Uneori poti tine adevarul ca-n palma o bila de cristal,decojindu-l de înţelesuri până ajungi în miezul fierbinte în care fiecare dintre noi a aruncat o remuşcare, un resentiment, o declaraţie de dragoste rostită doar în faţa oglinzii, un reproş înghiţit cu noduri, un adevăr încă dureros,o propunere sigilată si ascunsa în zeci de fundiţe roz pe care ţi-e teamă s-o desfaci ca să nu observi că destinatarul a fost ales de hazard.

Uneori poti trata adevărul de bolile copilăriei făcute prea târziu, il poţi împinge pe scări pretinzând că a fost un accident regretabil sau îl poţi seda pentru a-l obliga să se preteze la cele mai murdare compromisuri.Tu spui că adevarul e al tău şi te priveşte ce faci cu el, doar pe tine…Altcineva spune ca adevarul e unic sau ca adevarul e dincolo de noi…Intr-o zi, adevarul s-a rostogolit pe langa mine ca o bila de cristal cu care se juca cineva.L-am luat, l-am privit, am incercat sa-i pastrez cat mai mult timp rotunjimile in palma mea, am vrut sa ma oglindesc in ea si sa-l conving sa-mi memoreze trasaturile, sa ma recunoasca si data viitoare, dar Adevarul a alunecat usor din mana mea si s-a rostogolit inapoi pe strada in cautarea altor palme pe care sa se odihneasca si a altor chipuri pe care sa le memoreze. Mie mi-e teama de un accident, ca intr-o zi, un sofer grabit nu va observa rostogolirea bilei de cristal si il va strivi. Il va face in milioane de adevaruri mici pe care oamenii nu le vor mai putea gasi .Si ei nu vor sti niciodata cum a aratat Adevarul adevarat. De aceea va scriu, ca sa va rog sa fiti atenti sa nu accidentati adevarul.

exista momente in viata unui om cand toate relele din lume incep sa fie coliniare 2 cate 2, apoi 3 cate 3 si stim sigur ca nu e doar o eclipsa ci un fenoment foarte rar.

unul dintre puncte si principalul e sa fie putin labil emotional

si de aici poti merge mai departe pe firul naratiunii la a lua un joint necalibrat, te uiti la UP si ai o experienta comparativa cu vederea lui la mall, la 3D cu sufletul in galeata.

iar apoi cand se termina iti dai seama ca shuffle-ul porneste Pixies – Ana (“she’s my fave/undressing in the sun”) care mie mi se pare piesa [erfecta pentru o secventa de sinucidere intr-un film cu incarcatura emotionala trasa din despartire persoanjului principal masculin de personaja absenta feminina cu care are in mod misterios parte de pasaje erotice nocturne imaginare in care ea se dezbraca pe malul marii, intra in apa, si apoi il cheama cu gesturi languroase ce zboara ca niste entitati spre el si il saruta pe obraz ca si cum ar fi niste trandafiri uriasi cu niste buze carnoase si fine,

apoi Pixies – Digging for Fire (“There is this old man/Who spent so much of his life sleeping/That he is able to keep awake for the rest of his years”) si care ma face sa corelez filmul asta superb cu viata mea, ca doar asa sunt eu – nu pot privi/citi/auzi ceva fara a ma transpune – e modul meu de a intelege, de a analiza, de a-mi insusi anumite cunostinte, anumite senzatii, sentimente si alte poveri, …deci ma face sa corelez filmul asta cu visul meu de a pleca in Suedia

si apoi Pixies – Gigantic (“Gigantic, gigantic, gigantic/Our big big love”) si apoi imi raspund ceea ce m-a tinut aici, si ce ma va tine aici in continuare. si in continuare. si apoi imi dau seama cum fierb in suc propriu, cum in 3 melodii eu am avut parte de un circuit emotional complet care m-a purtat prin nostalgie periculoasa, punerea in pericol a existentei, sau mai bine zis… nu stiu cum s-o zic mai bine, apoi am scobit pe acest fond nervos in dorinte si aspiratii pentru a ma reabilita si chiar cand eram gata sa ma nelinistesc si sa ma frustrez maxim reusesc sa ma molesc subit la refrenul ultimei piese.

ce frumos era daca macar una dintre ele era

http://www.youtube.com/watch?v=0s5xnh6t-wE

si vai ce final minunat avem aici…

(“If there’s something inside that you wanna say/Say it out loud it’ll be okay/I will be your light/I will be your light/I will be your light/I will be your light//I Need LoveI Need Love”)

In dragoste ca la război…

În dragoste, ca şi în război, totul e permis.

În război, ca şi în dragoste, pentru a termina, trebuie s-o faci de aproape.

Puneţi-vă armurile !

…câmpul de luptă vă aşteaptă…

E un război fără prizonieri.

Fără victime.

Undeva doar, va fi o inimă sfâşiată.

