[...]Pero, entre todos los muebles, la cama plantea un problema especial y doloroso. Si uno no quiere perder el respeto del vendedor está obligado a comprar una cama doble, aunque no le vea la utilidad y tenga o no sitio para ponerla. Comprar una cama individual es confesar públicamente que uno no tiene vida sexual, y que no cree que la tendrá en un futuro ni cercano ni lejano (porque las camas, en nuestros días, duran mucho tiempo, mucho más que el periodo de garantía; es cosa de cinco, diez, incluso veinte años; es una seria inversión, que compromete prácticamente durante el resto de la vida; las camas duran, por término medio, mucho más que los matrimonios, la gente lo sabe perfectamente).

Ampliación del campo de batalla es la primera novela de Michel Houellebecq, francés afincado en nuestro país que está considerado como una de las más grandes (y controvertidas) plumas contemporáneas.
En Ampliación del campo de batalla, Houellebecq nos pone en la piel de un ingeniero informático que, a pesar de su buena situación empresarial y económica, vive en un permanente hastío que le lleva a ver de forma negativa, e incluso con cierto odio, el resto de facetas de la vida, ensañándose especialmente con lo sexual y sentimental. Así,  nuestro héroe (o anti-héroe, más bien) aprovecha un viaje de trabajo para analizar hecho a hecho, persona a persona, lo que es para él la vida en la sociedad actual: un campo de batalla en el que a veces se gana y otras se pierde, y en el que se puede triunfar en una guerra y fracasar estrepitosamente en otra. Sin embargo, ese viaje de negocios sólo será el inicio de otro, mucho más largo, hacia la depresión y la locura.

Michel Houellebecq

No os voy a engañar: compré el libro pensando que era otra cosa. Ese título (Ampliación del campo de batalla, uf… ¿quién no imagina naves espaciales disparando por doquier?) y mi costumbre de no leer jamás la contraportada (por ser un nido de spoilers) me jugaron una mala pasada y me pasé todo el libro esperando a que una raza mucho más avanzada que la nuestra barriera del mapa la civilización del protagonista (lo cual, dicho sea de paso, dudo que le hubiera disgustado). Sin embargo, este “desliz temático” no me causó decepción ninguna, más bien al contrario: cada página que pasaba era una sorpresa para mí. Es increíble lo que he tardado en leerlo teniendo en cuenta lo corto que es, pero es que una sola lectura de algunas páginas del libro me parecía insficiente, bien por complejas, bien por ser pequeñas maravillas cargadas de  humor. Humor, que, dicho sea de paso, es a la vez como una pluma en la planta del pie y una patada en el estómago. Te ríes, sí, pero también te genera un tremendo malestar cuando identificas algún aspecto de tu vida en la del hastiado protagonista. Y lo peor es que es difícil no hacerlo cuando es de nuestra propia sociedad de la que se habla.

Contar más de un libro tan breve creo que sería excesivo. Sólo os diré que no, al final no había aliens, ni replicantes, ni viajes en el tiempo ni naves espaciales. Y ni falta que le hace. No creo que deje indiferente a nadie: lo amarás o lo odiarás, como ocurre con todos los grandes. Yo me sitúo entre los primeros. ¿Tú?

Voi prezenta o parte dintre lansările de carte, inclusiv cele care mi-au strârnit interesul, ce se vor succeda pe parcursul acestui eveniment.

Miercuri 25 noiembrie

ora 17.00: La standul editurii Cartea Românească va fi lansarea romanului Fugi din viata ţa, revoltătoare şi slută, în cartea mea, de Daniel Bănulescu Prezintă: Carmen Muşat, Bianca Burţa-Cernat, Paul Cernat

ora 18.00-20.00:  La invitația editurii Polirom, o şedinţa de autografe Salman Rushdie

Prezintă: Oana Boca

Locaţie: Stand automobile Dacia din cadrul Romexpo

Joi 26 noiembrie

ora 16.00 La standul editurii Humanitas:
Volume câştigătoare ale concursului de debut literar UniCredit, ediţia a II-a , 2009
Cântecul geamănului de Gabriela Toma
Soarele răsare din televizor de Carmen Dominte
Apocalipsa după Vaslui de Dorin Cozan
Participă: Mircea Vasilescu, Paul Cernat, Gabriela Toma, Carmen Dominte, Dorin Cozan, Cristina Guseth, Gabriela Maaz

ora 17.00: La standul editurii Polirom va fi lansarea volumului Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W., de Mircea Mihăieş

Prezintă: Cristian Teodorescu, Ioan T. Morar, Adrian Serban

ora 18.oo : La Standul Editurii Vinea: 44 – Pavilionul 17, va avea loc lansarea volumului de poezie intitulat “Sentic“. al lui Florin Caragiu.

