Iubirea e un sentiment ciudat…
In ‘89 aveam 7 ani, in consecinta nu pot sa ma laud cu niste amintiri clare in legatura cu evenimentele de atunci. Singurele franturi de amintiri sunt legate de grija pentru tatal meu care era plecat si povestirile alor mei. Nu imi amintesc sa fi avut o copilarie nefericita inainte sau dupa ‘89, dar ce stiu cu siguranta este ca acum ar trebui s fim niste oameni capabile sa gandeasca pentru ei, oameni independenti, greu de manipulat. Si ce se intampla de fapt: in loc sa ii educam pe cei mai in varsta, care au inradacinat, nu din vina lor, sistemul comunist, ii lasam pe ei sa ne influenteze.
Inca din liceu prietenii mei si-au dorit sa plece in lumea larga. De fapt, daca stau sa analizez, mai mult de trei treimi din familia mea este in Spania si Grecia, prietena mea cea mai buna maritata cu un egiptean si hotarata sa se stabileasca in Spania, prietenul meu cel mai bun in Cehia si tot asa. Cand mi s-a propus prima data sa plec am refuzat cu vehementa, spre surprinderea tuturor. Intr-un final, am ales sa plec, dar am ales un domeniu care sa imi ofere siguranta intoarcerii periodic. De fiecare data cand ma intorc spiritul critic creste, vad cum speranta mea in cresterea civilizatiei si a standardelor este din ce in ce mai mica si ma intreb…de ce eu vreau sa ma intorc aici? Cand am reusit sa imi iau viza de State si putinii prieteni, care, dupa o experienta scurta in ale incercarii norocului prin Vest, s-au intors imi spun ca daca ar avea ei viza….Si eu nu pot sa nu ma gandesc…e ceva in neregula cu mine?
Cred ca da…Iubesc, iubesc o tara in care nu se ofera o sansa reala si corecta tinerilor, iubesc o tara de oameni lasi, deprimati, o tara in care trebuie sa alegem dintre doua rele, o tara in care nepotismul, snobismul sunt in floare. Citind in stanga si in dreapta nu am putut sa nu observ cati oameni sunt nemultumiti de situatia actuala si nu pot sa nu ma intreb? Chiar nu se poate face nimic sau atunci cand avem aceasta putere preferam sa uitam ca suntem ceea ce vroiam sa schimbam..
Desi iubesc, din pacate, iubirea mea e neimpartasita…Romania nu ma iubeste, Romania iubeste ipocrizia, mitocania, prostia, neprofesioanalismul, falsitatea………….

Zile triste, zile singure sau poate doar eu sunt trista si poate doar eu sunt singura. Cu toate astea zilele triste vin dupa ce tu incepi sa absentezi din viata mea. Desi la inceput nu-mi dadeam seama acum realizez ca e greu. Dupa ceva vreme realizez unde am gresit. Realizez ca atunci cand imi spuneai aia nu e bine chiar nu era bine. De ce mereu tanjim dupa un lucru abia dupa ce il pierdem si nu invatam sa-l apreciem la adevarata lui valoare cand inca il avem?

De ce e lumea asa egoista uneori? Sau poate doar eu sunt cea egoista. Nu mi-a spus-o o singura persoana, dar am zis ca trebuie sa fie o aiureala. Chiar asa era – eram egoista. Ma gandeam la mine mai mult decat la tine, greseam si dupa realizam, scuze nu aveam eu treaba cu ele si tot asa. Toate astea au distrus eforturile noastre de a duce acest lucru mai departe. Toate astea m-au distrus pe mine in momentul de fata. Toate astea ma fac sa fiu acum o persoana singura, care nu prea mai zambeste si care se retine de la orice. Oricum si indiferenta are partile ei bune. Acum am constientizat ca uneori e o greseala sa te destainui in fata unei persoane pentru ca devii vulnerabil. Tot acum am constientizat ca trebuia sa tin cont de tine mai mult, sa las de la mine si mai mult si sa gresesc mult mai putin. E greu sa trec peste, dar o voi face intr-un final pentru ca asta e firea umana. Nu mereu putem pastra ceea ce credem noi ca e al nostru.