Post – scriptum

Cum  spuneam, când ceva devine poveste, este deja la timpul trecut.

Trecutul tău.

Un tânăr belgian de 23 de ani a avut un accident de maşină. A fost internat la spitalul din Liège, cu diagnosticul comă vegetativă. Asta s-a întâmplat acum 26 de ani, în 1983. Timp de 23 de ani Rom Houben a trăit cu acest diagnostic. După care, acum trei ani, în timpul unor teste desfăşurate la Universitatea din Liège, s-a descoperit că, de fapt, creierul său funcţiona perfect într-un corp paralizat. Doctorul Steven Laureys a demonstrat că Rom Houben era perfect conştient de tot ce i se întâmpla, numai că nu putea să reacţioneze, fiind ţintuit şi la propriu, şi la figurat – atât în pat, cât şi de diagnosticul pe care îl primise în urmă cu 23 de ani.

Din 1983, Houben era conştient. Cu alte cuvinte starea de conştienţă nu a dispărut în tot acest timp, poate doar în momentul accidentului şi imediat după (cred). Cuvintele nu pot descrie frustrarea pe care o simţeam. N-o să uit niciodată ziua în care a fost identificată problema pe care o aveam. A fost ca o a doua naştere, sunt mărturisirile lui. Acum pot să citesc, pot să vorbesc cu prietenii mei pe Internet şi pot să profit de viaţa mea, pentru că oamenii ştiu că nu sunt mort.

Rom Huben poate să comunice prin intermediul unui sistem informatic, dar nu poate părăsi spitalul în care a fost primit, în apropiere de Bruxelles.

Steven Laureys, doctorul care a descoperit ce i se întâmpla acestui pacient, a publicat un studiu în revista BMC Neurology în care arată că aproximativ 40% dintre pacienţii despre care se crede că sunt în comă vegetativă sunt greşit diagnosticaţi. De fapt, sunt în ceea ce se numeşte stare de conştienţă minimă. Cu alte cuvinte, sunt prizonierii propriului corp, care nu îi mai ascultă, ei păstrându-şi intacte multe, dacă nu toate funcţiile cerebrale. Deci sunt conştienţi de ceea ce li se întâmplă, văd, aud ce este în jurul lor, au memorie, imaginaţie, dar nu se pot manifesta. Nu-şi pot face cunoscute gândurile, sentimentele, emoţiile. Ce stare poate fi mai îngrozitoare decât asta? Să fii în viaţă şi totuşi să nu fii? Să nu ştie nimeni că nu eşti doar un corp ţinut în viaţă de aparate, ci o fiinţă, o conştiinţă? Să nu poţi striga, să îi faci pe ceilalţi să ştie de tine, pentru că nu ai gură, ca în povestirea lui Harlan Ellison? (I Have No Mouth, and I Must Scream Internet Archive’s backup Ellison’s story on scifi.com)

Steven Laureys este un erou.

Descoperirea lui a relansat dezbaterile pe tema eutanasiei. Cum poţi să pui capăt unei vieţi pe care o crezi terminată, acum, că ai aflat asta?

Îmi aduc aminte de cazul lui Jean-Dominique Bauby, redactor-şef la revista Elle, care a suferit un accident vascular ce i-a provocat o comă profundă, apoi l-a făcut să sufere de sindromul locked-in (nu ştiu cum l-aş putea traduce, poate sindromul captivităţii în sine, al închiderii în propriul corp). Bauby nu putea decât să mişte pleoapa stângă şi astfel a dictat mai multe pagini despre sentimentele sale în faţa bolii şi nu numai. Clipea o dată pentru da, de două ori pentru nu. Memoria şi imaginaţia nu îi erau afectate. Deci avea corpul, aproape inutil, în care erau captive sufletul şi raţiunea: corpul asemeni unui echipament de scafandru, închis etanş, şi spiritul care pâlpâia şi se zbătea să se facă auzit, fluturele. Două metafore care reprezintă titlul cărţii ce a fost realizată plecând de la acele clipiri ale pleoapei, Scafandrul şi fluturele, publicată în 1997. Ce putere are clipirea unei pleoape… La zece zile după publicarea cărţii, Bauby s-a stins.

Îmi mai aduc aminte şi de alte cazuri – pe acestea nu le cunosc prea bine, poate voi reveni asupra lor după ce citesc mai multe. Este vorba despre oameni din ale căror cumplite mărturisiri afli că anestezia nu a funcţionat corect în timp ce au fost operaţi şi care au fost conştienţi în timpul operaţiilor, simţind durerea pe viu – numai că erau paralizaţi. Erau probabil în ceea ce doctorul Steven Laureys a numit stare de conştienţă minimă, deci au auzit tot ce s-a discutat în jurul lor şi au simţit fiecare particulă de durere, fără să poată spune cuiva acest lucru, decât după ce operaţia se încheiase şi efectul paralizant al anesteziei trecuse. Cum supravieţuieşti unei astfel de experienţe?