Vineri 27 noiembrie

ora 15.00: La standul editurii Polirom va fi lansarea volumului Profeţii despre prezent. Elogiul morţii, de Nicolae Breban

Prezintă: Alex Ştefănescu, Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache

ora 16.00 La standul Humanitas, lansarea volumului Poveşti impertinente şi apocrife de Andrei Cornea
Participă: Ioana Pârvulescu, Andrei Cornea, Gabriel Liiceanu

ora 16.30: La standul editurii Cartea Românească lansarea romanului Regele cu pene, Constantin Ciucă

Prezintă: Radu Aldulescu, Cosmin Ciotloş

ora 17.30: La standul Humanitas se va lansa cartea  Non-sensul giratoriu şi alte non-sensuri de ieri şi de azi de Matei Pleşu
Participă: Matei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Radu Paraschivescu, Lidia Bodea

La standul Polirom, lansarea volumului L-am urît pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă, de Gabriel Andreescu

Prezintă: Ovidiu Şimonca, Mihnea Berindei, Adrian Şerban

ora 18.00: La standul Polirom, lansarea volumului Inamici publici, de Michel Houellebecq, Bernard-Henry Lévy

Prezintă: Vasile Ernu, Daniel Nicolescu

Sămbătă 28 noiembrie

ora 12.30: La standul Polirom, lansarea volumului Ultimii eretici ai Imperiului, Vasile Ernu

Prezintă: Eugen Negrici, Florin Iaru, Andrei Gheoghe

ora 13.13 : La standul Editurii EIKON, standul 23, parter, (Pavilionul Central ROMEXPO), Gelu Vlașin vă invită la lansarea cărților  Don Quijote Rătăcitorul, Ed. Eikon, Cluj (eseuri, jurnal) si Omul decor, Ed. Brumar, Timișoara (antologie de poezie). Invitați: Paul Cernat, Cosmin Ciotloș si Claudiu Komartin.

ora 15.00: La standul editurii Cartea Românească  o interesantă lansare: Elena Vlădăreanu, Spaţiu privat. Cu 33 de ilustraţii de Dan Perjovschi

ora 15.30:La standul editurii Humanitas se va lansa  volumul Încă de pe atunci vulpea era vânătorul de Herta Müller
Participă: Oana Pellea, Simona Kessler, Emil Hurezeanu, Alexandru Şahighian, Denisa Comănescu

ora 16.00: Tot la Humanitas, va fi la lansarea cărții Creştetul gheţarului de Constanța Buzea
Participă: Constanţa Buzea, Ioana Pârvulescu, Lidia Bodea

ora 18.00: La standul editurii Cartea Românescă va fi lansarea romanului Medgidia, oraşul de apoi, Cristian Teodorescu Prezintă: Carmen Muşat, Paul Cernat, Cosmin Ciotloş, Daniel Cristea-Enache

Duminică 29 noiembrie

ora 11.30: La standul Humanitas, va fi lansarea volumului Povestiri despre om de Constantin Noica
Participă: Vladimir Tismăneanu, Sorin Lavric

.

Es cierto

.

Es cierto que este mundo en que nos falta el aire
Sólo inspira en nosotros un asco manifiesto,
Un deseo de huir sin esperar ya nada,
Y no leemos más los títulos del diario.

Queremos regresar a la antigua morada
Donde el ala de un ángel cubría a nuestros padres,
Queremos recobrar esa moral extraña
Que hasta el postrer instante santifica la vida.

Queremos algo como una fidelidad,
Como una imbricación de dulces dependencias,
Algo que sobrepase la vida y la contenga;
No podemos vivir ya sin la eternidad.

.

.

Il est vrai

.

Il est vrai que ce monde où nous respirons mal
N’inspire plus en nous qu’un dégoût manifeste,
Une envie de s’enfuir sans demander son reste,
Et nous ne lisons plus les titres du journal.

Nous voulons retourner dans l’ancienne demeure
Où nos pères ont vécu sous l’aile d’un archange,
Nous voulons retrouver cette morale étrange
Qui sanctifiait la vie jusqu’à la dernière heure.

Nous voulons quelque chose comme une fidélité,
Comme un enlacement de douces dépendances,
Quelque chose qui dépasse et contienne l’existence ;
Nous ne pouvons plus vivre loin de l’éternité.

.
Michel Houellebecq
Es cierto
Traducción de Carlos Cámara y Miguel Ángel Frontán
.

.

En una sala porno, jubilados jadeantes
Contemplaban, escépticos,
Los brincos mal filmados de parejas lascivas;
Sin ningún argumento.

He aquí, yo me decía, el rostro del amor,
El auténtico rostro.
Seductores, algunos; esos siempre seducen,
Los otros sobrenadan.

No hay destino ni fidelidad,
Mera atracción de cuerpos.
Sin apego ninguno, sin ninguna piedad,
Juegan y se desgarran.

Seductores algunos, por ende, codiciados,
Llegarán al orgasmo.
Hartos ya, tantos otros, no tienen ni siquiera
Deseos que ocultar;

Sólo una soledad que acentúa el impúdico
Goce de las mujeres;
Tan sólo una certeza: “Eso no es para mí”,
Pequeño drama obscuro.

Morirán es seguro algo desencantados,
Sin ilusiones líricas;
Practicarán a fondo el arte de despreciarse,
De modo bien mecánico.

A quienes nunca fueron amados me dirijo,
A quienes no gustaron;
A los ausentes todos del sexo liberado,
Del placer ordinario;

No temáis nada, amigos, mínima es vuestra pérdida:
No existe, no, el amor.
Es sólo un juego cruel cuyas víctimas sois;
Juego de especialistas.

.

L’amour, l’amour

Dans un ciné porno, des retraités poussifs
Contemplaient, sans y croire,
Les ébats mal filmés de deux couples lascifs ;
Il n’y avait pas d’histoire.

Et voilà, me disais-je, le visage de l’amour,
L’authentique visage.
Certains sont séduisants ; ils séduisent toujours,
Et les autres surnagent.

Il n’y a pas de destin ni de fidélité,
Mais des corps qui s’attirent.
Sans nul attachement et surtout sans pitié,
On joue et on déchire.

Certains sont séduisants et partant très aimés ;
Ils connaîtront l’orgasme.
Mais tant d’autres sont las et n’ont rien à cacher,
Même plus de fantasmes ;

Juste une solitude aggravée par la joie
Impudique des femmes ;
Juste une certitude : “Cela n’est pas pour moi”,
Un obscur petit drame.