Se spune ca spatiile dintre degete sunt create pentru ca alte degete sa umple acel gol. Tu ai fost persoana care a umplut nu numai golul de acolo, dar si cel din suflet. Ai fost persoana care a fost alaturi de mine cand eram trista, ai fost persoana care s-a bucurat alaturi de mine cand nu mai puteam de fericire. Am trecut amandoi prin momente frumoase si momente triste, momente care ne-au maturizat pe amandoi, momente care ne-au invatat pe amandoi ce greseli sa nu mai facem. Chiar daca am avut parte de acest sfarsit nu regret nimic si as mai porni inca o data alaturi de tine chiar daca as sti prin ce urmeaza sa trec.

Dragii mei firea omului e sa mearga mai departe. Orice s-ar intampla nu va opriti la primul lucru sau prima persoana intalnite. Continuati sa mergeti mai departe pentru ca nimic nu tine o vesnicie. Invatati din greseli si creste-ti impreuna cu amintirile care le adunati pe parcursul vietii.

Il y a cette lumière, un peu crue, que verse le jour au centre de la cour. Cet air presque doux que réverbèrent, géométrie silencieuse, les colonnes de marbre blanc. La mer est proche, le ciel incertain. Je me suis assis à l’intérieur du patio, pour mieux profiter du moment. Mon regard se promène au bord luisant des marches, dans le bistre en mouvement et les orangés suspendus des fresques. Se glisse entre les noirs enchevêtrements du laurier rose.

La mélancolie me ferme les yeux. Près de la fontaine endormie, dans le climat juste parfait de ce matin d’hiver, je me souviens…

photo: Dafna Grossman

La mélancolie
Qui vient qui coule
Qui vous enfonce tout doucement
Qui vous enroule
Qui vous blottit
Qui vous protège des ouragans

La mélancolie qui vient qui cogne
A la porte si souvent
Que l’on s’y abandonne
Que l’on se roule même dedans

La mélancolie
De nos meilleures années
Nos compagnes nos conneries
Ne doivent pas un jour s’oublier

Nos mélancolies
Se mélangent mon ange
S’emmêlent
Dans nos vies de petits blancs
Dans tous ces souvenirs d’école
Et de tout le tremblement

La mélancolie
Comme une anomalie
Qui démolit tout doucement
Qui vous demande qui vous explique
Qu’on n’est plus des enfants

La mélancolie
Qui coule de source
Qui colle au corps
Et qui vous crée des putains d’emmerdements

La mélancolie c’est communiste
Tout le monde y a droit de temps en temps
La mélancolie n’est pas capitaliste
C’est même gratuit pour les perdants
La mélancolie c’est pacifiste
On ne lui rentre jamais dedans
La mélancolie oh tu sais ça existe
Elle se prend même avec des gants
La mélancolie c’est pour les syndicalistes
Il faut juste sa carte de permanent

“La mélancolie” de Christophe Miossec in “L’étreinte” (2006)

merci au clown lyrique pour sa précieuse collaboration

de ce trebuie sa suport mereu acelasi circ? mereu.. incerc sa ma abtin sa nu tip, sa nu urlu cat ma tin plamanii.. atatea observatii cu privire la ceea ce fac, sau ceea se sunt, dar niciodata adevarul despre tine insuti. m-am saturat sa zic mereu aceleasi lucruri si sa incerc [degeaba] sa te schimb.. cand esti langa mine, zici ca ti-e rusine si nu mai faci pe prostul.. dar pe la spate bagi tot felul de glume pe seama mea :|.. nu te inteleg..

ps. da, recunosc ca te plac..

[acesta este doar un jurnal virtual. nu luati in seama tot ceea ce zic. lasati-ma doar sa ma descarc. daca gresesc corectati-ma !]

Si daca tot m-a lovit momentul asta de melancolie blegoasa…

Enjoy…

ps: da, imi plac la nebunie videoclipurile cu scene din Final Fantasy…

Mi-e dor sa umpli tot aerul cu prezenta ta, oferind fiori tuturor, dar nimanui precum mie.

