Cristian Câmpeanu are un editorial excelent despre adeptii Sectei Anti-Basescu, indivizi rationali si respectabili transformati de Profetul Crin într-un soi de Martori ai lui Johannis. Ce se va intampa dupa victoria lui Basescu cu multimea de adepti? Unii se vor trezi la realitate. Altii vor da fuga la Sibiu, caci le-a spus Crin ca acolo e un Mesia. Si il vor vedea, in sfarsit, pe Johannis.

Situatia va fi la fel si daca nu va câstiga Basescu.

In urma cu doua milenii urma in traditia Vechiului Testament numele copilului se punea imediat nasterii, datorie care era lasata de obicei in seama mamei copilului, fara insa ca tatal sa fie exclus.

In iudaismul talmudic, fapt atestat inca din perioada scrierii Noului Testament, punerea numelui a fost mutata in a opta zi, cand baiatul era taiat imprejur, aratand prin aceasta ca nou-nascutul isi dobandeste identitatea abia ca membru in comunitatea religioasa, scrie Jurnalul National.

Numele, avand o incarcatura bogata simbolica, putea reprezenta o scurta descriere a unui eveniment important, pozitiv sau chiar negativ. Numele primului om nascut, Cain, este pus chiar de Eva, care exclama: “Am dobandit (qaniti) om de la Dumnezeu”, spune Alexandru Mihaila, asistent universitar la Facultatea de Teologie Bucuresti. La nasterea lui Noe, in ebraica Noah, tatal sau Lameh spune: “Acesta ne va mangaia (yenahamenu) in lucrul nostru si in munca mainilor noastre”. Numele patriarhului Isaac, in ebraica Ithaq, face aluzie la verbul tahaq, “a rade”, aceasta pentru ca Avraam si femeia sa, Sara, au ras cand Dumnezeu le-a fagaduit nasterea unui copil la batranete. La prima vedere fagaduinta divina parea imposibila, mai ales ca Sara era stearpa. Tocmai de aceea, copilul va purta numele care manifesta “surasul” indreptat de Dumnezeu catre oameni.

Iisus in Orient, Isus in Occident

Numele Iisus era un nume destul de comun in Palestina sec. I d.Hr. In ebraica el suna Iehosua sau prescurtat Iesua, fiind transliterat Iesous in greaca, limba care nu are sunetul “s”.  Faptul ca grecii pronuntau pe atunci Iesous este confirmat de faptul ca latina l-a preluat ca Iesus (Jesus) (sec. I-II dHr.), forma pastrata si in limbile occidentale. Citirea Iisus este deci de data mai tarzie, tinand cont de evolutia modului de pronuntie a limbii grecesti. Este pronuntarea traditionala a Bisericii Ortodoxe, intrata si in limba romana.

In mediul teologic catolic si neoprotestant din Romania s-a impus recent varianta Isus, cu un singur “i”. Nu se poate spune ca una dintre citiri este gresita si alta adevarata, ci mai degraba ca sunt manifestarile propriilor traditii, menite chiar diferentierii confesionale. Acuza ca Isus cu un singur “i” seamana cu vreun cuvant care ar insemna “asin” nu are nici o baza filologica.

Iehosua inseamna in ebraica “Iahve va salva, va mantui” sau “Iahve este mantuire”, fiind deci un nume teoforic. Radacina verbala de la care provine este yasa, care la forma hosia inseamna “a ajuta”, “a salva”, subiectul putand fi omul (Deuteronom 22,27), judecatorii (Judecatori 2,16), regele (2 Regi 14,4), dar mai ales Dumnezeu. Interesant este ca verbul hosia a dat si forma liturgica hosia na “mantuieste-ma, Te rog” sau “mantuieste-ne, Te rugam” (Psalmul 117,25), care in greaca a fost transliterat osanna, “osana” (Marcu 11,9-10; Matei 21,9).

Nume vestit de inger

Dincolo insa de aceste aspecte istorice, Sfanta Scriptura ne prezinta o viziune teologica foarte importanta. Pentru evanghelisti, punerea numelui Iisus Mantuitorului nu era un fapt intamplator. In primul rand, numele a fost vestit de catre ingerul Gavriil: “Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus”.

Apoi semnificatia numelui este comentata in Matei 1,21: “Ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus, caci El va mantui poporul Sau de pacatele lor”. Ca Dumnezeu intrupat, numele primit, care se traduce “Iahve (Dumnezeu) mantuieste”, capata o consistenta care depaseste simbolismul numelor acordate oamenilor obisnuiti. In Hristos, numele devine o realitate, pentru ca El insusi este Dumnezeu Care mantuieste.

Supranumele de Hristos

Hristos nu constituie numele Mantuitorului propriu-zis, ci este un supranume. El provine din limba greaca, de la verbul hrio “a unge”. Hristos inseamna “Cel uns”, corespunzand de fapt ebraicului Masiah (transliterat in greaca Messias – Ioan 4,25).

“Masiah” era numit initial regele in Israel, pentru ca la ceremonialul de investire era uns cu untdelemn de catre un preot sau un profet cultic. Regelui David, Dumnezeu i-a promis o dinastie vesnica, fagaduinta care insa a fost pusa sub semnul intrebarii in 586 i.d.Hr., cand regatul Iuda isi pierde independenta politica. Dinastia lui David nu va mai fi restabilita, dar profetiile despre venirea unui descendent davidid, un rege drept ales de Dumnezeu, a generat o intensa asteptare mesianica.

Mantuitorul S-a prezentat pe Sine ca fiind Mesia, dar imparatia Lui nu era din lumea aceasta (Ioan 18,36), ci era imparatia cereasca, a carei apropiere chiar a predicat-o inca de la inceputul activitatii.

Crestinismul originar este cult demonic Acei care au avut tangente cu crestinismul ca religie, în special cea crestin ortodoxa, vad la suprafata o credinta a compasiunii si a milei fata de om. Aparentele pot însela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multa lumina asupra adevaratei ei esente. Sa începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde crestinismul a pornit doctrinar.

Referintele citate sunt din Biblia sau Sfanta Scriptura, folositã de Biserica Ortodoxa Romana. Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis masiah) din ebraica. Înseamnã “unsul”, apelatia data de evrei celui care trebuia sa vina trimis de Iehova sau Iahve (numele dat de ei lui Dumnezeu) ca sa îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia sa îndeplineasca în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum si scaparea de raul uman si social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebut, Lucifer, etc.

Venirea salvatorului poporului evreu era asteptata de multe veacuri. Conform credintei evreilor omul trimis de Iehova trebuia sa fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar si un rege din stirpea regelui David, personalitatea istorica remarcabila care facuse parte din tribul lui Iuda. Noul Testament argumenteaza ca Iisus era din acea spita si prin urmare putea sa-si ceara dreptul de a fi rege al iudeilor.