Ils mourront c’est certain un peu désabusés,
Sans illusions lyriques ;
Ils pratiqueront à fond l’art de se mépriser ;
Ce sera mécanique.

Je m’adresse à tous ceux qu’on n’a jamais aimés,
Qui n’ont jamais su plaire ;
Je m’adresse aux absents du sexe libéré,
Du plaisir ordinaire.

Ne craignez rien, amis, votre perte est minime :
Nul part l’amour n’existe.
C’est juste un jeu cruel dont vous êtes les victimes ;
Un jeu de spécialistes.

.

Michel Houellebecq

El amor, el amor

De La poursuite du bonheur

Traducción de Carlos Cámara y Miguel Ángel Frontán

• Komandeering on alati täielik õudusunenägu: “Hästi, siis ma annan lahkumisavalduse”; seda ma aga ei teinud.
• Pidev tüdimus pole võimalik: varem või hiljem muutub see tunduvalt valulisemaks aistinguks, positiivseks valuks; just täpselt see minuga parasjagu toimuski. Võib-olla, mõtlesin ma endamisi, annab see komandeering mulle vaheldust; kindlasti negatiivses mõttes, aga ikkagi vaheldust; vähemalt toimub mingisugune kõrvalekalle, mingisugune raputus.
• Ma olen korduvalt märganud, et erakordselt ilusad inimesed on sageli tagasihoidlikud, kenad, lahked ja abivalmid. Neil on raske sõpru leida, vähemalt meeste hulgast. Nad peavad pidevalt pingutama, et pisutki ununeks nende üleolek.

Verdeelde meningen over Michel Houellebecq.Maar hij blijft één van mijn lievelingsschrijvers.De mogelijkheden van een eiland. Derde lezing.

Je suis tombé sur un excellent blog, “Gates of Vienna Vs. The World Vs. LGF – An Ongoing Blogging Soap Opera” (GOVVS), consacré aux hilarantes guerres sectaires entre bloggeurs islamophobes, dont les plus connus sont les blogs Gates of Vienna (qui trouve son nom de la bataille de Vienne lors de laquelle fût stoppée l’avance de l’empire ottoman en 1683) et Little Green Footballs, auprès desquels Caroline Fourest, Alain Finkielkraut ou Philippe Val font figure de dhimmis enturbannés. A l’apogée du bushisme, ces blogs étaient relativement influents, notamment auprès de la blogosphère lobotomisée de droite. Très vite, les tensions se sont fait apparaître entre deux philosophies, que dis-je deux ontologies politiques: ceux qui détestent les musulmans et ceux qui détestent les musulmans mais aussi d’autres métèques – reflètant ainsi la cassure au sein de l’extrême-droite française, traversée par deux profonds courants de pensée: ceux qui détestent les juifs plus que les arabes (Jean-Marie Le Pen) et ceux qui détestent les arabes plus que les juifs (Bruno Mégret et Philippe de Villiers).

Je vous passe les détails palpitants de cette guerre de titans de la pensée humaine, qui n’est pas sans évoquer la rivalité Raymond Aron/Jean-Paul Sartre, et vous renvoie à ce bref état des lieux, en vous laissant suivre les nombreux épisodes et rebondissements de cette étape fondamentale du parachèvement de la philosophie des Lumières, dont les concepts principaux sont Eurabia, dhimmitude et bombe démographique:

The Saga Continues
After a “Counterjihad Summit” held in Brussels and sponsored by an offshoot of the blog Gates of Vienna, the Center for Vigilant Freedom, a War of the Blogs has erupted. Centering on the objections of Little Green Footballs Commander in Chief, Charles Johnson, to the inclusion of Flemish separatist party Vlaams Belang in the Summit, this soap opera of posts, rebuttals, accusations, a rather strange rat, and increasingly unhinged comments continues unabated.

At stake, the “moral high ground” of anti-Islamic blogs, the leadership of the same, and the burning question of who will embarrass themselves the most in this exciting battle of the blogs. We will try to chronicle this here, but we will let the players speak in their own words for the most part. The continuation of the struggle will determine itself, to the amusement of most and the consternation of the few.

The Players:

Charles Johnson
Baron Bodissey
Dymphna
Pamela Geller/Atlas Shrugs
Conservative Swede
Christine

Mais vos lectures seraient incomplètes si vous ne passiez pas par le site Loonwatch – the mooslims! they’re here! lequel, comme son nom l’indique, est consacré à traquer les islamophobes (anglophones) sur Internet:

Loonwatch.com is a blogzine run by a motley group of hate-allergic bloggers to monitor and expose the web’s plethora of anti-Muslim loons, wackos, and conspiracy theorists.

While we find the sheer stupidity and outrageousness of the loons to be a source of invaluable comedy, we also recognize the seriousness of the danger they represent as dedicated hatemongers. And so, while our style reflects our bemusement, our content is fact checked and our sources well vetted making sure loonwatch.com is a reliable educational – if entertaining – resource on the rambunctious underworld of Muslim-bashing.
The folks featured on Loonwatch fit two or more of the following definitions:

Loon noun

1. a worthless lazy fellow
2. a person with confused ideas; incapable of serious thought [syn: addle-head]
3. large somewhat primitive fish-eating diving bird of the northern hemisphere having webbed feet placed far back; related to the grebes
Source: WordNet® 3.0, © 2006 by Princeton University.

And so, grab a cup of coffee and join us, won’t you, as we expose the trials and travails of the hatemongers in our midst: loons in the mist.