I Have No Mouth, and I Must Scream…

Mi-a placut mult filmul spre surprinderea mea.

Trailer:

Info: Cinemarx.ro, IMDB.com

Torrent name: Gamer.720p.BluRay.x264-iNFAMOUS

Download subtitrare: Subs.ro

Am vorbit in postul trecut despre informațiile pe care perfmon le oferă, incepand cu momentul deschiderii lui si cum putem observa o problema utilizând cele trei countere afisate la pornire. Insa tot in acelasi post spuneam ca niciodata nu ar trebui sa luam o concluzie doar pe baza unui counter. Asadar vom incerca sa le analizam pe rand, incepand cu problemele legate de memorie. Mentionam in postul anterior ca peste 1000 de Pages/sec , valoare prezenta o durata îndelungata, ne sugerează o presiune la nivel de memorie care ar trebui investigata pentru aflarea cauzei reale si cum poate fi rezolvata. Ar mai trebui precizat ca de multe ori datorita scrierilor intense de page files mai devreme sau mai târziu vom observa si un botleneck la nivelul diskului, insa el trebuie analizat in concordanta cu counterele de memorie pentru ca de multe ori este un efect al lipsei de memorie. Un alt lucru de care trebuie sa tinem cont cand spunem monitorizarea counterulul pe o durata mai indelungata este eliminarea varfurilor (perioadele scurte cand valoarea counterului creste exponențial )

Cand analizam problemele legate de memorie trebuie sa avem in vedere doua componente: user space memory and kernel (system) space memory.

Pentru user space memory avem doua countere care trebuie sa ne intereseze in mod special. Primul este Memory\Pages/sec despre care am discutat in postul anterior (Probleme apar la peste valori peste 1000 intr-o perioada îndelungata de utilizare). Al doilea counter de interes este Memory\Avaible Mbytes(MB). Acesta indica memoria fizica imediat disponibila in vederea alocării spre un proces sau pentru sistem. In mod normal ar trebui sa existe cel putin 50 MB memorie imediat disponibila in orice moment.  Utilizand ambele countere putem trage o concluzie privind limitarea memoriei, Pages/sec fiind inselator iar manifestari pot aparea in mai multe situatii in special pentru programe care utilizeaza in mod intensiv memoria gen SQL Server unde presiunea ar putea fi datorita memoriei alocate per instanta sau Exchange.

Pentru componenta referitoare la memoria de sistem avem:

Memory\Pool Paged Bytes fiind portiunea din memorie partajata care poate fi paginate in fisierul de paginare din windows. Paged Pool este creat la initializarea sistemului fiind folosit de componentele care rulează in modul sistem pentru alocarea memoriei.

Memory\Pool Nonpaged Bytes sunt adresele virtuale păstrate in memoria fizica care pot fi accesate de la oricare spatiu de adresare virtual fara a folosi paging de pe disk. La fel este si ea initializata la startup si este folosita de componentele sistem pentru alocarea memoriei de sistem.

Memory\Free System Page Table Entries * Adresele in memoria virtuala ale fișierelor de paginare sunt mapate la memoria fizica folosit System Page Table. Aplicațiile vor folosi apoi acest PTE pentru a mapa aceste sistem pages.

Valorile pentru cate trebuie sa fim atenți la memoria sistem sunt descrise cel mai bine in următorul tabel (tabel disponibil pe technet intr-o forma mai detaliata)

Utilizând aceste valori putem diagnostica o posibila problema la nivelul memoriei si putem lua astfel o decizie legata de cantitatea de memorie alocata sau alocarea ei către aplicații. Ar mai trebui zis ca pe sisteme x64 optiunile din boot.ini descrise nu isi mai au rostul programele putand beneficia de mai mult de 2 GB memorie alocata per proces.

Voi continua in urmatorul post analiza counterelor de baza analizand eventualele probleme legate de disk.

1.   Dragostea eterna dureaza 3 luni.
2.   Nu te baga in lumea drogurilor…..suntem si asa destul de multi
3.   A avea constiinta curata inseamna a avea memorie proasta.
4.   Cel care se naste sarac si urat are mari sanse ca atunci cand o sa creasca……
sa isi dezvolte ambele calitati.
5.   Cei cinstiti sunt inadaptatii societatii.
6.   Pestele care lupta impotriva curentului….moare electrocutat.
7.   Nu este important sa castigi…este important sa-l faci pe celalalt sa piarda.
8.   Nu sunt complet inutil….cel putin servesc de exemplu negativ pentru altii.
9.   A gresi este omeneste…totusi, a da vina pe altul este si mai omeneste.
10. Cel mai important nu este sa stii….mai important este sa ai telefonul celui care stie.
11. Eu nu sufar de nebunie….ma bucur de ea in fiecare minut.
12. Este bine sa lasi bautura….insa rau este sa uiti unde ai lasat-o.
13. Banii nu fac fericirea….o cumpara gata facuta.
14. Inteligenta ma urmareste…..dar eu sunt mai rapid.
15. Fugi de tentatii…..dar incet sa te poata ajunge.
16. Exista o lume mai buna…….. dar este foarte scumpa.
17. A studia insteamna a te indoiesti de inteligenta colegului de birou.
18. Daca o pasarica ti-a soptit ceva…..atunci inseamna ca ai inebunit pentru ca pasarelele nu vorbesc.
19. Munca nu a omorat niciodata pe nimeni……dar de ce sa risti?
20. Alcoolul omoara incet incet……nu conteaza, nu ma grabesc.
21. Exista doua cuvinte care iti deschid multe usi……trage si impinge.
22. De ce sa bei si sa conduci ….cand poti sa fumezi si si zbori?