Omul Iisus si-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fara carte, asa cum se spune în Noul Testament, era totusi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament si pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliti care desi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care si-o asumase.

Care erau caracteristicile acestei misiuni? Matei, 15, 24, redã cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeanca chinuitã de un demon îi cere ajutor ca sa scape de acel demon. “Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” raspunde el. Iisus astfel refuzã spunînd mai departe cã “Nu este bine sa iei pîinea copiilor si s-o arunci cîinilor”.

Cu alte cuvinte Iisus îi numeste cîini pe toti oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversatia lor, femeia îi raspunde ca si cîinii manînca din farîmiturile ce cad de la masa stapînilor lor. Iatã un episod din Noul Testament care reda vorbele unui om despre care multi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Si paradoxal acesti oameni nu sînt evrei, ci dintre neamuri, cei pe care Iisus îi numea cîini. O alta caracteristica a misiunii salvatorului era ca trebuia sa fie rege al iudeilor.

A fost oare Iisus rege? Cu siguranta nu. Întrebat daca este rege al iudeilor omul Iisus spune cã împaratia lui este în ceruri, desi evreii asteptau un rege, asa cum fusese David în vechime, o personalitate politica de exceptie care sa aiba regat pe pamînt nu în cer. Deci nici aceasta caracteristica a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

Mai departe, în misiunea salvatorului evreilor era inclusa pacea, pe cînd Iisus declarã raspicat ca a venit sa aduca sabia nu pacea ca sa-l desparta pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu daca Dumnezeul lui nu era cel a dezbinarii? Cum am eticheta astazi un om care ar spune ca a venit la cineva în vizitã cu dorinta de a-i dezbina casa?

Tenacitatea cu care omul Iisus dorea sã-i convingã pe evrei cã el este asteptatul mesia era deosebitã. Acest fapt a atras reactii firesti. Cãrturarii ziceau cã îl are în el pe diavol, pe Beelzebut (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau cã are duh rãu (Marcu, 3, 30), cã are demon (Ioan, 7, 20). Însãsi familia lui îl credeau cã nu e în toate mintile (Marcu, 3, 21) si nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevãrat o comportare stranie. Spune în Marcu, 3, 33, “Cine este mama mea? Si fratii mei?”.

Cum ar fi calificat astãzi un om care si-ar respinge astfel rudele? Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus referitoare la scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmã de 2000 de porci. Dupã acest episod oamenii l-au rugat sã plece de acolo vãzînd cã lucreazã cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliti în legea iudaicã a acelor timpuri, îi spun cã cu domnul demonilor (adicã cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34).

Multimea i-a zis cã are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus “Acum stim cã ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd cã diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vom vedea în cele ce urmeazã de ce a spus Iisus aceasta. Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om si trimiterea lor în turma de porci ne face se ne întrebãm ce a rezultat din interventia lui Iisus? Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele duhuri, asa cum intraserã în acel om, sau cum iesiserã din el pentru a intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva.

Pînã la urmã interventia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru cã duhurile nu au fost distruse cum s-ar astepta de la cineva cu intentii bune. În Marcu 5, 12-13 si Luca 8, 32, se spune despre duhuri cã l-au rugat sã le îngãduie sã intre în porci si el “le-a dat voie”, “le-a îngãduit” considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele.

Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele. Ne întrebãm pe bunã dreptate ce se întîmplã cu duhurile necurate care ies din om? Rãspunsul îl dã chiar Iisus în Luca, 11, 24-26: “Cînd duhul necurat iese din om, umblã prin locuri fãrã de apã cãutînd odihna; si negãsind, zice: Mã voi întoarce în casa mea, din care am iesit. Si venind, o aflã mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu el alte sapte duhuri mai rele decît el; si ele intrã si locuiesc acolo; si starea de pe urmã a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi”.

Aceste trei versete din Sfînta Evanghelie dupã Luca sînt cele mai revelatoare cu privire la adevãratele intentii ale lui Iisus. Nicãieri în Noul Testament nu se afirmã cã Iisus a distrus duhurile rele care îi chinuiau pe oamenii posedati, ci le-a scos sau le-a îngãduit sã iasã din acei oameni posedati. Logica ne îndeamnã sã credem cã un om venit de la Dumnezeu, cum se crede despre Iisus, trebuia sã distrugã duhurile rele si astfel sã le împiedice sã intre iarãsi în oameni. Dar Iisus nu face aceasta.

Conform spuselor lui Iisus în Luca, 11, 24-26, un duh rãu va reveni în cel posedat cu fortã si mai mare astfel “starea de pe urmã a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi” (Luca, 11, 26). Mai putem oare crede în intentiile bune ale lui Iisus? Interventiile lui sînt malefice fãrã ambiguitate. Un duh necurat trebuia distrus nu doar lãsat sã iasã din corpul posedatului, ca ulterior sã revinã tot acolo. Rezultã cã toate activitãtile lui Iisus de scoatere a duhurilor necurate din oameni nu fãceau decît sã înmulteascã duhurile rele. Iatã cum a procedat “fiul lui Dumnezeu” cu “ajutorul” dat posedatilor de duhuri necurate.

Aceasta explicã si faptul de ce Iisus spunea cã diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Iisus era mînã în mînã cu diavolul, activitãtile lui de scoatere a duhurilor necurate nu erau fãcute decît ca sã-i impresioneze pe oameni, dar el stia foarte bine cã duhurile vor reveni mai tîrziu în omul de unde iesiserã, de data aceasta însotite de alte duhuri mai rele.

Revenind la episodul cu porcii, dacã Iisus ar fi avut cu adevãrat putere de la Dumnezeu si intentii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi permis sã intre în porci si astfel sã fie lasate libere sã facã un rãu si mai mare dupã moartea porcilor. Puterea lui Iisus era prin urmare datã de diavol. Întreg episodul cu porcii aratã natura demonicã a lui Iisus. Din toatã acea întîmplare au rãmas pãgubiti oamenii, proprietarii porcilor, care fiindu-le fricã de Iisus si puterea lui demonicã nici mãcar nu au îndrãznit sã-i cearã sã fie despãgubiti.

Rezultatul final a fost moartea porcilor, paguba oamenilor si mãrirea rãului prin duhurile necurate libere sã-si continuie teroarea demonicã. În ritmul acesta de proliferare a duhurile necurate, care fiecare aducea apoi “alte sapte duhuri mai rele decît el” (Luca, 11, 26), nu este surprinzãtor de ce duhurile necurate s-au înmultit peste mãsurã astfel cã au sustinut ceea ce ulterior a devenit religia crestinã ca si cult demonic. Se poate face un mic calcul.

În Marcu, 5, 11-13, se spune cum Iisus a trimis duhurile rele într-o turmã de 2000 de porci. Presupunînd cã în fiecare porc a intrat un duh necurat, dupã moartea porcilor cele 2000 de duhuri au chemat fiecare cîte sapte duhuri mai rele decît ele (Luca, 11, 26) rezultînd un numãr de 14000 de duhuri necurate. Unde au intrat aceste duhuri mai tîrziu? În oameni, deoarece porcii muriserã. Crestinii care au urmat dupã Iisus au avut din plin duhuri necurate care sa-i posede.