Petite sélection:
- “At (Civil) War with the Idiots he Created“;
- “Anti-Muslim Blogoshpere Runs Amuck: Forced to Eat Crow“;
- “The Blog Wars: Charles Johnson Takes on Robert Spencer for Associating with Extremists“;
- “Pamela Geller Watch: Craziest Quotes of the Week“;
- “Pamela Geller: The Looniest Blogger Ever“;
- “Debbie Schlussel and the Great Blog Wars“;
- “Robert Spencer Rejected by Academics: Still Supports Geert Wilders“

Les lecteurs qui endurent la lecture de ce blog depuis quelques temps déjà n’auront pas à regretter leur abnégation, puisque je les avais déjà introduit à la philosophie politique de l’islamophobie cybernétique étatsunienne par le biais d’Atlas shrugs (oui, le pseudo est débile, ce qui n’est guère étonnant puisque tiré d’un roman de la psychopathe libertaire Ayn Rand, plus chiante que Raël mais beaucoup plus étudiée et lue aux Etats-Unis que son confrère ne l’est en France, Michel Houellebecq mis à part). Ceci dit, je ne dirais pas non à sa prochaine activité au Texas: “an intimate evening with Pamela Geller“…

PS: voir aussi LGF Watch – The Original Stalker Site™, premier site à prendre pour cible Little Green Footballs.

De forma geral, os homens não sabem o que é amor, é um sentimento que lhes é totalmente estranho. Conhecem o desejo, o desejo sexual em estado bruto e a competição entre machos; e depois, muito mais tarde, já casados, chegam, chegavam antigamente, a sentir um certo reconhecimento pela companheira quando ela lhes tinha dado filhos, tinha mantido bem a casa e era boa cozinheira e boa amante – então chegavam a ter prazer por dormirem na mesma cama. Não era talvez o que as mulheres desejavam, talvez houvesse aí um mal-entendido, mas era um sentimento que podia ser muito forte – e mesmo quando eles sentiam uma excitação, aliás cada vez mais fraca, por esta ou aquela mulher, já não conseguiam literalmente viver sem a mulher e, se acontecia ela morrer, eles desatavam a beber e acabavam rapidamente, em geral uns meses bastavam. Os filhos, esses, representavam a transmissão de uma condição, de regras e de um património. Era evidentemente o que acontecia nas classes feudais, mas igualmente com os comerciantes, camponeses, artesãos, de forma geral com todos os grupos da sociedade. Hoje, nada disso existe.

 As pessoas são assalariadas, locatárias, não têm nada para deixar aos filhos. Não têm nada para lhes ensinar, nem sequer sabem o que eles poderão vir a fazer; as regras que conheceram não serão de todo aplicáveis a eles, porque eles viverão num mundo completamente diferente. Aceitar a ideologia da mudança permanente significa aceitar que a vida de um homem está reduzida estritamente à sua existência individual e que as gerações passadas e futuras não têm, aos seus olhos, nenhuma importância.
É assim que nós vivemos, e ter um filho, hoje, para um homem, já não faz qualquer sentido. O caso das mulheres é diferente, porque elas continuam a sentir a necessidade de terem um ser que amem – o que não é, nem nunca foi, o caso dos homens. É um disparate acreditar que os homens também têm necessidade de acarinhar e de brincar com os filhos, de lhes fazer festinhas. Por mais que no-lo digam, é um disparate. Depois de nos termos divorciado e de o quadro familiar se ter desfeito, as relações com os filhos perdem o sentido. Um filho é uma armadilha que se fechou, é o inimigo que temos de continuar a manter e que vai acabar por nos enterrar.

Michel Houellebecq  em As Partículas Elementares

Dragi participanţi la trafic(ul de pe acest blog). Ca să ne mai înecăm amarul provocat de faptul că Germania ne-a furat practic Nobelul ce pe drept ni se cuvenea (că doar românii au chinuit-o, nu nemţii!), propun un inedit concurs pe o altă temă dată. Uşor de zis, greu de făcut. Glumesc, desigur. Nimic nu e greu pentru cineva care vrea. Numai să vrea.

Cartea săptămânii e asigurată de prietena noastră cinemavictoria şi se numeşte Extinderea domeniului luptei. E scrisă de un domn francez, pe nume Michel Houellebecq. Le mulţumim mult. Şi lui, dar în special cinemavictoriei.

Concursul de săptămâna asta e dedicat ataraxiei, căreia i-am promis imagini dintr-un birt local clujean cu nume şi renume de afecţiune: Insomnia. Nelămurirea mea, care într-un final glorios va duce la câştigarea volumului de care aminteam este următoarea: care e, totuşi, faza cu oile astea? şi cu porci care… în vine, vedeţi şi dumneavoatră ce fac. Îmi explică cineva? Pentru cei care nu ştiu, toţi pereţii stabilimentului erau decoraţi cu astfel de scene de alcov, de budoar, de cameron (recent s-a redecorat şi s-au păstrat doar muralele de pe scările de acces). Vreau povestea din spatele (scuzaţ expresia) oilor. Căci n-am priceput niciodată mesajul ascuns acolo. Ce-a fost în capul lor? De unde până unde? Ce-i cu atâta pasivitate? Poate s-au molipsit de la ciobanul ardelean ucis de către colegii săi de muncă. Dar oare e sănătos? Şi porcul, porcul nu se simte exploatat? Eu unul m-aş simţi. De poziţia lui nici nu mai vorbesc: e total ne-ergonomică. Boală curată. Vă spun sincer: de când am văzut oile tratate în această manieră discutabilă, nici nu vreau să mai aud de Ciobănaş cu 300 de oi care a fost pe heavy rotation în playlistul meu atâta vreme…

Anyways, vă aştept poveştile pe toată durata weekendului. În speranţa că vom desluşi acest mister ce mă munceşte din greu, vă doresc inspiraţie şi have a lot of fun

michel houellebecq

All’angolo della FNAC ribolliva una folla

molto fitta e molto crudele.