Mi se întâmplă uneorio ca amici și cunoscuți să îmi povestească lucruri pe care le-am spus sau pe care le-am făcut iar eu mă uit la ei ca și cum aș urmări o piesă de teatru, o poveste cu personaje fictive. Nu recunosc nimic. Uneori mi se dau detalii care acționează ca declick-uri și îmi amintesc frânturi de întâmplare. Alteori nici un detaliu sau amănunt nu poate scoate istoria din amnezie.

Nu uit fețe. Nu uit voci. Nu uit locuri și nu mă pierd niciodată printr-un oraș. Îmi iau zeci de repere vizuale și auditive pe care ulterior le utilizez în a-mi găsi drumul înapoi. Împart reperele în permanente, semipermanente și iluzorii. Astfel încât analizez fiecare loc pe care îl văd în trei chei, una pentru întoarcerea în 30 de minute, una pentru peste 3-4 luni și una pentru peste 10 ani. De exemplu o firmă de restaurant va fi sigur și peste 30 de minute, probabil și peste 3 luni dar cine știe dacă și peste 10 ani. Totuși o clădire proiectată cumva în dreptul a 3 copaci ce se proiectează cumva pe imaginea unui munte… va fi un reper și peste 10 ani. Așa funcționează memoria mea spațială. Totul în jur se bidimensionalizează în tablouri pe care ulterior le salvez în foldere specifice.

Revenind la memorie. Am puține amintiri din copilăria timpurie și din copilărie. Cumva ca și cum viața mea ar fi început la 12 ani. De prin jurul vârstei de 10-12 ani încep să am amintiri concrete, palpabile. Restul sunt imagini-tablou diluate, șterse.

Ieri însă am citit pe pagina web a unei (sper) viitoare prietene un text ce făcea trimitere directă la copilărie și am avut niște trăiri foarte intense. De aceea mă gândesc să fac o excursie în propriile mele amintiri, atâtea cât mai am și să încerc să recreez o perioadă care apare ca abstractă până la absență pentru mine. Nu știu care va fi beneficiul din această excursie în trecutul meu îndepărtat dar nici nu e atât de important. Important e că simt nevoia să o fac, că simt nevoia umplerii unui gol de memorie.

Questa la notizia di ciaopeople.net a firma Alessandra Pugliese: “Patrizia D’Addario da scrittrice, a Natale la sua biografia” (link)

“La bozza del libro è pronta, si aspetta il via libera dei legali e poi la casa editrice Aliberti potrà pubblicare la biografia della escort, in uscita a Natale

Qualcuno dice che il suo libro potrebbe essere il bestseller del 2010, qualcun altro pensa che un’autobiografia scritta da una escort non sia proprio una pietra miliare della letteratura“.

Questa proprio non me l’aspettavo !! Non tanto per i problemi legali che possono comportare le nuove confessioni di Patrizia. E nemmeno per la certezza che la prurigine di molti ne farà un best seller.

Quanto perchè dopo averla sentita parlare, mi chiedo proprio come abbia fatto ad improvvisarsi scrittrice.

Scommetto: la sua biografia l’ha copiata!!!

Si inventeranno, comunque, un premio per la miglior giarrettiera

„There’s just too much that time cannot erase…”