La înmultirea duhurilor rele au contribuit apoi si apostolii si toti cei care cunosc astfel de metode de scoatere a duhurilor necurate, chiar si în ziua de astãzi. Se explicã astfel proliferarea crestinismului care nu duce lipsã de fanatici si dezechilibrati, semne tipice de posesiune demonicã. Cazul unor neoprotestanti (“pocãiti”, cum sînt numiti de obicei) este tipic: unii se înfierbîntã la adunãri arãtîndu-si evident latura de posesiune demonicã. Un alt episod din faptele lui Iisus este cel cu smochinul.

Iisus era înfometat si a gãsit un smochin care nu avea fructe. Supãrat, îl blestemã pe smochin: “Rod sã nu mai porti în veac!” dupã care smochinul s-a uscat. Sã spunã oamenii care rationeazã: Ce vinã avea smochinul cã nu avea fructe ca Iisus sã le mãnînce? Sã ne imaginãm cã un astfel de om merge la casa cuiva si cere mîncare. Nu i se dã pentru cã oamenii din acea casã pur si simplu nu au mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemã ca în veac sã nu aibã mîncare în casa lor.

Cum ar fi etichetatã o astfel de persoanã care aduce ocarã unor oameni pentru cã pur si simplu nu au mîncare atunci cînd el vrea sã mãnînce? Cazul lui Iisus este cel al omului rãu si irational. Un astfel de episod s-ar fi soldat astãzi cu furia oamenilor care i-ar fi tras cîteva bete pe spinare “fiului lui Dumnezeu”. Sã trecem la învãtãturile lui Iisus.

Una dintre ele se referã la ceea ce omul mãnîncã. Iisus sustine cã nu ceea ce intrã în gurã îl spurcã pe om, ci ceea ce iese din gurã, aceea îl spurcã pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune cã tot ce intrã în gurã se duce în pîntece si iese afarã, dar cele ce ies din gurã pornesc din inimã, si acelea sînt cele ce-l spurcã pe om, dar a mînca fãrã sã-ti fi spãlat mîinile, aceasta nu-l spurcã pe om (Matei, 15, 17-20).

Este o învãtãturã de doi bani. Cîti oameni cred cã nu conteazã ce bãgãm în pîntece? Dacã cineva bagã în gurã otravã sau mîncare stricatã nici nu mai apucã sã o scoatã afarã cã poate si muri. Cît priveste ideea cã ceea ce iese din gurã îl spurcã pe om cum spune Iisus, afirmatia lui este de asemenea o aberatie. Vorbele rele îl usureazã temporar pe om de rãutatea din el, desi aruncatul vorbelor pe altii nu este o solutie pentru a scãpa de rãul din inimã.

Sã analizãm acum doctrina pãcatului promovatã de Iisus, ideea cum cã orice pãcat si orice blasfemie li se iartã oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Sã presupunem cã existã o tarã în lume care are un sistem juridic ce respectã aceastã învãtãturã a lui Iisus.

De exemplu, un om ticãlos este prins în fãrãdeligile lui si adus în fata judecãtorului care va aplica învãtãturile lui Iisus în cazul respectiv. Sînt consultati martorii care declarã cã învinuitul a furat, a bãtut cinci oameni la betie si a omorît un om cu un cutit. La judecatã omul recunoaste ticãlosiile fãcute adãugînd cã a cerut iertare lui Iisus pentru tot rãul fãcut. “

Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabã judecãtorul. “Niciodatã!” rãspunde omul. Verdictul: “Eliberati-l cã si-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Întrebare: poate o atare învãtãturã a iertãrii vesnice sã vinã de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodã de a face dreptate oamenilor este înselãciune curatã, Dumnezeu nu poate iertã rãutãtile oamenilor, cei vinovati trebuie sã repare cumva rãul adus si sã învete cã repetarea rãului nu va fi iertatã prin simpla recunoastere a greselii. Învãtãtura lui Iisus este prostie curatã. O societate sãnãtoasã nu poate functiona pe astfel de învãtãturi fãrã sens.

Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logicã, desi nu era cu totul justã, ideea cã se plãteste ochi pentru ochi. Dar în învãtãturile lui Iisus privind aplicarea dreptatii se vede mai degrabã mîna diavolului decît cea a unei forte a dreptãtii. Numai diavolul trece cu vedere faptul cã merge si asa, cã simpla iertare datã de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face.

Diavolul iartã de pãcat pentru a-l tine pe pãcãtos mereu în pãcat. Este si metoda folositã de Iisus pentru a-i mentine pe oameni în jugul suferintei pe care a initiat-o în locul salvarii pe care trebuia sã o aducã asteptatul mesia, salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui Dumnezeu sã-i îndemne pe oamenii sã se complacã în rele iertîndu-le tot timpul fãrãdelegile? Mai degrabã un spirit demonic face aceasta. Sã cercetãm mai departe faptul cum Iisus crede cã oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiþi de cei ai diavolului.

În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizeazã pe ucenici sã se fereascã de profeti mincinosi cãci dupã roadele lor vor fi cunoscuti. Preceptul este bine stiut din Vechiul Testament, ideea cã pomul se cunoaste dupã rod. Sã vedem ce roade a adus pomul lui Iisus dupã asa zisa înãltare a lui la cer? Crestinismul a pãtruns treptat în lumea zisã “pãgînã” prin înfricosarea oamenilor asupra pedepselor ce-i asteaptã dacã nu se vor supune noii învãtãturi si prin forta. Aceastã fricã de pedeapsã persistã si astãzi fiind practic hrana crestinismului.

Fãrã continua teroare a diavolului, care pîndeste omul la orice pas, crestinismul s-ar dezintegra. De remarcat este atentia care se pune pe diavol ca personaj principal si toate cele care vin cu rãul si suferinta, rãstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele, patimile lui, etc. În cele din urmã Iisus pozeazã în învingãtor, chiar dupã ce a fost bãtut în cuie pe cruce si i s-a pus pe cap coroana de spini în locul celei regale a regelui din stirpea lui David.

Pe cei mai multi oameni traumele mentale pe care le implanteazã în minti frica, si toate aspectele suferintei si întunericului, îi bîntuie toatã viata. Desi se spune despre “învingãtorul mortii”, cã a ajuns acolo la dreapta Tatãlui, el priveste cu detasare întreaga panoramã a suferintei umanitãtii care a urmat dupã “înãltarea sa”. Sã vedem acum fructele date de pomul sãdit de Iisus pe pãmînt.