Mai stii cand, inca din primii ani ai vietii mele, erai aici pentru mine? Ma minteam singura, credeam ca sunt unica pe care o vizitezi, cand de fapt tu soseai pentru toti cei care te iubeau si te iubesc inca. Adevarul e ca apari cam rar, dar emani atata voie buna in sufletul meu incat o vizita de a ta, fie ea si scurta, imi ajunge pentru o lunga perioada de timp. Inca imi amintesc, desi a trecut ceva vreme, cum mi-ai atins pentru prima data buzele tremurande de emotie. Ma temeam atunci ca nu voi mai fi aceeasi dupa ce iti voi simti intaia oara mireasma proaspata si chiar asa a fost. Vorba aia, de ce ti-e frica, de aia nu scapi. Toate hainele mele, dar si inima mea, pastreaza chiar si acum acel parfum placut, minunat, care mi te aduce aproape de fiecare data cand mi-e dor de tine. Si mi-e dor de tine mereu, desi sunt convinsa ca te voi revedea iar si iar. Chiar si atunci cand esti alaturi de mine iti simt lipsa la gandul ca ceasul acela va trece inevitabil si din nou vei pleca pentu a bucura si alte suflete.

Si pentru a va da seama despre cine am povestit, aflati raspunsul urmatoarei ghicitori:

Singur nu are putere,

Dar cernut cu multi, se-asterne.

…. in care NU am fost.

E o replica dintr-un film, mi-a placut cand am auzit-o pentru ca mi se potriveste atat de bine. Si mie mi-e dor de toate locurile in care nu am fost, de toate lucrurile pe care nu le-am facut.

Mi-e dor de o plimbare prin parc, de o iesire la fim sau la teatru, de inotat in mare si de mers impreuna cu picioarele goale prin nisip. Mi-e dor de mersul pe strada tinandu-ne de mana, de ore in sir petrecute la patinoar, de iesit in club si dansat impreuna pana la epuizare, de o zi in care sa lenevim (sau  nu) in pat. Mi-e dor de o plaja din Turcia, de  o cafenea din Paris, Roma, Madrid, de o plimbare cu rolele in parc, de mers aiurea pe strazi. Mi-e dor sa pregatesc micul dejun, sa pregateasca el micul dejun sau sa ne certam pe tema asta. Mi-e dor sa probez o rochie si sa-i cer parerea. Mi-e dor de sarutul din noaptea dintre ani, de o bataie cu zapada, de un pahar de sampanie pe care sa-l bem impreuna…

Mi-e dor…de atatea si atatea lucruri marunte pe care nu le avem, si carora daca si cand o sa le avem nici nu o sa le dam importanta.

Adoor melodia asta…

Il joue avec mon coeur
Il triche avec ma vie…

p.s. :  not in love,just fuckin` melancholic…

Pe cine mint?Pe cine încerc eu să mint?Ştiu,mă mint pe mine însămi că totul este bine,că totul ok.Defapt nu-i aşa?Cine sunt eu cu adevărat?O simplă adolescentă,poate puţin cam arogantă şi câteodată puţin cam rea.Cu cine sunt rea?Nu am nişte persoane anume.Sunt rea cu toţi în felul meu,ca să mă apăr.Am trecut prin multe dezamăgiri aşa că una în plus sau în minus nu mai contează.Am învăţat că fiecare dezamăgire te face mai tare,mai puternică.

De ce nu pot accepta lucrurile aşa cum sunt ele,aşa cum se întâmplă?Sunt o fiinţă care îndură multe lucruri şi care tace şi îşi vede de treaba ei.Rareori am făcut reproşuri cuiva,deseori mi s-au adus reproşuri.Am crezut că ascultând de acele reproşuri voi primi şi eu lucruri mai bune în schimb.Dar nu aşa a fost să fie.Toţi vor câte ceva de la mine,toţi vor să schimb căteceva.Dar pentru mine se schimbă cineva?Nu!Nici măcar Tu.Iar eu de ce m-aş schimba pentru toţi?