Sînt o uitucă. Mi se reproşează, mereu, din aproape toate sursele apropiate, că uit date, nume, atribuţii, obligaţii, termene, întîmplări, idei, informaţii, chiar convingeri, principii şi valori. Nu-mi amintesc chipul oamenilor cu care interacţionez zilnic, numele colegilor, al rudelor, al studenţilor, nu-mi mai amintesc nici măcar numele unor oameni care la un moment dat au poposit în viaţa mea. Nu-mi amintesc nici o dată esenţială: nici data cînd ar trebui să-mi vină bursa, nici data cînd trebuie să plătesc telefonul, nici deadline-ul proiectelor sau vreo dată de naştere, nici vreo dată, care în ordinea experienţelor esenţiale din viaţa mea a marcat ceva anume. Nu-mi amintesc mai nimic din miile de pagini pe care odată le-am citit, aprope nimic din sutele pe care le-am scris, nu-mi amintesc ce gîndeam acum doi an, o lună, o săptămînă, o clipă înainte. Nu-mi aduc aminte mai nimic despre locurile pe care le-am vizitat, nici un nume de muzeu, de stradă, de clădire, de personalitate istorică. Nu-mi amintesc ce vorbesc, nu ţin minte la ce anume mă înham, nu ţin minte să sun, să anunţ, nu ţin minte unde pun lucrurile, nu ţin minte că nu trebuie să uit, nu ţin minte că trebuie să mă concentrez să nu uit. Nu-mi amintesc mai nimic din ce am învăţat sau am trăit, nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Nu-mi amintesc nici măcar ce mi-am promis mie la un moment dat că o să fac sau nu o să fac, că o să reacţionez sau nu o să reacţionez. Sînt o amnezică aproape absolută.  Trăiesc într-o dezordine în care orice sforţare cognitivă este o utopie, fiecare efort devenind în ordine pragamatică de prisos.

Cu toate astea îmi amintesc perfect stări şi senzaţii a căror memorie o resimt aşa cum îmi simt propria carne. Îmi amintesc golul din stomac pe care mi-l dădea preajma unui parfum anume, îmi amintesc tremurul pe care mi-l dădea atingerea unor degete anume, îmi amintesc emoţia aparte pe care mi-o oferea strălucirea unei priviri anume, îmi amintesc fiorul din faţa unei beri şi-a unei scrimiere anume, îmi amintesc sfîşierea lacrimii din urma unei despărţiri anume. Mi le amintesc pe acestea într-un număr infinit de culori şi de detalii şi în cea mai bogată paletă de percepţii senzoriale. Sînt o purtătoare de stări sublime, de stări de groază, de fericiri de nemăsurat, de dureri de neapreciat. Sînt oameni, lucruri, contexte, imagini, ipostaze pe care nu le pot uita fiindcă mi se perindă pe dinaintea simţurilor, prin anamneză, cu o concreteţe de-o pregnanţă suprinzătoare la fiecare evocare. Aşa mi se aleg oamenii semnificativi, aşa mi se împlantează în suflet sentimentele cele mai puternice, aşa mi se stabilesc convingerile şi credinţele de nestrămutat. Ceea ce îmi amintesc este ceea ce nu aş putea niciodată să uit, sînt clipe privilegiate, providenţiale care mi-au iluminat sensul vieţii şi au căpătat ubicuitate prin faptul că au stabilit natura definitivă a unor afecte insurmontabile.  

***

Uit mereu că nu sînt singură, că alteritatea e o prezenţă şi nu o himeră şi că asta e tot ce contează. Pentru că uit să-mi amintesc ce simt, nu ce gîndesc.

-Porc prost ! Păi tre să te şi speli ! zise ea strihată.
-Nu.. am avut şerveţele cu alcool . Am făcut arsuri anale şi hemoroizi dar nu mai pute .replică el bucuros.
-Aa.. Şi eu care credeam că ţi-ai băgat vibratorul meu în fund.
-Ai vibrator ? Şi de ce nu mi-ai zis ? Nu te satisfac ?
-Chiar că pute ceva . Cine ştie ce poate fi..
-Da , se simte . Dar de ce oare ? Şi nu schimba subiectul !
-Ba mă satisfaci.. zise fata cu juma de gură .
-Sigur ?
-Da.
-Nu te cred. Bănuiesc că noaptea când dorm tu te masturbezi cu vibratorul.. aşa e ?
-Stai , că nu ai terminat de povestit ce ai făcut azi !
-Aaa.. mă gândeam că îmi pute gura , dar am realizat că nu e aşa .
-De ce să îţi pută ?
-Păi am mâncat dupaia nişte ceapă . Mi-a fost poftă .
-Ah.. nu .. nu se simte .
-Bun. Am lămurit . Acum aştept să îmi răspunzi la întrebare .
-Care întrebare ?
-Aia cu vibratorul..
-Ţi s-a părut .. nu ai zis nimic .
-Da ? Am avut impresia că..
-Nu , degeaba . Cred că ţi-ai imaginat .
-Probabil.
-Noapte bună !
-Noapte bună !

Şi totuşi.. ceva pute ! Să fie prezervativele folosite de sub pat ?

www.pcMegaShop.ro

Obbligavo mia madre a leggere, più e più volte, il testo delle poesie che nonna mi regalava sapendo quanto piacere provavo ad ascoltarle e poi, a mia volte, ridirle a lei, che pendeva beatamente dalla mia bocca ingenuamente impertinente. Avevo quattro, cinque anni e  tiranneggiavo la mamma anche se non aveva molto tempo da dedicarmi. Solo la sera, prima di andare a letto, riuscivo a convincerla a dedicarmi più tempo. Davanti alla stufa, nel caldo della grande cucina di casa, ancora con il profumo del cibo appena consumato, inforcava gli occhiali e leggeva. Leggeva fino a quando crollavamo dal sonno, mentre pensavo che, anche nel sogno, lei continuasse a leggere visto che al mattino, quando mi svegliavo, sapevo a memoria le parole che doveva avermi deposto dentro, di notte, insieme ai grilli, molti allora che mi giravano in testa, che  mi cantavano  nella bocca. Così almeno mia madre diceva.