Ce a urmat? Rãzboaie, mãceluri împotriva evreilor si ale altora, dezbinare vesnicã printre cei care au urmat învãtãtura lui Iisus, inchizitie, arderea oamenilor pe rug, arderea cãrtilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngeratã, care cînd era pumnal cînd cruce, si multe alte “fructe” ale demonului “înãltat la cer”. Astfel de rezultate ale misiunii sale “salvatoare” ne sugereazã cã Iisus s-a dus direct în iad de unde nici cã-i pasã ce se întîmplã pe pãmînt deoarece sistemul introdus de el functioneazã din plin ca fruct al faptelor “mîntuirii” aduse oamenilor.

Salvarea care se astepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentã, Iisus nu poate fi decît un trimis al diavolului care în loc de mîntuire a adus durerea. Cine sunt cei mai în mãsurã astãzi sã evalueze misiunea “salvatoare” ale lui Iisus? Toti cei care au avut tangentã cu crestinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvãrii din durere nu cineva care aduce suferintã prin sabia pe care cu adevãrat a lãsat-o omenirii. si sîngele continuã sã curgã si astãzi si va continua atîta timp cît oamenii venereazã pe demonul care a adus suferintã omenirii cu 2000 de ani înainte.

Iatã cã în ciuda obiceiului diavolului de a minti, totusi de cîteva promisiuni s-a tinut. Care este spectrul crestinismului astãzi în lume? Nici o altã religie nu are mai multe secte decît cea crestinã. Existenta sutelor de grupãri crestine aratã cu claritate cã dezbinarea generatã de Iisus încã de cînd era viu pe pãmînt continuã astãzi cu aceeasi fortã încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii sã interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivã în continut, Biblia?

Explicatia nu poate fi decît cã Biblia este o carte plinã de contradictii, atît Vechiul cît si Noul Testament. Cel puþin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de cãtre cineva care nu s-a salvat pe sine însusi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el sã sugereze cã-i poate salva, cã-i poate elibera de sub jugul romanilor asa cum se astepta de la un rege din spita lui David. Cine a fost Iisus? Respingerea lui de cãtre evrei în mod automat îl calificã drept impostor si amãgitor.

Nimeni nu a fãcut o evaluare mai justã asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte si în mijlocul cãruia a trãit. Si ei l-au categorisit drept amãgitor. Învãtãturile ieftine si stupide ale lui Iisus au mai mult marca rãului decît cea a binelui.

Omul Iisus este un caz demonic a cãrui misiune “salvatoare” a supravietuit prin conjunctura istoriei, prin fricã pe care o împlîntã în mintile oamenilor asa cum numai duhurile rele o fac, deghizînd rãul într-un ambalaj pe care scrie fericire si salvare. Dezbinarea adusã de “fiul lui Dumnezeu” continuã sã ne macine sufletele si sã ne despartã inimile cu sabia pe care a promis-o. Si asta avem astãzi: fiul despãrtit de tatãl sãu, fiica de mama sa, asa cum se aratã în Matei, 10, 34-35.

Crestinismul este un cult demonic, cea mai mare minciunã care a putut vreodatã exista în omenire: venerarea unui demon ca “fiu al lui Dumnezeu”. Iisus este cel care a înlesnit înmultirea duhurilor necurate îngãduindu-le sã iasã din oameni si sã revinã apoi cu alte duhuri si mai rele ca ele (Luca, 11, 26). Pe aceastã bazã de idei demonismul crestinismului originar nu poate fi contestat.

Vã veti întreaba cum se explicã atîtea frumuseti vãzute în biserici si catedrale? Existã realmente creatii minunate care glorificã amintirea narativã a celui care a fost Iisus. Rãspunsul este cã aceste minunãtii sînt rodul idealului mintii omenesti, nu cel al învãtãturilor lui Iisus.

Crestinismul este o religie parazitarã a sufletelor care se întinde oriunde poate sã ajungã cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseti în biserici si catedrale pentru a contracara urîciunea crestinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu fata blîndã si resemnat în fata mortii, postura victimei care induce milã în cei care o privesc. Dar cînd este sã evaluãm obiectiv consecintele acestor aberatii doctrinare gunoiul crestinismului iese la suprafatã în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existentã, în violenta si rãutatea socialã a unor crestini, deoarece Iisus le-a promis cã orice li se poate ierta afarã de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31).

Oamenii sinceri aflati printre crestini sînt doar victime credule care resemnati si depãsiti de întelegerea realã a demonismului lui Iisus nici nu stiu practic în mîna cui se aflã. Piosi în viatã, acesti oameni aspirînd la Dumnezeul adevãrat s-au rugat cu devotament lui Iisus. Dupã moarte vor avea surpriza sã ajungã în iad unde îi întîmpinã Iisus si le ureazã bun sosit.

Ce spune istoria despre rolul crestinismului? Puterea politicã de-a lungul timpului a înteles cu realism marele potential de manipulare a oamenilor oferit de crestinism, care a fost folosit astfel de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care initial l-a respins. Ulterior crestinismul a fost tolerat si folosit în slujba noilor guvernanti comunisti care, înclinati spre rãu, exploatare si minciunã, s-au aliat cu cei de-o teapã cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca si ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngeratã, Iisus “salvatorul omenirii”.

Despre cine a scris aceste rînduri nu este nevoie sã vã întrebati cine este. Am îndrãznit sã gîndesc si sã astern aici cele aflate. Am scãpat de frica de Dumnezeu si mã gîndesc la iubirea de Dumnezeu. Mã simt usurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sînt un întemnitat al lui Iisus. Privesc la minunile create de Dumnezeu, la cer, la soare si mã gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede cã undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu si-a trimis pe fiul sãu unic sã “moarã” pentru ca noi sã avem viatã vesnicã.

Dacã un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi sã afle cã nu i-au reusit. Dar dacã este mîna Diavolului întreaga deceptie a reusit. Sînt milioane si milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un spirit al rãului de care omenirea este influentatã în prezent în proportii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipatã în viziunea apocalipticã din Noul Testament.

“Salvatorul” ne învatã cum sã ne tîrîm, cum sã purtãm greutatea crucii însîngerate dupã exemplul lui si cum sã murim, în loc de a ne arãta cum sã trãim fericiti în viatã, asa cum un adevãrat fiu de Dumnezeu ar face-o. Iisus ne-a adus încet si sigur la marginea prãpastiei de anihilare a omenirii. Atît cei care au asimilat duhurile necurate, aduse de cãtre Iisus si de cei care l-au urmat si îl urmeazã, cît si multimea oamenilor de bunã credinþã în Dumnezeu, care nu au fost încã atinsi de aceste duhuri necurate, hrãnesc în crestinism macabrul salvarii oferite de un om mort pe o cruce.