Nu sunt păpuşa nimănui şi pentru nimeni nu mă mai voi schimba niciodată pentru nimeni!

De azi am sunt valabile pentru mine:

*am să încerc să-mi îndeplinesc toate visele posibile

*am să-mi găsesc liniştea într-o carte buna

*am să-mi îmbogăţesc limba franceză cititnd şi exersând mult mai mult

*voi termina de citit L’atelier de littérature française

*taci dracului!

*voi învăţa mai mult

*voi fi mai aroganta.Pentru ce să fi bun?

*silogism:Fericirea este doar în imaginaţia noastră.Amalia are multă imaginaţie.Fericirea este doar în imaginaţia Amaliei (am preluat asta de pe alt blog)

* sunt aşa cum sunt!

*sufăr dar cui îi pasă?

*toţi mă judecă greşit.Deja m-am obişnuit să fac impresie proastă

*viaţa este un joc prost conceput de multe ori dar merge şi aşa

*am nevoie de linişte şi de singurătate

*am nevoie de schimbări

*sa încep să-mi ascund durerile

*rănile se vindecă mai greu

*n-am nevoie de ipocriţi

*asta este pe repeat

***

Lumea poate să mai aştepte,acum este timpul pentru mine!

… sunt melancolica. Azi sunt obosita si caut o portita de scapare, doar ca nu sunt sigura daca as fugi, chiar daca as gasi-o… Ma gandesc ca poate stresul asta e absolut normal in perioada asta, poate asa au patit toti, dar mie mi se pare prea mult! Intr-adevar, am timp si de ras – nici nu se pune problema, insa mi-a placut dintotdeauna sa fiu eu cu mine in zilele aglomerate, macar pentru un moment. Dar acum, nici macar de momentul ala nu mai am parte. E atat de… mult…

Si am chef sa postez o poezie. De suflet, de nesuflet, e o poezie… si ma indentific cu ea. Macar aici sa fiu tot eu.

                                                                    Timpul

Prizonieri lui, inaintam in viata

Cu pasul, cu anii, cu mintea,

Ne pune pe fuga, pe ganduri,

Ne-ndeamna sa facem ca el

Sa nu ne oprim.

Atunci, de ce este obstacol?

De ce este piedica?, de ce este chin?

El este pretutindeni si este infinit,

Nu are si el candva, vreun sfarsit?

Lumea asta depinde de el oricum

O norma, este viata

Al carei sfarsit iti deschide un drum,

Si poate timpul e conditia

Doar pentru viata de acum.

Cateodata parca raman fara cuvinte…Stiu ca e un cliseu nenorocit, dar de obicei sunt genul de persoana care are replica pentru orice…Exista cativa inshi care ma lasa fara glas…

Cateodata ma intreb oare unde naiba ii gasesc pe toti…? Sau unde naiba ma gasesc ei pe mine?! Pentru ca nu am fost in viatza mea cu un baiat normal, cuminte, trebuia sa ma pun mereu cu unul care avea ceva…aparte ( sa spunem). M-am intalnit numai cu personaje de basm, insa nici unul nu era Fat-Frumos. Sa fie Creanga oare atat de idiot…?

Cateodata ma apuca o melancolie subita cand ma gandesc cum e sa ai langa tine o persoana care sa te iubeasca, frate! Ori, pana acum poate am avut, acum nu mai am, sau poate e inca acolo si eu sunt paranoica…Cert e ca o sa ajung intr-o buna zi sa alerg dupa 3 deodata, adica macar unul dintre ei ar putea sa ma iubeasca, nu?