Ascoltare la poesia, non leggerla, è come ospitare la sua molteplice esistenza, quella del poeta che l’ha scritta, quella del lettore che la porge sporgendosi dal silenzio, quella propria di ospiti e anche quella del luogo che la con-tiene.

Ascoltare Luigi Bressan leggere le sue poesie, nella quiete di casa, è stato come ampliare lo spazio, costruendo una stanza ospitante comune, scaldata dalla parola senza artifico, senza enfasi e teatralità, come aprire la madia e condividere quanto la vita offre con semplicità maestra.

f.f. – 4 novembre 2009

di Franco Vetrano

Rocco era lì da mezz’ora ad aspettare che il sole di ottobre scendesse pigramente dal suo regno azzurro accarezzando le cime dietro Grumento.

Lo spettacolo del tramonto purpureo lo aveva di nuovo rapito. Con gli occhi pieni del prodigio non si era nemmeno accorto del falco che volteggiava silenzioso nel cielo. Quando notò il re del cielo non trattenne un moto di invidia per quel fortunato che aveva libertà assoluta. Il chiarore cominciò a giocare con le ombre del tramonto creando chiaroscuri che solleticarono la fantasia di Rocco. Poi le campane suonarono l’Ave Maria e capì che era il momento di tornare a casa.

Mamma Zarafina lo aspettava preoccupata: «Non devi attendere il buio per tornare perché se ti prendono i pulmunari ti mettono in un sacco per poi mangiarti!».

Rocco finse di spaventarsi e promise di rientrare prima in futuro, ma sorridendo pensò «Uè mà, ma chi vuoi prendere in giro, lo so che i pulmunari escono solo la notte di Natale…».

Si approssimò alla furnacedda per sollevare il coperchio della pignatta. L’odore dei fagioli con la cotica di maiale lo inebriò al punto di fargli emettere uno squittio. Poi si riprese e andò felice a lavarsi le mani nel vacìl’. Si avvicinò al varrilaro e batté un colpettino sul barile che suonò di vuoto.

«Luiggì, presto, vieni che dobbiamo andare alla fontana a riempire u varrìl’!», gridò. Luigino apparve dal piccolo bagno col naso che colava.

«Tieni la caramella che ti scorre dal naso! Toglitela!». Luigino rapido pulì tutto con la manica della maglia e sorridendo replicò: «Sciam’ a piglià l’acqua».

Per la strada la timida luce dell’illuminazione pubblica lanciava una sfida agli occhi dei due fratelli che arrivarono spediti alla fontana della piazza. Conoscevano a memoria ogni centimetro del percorso e ogni buca della strada.

Accanto alla fontana c’era Zi’ Pietro, un guercio vecchio e sporco che puzzava di cilòfria e di capre. Portava una lurida coppola con la visiera che calava sul naso per nascondere l’occhio sinistro offeso e per guardare avanti piegava la testa all’indietro e a sinistra; tra un fiasco di vino e l’altro, godeva nell’impaurire i bambini.

Aveva appena riempito un ùmmulo di acqua quando, vedendo i fratellini, li apostrofò con voce roca: «Voi due ieri sera avete appicciato la fontana. Adesso vado dai Carabinieri! ».

Luigino piangendo negò: «No, non siamo stati noi!» e corse via lasciando Rocco che non riuscì a mantenere il barile che cadde sui piedi di Zi’ Pietro. Latrando dal dolore il vecchio infilò una serie di bestemmie da riempire due mesi e mezzo di calendario. E, guercio e zoppo, prese la via del suo catafuorchio.

Il barile iniziò a rotolare allegramente sui ciottoli della strada che portava mper a terra. Rocco preoccupato zompettava intorno cercando di bloccarlo. Per fortuna Zia Filumena, che stava radunando davanti al paraciedd le sue quattro galline, temendo per la sorte delle bestiole, coraggiosamente  si parò davanti fermando il barile impazzito.