Dumnezeule adevãrat, unde sã Te gãsim? Un alt text Citesc în Luca, 12, 51-53 si nu-mi vine sã cred ce spune Isus: “Pare-vi-se c-am venit sã dau pace pe pãmînt? Vã spun cã nu, ci dezbinare. Cã de-acum înainte cinci într-o casã vor fi dezbinati: trei contra doi si doi contra trei. Dezbinati vor fi tatãl împotriva fiului si fiul împotriva tatãlui, mama împotriva fiicei si fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale si nora împotriva soacrei”.

Iatã vorbele de “salvare” spuse chiar de “salvatorul lumii” isus hristos. Nu poti decât sã-i scrii numele cu litere mici acestui om. În Luca, 12, 49, Isus afirmã cât se poate de explicit de ce a venit pe pãmânt: “Foc am venit s-arunc pe pãmânt, si cât as vrea sã fie acum aprins”. Si foc a fost si este încã. Distrugerile masive în numele credintei crestine de-a lungul timpului sunt cunoscute si documentate istoric: rãzboaiele religioase, cuceririle în numele crestinãrii, cruciadele de salvare a “mormântului sfânt”, si mai presus de toate distrugerea aproape totalã a religiilor primare, cu care crestinismul a venit în contact, care erau bazate pe relatia armonioasã dintre om si natura.

Aceste rãutãti ale oamenilor împotriva altor oameni au fost fãcute în numele “salvatorului lumii” Isus Hristos. De la simplele dezbinari pe care Isus le-a adus oamenilor asa cum spune în Luca, 12, 51-53, au urmat altele din ce în ce mai ample prin mãrirea puterii duhurilor necurate pe care Isus le-a protejat. Dar se pare cã focul cel mare, care era dorit cu ardoare de Isus în Luca, 12, 49, nu a venit încã. Acest foc este în curs de a se produce prin polarizarea întregii omeniri în mari tabere antagoniste.

Mahomed, profetul islamismului, a fost puternic influentat de crestinii care erau dominanti în acea perioadã în zona Orientului Apropiat.Cei care i-au zis lui Mahomed ca va fi “trimisul” lui Alah (Dumnezeu) au fost doi preoti crestini evrei.Acestia au devenit,dupa impunerea islamului ca religie majoritara la arabi,primii imami ai islamului.De stiut ca islamul a fost impus de Mahomed prin razboi si moarte.Cei ce refuzau convertirea la islam si lepadarea de vechiile credinte erau trecuti prin varful sabiei.

In Mecca,apoi in toata peninsula arabica si in restul lumii islamul a fost impus cu forta,o asemanare cu inchizitia crestina. Duhurile rele aduse de Isus l-au luat în stãpânire pe Mahomed si s-au rãspândit apoi printre populatiile arabe din zonã, gãsind acolo teren prielnic. Fenomenul a fost facilitat si de faptul cã musulmanii nu folosesc lumânãri la rugãciuni, asa cum fac crestinii(obicei preluat de la pagani) care în acest fel pot determina duhurile rele sã se îndepãrteze.

Monstruozitãtile care se întâmplã astãzi în lumea islamicã (sinuciderile pentru a-i omorâ pe altii cu orice pret) si ura pe care o manifestã fatã de toti, inclusiv fatã de alti musulmani, se explicã prin duhurile rele care se aflã în acesti oameni. Treptat s-a produs o multiplicare masivã a duhurilor rele în lumea musulmanã. Astãzi avem tabere adverse mult mai puternice, decât simpla dezbinare dintre tatã si fiu, ne îndreptãm cãtre viziunea de distrugeri masive prin foc si toate calamitãtile de neimaginat descrise în Apocalipsã.

Atunci Isus va fi pe deplin fericit cã planul i-a reusit si lumea a luat foc asa cum dorea în Luca, 12, 49. Ce sã mai facem? Aprindem o lumânare sau facem un foc sacru, asa cum se întâmpla în timpurile samanice(pagane) ale umanitãtii, si ne rugãm Dumnezeului adevãrat sã ne scape de demonismul celui rãstignit pe cruce. Nu stim ce sanse avem, dar putem încerca. Poate cã Dumnezeu nu ne va lãsa, poate cã lucrarea demonicã va fi opritã în ultimul moment, înainte de Apocalipsã, dacã renuntãm la trimisul diavolului, la macabrele rugãciuni cãtre un mort, la moastele purtãtoare de duhuri rele. Am rãmas profund socat de cazul de stãpanire demonicã a unei femei.

Este aici un video în care se poate vedea ce înseamnã puterea duhurilor rele aduse de “moastele sfinte”.

http://video.bzi.ro/video/show/Posedata-de-diavoli-a-cautat-vindecarea-la-Sfanta-43

Preluat dupa internet

2. Isus a dovedit afirmatiile facute, cu fapte

Cind Isus a declarat ca El este Dumnezeu pe pamint, singura cale spre salvare, salvatorul lumii, Mesia profetit, el a dovedit aceste afirmatii ca fiind adevarate. Daca ne uitam la liderii celorlalte religii, putem vedea ca ei nu au avut autoritatea de a ierta pacatele. Chiar daca ar fi incercat sa spuna asa ceva, nu si-au putut dovedi adevarate afirmatiile.

Biblia este mai mult decit un text religios, este de asemenea si o inregistrare istorica a ceea ce s-a intimplat, confirmata de martorii oculari. Isus a schimbat vremea. Este vreun alt lider religios care a putut face asa ceva? Daca Mohamed era intr-o barca cu prietenii lui si ar fi inceput o furtuna, ce ar fi putut el face altceva decit sa fie udat de ploaie la fel ca ceilalti? Mohamed nu a avut autoritate sa vorbeasca furtunii ca sa se opreasca. Isus a avut si a facut-o.

De asemena, Isus a facut miracole. A vorbit orbilor si au putut vedea, a vorbit surzilor si au putut auzi, a vorbit paralizatilor si au putut sa umble, a vorbit mortilor si au inviat. Nici un alt lider religios nu a putut face unul dintre aceste lucruri. Toti au fost oameni obisnuiti, care au avut o filozofie, au convins oameni sa-i urmeze, dar n-au putut schimba vremea, nu au putut schimba legile fizicii. Iar cind au murit, asa au ramas. 

Cei care sint ingrijorati despre ceea ce se intimpla cu scolile din America sau oriunde in lume, trebuie sa recunoasca ca este razboi. Un razboi cu cultura noastra si a modului de viata pe care vrem sa-l transmitem copiilor si nepotilor nostri.

Dusmanul nu este profesorul din clasa sau directorul scolii. Inamicul nu este reformatorul educatiei sau sindicatul profesorilor. Dusmanii nu sint democratii sau cei din Congres. Scriptura spune:

Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si singelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapinitorilor intunerecului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sint in locurile ceresti.