Si totusi nu ma multumesc cu putin, nu stiu, poate sunt pretentioasa, poate multe fete se regasesc in ceea ce scriu, poate multi baieti ma injura pentru cum sunt, dar si eu sunt satula de unii dintre ei. Discutii oscilante ( ieri ma pisiceai, azi esti rece ca un manechin), eschivari ( arata-te odata, stiu ca esti acolo!)…In goana asta nebuna dupa sentimente ne alegem doar cu praf in ochi…Ne depaseste timpul, ne depaseste iubirea, de-asta nu o prindem niciodata. Si cat despre fericire, ea a trecut de mult linia de sosire, in schimb noi nici macar nu am auzit zgomotul de start al pistolului.Macar indreptati-mi-l spre tampla…Ca sa aud mai bineeee!!! Noiembrie mi-a infundat urechile si tu m-ai orbit, din cauza ta nu mai pot sa vad inainte, sa trec peste tine…Imi vine o minte o chestie pe care am auzit-o recent …”Auzi iubitule, ai mancat sticla? Daca nu, atunci da-te te rog din fata mea ca nu pot sa vad prin lemn!”…Deci vrei te rog sa fii mai clar cu mine, nu vad prin intuneric!

Je donne plus l’oreille que je ne prends la parole, j’ai l’humanisme économe.

À la croisée des chemins, on se trompe de route afin d’avoir un entretien avec le destin, même si je ne le comprends pas en suivant mon instinct.

Le silence fait partie de mon histoire sans fenêtre sur vous, ni porte de sortie pour vendre une morale donnant un sens à mes actes.

Allez savoir qui je suis derrière mon masque fait de chair et de sang, ce que je sais sur mes commanditaires comme mes victimes et où je vais d’un pas meurtrier tel le temps qui passe.

Ma mélancolie est assassine et mon tourment est une tombe d’où je ne m’extirperai qu’au dernier souffle.

Mais un doute subsiste lorsque l’on fixe machinalement les cibles mouvantes plutôt que cet horizon bancal plus résigné que fidèle.

Et le planisphère ? Il nous écrase de toute son autopsie, de toutes ses rides guerrières.

Je préfère le paysage aux voyages !

Une ville reste une ville, ces odeurs de peur quand les pas claquent sur le sol en se faisant de plus en plus pressants, le bruit des ruelles orphelines de la lumière du jour, son visage raisonnable pour le tourisme plastique, son charme pour les cartes postales, sans oublier son calme invisible et anonyme.

Ce qui me plaît le plus ce sont les fenêtres, on devine ce qu’elles cachent négligemment, on se protège dans leurs angles morts, pour ne pas être de vu, pour rester méconnu.

J’ai cet instinct de conservation presque animal qui me préserve de ce mauvais goût bien humain pour l’héroïsme de manuel scolaire.

Alors mon nom n’est qu’une anecdote dans le monde des illustres qui cherchent des échos à leur nostalgie dans un regard, dans une guitare.

Une clef fatiguée, une porte à la fois étrangère et familière, un lit d’infortune pour une personne, un cendrier vide et un horizon imparfait me renvoyant à mes respirations inégales.

Peu importe l’endroit, c’est la même chose, sans les mêmes gens…

La limite entre habitude de l’usine humaine et paranoïa des oppressés de service ? Ceux qui en parlent en observant ceux qui sont censés le vivre, ils doivent avoir plus de réponses que de questions.

À force de me demander constamment ce que j’aime, je vais finir par savoir ce que vous pensez.

De retour à la case départ en avançant sur ma piste, le décor habite mes songes éveillés, quitte à y laisser leur mémoire.

J’entends des voix, mais je préfère les mots.

Je pourrais apprendre ta langue, mais tes hésitations en disent long !

Va savoir ce je fais du temps qu’il m’est est arbitrairement imparti puisque la petite mort ne m’attend plus ?

Si l’information c’est le contrôle, nous devons être bien suicidaires!

Le problème des messagers en transit qui rêvent d’être des passagers en stand by, c’est qu’ils oublient que les autres peuvent épouser la solitude.

Dans le doute, on confond mystère et zone d’ombre, mieux vaut ne pas comprendre que de ne pas savoir dans le vaste monde.

Me taire, apparemment, c’est ce que j’ai de mieux à dire.

…

Le temps est aux adieux, nullement aux présentations.

Les choses commencent et se terminent dans un aéroport, là où les hommes viennent de nulle part et vont forcément quelque part pour quelque chose ou quelqu’un !

J’atterris paisiblement, j’arrive tranquillement, je pars sur la pointe des pieds, mais ne peut me résoudre à rester ici. Le mouvement, c’est tout ce qu’il me reste.