Un grosso cane masticava il corpo di un piccione bianco

Più lontano, nel vicolo,

una vecchia barbona tutta raggomitolata

riceveva senza fiatare lo sputo dei bambini.

Ero solo in rue des Rennes. Le insegne elettriche

mi orientavano in vie vagamente erotiche.

Buongiorno sono Amandine.

Non provavo nulla a livello del cazzo.

Alcuni teppisti facevano scivolare uno sguardo di minaccia

sulle ragazze piene di soldi e sulle riviste salaci.

Dei quadri consumavano. E’ la loro unica funzione.

E tu non c’eri. Ti amo, Veronique.

ატომური მოვლენები, ანუ ადამიანის ტვინში ნეირონებსა და სინაპსებს შორის ელექტრონების გაცვლა, არსებითად, კვანტურ განუსაზღვრებლობას ემორჩილება.მაგრამ, ზოგჯერ, ნეირონები ელემენტარულ წინააღმდეგობას ვერ სძლევენ და ადამიანის ქცევას, ზოგად და კერძო შემთხვევებში, ნებისმიერი ბუნებრივი სისტემისთვის დამახასიათბელ მკაცრ დეტერმინიზმს უმორჩილებენ, თუმც კი, გარკვეულ ვითარებებში, თან ძალიან იშვიათად, მაგრამ მაინც იშვება ახალი კავშირ-ურთიერთობების ტალღა, რომელიც მთლიანად იპყრობს გონებას, ყველაფერს ავიწყებს და ა.შ. ჩვენ ამას თავისუფალ ქმედებას ვუწოდებთ.
საწყისი პირობები იმთავითვე განსაზღვრულია, პირველქმნილი (და არამარტო) ურთიერთობების ქსელის პარამეტრებიც ცნობილია, მაშასადამე, მოვლენები ცარიელ, იმედის გარეშე შთენილ სივრცეში უნდა განვითარდეს. ისინი ერთხელ და სამუდამოდ დეტერმინირებულია. მოსახდენი აუცილებლად მოხდება, სხვაგვარად წარმოუდგენელია, ამგვარად ვინ არის პასუხისმგებელი?

Qualche tempo fa ho trovato su una rivista la segnalazione di un sito, Bookseer, con la funzione di amico libraio virtuale.
Sulla pagina iniziale, immancabilmente un po’ retrò,  si può inserire il titolo dell’ultimo libro letto che ci è piaciuto e ottenere un elenco di titoli consigliati.

Ovviamente ho provato subito, per mettere subdolamente alla prova la forza nascosta di un algoritmo e l’accuratezza di un database.
Anzi, di ben tre database, dal momento che Bookseer si avvale delle statistiche di Amazon, BookArmy e LibraryThing, e funziona solo con i libri pubblicati in inglese.
Ho deciso di usare come libro di partenza per la ricerca Estensione del dominio della lotta di Michel Houellebecq, ed è così che ho scoperto che non solo in Italia vengono fuori traduzioni scellerate di titoli di libri o di film. Un titolo così significativo nella traduzione inglese è diventato Whatever. Davvero non so quale sfumatura semantica possa mai giustificare una tale perdita di personalità.
(E Houellebecq? perchè non si è ribellato?)

I libri che mi ha consigliato Bookseer in effetti erano talmente disparati ed eterogenei che si può tranquillamente dire che ce n’è per tutti i gusti. E non potrebbe essere altrimenti, visto che il criterio usato per la ricerca risiede negli acquisti online dei lettori di Whatever di Houellebecq. Da L’educazione sentimentale di Flaubert (non sono mai riuscita a finirlo e soprattutto non amo affatto Flaubert) a La ragazza che giocava col fuoco di Stieg Larsson.

Un paio di titoli però mi hanno incuriosito: London fields di Martin Amis e Il maestro di Pietroburgo di J.M. Coetzee, due autori di cui non avevo mai letto niente. Uno sguardo alle trame e la scelta è stata quasi obbligata: mi sarei mai potuta perdere un libro su Dostoevskij?
Finito di leggere il libro di Coetzee (ma prima o poi leggerò anche Amis) mi sono chiesta di nuovo cosa accomuni lui e Houellebecq nelle scelte dei lettori. Soprattutto nel caso di due libri dai temi così diversi: la vita faticosa e dolente di un giovane impiegato francese contemporaneo in Estensione del dominio della lotta e un tragico episodio della vita del grande scrittore russo che svela qualcosa della sua personalità e della genesi della sua scrittura in Il maestro di Pietroburgo.

Mi pare che le affinità maggiori tra i due libri siano in alcuni sentimenti comuni: la difficoltà e il male di vivere dei personaggi, in età diverse della propria vita e della storia, e una certa autocompiaciuta sincerità nel mettere a nudo l’anima contraddittoria e un po’ maudit dello scrittore. Ma quante altre opere letterarie sono pervase da questi sentimenti? E infondo non sono sentimenti piuttosto intrinseci in tutte le scritture?

Tornando a Bookseer la mia valutazione è abbastanza positiva: ho letto un libro interessante di cui non avevo mai sentito parlare e preso in considerazione due scrittori che non avevo mai letto.
Potere dell’algoritmo, degli acquisti online degli altri lettori (infondo sono loro i veri librai virtuali) e dei database, o forse solo del caso.