Dopo qualche minuto riapparve trafelato Luigino, rasentando le ombre delle case: «Ro’, – ancora spaventato – ma i Carabinieri sono già andati via?». «Ho detto che sono stati due zingarelli ad incendiare la fontana e loro ci hanno creduto!», mentì Rocco. Luigino quasi pianse, commosso da un fratello così furbo e coraggioso. Si offrì quindi di portare da solo il varrìl’ carico d’acqua…

Mamma Zarafina era in compagnia di sua madre, nonna Vicenza e stava accudendo Rosa, l’ultima arrivata. Aveva già sistemato lenzuoline e copertine nella naca e ora stava fasciando le gambe della bimba con una benda lunga come le bestemmie di Zi’ Pietro. Alla fine della complessa operazione Rosa sembrò immersa in un grande bozzolo dall’ombelico ai piedi: «È per far venire le gambe belle dritte. L’ho fatto pure a voi due. E nonna Vicenza l’ha fatto a me!», disse mamma Zarafina.

Nonna Vicenza chiese ai fratellini: «Avete visto Tatt e Tattarànn’?» E Luigino: «Papà e nonno Luigi sono alla cantina di Zimbarosa a giocare al “padrone e sotto”. Il nonno sbraitava perché Vito u cantunier’ lo ha schiumato all’olmo tre volte. Ha sentito solo l’odore del vino, neanche una goccia ne ha bevuto!».

Dopo pochi minuti arrivarono i giocatori, pregni dell’olezzo di vino di spunta e di birra che regnavano nella cantina: «Zarafì, che mangiamo?». «Mo’ apparecchio la buffetta e poi ci mangiamo rappasciola e un poco di noglia».

Dopo cena la nonna raccontò a Rocco storie fantastiche di briganti mentre Tattarann’ seduto sulla vecchia sedia impagliata sistemò Luigino a cavalcioni sulla sua coscia e, giocando sulla punta del piede, simulò il trotto del cavallo accompagnando il movimento con un verso arcaico: «Torlorò, torlorò…».

I racconti e la trottata stimolarono il sonno dei piccoli. Mamma e nonna li adagiarono nel letto piccolo, uno a capo e l’altro ai piedi. Il letto era in ferro, tavole di legno sorreggevano il materasso di cuoppoli. Le lenzuola erano di lino filato col fuso e tessuto dal telaio di nonna Vicenza. La ruvidezza del tessuto era ammorbidita dalla dolcezza del sonno dei due fratellini.

Quella notte Rocco sognò il falco che la notte di Natale attaccava i pulmunari costringendoli e precipitare nel buco orrendo dal quale erano usciti. Luigino invece sognò due Carabinieri che portavano in galera Zì Pietro.

Il sole ancora assonnato del nuovo giorno assisteva alla guerra canora tra Ciciriello, il cane di Tattarann’, e il gallo di Biase il moliternese che abitava a fianco. Ad ogni canto del gallo corrispondeva un ululato di Ciciriello. Il concerto era una sveglia formidabile anche per Ciccillo, il minatore, che in miniera aveva perso gran parte dell’udito. Quando gli si chiedeva come stava, rispondeva: «Nun m’ pozz’ lamentà, a parte ‘a senduta!».

Mamma Zarafina svegliò i bambini perché Rocco doveva andare alla scuola elementare dove frequentava la seconda classe e Luigino all’asilo delle suore. Lavati e vestiti, i due fratellini trovarono sulla buffetta lo zabaione con un goccio di caffè e due fette di pane tagliate a strisce da intingere nell’uovo. La mamma aveva già preparato anche la baschetta di Luigino con pane e toma per lo spuntino di metà mattinata e una fetta di pane, da bagnarsi, con un poco di zucchero per la merenda. Indossati i grembiulini, i bambini si avviarono verso i rispettivi luoghi di prigionia.

La sirena della chiesa ululò alle otto e mezza segnando così l’inizio delle attività scolastiche. Rocco entrò in classe e si accomodò al suo posto a fianco di Mariuccio, il figlio del fabbro. La maestra si mise a spiegare velocemente un misto di storia, geografia, matematica e grammatica per poi uscire dalla classe raccomandando ai ragazzi di stare in silenzio.

Un attimo dopo la chiusura della porta si scatenò il diavolìo: questi che scazzottavano, quelli che si sfidavano a peti, quegli altri che giocavano a braccio di ferro, mentre alcuni gareggiavano fischiando, con le dita in bocca a mo’ di pastori e spaccando i timpani a tutta la scolaresca.

All’asilo delle suore Luigino stava aspettando la campanella della ricreazione delle 11 per mangiare pane e toma. Era stato fino allora a giocare nel chiazzile dell’asilo. Lo spiazzo era abbastanza grande ed era circondato da un alto muro.

L’ingresso era sbarrato da un portone di legno che dava l’idea di un carcere. Ogni anno si ripeteva per i nuovi arrivati il rito del pianto a dirotto non appena veniva chiuso il portone. Poi qualche scappellotto o qualche schiaffo sul sedere mettevano magicamente a posto le cose.

Finalmente suonò la campanella e Luigino si fiondò sulla baschetta per calmare lo stomaco che reclamava cibo. Con l’acquolina in bocca stava per dare il primo morso quando il portone della strada si aprì ed entrò un 615 sferragliante col motore che emetteva un borbottio simile al tentativo di discorso di un ubriaco di carriera.