Avoir plus de solitude que de questionnement, voilà bien la seule preuve que le silence existe.

Les images défilent à vive allure comme pour mieux satisfaire la boîte à souvenirs.

Je ne prends pas de plaisir particulier dans mon travail. Comme les autres, les plans se suivent mais ne se ressemblent pas, tout est une question d’imagination.

Les hallucinations modernes ne valent pas les pertes de conscience d’antan, quand tout n’était que supposition et illusion.

Je suis parti comme je suis venu, sans un bruit, sans un mot, il ne me reste qu’à choisir entre les limites du contrôle et le contrôle des limites.

         Ma intreb oare de ce unele lucruri ma marcheaza asa mult? Astazi parca ceea ce am auzit la Biserica mi-a trezit mintea mea de copil  si m-a facut sa realizez ce importanta e dragostea.Dragostea …da. Nu stiu de ce dar acum ca am ajuns acasa si stau si ma gandesc … simt nevoia sa multumesc tuturor prietenilor pe care ii am. Sa le spun cat de importanti sunt in viata mea. De multe ori imi e greu sa recunosc cat de mult tin la o persoana… pentru ca nu vreau sa fiu ranita … insa chiar si asa acum risc si spun din tot sufletul : VA IUBESC!!! 

Imi vin in minte cuvintele  prietenei mele cu  pijamalute rosii … vineri mi-a spus ca ii sunt asa draga si ca simte ca trebuie sa spuna celor dragi ce mult ii apreciaza …Pititc trebuie sa iti marturisesc ceva, poate ca nu ti-ai dat seama dar am invatat un lucru foarte important de la tine: sa nu imi fie teama sa spun ceea ce simt. Iti multumesc! Astazi cred ca mi-a venit si mie randul sa spun ca tine pisi. Probabil am devenit cam prea sentimentalista…dar nu pot sa imi explic starea sufleteasca … e o chestie ce o simt dar nu o pot pune in cuvinte …   

Mi se intampla sa ma atasez de niste oameni cu care initial  nu am avut nicio legatura,dar care mi-au permis sa ajung in preajma lor.Simt uneori nevoia sa  le aud vocea… pentru simplu fapt ca imi este dor de ei. Chiar daca nu stiu,acestea  si-au lasat amprenta in sufletul meu!

Eh nu-l pot uit pe el…cel care de ceva vreme imi zapaceste capul … probabil ca ti-ai dat seama ca atunci cand esti in prezenta mea sunt putin cam neindemanatica. Ochii tai albastrui imi arata alta lume,o lume plina de flori in care as vrea sa evadez in fiecare clipa. Ma bucur ca esti in viata mea!

Pfiu ….respir adanc si gata,acum ca m-am descarcat ma pot apuca de invatat!   Sa aveti o duminca minunata!

E dulce-acrişor şi aşa o să fie mereu.
Pentru că păpuşarul e cel mai talentat jucător dintre  noi toţi.

________________________________________
P.S.: Ar trebui să îmi învăţ la istorie, însă nu am niciun chef. Vreau să respir aerul molcom de toamnă – m-am săturat de mireasma de foi mototolite.  Azi e vineri, treisprezece. Semn rău.
Aşa-i că o iau razna?
Mnu, nu chiar. Nu mai mult decât de obicei.

Toamnă, lasă locul iernii. Mi-e dor de frig şi de zăpadă şi de colinde şi de cadouri sub bradul împodobit.
Sau, mai bine, hai să bem o ceaşcă de ciocolată caldă.

Le bel automne est propice aux changements. Le vert vire au jaune et au rouge, les fruits mûrs tombent, les fleurs fanées se dessèchent sous le soleil qui faiblit.

Cette métamorphose est accompagnée d’une certaine mélancolie, tantôt dépressive, tantôt abyssale.

La symphonie des couleurs et de la nature décrépite  ne manque pas d’exubérance. On sent la fin de la vie se rapprocher… et la chute dans l’interminable nuit hivernale… Glacée et infinie.