.

En Dourdan la gente revienta como ratas. Al menos, es lo que asegura Didier,

uno de los secretarios de la oficina en que trabajo. Para soñar un poco, yo me había comprado

el horario del RER – línea C. Me imaginaba una casa, un bull-terrier y petunias.

Pero el cuadro que él me pintó de la vida en Dourdan era mucho menos idílico:

vuelta a casa a las ocho de la noche, no hay ninguna tienda abierta; nadie viene nunca a visitarnos;

el fin de semana uno se arrastra estúpidamente entre el congelador y el garaje.

Un verdadero alegato anti-Dourdan, que Didier acabó con esta fórmula sin matices:

“En Dourdan vas a reventar como una rata”.

Sin embargo, le hablé de Dourdan a Sylvie, aunque con medias palabras y en un tono irónico.

Esta chica, me decía a mí mismo esa tarde, yendo y viniendo con un cigarrillo en la mano,

entre el distribuidor de café y el distribuidor de refrescos, es de las de las que vivirían

de buena gana en Dourdan; si hay una chica entre todas las que conozco que podría querer vivir en Dourdan,

es precisamente ella; tiene todo el aspecto de una pro-dourdanesa.

Naturalmente no éste sino el amago de un primer movimiento, de un lento tropismo

que me lleva hacia Dourdan y que quizás tarde años en concretarse, y que incluso ni siquiera se concrete,

que será contrarrestado y aniquilado por el fluir de las cosas, por el aplastamiento constante de las circunstancias.

Es posible suponer, sin mayor riesgo de error, que nunca llegaré a Dourdan; tal vez hasta sea derrotado

antes de ir más allá de Brétigny. No importa, todo hombre necesita un proyecto, un horizonte y un lugar de anclaje.

Simplemente, simplemente para sobrevivir.

.

Michel Houellebecq

París-Dourdan

.

Acho que a frase é do Paulo Francis: Depois que Franz Kafka mexeu com o enredo e James Joyce com a linguagem, não tem muito mais o que se fazer com a literatura.

Outro dia o Peréio disse que andava de saco cheio de ficção – e eu também ando.

Levado pelo hype, fui ler o “Após o anoitecer”, de Haruki Murakami, novo querido dos críticos.

O livro é ruim? Não, não exatamente. Mas o mergulho místico/pop na noite de Tóquio está longe de ser inesquecível.

“No cenário noturno em que os princípios não valem, reina o enigma. Essa é a moral de todas as histórias de Murakami. Seu terreno é a pungência da superficialidade, o território que oculta segredos terríveis sob a maquiagem da banalidade: o nosso mundo.” escreveu o Giron na Época.

Eu, que sou uma besta, só captei a superficialidade…

Todo escritor – os melhores e os piores – te propõe a mesma coisa: Você dá seu tempo para eles e eles te levam para dar uma volta e mostrar alguma coisa. Pode ser um exercício estilístico, uma reflexão sobre a (vá lá) “condição humana”, um choque, uma surpresa.

Mas, ao final do passeio, o tempo que você emprestou

tem que ter valido a pena.

Para ficar entre os contemporâneos,

Marcelo Mirisola faz isso.

Michel Houellebecq também.

Murakami? Nem tanto.

Ou, no mínimo, um escritor pode fugir das grandes questões e oferecer um entretenimento inteligente.

Exemplos: os dois últimos livros que li, Nature Girl de Carl Hiaasen

e Monstros Invisíveis, de Chuck Palahniuk

– este último a quem fui apresentado por Almir Roberto, que me viciou no cara.

Ambos colocam o pesadelo noturno de Haruki Murakami no bolso e todas as vezes que eu dei a mão para eles, estes escritores cumpriram a promessa e me fizeram visitar lugares – no mínimo -  extremamente divertidos.

Não é pouco.

]]> http://librami.wordpress.com/2009/09/04/la-vita-ideale/ Fri, 04 Sep 2009 10:14:43 +0000 Ex libris http://librami.wordpress.com/2009/09/04/la-vita-ideale/

“La scrittura è tutt’altro che un sollievo. La scrittura rievoca, precisa. Introduce un sospetto di coerenza, l’idea di un realismo. Si sguazza sempre in una caligine sanguinolenta, ma un po’ si riesce a raccapezzarsi. Il caos è rinviato di qualche metro. Misero successo, in verità.

Che contrasto con il potere assoluto e miracoloso della lettura! Una vita intera a leggere avrebbe esaudito i miei desideri; lo sapevo già a sette anni. La struttura del mondo è dolorosa, inadeguata; non la vedo modificabile. Credo davvero che un’intera vita dedicata alla lettura mi sarebbe convenuta.

Tale vita non mi fu accordata.”

M. Houellebecq, Estensione del dominio della lotta, Bompiani

2009 va bientôt se terminer et clore cette décénie. Tout le monde va y aller de sa rétrospective, et donc moi aussi. Aujourd’hui je commence logiquement par cinq titres issus de l’an 2000.

