseren”, blir du dansen, du følger den, tillater den å skje…

Kom som du er  (ha på deg noe løst og behagelig) og følg ditt eget tempo, din egen puls, din egen dagsform.

Meditasjon og dans kan forebygge og redusere stress, forbedre helsen, gi øket energi og livskvalitet, frigjøre og høyne kreativitet, skjerpe hukommelse og læreevne.

Meditasjon og dans frigjør ”glade endorfiner” og gir inspirasjon og velvære. 

Kursleder Bente Brunvoll.

“Endelig et kurs som inspirerte og motiverte meg. Dette er et ubeskrivelig kreativt kurs. Bente, du underviser med varme og glede, med dyp kunnskap og klare rene intensjoner. Takk!” Lydia Aass.

Nytt kurs starter tirsdag 8. april kl. 18 – 20. 

Kurset går over 5 ganger.

Sted: Studio Transbevissthet, “Kulturfabrikken”, Åmotveien 2, Heggedal.

Kursavgift: Kr. 1150,- innbetales på kto. nr. 0539 49 45139, Transbevissthet A/S, Sætre Terrasse 96, 1389 Heggedal – før kursstart. 

Påmelding:

Bente tlf. 915 69 812 / bente@sjamanensverden.no

se også http://www.sjamanensverden.no/