Une exubérance pas excessive. Une décadence maîtrisée quand on arrive au bord du précipice à pleine vitesse et on s’arrête à juste temps pour admirer la vue.

Pour goûter le fruit doux-amer du déséquilibre.

Sunt sentimente imposibil de descris în cuvinte. Oricât ai încerca, îţi scapă ceva: o nuanţă, o aluzie, un fapt. Sunt sentimente pe care nici măcar tu nu poţi să le înţelegi. Pe care nici măcar eu nu le înţeleg. Cum aş putea? De câte ori sunt aproape de reuşită, aceasta-mi scapă printre degete. Zilele de toamnă sunt greu de înţeles, dar în acest an par a fi mai stranii decât de obicei. Poate pentru că oamenii se schimbă, şi eu odată cu ei. Poate că eu sunt de vină; sau poate că ei. Poate …

Am o senzaţie de nemulţumire continuă. Vreau mai mult, dar pot oare mai mult? Da. Suntem mai mult decât nişte simple făpturi însufleţite, putem să schimbăm ceva, dar ne dăm seama de acest lucru prea târziu, sau niciodată. Nu-mi place să fiu aşa. Nu-mi place să cred că nimic nu-i bun şi că totul trece pe lângă mine, pentru că nu am motive. Sunt înconjurată de oameni minunaţi, chiar dacă nu le-am spus asta niciodată; da, vă iubesc, şi încă mult (ce ciudat că tocmai eu spun asta, cea care consideră că vorbele sunt utilizate cu prea multă uşurinţă şi că “te iubesc” se rosteşte acum mereu, fără să mai aibă acelaşi înţeles). O să-mi fie dor de voi. Poate ca acesta este motivul pentru care mă port aşa. Nu sunt sigură în mine, în ceea ce sunt, în ceea ce am lângă mine şi în ceea ce urmează. Aş vrea să mă teleportez in timp, să văd cum va fi peste un an, peste doi, peste nouă. Nesiguranţa mă sperie.

Vreau .. vreau mai multe decât pot duce. Întotdeauna vreau ceva dar nu mă aştept să dau un lucru în schimb. Mi-aş dori ca lumea să fie aşa cum mi-o imaginez eu.

Am terminat ieri de citit Wuthering Heights, din curiozitate şi la recomandarea unor prieteni. Superbă carte. E drept, mult prea sumbră pentru gustul meu, dar plină de o pasiune îmbătătoare în fiecare rând al său. Am încercat să mă hotărăsc în ce personaj mă identific. Heathcliff? Sunt oare chiar atât de posesivă, de lipsită de simţire, simt aceeaşi dorinţă ca şi el de a avea persoana iubită aproape? Poate Linton, deşi este mult prea generos pentru a fi ca mine. Sunt om, sunt o fire egoistă şi nesuferită. Catherine? Într-o oarecare măsură, pentru că amândouă ne ataşăm de unii oameni cu aceeaşi înfocare (deşi trebuie să recunosc că la mine nu este vorba despre “suflete pereche”, mai degrabă de prieteni, de familie, de oameni fără de care nu aş mai fi eu). Poate Cathy şi Hareton. Ei au avut un final fericit.

Nu ştiu exact ce să cred, poate înnebunesc sau poate e doar o fază de care voi scăpa repede, sper eu. Bănuiesc că nu sunt o companie prea plăcuta zilele astea, de fapt, nu sunt plăcută nici măcar pentru mine, dar pentru cei din jur? Poate că zilele pe care le voi petrece acasă (am reuşit să mă aleg cu o entorsă, din nou) mă vor ajuta, sau poate că nu. Mi-e silă să vorbesc în acest mod, e prea deprimant pentru mine.

Toamnă, acoperă-mi inima cu ceva.

Ah, era să uit. La mulţi ani tuturor celor sărbătoriţi astăzi (printre care şi eu; trebuia să spun asta, narcisismul mă doboară).

]]> http://diannethenewone.wordpress.com/2009/11/06/plouaplouaploua/ Fri, 06 Nov 2009 18:42:24 +0000 Dianne http://diannethenewone.wordpress.com/2009/11/06/plouaplouaploua/