Cette année-là je suis rentré dans ce qu’on appelle « la vie active ». Un premier job pas très marrant, où je partageais mon bureau avec un type qui écoutait de la country absolument hideuse (Shania Twain, et plein de trucs dans le même genre). Lorsque “Kid A” de Radiohead est sorti, je l’ai à mon tour passer au taf, et National Anthem créa son petit effet auprès de mon voisin de bureau, qui eu du mal à s’en remettre. Je réécoute souvent ce morceau, où l’on entend la basse omniprésente de Colin Greenwood. Un peu plus assurée qu’à l’accoutumée, la voix de Thom Yorke arrive après une longue intro, avant de laisser place à un ensemble de cuivres qui trouvent leur inspiration dans quelques grands moments de free-jazz. On les croirait sorti d’un live de Pharoah Sanders ou d’Archie Shepp, mais le génie de Radiohead a bien été de les rendre plus accessible au sein de ce joli morceau de pop torturée.

En stage, pour aller travailler, je prenais un train à la gare St-Lazare, destination la Défense, il m’arrivait souvent d’entendre Playa Blanca de Michel Houellebecq sur mon walkman (jeune, sache qu’il y a neuf ans le lecteur MP3 était au dessus de mes moyens, et était réservé à une certaine élite sociale à laquelle je n’appartenais pas). Ce court morceau possède un espèce de groove ultime, fabriqué en main de maître par Bertrand Burgalat, aidé à l’époque par Peter Von Poehl avant qu’il ne se lance dans un superbe carrière solo. Michel Houellebecq n’écrivait pas encore trop de conneries, et débitait sur ce morceau un texte clair-obscur sous Xanax évoquant la fin des vacances.

Dans le genre, Calexico a su trouver une formule efficace avec Crystal Frontier, morceau sorti de “Hot Rail”.  Avec un mélange de folk-rock et de trompettes mariachi, le groupe de Joey Burns et John Convertino réussi là un titre plaisant, entrainant, revigorant, chaleureux et remoralisant. C’est celui qui est indéniablement le plus pop de l’album. Je les ai vu depuis en concert, Calexico a pris pour habitude de reprendre Alone Again Or, autre grand moment de cuivre et de folk, dans lequel s’inscrit sans hésiter Crystal Frontier.

Jay Mascis est du genre à faire beaucoup de bruits avec une guitare. Kevin Shields aussi. Et bien ces deux bonhommes ont travaillé ensemble sur “More Light”, l’album de Jay Mascis & The Fog,qui sorti en octobre 2000. Le dernier morceau de l’album en question, More Light est une gigantesque tempête de guitares noisy où l’on reconnaît bien les deux styles : pédales d’effets pour Shield et solo déglingué pour Mascis. A noter aussi un batteur qu’on n’entend pas bien, mais qui se démène pas mal quand même. Gros titre rock qui tache, qu’un ami m’a beaucoup fait écouter avant que je ne devienne fan de Dinosaur Jr, alors que moi j’ai toujours préféré Sebadoh ou Pavement.

Et pour finir, il y a l’immense Jason Lytle, qui sortait en 2000 le superbe “Sophtware Slump” avec son Grandaddy, sur lequel on retrouve l’immense Crystal Lake où on entend la marque de fabrique de l’écriture « grandaddienne » : une voix mélancolique, des claviers qui font doudoudoudou, des guitares acoustiques, des guitares électriques un peu abrasives. Un chef d’oeuvre qui n’a pas pris une ride depuis …

Voilà c’est fini, rendez vous demain pour l’année 2001.

Par Mathieu

Enttäuschung ist ein zu starkes Wort, um das Gefühl zu beschreiben, mit dem man Die Welt als Supermarkt nach beendeter Lektüre aus der Hand legt. Fraglos hat diese Sammlung nicht mehr erhältlicher Zeitungsartikel und Interviews seine großen Momente, doch finden sich zwischendurch immer wieder Durststrecken, während derer sich die Frage aufdrängt, warum sich Houellebecq überhaupt dazu entschlossen hat, die ganz kurze Form zu wählen, warum er sich darauf einließ, sich an Fesseln wie eine ihm zugestandene Zeilenzahl zu ketten – denn seine Stärke, das zeigt die Anthologie mit aller Deutlichkeit, ist das weite Ausholen, das Ausbreiten des gesagt werden Wollenden vor dem Leser, das kontextualisierende Abstrahieren und Theoretisieren, die mit einer Handlung verwoben werden, ohne dass sie durch äußere Faktoren irgendwie eingeschränkt werden müssten. So verwundert es dann auch nicht, dass es eben die längeren Texte sind, die zu überzeugen wissen, sei es die Ausführung über das Verhältnis von Poesie und Naturwissenschaft oder Houellebecqs teils stark an Baudrillard orientierte Interpretation moderner Architektur, der er Transparenz und Neutralität als Primärattribute zuschreibt, die ihr einzig deshalb innewohnten, da sie ihrer – der modernen Architektur – Aufgabe entsprächen: Knotenpunkt für einen möglichst reibungslosen Informationstransfer zu sein. Jedes einzelne Gebäude, das nach den Maßstäben moderner Architektur entworfen und realisiert worden sei, fungiere zugleich als Durchlass und Reflektor potenziell unendlich vieler  Informationen, die letzthin ziellos weitergeleitet werden.

Überdies interessant sind jene Erläuterungen, die sich unmittelbar auf Houellebecqs literarisches Schaffen beziehen lassen: Wenn er beispielsweise argumentiert, dass die Annahme einer praktischen Pflicht zur Folge habe, dass das Leben so einzurichten sei, dass von der eigenen Existenz das Glück eines anderen abhänge, bietet dies einen Erklärungsansatz dafür, warum Plattform ein Roman von streckenweise überraschender Zartheit ist: Durch ihre Partnerschaft entsteht für Valerie und Michel eine gegenseitige Abhängigkeit, die zugleich die sittliche Grundlage für das gemeinsame Glück bildet; dabei handelt es sich insofern um einen ‘autarken’ Zustand, als dass er sich durch die Wechselseitigkeit der empfangenen Liebe auf der einen und der Voraussetzung des eigenen Seins als Glücksmotor des Geliebten auf der anderen Seite selbst speist – ein perpetuum mobile der Moral und Emotion.