Razboiul impotriva culturii noastre – despre cum sa ne traim viata si modul de viata pe care il vrem pentru copiii nostri – este unul spiritual. Inamicul a inundat scolile si fiecare aspect al societatii noastre. Duhul Sfint are un standard triun. Este format din 3 institutii pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru administrarea unei societati stabile: familii evlavioase, biserici imbracate cu putere si un guvern drept. Fara familii evlavioase, biserica nu poate fi niciodata ceea ce ar trebui sa fie, iar fara biserica adevarata, familiile nu vor fi niciodata evlavioase. Cind biserica si familia functioneaza dupa voia lui Dumnezeu, poate rezulta un guvern drept.

Biblia ofera cel putin 3 motive care arata de ce educatia bazata pe Scriptura este obligatorie. In Coloseni 1:15-17, Pavel ne arata ca o educatie adevarata trebuie sa recunoasca rolul lui Hristos in toate. Este imposibil sa predai stiinta adevarata, ori istoria corecta fara a recunoaste locul lui Hristos. De exemplu, cum ai putea preda la istorie conceptul de importanta vitala ca drepturile omului vin de la Dumnezeu, cind numele Lui nu poate fi mentionat in scoli?

Daca parintii crestini vor ca copiii lor sa fie fericiti si sa prospere, Biblia ne arata calea. Pentru a fi binecuvintati, copiii nu pot fi sub invatatura celui fara Dumnezeu.

Prin urmare, pentru ca un copil sa fie educat cu adevarat, pentru a fi fericit si pentru a prospera, ei trebui sa:
1. aiba invatatori cu frica de Dumnezeu,
2. sa fie educati bazat pe principiile Scripturii unde Hristos este la centru
3. viata lor sa fie saturata de Cuvintul lui Dumnezeu.

O alta diferenta  LXX-TM cu impact teologic semnificativ, tot in domeniul cristologiei (! – nu degeaba acuza adeptii LXX pe masoreti de manipularea textelor la profetii mesianice… ) este cea pe care am semnalat-o cu mai multi ani in urma:

Psalmul 110:3 (TM) /109:3 (LXX)

1. LXX (urmata de versiunile ortodoxe ale Bibliei):

A. Versiunea Sinodala Anania Bartolomeu (2001):

„Cu Tine este înstăpânirea*d în ziua puterii Tale, întru strălucirea sfinţilor Tăi; din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut.”

d) Autorul foloseşte aici cuvântul arhe, ale cărui prime sensuri sunt „început”, „principiu”, „origine”, dar al cărui ultim înţeles este acela de „ceea ce este supus unei autorităţi”, „imperiu”, „regat”, „ţară”, „dominion”. Versiunea de faţă preferă echivalentul „înstăpânire”, cu nuanţa că e vorba de o autoritate pe care Fiul o are de la început, de când Se născuse din Tatăl „mai înainte de luceafăr”, adică mai înainte de aşezarea lumii (vezi stihul al treilea din acest verset).

B. LXX Polirom (vol 4a, 2006)

3. Cu tine e stăpânirea în ziua puterii Tale,
în strălucirile sfinţilor;
din pântece, mai înainte de luceafăr, te-am născut.

Note: 109 Unul dintre psalmii cei mai comentaţi, dar şi mai dificili. Dificultatea poate proveni din faptul că un vechi psalm de înscăunare regală a fost reutilizat în perioade ulterioare în cheie sacerdotală. După Exil, speranţa în reinstaurarea monarhiei se stinge treptat şi conducătorul efectiv al comunităţii „restauraţiei” este marele preot, iar în epoca posterioară răscoalei Macabeilor, regii hasmonei cumulează şi funcţia de mari preoţi. Există, poate, aluzii la rituri din ceremonialele de înscăunare care nu mai sunt cunoscute. Importanţa aparte a psalmului e dată de interpretarea lui în cheie mesianică şi raportarea lui la Hristos încă din Epistola către evrei. In Hristos, funcţia regală, preoţească şi profetică se întâlnesc. Părinţii au folosit mult psalmul în disputele împotriva arienilor, argumentând cu ajutorul lui dumnezeirea lui Iisus.

3. „stăpânirea”: gr. αρχη poate însemna şi „început”, ceea ce ar trimite la Gen, 1,1 şi In. 1,1. ♦ „ziua puterii Taie”: pentru majoritatea Părinţilor, este ziua învierii, dar şi a Judecăţii. ♦ 3c: după majoritatea Părinţilor, versetul vorbeşte despre naşterea din veş­nicie a Cuvântului. ♦ „din pântece”: se afirmă unitatea de natură cu Tatăl (Theodoret). ♦ în TM, versetul e corupt şi toate traducerile sunt conjecturale; litt. „poporul tău e numai bunăvoinţă în ziua puterii tale în strălucirile sfinţeniei din pântece, din zori pentru tine roua tinereţilor tale/tineretului tău”, ceea ce a fost interpretat felurit: „Poporul tău e plin de bunăvoinţă în ziua când se arată puterea ta. Cu o sfântă strălucire, din sânul zorilor a ta este roua tineretului (i.e. cei mai buni dintre tineri)” (TOB); „Poporul tău ţi se va oferi de bunăvoie, în ziua în care îţi conduci oştirea pe munţii sfinţi. Din sânul dimineţii, ca roua va veni la tine tineretul tău” (RSVj etc. ♦ „mai înainte de luceafăr”: aplicat de Părinţi la naşterea Fiului lui Dumnezeu. Totuşi, în NT versetul nu e folosit hristologic.

2. TM (urmat de versiunile protestante, si partial catolice)

A. Noua Traducere in Limba Romana(2007)

3 Poporul Tău este dornic de luptă, când se adună oştirea Ta. Cu podoabe sfinte din tainiţa zorilor vei primi roua tineretului Tău.

(nota : “sau tinerii tai vor veni la tine ca roua”)

B. Traducerea Literală Nouă (2001 – traducerea Dumitru Cornilescu revizuită):

„ În ziua puterii*f Tale, poporul Tău va fi*g un dar de bunăvoie în sfântă splendoare*h; din sânul aurorei va veni la Tine roua tinerilor Tăi.”

(note: * f sau „oştirii” ; g sau „se va oferi” ; h sau „în splendorile sfinţeniei”)

Nota:

A. Biblia de la Blaj(1795 – greco-catolica) concorda cu textele ortodoxe ce urmeaza LXX:

“Cu Tine easte incepatura in zioa puterii Tale,intru stralucirile sfintilor Tai; din pântece mai nainte de luceafar Te-am nascut.”

B. La fel procedeaza si noua traducere romano-catolica (Sapientia, 2006) a “Psalmilor” (desi – pe linia traditionala a catolicilor de a armoniza LXX cu TM cuplata cu adoptarea inaltei critici in premize – se lasa cumva in “coada de peste” “transarea” dilemei)

3 În ziua puterii tale,
tu domneşti strãlucind de sfinţenie;
din sânul aurorei, ca roua, te-am nãscut.g

Note/comentarii: Versetul 3 este obscur şi se preteazã la interpretãri diferite. Dupã LXX şi Vg, avem aici un oracol nou, referitor la filiatiunea adoptivã divinã a regelui, conform protocolului regal ca în Ps 2 si pe linia oracolului lui Natan (cf. 2Sam 7,14; Ps 89,27).