Il camioncino si fermò ad un lato del chiazzile e smontò mast’ Pepp’ il falegname; dal posto di guida scese con superba e regale lentezza l’autista.

Luigino, ancora con la colazione in mano, e gli altri bimbi si avvicinarono incuriositi. L’autista abbassò la sponda del mezzo e mast’ Pepp’ cominciò a scaricare alcune travi di legno, delle funi e due tavole colorate di giallo. Poi scaricò la cassa con gli attrezzi e cominciò ad avvitare e ad inchiodare fra loro i pezzi. Ad ogni colpo di martello ed a ogni giro di vite la curiosità generale aumentava e, alla fine dell’opera, cedette il posto allo stupore. I due adulti sollevarono quell’insieme di travi, corde e tavole e magicamente si erse una imponente struttura. Era un’altalena! Mast’ Pepp’ vi montò in piedi per collaudarla. Infine, soddisfatto, invitò i bambini a provarla.

Immediatamente si scatenò una polverosa ressa. Le suore intervennero per ripristinare l’ordine al prezzo dell’imbiancamento del loro abito nero.

Arrivò così l’ora del pranzo. Le suore rimisero in fila i bambini e li accompagnarono al locale che fungeva da mensa. Dalla cucina proveniva un odore di pasta e fagioli inebriante.

Dopo pranzo, mentre Luigino, all’asilo, era costretto a fare il riposo pomeridiano piegato sul banchetto con la testa poggiata sulle braccia conserte, Rocco prese l’arco e la freccia che aveva costruito coi ferri di un ombrello vecchio e si recò sul sagrato della Chiesa dove ritrovò i suoi amici, tutti con la stessa arma. Sulla porta della cantina di Nicol’ ‘u sciangat’ avevano disegnato un bersaglio tracciando dei cerchi concentrici con della calce. A turno tirarono la propria freccia generando una vera e propria gara. Il gioco finì, come spesso accadeva, con gli strilli che annunciavano l’arrivo di Nicola, imbestialito per gli ulteriori danni che i piccoli arcieri avevano causato alla porta, e il fuggi-fuggi dei piccoli guerrieri.

La sirena delle 17 ricordò ai fuggitivi che era il momento di andare in canonica per il catechismo con don Umberto. Anche i più discoli e scapocchioni andavano con piacere agli incontri religiosi perché don Umberto alla fine, distribuiva i Chiclets che gli emigranti mandavano. Seguiva una mezz’ora di pulizia di candelabri ed altri oggetti, dopodiché ai bambini veniva concesso il privilegio di poter giocare al biliardino e al tiro delle freccette. C’era anche una dama, ma quello era un gioco per raffinati…

Luigino arrivò ansante per annunciare l’arrivo a casa dei nonni paterni, Rocco e Rosa, che abitavano a Montemurro.

Eccitati, infilarono il portale d’ingresso della canonica e a perdifiato s’involarono verso casa. La piazza assolata li colse di sorpresa abbagliandoli. Un’ombra tagliò l’intensità della luce radente del crepuscolo. Un grande falco galleggiava sul fiume dorato. L’incanto gli incollò le suole al suolo e lo stupore si tramutò in saluto. E, con la mano alzata, Rocco salutò nel sole l’amico falco, libero sovrano del cielo.

Franco Vetrano

Degeaba il injuri pe soferul prost care se tot muta de pe o banda pe alta in fata ta – nu se poate abtine, asa s-a nascut. Indemanarea in conducerea masinii este, asa cum arata un recent studiu american, inscrisa in gene.

Cercetatorii de la Universitatea Irvine din California au descoperit ca soferii care au in genom o anumita varianta a unei gene au obtinut rezultate cu peste 20% mai slabe la un test de conducere, in comparatie cu soferii care aveau o secventa de gene diferita.

Studiul a fost efectuat pe 29 de persoane, carora li s-a cerut sa conduca 15 tururi de pista, cu ajutorul unui simulator.

Spre surprinderea cercetatorilor, cei la care era prezenta varianta respectiva a genei au obtinut in mod constant rezultate inferioare fata de ceilalti.

Studiul ar explica de ce exista atatia soferi prosti: specialistii au estimat ca aproape 30% din populatia SUA are acesta gena.

“Acesti oameni fac mai multe greseli si uita in mai mare masura ceea ce au invatat”, a explicat dr. Steven Cramer, conducatorul studiului.

Gena controleaza secretia unei proteine numite factor neurotrofic cerebral, care influenteaza memoria.

Cercetatorii sunt preocupati de ideea unei eventuale corelatii intre existenta genei cu pricina si producerea accidentelor de masina si se intreaba daca nu cumva printre cei implicati in accidente grave se afla multi purtatori ai acestei gene.

sursa: www.descopera.ro