Zu guter Letzt ist dem nicht einmal 100 Seiten umfassenden Bändchen eine Entdeckung zu verdanken, die sonst wohl noch lange hätte auf sich warten lassen: Valérie Solanas und ihr SCUM Manifesto (Society for Cutting Up Men) klingen hochgradig interessant und verdienen, dass man sich über kurz oder lang mit ihnen auseinandersetzt – und sei es als Kuriosität.

Schlecht ist Die Welt als Supermarkt also gewiss nicht, zumal sie auch einen gewissen Erkenntnismehrhwert zu bieten hat, doch vermag sie etwa Elementarteilchen schlicht nicht das Wasser zu reichen. Nett, aber nicht essentiell.

ჯერ არნახული ეპოქა დგება,
ახალი სიცოცხლე
ახალ ძალებს შეგვძენს
და ჩვენს სხეულს
დაუოკებელი სიხარულის სამოსში ახვევს.
იმას, რასაც წარსული დროის ადამიანები ბუნდოვნად თუ ჭვრეტდნენ

საკუთარ მუსიკაში,
ჩვენ ყოველდღიურ სინამდვილედ ვაქცევთ.
ის, რაც მათთვის მიუწვდომელი იდეალი იყო,
ჩვენთვის ადვილად მისაწვდომი გახდა.
და მაინც, ჩვენ არ გვძულს ისინი,
რადგან კარგად გვესმის, რაოდენ დავალებული ვართ მათი
ოცნებისგან,
კარგად ვუწყით, რომ არარაობანი ვიქნებოდით, მათი ისტორიის
ვარამი და სიხარული ერთურთს რომ არ გადაჯაჭვოდა.
კარგად ვიცით, რომ საკუთარ არსებაში ჩვენს ხატებას ატარებდნენ, როს
განიცდიდნენ სიძულვილსა და შიშს, როს ერთურთს ეხლებოდნენ
სიბნელეში და რუდუნებით ქმნიდნენ საკუთარ ისტორიას.
კარგად გვესმის, რომ ისინი ვერ იარსებებდნენ, არსებობაზე
ოცნებასაც ვერ შეძლებდნენ, რომ არა ის იმედი, რომელსაც გულის
სიღრმეში ატარებდნენ.

მათი არსებობა ოცნების გარეშე წარმოუდგენელია.

ამჟამად, როს ნათელში გვიხდება ცხოვრება,
და შუქი ხელის ერთ გაწვდენაზეა
როს სინათლე ეღვრება სხეულს,
რათა შესუდროს ელვარე ნათებით,
ახლა, ასე ახლოს რომ მივედით მდინარესთან
დაუსრულებელ შუადღისას,
და ესოდენ ათრთოლდა ჩვენი სხეულის ირგვლივ
შემოკრებილი ნათელი,
ახლა, როდესაც გზის ბოლოში გავედით
და უკან მოვიტოვეთ დაშორიშორებული ადამიანთა სამყარო,
გაცნობიერებული სამყარო განშორებისა,
რათა განვიბანოთ უძრავ და ნოყიერ სიხარულში
ახალი კანონისა
დღეს!,
პირველად!,
ჩვენ ძალგვძიმს გარდასული მეფობის სულთარძოლა.

[...] Când iubirea a dispărut, viața devine oarecum convențională și silnică. Păstrezi o formă umană, comportamentele obișnuite, un soi de structură; dar sufletul, cum se spune, e gol. [...]

Am început să citesc acasă și am continuat pe tren. În compartiment, lângă mine era un domn de vreo 35-40 de ani. Vorbea destul de tare la telefon. Cu toată indiferența pe o care încercam să o afișez, mi-a fost imposibil să nu bănuiesc faptul că femeia care-l suna mereu nu putea înțelege că cei de Vodafone nu au acoperire pe toată țara. Cartea devenea din ce în ce mai captivantă. Am pătruns în lumea lui Michel în câteva clipe. După un timp am observat că domnul de lângă mine citea și el din cartea mea. Am roșit puțin. Era partea în care Michel descria întâlnirea cu Valerie. Descriere…gândiți-vă la una călinesciană din punct de vedere erotic –> descriere erotico-călinesciană, dacă îmi permiteți să-i spun așa. El a schițat numai un zâmbet. M-am simțit puțin stânjenită așa că am ieșit pe hol, să-mi continui lectura…

Lo decía Michel Houellebecq en Ampliación del campo de batalla, su primera novela:

En un sistema económico que prohibe el despido libre, cada cual consigue, más o menos, encontrar su hueco. En un sistema sexual que prohibe el adulterio, cada cual se las arregla, más o menos, para encontrar su compañero de cama. En un sistema económico perfectamente liberal, algunos acumulan considerables fortunas; otros se hunden en el paro y la miseria. En un sistema sexual perfectamente liberal, algunos tienen una vida erótica variada y excitante; otros se ven reducidos a la masturbación y a la soledad. El liberalismo económico es la ampliación del campo de batalla, su extensión a todas las edades de la vida y a todas las clases de la sociedad. Algunos ganan en ambos tableros; otros pierden en los dos. Las empresas se pelean por algunos jóvenes diplomados; las mujeres se pelean por algunos jóvenes; los hombres se pelean por algunas jóvenes; hay mucha confusión, mucha agitación.