Mulţi exegeţi vãd aici cel puţin o aluzie la predestinarea regelui Mesia încã din sânul mamei. Probabil cã versetul intrã în contextul ceremoniei de încoronare a suveranului. Astfel, în faţa armatei, tot poporul proclamã angajamentul de a lupta pentru rege şi pentru naţiune. O traducere apropiatã de TM ar putea fi aceasta: Poporul tãu este generos (se angajeazã cu plãcere) în ziua în care apare puterea ta militarã, în splendorile sfinţeniei. Din sânul aurorei, pentru tine este roua tinereţii tale (adicã, tinerii tãi soldaţi). Aşadar, v. 2-3 ar descrie forţa şi abnegaţia poporului şi a tinerilor militari pe care Domnul îi pune la dispoziţia regelui pentru a stãpâni asupra duşmanilor.

Din sânul aurorei, ca roua… Este un simbolism care face apel la tradiţiile vechi. Este semn al fecunditãţii, al forţei şi al vieţii. Dupã LXX, expresia poeticã ar face aluzie la originea misterioasã a lui Mesia.

… te-am nãscut. În timp ce în Ps 2,7 expresia indicã filiaţiunea adoptivã a regelui în ziua încoronãrii, aici expresia pare sã indice, într-un anumit fel, filiaţiunea divinã în sens strict.

Textul are o contributie importanta la cristologia orthodoxa (pastrez distinctia “orthodox”= conceptia corecta acceptata in crestinatate vs. “ortodox”=pozitia confesionala a crestinatatii rasaritene “patronata” de patriarhul de Constantinopol) , fiind “aproape geaman” celui din Psalmul 2:7

LXX Polirom (vol 4a, 2006):

7    ca să vestesc porunca Domnului: Domnul mi-a spus: „Fiul Meu eşti tu, Eu astăzi te-am născut;

NOTA:
Pornind de la făgăduinţa mesianică din 2Rg. 7,13-14, versetul i-a fost aplicat prin excelenţă lui Iisus Hristos, începând cu Fp. 13,30-33, unde Pavel îl citează ca pe o profeţie despre învierea lui Iisus; acelaşi verset este citat şi în Evr. 1,5 şi 5,5 despre preoţia lui Hristos derivând din filiaţia Iui divină; tradiţia şi liturgia creştină au înţeles mai apoi acel „astăzi te-am născut” ca referindu-se la naşterea din veşnicie a Cuvântului.

Folosirea textului in disputele crestino-iudaice si orthodoxo-heterodoxe demonstreaza inca o data importanta versiunii biblice si pericolul alterarii/modificarii textului, cat timp religia este una a Cartii.

Un studiu exegetic (pe textele ebraice si grecesti) remarcabil  al psalmului  a facut si postat online prof. Florin Laiu.

Am mai scris in trecut pe blogul de pe yahoo360 despre “descoperirea” necesitatii studiului Vechiului Testament avand in fata atat textul masoretic(TM)/evreiesc cat si cel al septuagintei/grecesc.

Acum nu-mi propun decat sa exemplific cu texte ale Noului Testament carora nu le-am putea gasi talcul fara ajutorul Septuagintei(LXX).

Evrei 1:6 Si, cand duce iarasi in lume pe Cel intai nascut, zice: “Toti ingerii lui Dumnezeu sa I se inchine!”

Pentru cei care folosesc versiunea Cornilescu sau alte versiuni protestante bazate pe TM, textul urmand trimiterile vor duce cititorul la Deuteronom 32:43 unde insa nu va gasi textul de unde se citeaza:

⁶Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi născut, zice: “Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!”

Rom 8.29;Col 1.18;Apoc 1.5;Deut 32.43;Ps 97.7;1Pet 3.22;

^Deut32:43Neamuri, cântaţi laudele poporului Lui! Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi, El Se răzbună împotriva potrivnicilor Săi, Şi face ispăşire pentru ţara Lui, pentru poporul Lui.”

Rom 15.10;Apoc 6.10;Apoc 19.2;Deut 32.41;Ps 85.1;

Daca insa veti citi acelasi verset dintr-o traducere bazata pe LXX, veti avea o mica surpriza:

43Veseliţi-vă, voi, ceruri, împreună cu El,
Lui să I se’nchine toţi fiii lui Dumnezeu!
Veseliţi-vă, voi, neamuri, împreună cu poporul Său,
întărească-se pentru El toţi îngerii lui Dumnezeu!
Că El va răzbuna sângele fiilor Săi
şi cu răzbunare le va plăti vrăjmaşilor Săi,
şi celor ce-L urăsc le va plăti
şi va curăţi Domnul pământul poporului Său“. ^a

Ps 9:12 Ps 96:7 Is 11:14 Ioil 4:21 1 2: 2Mac 7:6 Rm 15:10 Evr 1:6 Ap 6:10 Ap 18:20 Ap 19:2

Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania – Arhiepiscopul Clujului

In versiunea ortodoxa ( Bartolomeu aici) bazata pe LXX, veti regasi textul citat in Evrei 1:6! Cum asa? Simplu: in textul masoretic pur si simplu nu exista textul care exista in LXX si care apare citat in Evrei 1:6. Care sa fie explicatia? LXX este cea citata in Evrei in favoarea argumentarii superioritatii Fiului fata de ingeri, text care in TM nu apare, fiind pierdut.

” Versiunea Septuagintei este atestată de manuscrisele de la Qumran, ceea ce i-a făcut, probabil, pe traducătorii BJ [Biblia de la Ierusalim] s’o adopte ca atare.”

- precizeaza o nota de subsol a Versiunii Sinodale Jubiliare.

Punand in paralel acelasi text – Deut. 32:43 – in versiunea TM si cea LXX putem vedea diferentele:

^{TM: 43}Neamuri, cântaţi laudele poporului Lui

Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi,

El Se răzbună împotriva potrivnicilor Săi,

Şi face ispăşire pentru ţara Lui, pentru poporul Lui.”

LXX: 43Veseliţi-vă, voi, ceruri, împreună cu El,
Lui să I se’nchine toţi fiii lui Dumnezeu!
Veseliţi-vă, voi, neamuri, împreună cu poporul Său,
întărească-se pentru El toţi îngerii lui Dumnezeu!
Că El va răzbuna sângele fiilor Săi
şi cu răzbunare le va plăti vrăjmaşilor Săi,
şi celor ce-L urăsc le va plăti
şi va curăţi Domnul pământul poporului Său“.

Sa vedem si LXX Poliromului:

Deci, conform notei din LXX Poliromului, versurile 1,2 si 4 apar doar in LXX si textele de la Qumran.

Diferenta apare semnalata in cea mai noua traducere protestanta in limba romana – Noua Traducere in Limba Romana:

43 Bucuraţi-vă7, neamuri8, împreună cu poporul Lui, pentru că El va răzbuna sângele slujitorilor Lui, se va răzbuna pe duşmanii Lui şi va face ispăşire pentru ţara şi poporul Lui.“

32:43 TM; Q şi LXX: Bucuraţi-vă, ceruri, împreună cu El / şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine

Epistola catre Evrei citeaza din LXX (si confirmata de sulurile de la Marea Moarta) care este baza textului din Evrei 1:6. Textul evreiesc/ masoretic? Nu este singura data cand ramane “in offside”. Tocmai de aceea Biblia trebuie studiata in paralel.

Caci mie nu mi-e rusine de Evanghelia lui Hristos,

fiindca ea este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea

fiecaruia care crede: intai a Iudeiului, apoi a Grecului.

Romani 1:16

Ştiu că sună ciudat astăzi să vorbeşti despre Evanghelia ca despre un scandal când noi încurajăm şi susţinem ideia potrivit căreia Evanghelia este mesajul unei veşti bune, a dorinţei lui Dumnezeu care doreşte să fie prieten cu omul. Lucrurile nu stau chiar aşa cum par la prima vedere.

Pavel avea toate motivele să se ruşineze de Evanghelia pe care o predica pentru că ea contrazicea absolut tot ce era susţinut ca fiind adevărat şi sacru printre contemporani.

Pentru evrei, Evanghelia era cea mai rea cale de a blasfemia pentru că ea afirma şi pretindea că Nazarineanul care a murit blestemat pe Calvar era Mesia. Pentru Greci, era cel mai rău fel de absurditate pentru că ea susţinea că acest Evreu Mesia era Dumnezeu în trup.

În acest fel, Pavel ştia că oricând şi-ar fi deschis gura ca să vorbească va fi complet respins şi ridiculizat cu batjocori până când Duhul Sfânt intervenea şi se mişca în inimile şi minţile ascultătorilor.

În zilele noastre, Evanghelia primitivă nu este mai puţin ofensivă, pentru că ea continuă să contrazică fiecare doctrină sau „ism” al culturii contemporane – relativism, pluralism şi umanism.

Nu totul este relativ. Trăim într-o eră a relativismului – un sistem cu convingeri bazate pe absoluta siguranţă că nu există absolute. Noi, ipocrit aplaudăm oamenii pentru căutarea adevărului, dar chemăm la execuţie publică pe orice arogant care crede că l-a găsit. Trăim într-o Eră Întunecată a impunerii sinelui, motivul este clar.

Omul natural  este o creatură căzută, coruptă moral, …pe autonomie. El Îl urăşte pe Dumnezeu  pentru că El este drept şi urăşte Legea Lui pentru că ea condamnă şi limitează răul.

El urăşte adevărul pentru că îl demască în ceea ce este şi problemele ce încă rămân ca şi consecinţă.

De aceea, omul căzut caută să îndepărteze adevărul, în special adevărul despre Dumnezeu, departe pe cât îi este posibil. El va merge către orice domeniu pentru a suprima adevărul; chiar până la punctul în care pretinde că un aşa lucru nu există sau dacă cumva există, nu poate fi cunoscut sau să poate fi auzit în acestă viaţă.

Nu se pune niciodată problema că Dumnezeu se ascunde ci că omul se ascunde. Problema nu este de intelect ci de voinţă. Ca un om ce îşi bagă capul în nisip pentru a evita contactul cu un rinocer, omul modern neagă adevărul despre dreptatea lui Dumnezeu şi moralitatea Sa absolută în speranţa calmării propriei conştiinţe şi îşi scoate afară din minte judecata despre care ştie că este inevitabilă.

Evanghelia Creştină este un scandal pentru om şi cultura lui pentru că face lucrul pe care îl evită – Îl trezeşte din aţipirea autonomiei proprii la realitatea căderii şi rebeliunii, şi îl cheamă să respingă autoguvernarea şiu să se supună lui Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţa în Isus Hristos.

In Vinerea Mare a crestinatatii ortodoxe, in vINEREA mICA a justitiei romane (vorba ziarului Evenimentul Zilei), l-au eliberat pe Gigi B. De la Becali sau de la Barabas. El s-a vazut imediat interpretandu-l pe unul sfant, a facut cu mana celor care i-au pupat-o si a promis ca dupa europarlamentare, va iesi din politica. Pai, cum dupa europarlamentare?! Ori nu te intereseaza si iesi de-acum, ori vrei sa ajungi ciobanas de Bruxelles si sa revii la adevaratele tale metehne. Ca prin garsoniera din Rahova nu te-au lasat aia cu zaruri, cu oaia lui Maruta si cu Steaua ta de joaca.

Omul a multumit maselor care-l aclamau si trusturilor de presa care-l ajutasera, care-l promovau pentru a mia oara intr-un mod stupid. Ioan T. Morar zice pe blogul personal ca “trusturi de presa nu erau” la intalnirea cu prealiberul cuceritor al multimii. Ba da, ma scuzati. Se inghesuiau toti aia care au transmis live ca nebunii fiecare secventa din toata aceasta intamplare grotesca a arestarii, anchetarii, sustinerii, salvarii lui Gigi. Nu inteleg (sau poate nu ma intereseaza sa inteleg) cum s-a transformat Realitatea TV, din tocator marunt al imaginii latifundiarului, intr-un pupacios in dosul falsului Messia. L-au intervievat in exclusivitate, l-au trimis pe rrrraraitul de Cristi Zarescu sa transmita, extraordinar!, din curtea bisericii unde avea sa vina la slujba Gigi Becali, l-au impodobit cu epitete frumoase si aparent neutre, cand de fapt suntem in pragul unei noi cacialmale sociale cu care prea ne-am obisnuit in ultimii 20 de ani.

E greu sa-l ignori total; e totusi un personaj, spune si face lucruri cu repercursiuni destul de serioase la nivel social, politic, sportiv… Dar abtine-te, ca si televiziune, sa-l tii incontinuu in buletinele tale de stiri, sa-l urmaresti pas cu pas, sa-l provoci la arogantze lipsite de orice urma de bun simt, fara sa-ti pese ca te jigneste in fatza, iar tu sa zambesti tamp de dragul audientei.

Nu putem trece cu vederea ca inchiderea lui Becali a produs o reala suferinta familiei si teama angajatilor sai ramasi ai nimanui; insa nu si-a cautat-o el cu lumanarea atata amar de vreme? 

Nu stiu daca au vreun interes sau nu, dar cei de la Evenimentul Zilei au fost si au ramas tot timpul consecventi anti-becalizarii. Corect, apreciezi cand omul mai face si bine, mai da de-o pomana acolo unde statul nici nu se gandeste ca e rolul lui s-o faca mult mai elevat, insa fenomenul becalizarii e regretabil; o dovada ca murim incet si sigur.

Surse foto: Adevarul si Antena3.