<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?><!-- generator="wordpress.com" -->
<rss version="2.0"
	xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/"
	xmlns:wfw="http://wellformedweb.org/CommentAPI/"
	xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/"
	>

<channel>
	<title>michel-servet &amp;laquo; WordPress.com Tag Feed</title>
	<link>http://en.wordpress.com/tag/michel-servet/</link>
	<description>Feed of posts on WordPress.com tagged "michel-servet"</description>
	<pubDate>Tue, 22 Dec 2009 04:52:05 +0000</pubDate>

	<generator>http://en.wordpress.com/tags/</generator>
	<language>en</language>

<item>
<title><![CDATA[121. Calvin im Gepäck, Reiseziel die Islamisierung]]></title>
<link>http://jacquesauvergne.wordpress.com/2009/05/23/121/</link>
<pubDate>Fri, 22 May 2009 23:02:26 +0000</pubDate>
<dc:creator>Jacques Auvergne</dc:creator>
<guid>http://jacquesauvergne.wordpress.com/2009/05/23/121/</guid>
<description><![CDATA[جان كالفن Johannes Calvin Calvinismus und Islamisierung Von Jacques Auvergne, 23. Mai 2009 Es sind n]]></description>
<content:encoded><![CDATA[<div class='snap_preview'><p style="line-height:125%;margin:0 0 48pt;">
<p style="text-align:right;line-height:125%;margin:0 0 18pt;" align="right"><span style="font-size:24pt;line-height:115%;font-family:Arial;">جان كالفن  </span></p>
<p style="text-align:right;line-height:115%;margin:0 0 60pt;" align="right"><span style="font-size:10.5pt;line-height:115%;font-family:Arial;"> Johannes Calvin </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:115%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:15.5pt;line-height:115%;font-family:Arial;">Calvinismus und Islamisierung </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:115%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:11.5pt;line-height:115%;font-family:Arial;">Von Jacques Auvergne, 23. Mai 2009  </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Es sind noch keine sechs Wochen vergangen, dass der spirituelle Führer der Augsburger Katholiken Bischof Mixa den russischen Dichter Fjodor Dostojewski (1831-1881) mit dem Ruf „Ohne Gott ist alles erlaubt!“ zu zitieren sich bemühte. Seit eineinhalb Jahrhunderten und in Kenntnis der Dostojewskischen Romanfiguren („Die Brüder Karamasow“) sowie mittlerweile zusätzlich der hunderttausendfachen kalkulierten Morde atheistischer Despoten wie Stalin und Mao sie begingen haben wir das Dichterwort („If God doesn`t exist, everything is permitted“) zu ergänzen zum „Ohne Gott ist alles erlaubt – und mit Gott erst Recht?“, berufsbedingt verzichtet der bayrische Bischof allerdings auf die Ergänzung. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Dem Gefolterten oder Gehenkten war oder ist es eher unwichtig, ob er für ein sozialistisches oder nationalsozialistisches Paradies auf Erden leidet, für einen schiitischen Gott Allāh im Teheraner Evin-Gefängnis 2009 oder ob er 1553 für die Genfer Variante des missbrauchten Jesus von Nazareth ermordet wird, angeordnet jedenfalls freudvoll gebilligt vom geistlichen Führer des Schweizer Stadtstaates Johannes Calvin. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Calvin musste als junger Mensch miterleben, wie seinem Vater, lange Jahre war dieser in Kirchendiensten tätig gewesen aber mittlerweile vom so genannten kleinen Kirchenbann belegt, die Totenmesse verweigert wurde. Calvin selbst wäre an vielen Orten Europas durchaus von religiös motivierten Anschlägen oder politreligiösen (katholischen) Gerichtsurteilen an Freiheit und Leben bedroht gewesen. Überhaupt werden beim Begriff Reformierte viele von uns Heutigen an die schrecklichen, dynastisch und machtpolitisch mitbegründeten acht Religionskriege zwischen 1562 und 1598 denken, mit denen Frankreich seine bis zu zehn Prozent an Reformierten auszurotten versuchte, grausamer Höhepunkt war die Bartholomäusnacht in Paris 1572 und waren die folgenden Pogrome mit mehreren Tausend Ermordeten und mit Flüchtlingsströmen bis nach Deutschland, namentlich Berlin. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Genf 1553. Auf dem durchaus einer Flucht gleichenden Weg mit dem Reiseziel Neapel des spanischen Arztes, Juristen und Theologen Miguel Serveto genannt Michel Servet kehrte dieser in Genf ein. Die Stadt Genf als den von Calvins Tugendterror geschüttelten, kleinen Gottesstaat auszuwählen war vielleicht keine besonders gute Idee, denn Calvin, ebenfalls gelernter Jurist und Theologe, betrachtete antitrinitarische Christen als Wegbereiter des Teufels oder Schlimmeres, jedenfalls als Heizmaterial für die Flammen der Hölle, deren Brennwert man hier auf Erden doch bereits einmal prädestinatorisch testen möge. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Den theologischen Streit gegen beziehungsweise für das deine Ehrfurcht erheischende Dogma der irgendwie kosmischen Trinität kennt unser heute islamisierendes Europa seit Paul von Samosata († 268, Christus als inspirierter Mensch), Bischof Arius († 336, der Logos als Weltschöpfer und ein überzeitlich-ewiger Christus) oder Lelio und Fausto Sozzini († 1562 bzw. 1604, rationalistische Bibelauslegung, Ablehnung des Kriegsdienstes). </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Auch zwischen den beiden Kritikern der Katholischen Kirche des 16. Jahrhunderts, Johannes Calvin (Jean Cauvin, * 1509) und Michel Servet (Miguel Serveto, * 1511) tobte dieser geheiligte Disput um die legendäre Wesenseinheit von Vatergott, Christussohn und heiligem Geist und war mittlerweile gute zwei Jahrzehnte alt, so lange kannten die beiden Streiter für christliche Lebensweise und Staatspolitik nach ausgiebigen Briefwechseln einander wechselseitig. Allerdings verfügte nur das ach so bescheidene Stadtoberhaupt Calvin über einen Schwarm von Bütteln, Ehrenbürgern, Bürgermeistern und Henkern. Calvin war bereit, vermeintliche Frevler aus religiösen Gründen zu töten und hat Selbiges getan. Servet hat nicht getötet und diese Unterlassung theologisch begründet. Calvin hat Servet religionsrechtlich einwandfrei ermordet, diese Unterscheidung in Täter und Opfer ist wichtig, da 2009, wie wir unten sehen, Calvin durch Publizisten oder Theologen als Opfer (Servets?) angeboten wird. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Am Sonntag, den 13. August 1553 klopfte es bei Calvin, ein getreuer Christenmensch war sich sicher, den berüchtigten Frevler an der Personalunion Jesus-Gott, den Ketzer Servet in der Genfer Kathedrale gesehen zu haben. Calvin hastete zu einem seiner Bürgermeister und organisierte die Verhaftung des gerade einem Gottesdienst beiwohnenden Gottesfeindes. Man sperrte Servet in einen düsteren und besonders verkommenen Kerker. Calvins Privatsekretär Nicolas de la Fontaine führte die Anklage: Häresie und Störung der kirchlichen Ordnung! Noch gute vierzig Tage hatte der in Spanien geborene Theologe, Arzt und Humanist in einem selbst für die damalige Zeit unwürdig schmutzigen Kerker zu leben. Calvin hätte Zeit genug gehabt, zweieinhalb Monate, um Servet zu begnadigen oder sich auch nur hörbar für den Trinitätsgegner einzusetzen. Überzeugungstäter Calvin, so ist zu vermuten, wird in diesen Wochen nicht schlecht geschlafen haben. Es gibt so genannte Christen, welche die Todesstrafe wollen, manche kleinen Freikirchen etwa tun das in vielen Staaten der USA, während sich die Großkirchen weltweit (mittlerweile!) gegen die Todesstrafe einsetzen. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Es mag so sein, dass man Servet auch in einer katholisch beherrschten Stadt hingerichtet hätte, diese „hygienische, reinigende“ Aufgabe allerdings nahm Moralist Calvin sowohl dem Papst als auch der Gottheit ungefragt ab. Servet hatte noch zehn Wochen zu leben, bevor er im Genfer Ortsteil Champel als Ketzer verbrannt wurde. Feingeist Calvin wollte Servets Tod, hätte jedoch im Nachhinein für die rasche Hinrichtung mit dem Schwert plädiert und gegen die Geschrei und Gestank verbreitende öffentliche Verbrennung auf dem Scheiterhaufen. Nun ja, als effizient handelnder Gründervater der reformatorischen Bewegung sprich der heutigen Evangelischen Kirche muss man sich auf das Wesentliche und Machbare beschränken. Calvin also intervenierte nicht und Servet wurde lebendig auf einem großen Stapel Holz verbrannt. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Die am Ort anerkannten „Rechtgläubigen“ (Calvinisten) mögen gedacht haben: Was ist denn dieser ketzerische Freidenker Servet als Leugner der geheiligten Trinität und als Theologe einer deutlich von Platon beeinflussten Emanationstheorie (die Welt als Überströmen des Göttlichen ins Materielle, Christus als lediglich einer von vielen Aspekten offenbarter Güte und Weisheit Gottes) auch für ein Ungeheuer. Die reformierten Schweizer Bürgermeister bewiesen, wie sehr sie die gleichermaßen geistliche wie bürgerliche Sauberkeit zu schätzen wissen, als sie für einen zweckentfremdeten Jesus Christus am 27.10.1553 das Urteil sprachen: </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> „In dem Wunsch, die Kirche Gottes von solcher Ansteckung zu reinigen und von ihr dieses verfaulte Glied abzuschneiden. Im Namen des Vaters und des Sohnes und des Heiligen Geistes. [Dein christlich-irdisches Los, Servet, sei] gebunden zu werden und an den Ort Champel geführt zu werden, und ebendort an einen Pfahl gebunden und lebendig verbrannt zu werden, zusammen mit deinem von deiner Hand geschriebenen und dem gedruckten Buch, solange bis dein Körper in Asche verwandelt ist.“ </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Das aber ist eine Peinlichkeit für die Evangelische Kirche des Jahres 2009, einen praktizierenden Ketzermörder zu den eigenen Gründervätern zählen zu müssen. Noch vor Melanchthon und Bucer sind die bedeutendsten Reformatoren schließlich Luther, Zwingli und Calvin. Calvin aber tötete für Jesus. Verflixterweise ist 2009 auch noch das Calvin-Jahr abzufeiern, als ob der schwierige Auftrag, die islamische Scharia als demokratiekompatibel zu erklären, denn nicht schon Prüfung genug wäre für Deutschlands evangelische Bischöfe, Pfarrer und Pfarrerinnen. Auch zu dem im Mai 2009 sechzig Jahre alt gewordenen Grundgesetz der Bundesrepublik Deutschland will das politreligiöse Saubermachen eines Johannes Calvin nicht recht passen, der Genfer Geistliche muss aus Sicht der kulturellen Moderne zur Besetzung eines politischen Amtes als schlicht unfähig erscheinen. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Ob uns Evangelischen da der Islam zu Hilfe kommen könnte, eine Politreligion, die es mit der körperlichen Unversehrtheit (anders als das früheste Christentum) nun gar nicht ernst nimmt? Unter mittelalterlichen Muslimen wie al-Ghazālī oder ibn Taimiyya wäre ein „religiöser Strafrechtler“ Johannes Calvin gar nicht aufgefallen. Während Bischof Mixa heute den Russen Dostojewski zitiert, feiern wir halt mit den dankbaren Imamen des Scharia-Islam den vierhundertsten Geburtstag des Theokraten von Genf. In schariatisch-calvinistischer Eintracht ließe sich auch das von Atheisten, Naturkundlern und sonstigen Gotteslästerern ausgerufene „Darwin Jahr 2009“ einigermaßen unbeschadet überstehen. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Idealist Calvin wollte den Servet (angeblich) nicht aus persönlichem Groll, sondern um des Himmels willen töten. Völlig gegen den zu vermutenden Willen eines, was Blutvergießen oder Steinigung der Ehebrecher betrifft, radikal pazifistischen Juden Jesus. Tugendwächter Calvin liebäugelte ferner mit der Todesstrafe für Ehebrecherinnen und hätte am Strafrecht Saudi-Arabiens oder an der Staatsverfassung des Iran nach 1979 womöglich einige Erbauung gefunden, würde man Allāh einmal durch Christus austauschen, Molla durch Schweizer Pfarrer und Chomeini durch Calvin. Die barbarischen Zeitumstände und die völlig fehlende Trennung von staatlicher und religiöser Herrschaft würdigend ist gerechterweise zu sagen, dass gegen den durch Inquisitor Ory „überführten Häretiker“ Servet im Sommer 1553 auch ein „weltliches“ Gerichtsurteil mit der durchzuführenden Todesstrafe (Verbrennung auf kleiner Flamme gemeinsam mit seinen Schriften) ausgesprochen worden war. „Weltliches Urteil“ dürfen wir dabei als „staatsreligiös-katholisch“ lesen, und bei Blasphemiegesetzen sollten wir an Said Ramadan („Das Islamische Recht“) denken sowie uns für die Abschaffung des deutschen § 166 StGB einsetzen, des so genannten Gotteslästerungsparagraphen. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Um die sittenpolitische und religionsrechtliche Islamisierung Europas zu verhindern, um etwa den Einzug der Scharia ins Familienrecht erfolgreich abzuwehren und um die Standards der Allgemeinen Erklärung der Menschenrechte für alle Bürgerinnen und Bürger, eben auch für die Kinder und Enkel muslimisch sozialisierter Einwanderer zugänglich zu halten, haben wir nicht lediglich Koransuren, Hadithe, Freitagspredigten und Fatwas zu analysieren. Das islamische Umweltverändern sucht jene Schwachstellen in Moral und Geschichtsbewusstsein auf, an denen die geheiligt verachteten Nichtmuslime (Dhimmis und Harbis) am wirkungsvollsten einzuschüchtern sind. So sehr wir die Ethik eines Jesus, Augustinus oder Luther schätzen, am Ketzerbrenner Calvin sind wir Europäer und Nordamerikaner für den politischen Islam eines Erbakan oder al Qaradāwī willkommen erpressbar. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Im Wissen um das kulturrassistische Medina-Modell des Jahres 622 sowie mit Blick auf den heute genau dreißig Jahre alten iranischen Gottesstaat sollten wir, Angehörige jeder Religion, Ex Religion oder Nichtreligion, genau hinsehen, wie die multireligiösen Islambeschwichtiger der Evangelischen Kirche Deutschlands im so genannten Calvin Jahr 2009 den Förderer der religiös begründeten Todesstrafe, den Theokraten von Genf verteidigen. </span></p>
<p></span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Ein erstaunlich humorloser Calvinverteidiger des sich 2009 zum fünfhundertsten Male jährenden Geburtstages scheint sich im Oberkirchenrat Dr. Vicco von Bülow auf der evangelischen Homepage www.ekd.de/calvin/wirken/zweig.html zu finden, der mit dem das Dritte Reich (ebenso wie den streng gläubigen Ketzerverbrenner Calvin) anklagenden Historienroman eines Stefan Zweig in Form von aggressiven, hektischen Suggestivfragen abrechnet. Darüber, ob es inhuman oder vielleicht sogar unchristlich ist, einen Antitrinitarier erst christlich töten zu wollen und dann auch christlich töten zu lassen schweigt der vielleicht sich in seinem Calvinismus beleidigt sehende Dr. von Bülow. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> In die gleiche Kerbe schlägt Bischof Wolfgang Huber (in der gleichen Quelle ekd.de wie eben genannt), der allerdings eine aalglatte Sprache vorzieht. Huber und von Bülow verteidigen nicht etwa den als Ketzer verbrannten Arzt, nein, sie greifen Stefan Zweig verbal an, welcher mit „Castellio gegen Calvin. Oder: Ein Gewissen gegen die Gewalt“ dem Wegbereiter der kulturellen Moderne Castellio ein literarisches Denkmal gesetzt hat und ebenso vor dem Nationalsozialismus warnte wie wir heute vor dem politischen Islam. Möglicherweise haben Europas Islamkritiker von Calvinfreunden wie von Bülow und Huber keine Unterstützung mehr zu erwarten. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Religiöse Kulturrassisten wollen die eingebildete Hölle mit menschlichem Brennmaterial füllen, in der Gehirnwindung oder auf dem städtischen Marktplatz. Vom unsäglich arroganten Determinismus eines Johannes Calvin zum sadistischen Lebensgefühl eines kritiklosen Bewunderers von Koran und Scharia ist es nicht weit. Recht auf Leben oder auf körperliche Unversehrtheit für alle Menschen war mit den Herren Mohammed oder Calvin nicht zu machen. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Der nach Sozialismus und Nationalsozialismus dritte europäische Totalitarismus als der politische Islam schickt sich an, mit seelischer und ökonomischer Erpressung Europa mehrere oder gar viele sehr dunkle Jahrzehnte der Barbarei zu bescheren. Freiheitlichen Demokraten werden die Worte des Servet Verteidigers Sebastian Castellio (Sébastien Châtillon, 1515-1563) zu schätzen wissen, der die Zivilcourage hatte, zu den diversen enthemmten Statthaltern Gottes zu sagen: „Einen Menschen töten heißt niemals, eine Lehre verteidigen, sondern: Einen Menschen töten!“ </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Gleichsam als letzter Überlebender einer glückhafteren, freiheitlicheren Vorzeit konnte Castellio zu uns Heutigen die Kunde herüber retten: „Die Nachwelt wird es nicht fassen können, dass wir abermals in solchen dichten Finsternissen leben mussten, nachdem es schon einmal Licht geworden war!“ Wir Bewohner von Castellios hedonistischer Nachwelt zunehmender sozialer Feudalisierung und politischer Theologisierung sollten uns fragen, ob unsere Kinder und Enkel sich angesichts des gegenwärtig auch mit Hilfe aller Parteien und Kirchen beförderten Erstarkens des Scharia- und Fiqh-Islam denn etwa nicht in der Rolle des Castellio wieder finden werden. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Der zornige Calvin nannte den Gegner der Todesstrafe und den Verteidiger des Gedankenguts Servets, Sebastian Castellio beziehungsweise Sébastien Châtillon „Werkzeug Satans“. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Den im untergehenden freiheitlichen Europa des Jahres 1936 vom jüdischen Pazifisten Stefan Zweig veröffentlichten Roman Castellio, der den zunehmend totalen Militarismus und Antisemitismus selbstverständlich nur noch in Form eines Historienromans kritisieren konnte, sollte ich bald einmal lesen. Freigeist und Calvin-Kritiker Castellio scheint überhaupt einer der ganz großen moralischen und menschlichen Wegweiser des sechzehnten Jahrhunderts zu sein, und Verständnis für Europas Geschichte kann auch mit literarischer Prosa geschehen. Die Warnung der Herren Huber und von Bülow vor Zweiges Calvin-Kritik jedenfalls ist mir wie eine Auszeichnung nicht gegen, sondern für dieses Buch. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Die aggressive Calvin-Verteidigung geht bereits weiter: Am 22.01.2009 spricht Rolf Wischnath im Rheinischen Merkur unter dem ja vielleicht etwas unsachlichen Titel „Rufmord in Wort und Bild“: </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> „Literaten, Maler und Dichter haben Calvin als Monster gebrandmarkt. … Die Geschichte des Rufmords an Calvin ist ohne Beispiel. Artikel über ihn in … Geschichts- und Religionsbüchern sind … angefüllt mit Unwahrheiten und Schmähungen. … Schon von Anfang an hat die Polemik Calvin zu einem Zerrbild gemacht, zu einem hartherzigen, kalten Menschenfeind mit einer autoritären, fürchterlichen Theologie.“ Herr Wischnath ist Professor für Systematische Theologie an der Universität Bielefeld und verwendet mit „hartherzig, kalt … autoritär, fürchterlich“ zwar das angemessene Vokabular, siedelt es aber leider außerhalb von Calvins Theologie an und wahrscheinlich auch außerhalb der Theologie Mohammeds, was beides mir wiederum Rolf Wischnath fürchterlich erscheinen lässt. „Rufmord“ soll uns einschüchtern und zum Schweigen bringen, der ganz konkrete „Mord ohne Ruf“ eines Schweizer Reformators an einem spanischen Arzt ist Wischnath keine Silbe wert. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Wischnath am selben Ort: „Calvin hat immer wieder eingeschärft: Wo Gottes Gnade wirkt und Vergebung der Sünden ist, da entsteht auch ein neues, anderes Leben.“ Aufhören! Da läuft es selbst mir als einem Mystiker kalt den Rücken herunter. Dass die Zicken und Schnösel aus Calvins Genf durch die Straßen gehen konnten und jede zweite Nachbarin und jeden zweiten Nachbarn bereits ganz im Hier und Jetzt als für das ewige Höllenfeuer bestimmt annehmen durften, übergeht der professionelle Christ und Autor, das Schweizerische „Grüß Gott“ bekommt angesichts der züngelnden Höllen- oder auch Scheiterhaufenflammen einen aufregend spannenden Beigeschmack. Die womöglich sehr antisozialen Folgen und sicherlich Frustration und Neurosen zeitigende Lehre der Prädestination ist für den aus Nordrhein-Westfalen stammenden, nach 1989 langjährig in Cottbus tätigen Bielefelder Honorarprofessor und evangelischen Reformierten gar kein Thema. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Wischnath weiter, wenig geschichtskundig, dafür voll des Lobes über Calvins christlichen Gesellschaftsentwurf: „Der Staat ist daran zu prüfen, wieweit er dem Anspruch Gottes Raum gibt, dass er dessen Ebenbild, den Menschen, schützt und beschirmt.“ Weshalb der erwähnte Mensch ja auch verbrannt wird, aber nur auf dem Hügel von Champel und nur als Antitrinitarier oder sonstiger Diener Satans. Professor Wischnath: „Dabei ist die Ehre Gottes stets Calvins erstes Bestreben gewesen.“ Kann man wohl sagen, das ist ja das Problem: Ehre Gottes zuerst, Ehre des Ketzers zuletzt, so hielt es schon Ayatollah Ruhollah Chomeini. Bis 2004 war der in den Achtziger Jahren als Abrüstungsbefürworter bekannt gewordene Dr. Wischnath Generalsuperintendent im Sprengel Cottbus, im südlichen, einst sorbisch geprägten Teil des Bundeslandes Brandenburg unweit der polnischen Grenze. Vorwürfe wegen Verdachts einstiger Stasi-Zusammenarbeit gegen ihn wurden um 2003 in Kirche und Presse als haltlos verworfen. Wischnath war 2000-2004 Vorsitzender eines, an sich ist das sehr löblich, Arbeitskreises gegen Fremdenfeindlichkeit und zitiert gerne Martin Niemöller: „Evangelium heißt Angriff!“ Hoffentlich bleibt nach dem Angriff der diversen Götterfreunde von der Demokratie noch etwas übrig. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Seit Fjodor Dostojewski lässt sich die grundsätzliche, menschliche Fähigkeit zu einer für Gerechtigkeit gehaltenen jedenfalls als „Recht“ ausgegebenen brutalen Gewalt spüren und in Worte fassen, jener Gewalt, für deren himmlisch-theistische oder irdisch-atheistische Paradiese ich bei Bedarf einschüchtern, plündern und morden darf. „Wenn Gott nicht existierte, wäre mir als einem Sozialisten oder Nationalsozialisten dann nicht alles erlaubt?“ </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> – „Wenn ich als ein frommer Katholik oder Calvinist, als ein Islamist oder Dschihadist über Gott zu verfügen meinte, ist mir dann im Umgang mit den politreligiösen Gegnern alles erlaubt?“ </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Als Mitglied des Sozialistischen Hochschulbundes hatte der Westdeutsche Wischnath in den Siebziger Jahren wiederholt die DDR besucht. Zur Entgegennahme des vom Soester Islam Archiv (Gründer in Soest 1981/1982 und Leitung bis 2006 war Konvertit und Schariafreund Herbert Krahwinkel genannt Muhammad Salim Abdullah) verliehenen Muhammad-Nafi-Tschelebi-Preises mutmaßte Wischnath 2001: „Es gibt – wenn man die Würde des Menschen für unantastbar hält – nichts, auf das man sich zur Rechtfertigung von Gewalt und Verbrechen berufen kann, keinen Glauben an Gott, weder im Islam noch im Christentum, aber auch keine atheistische Auffassung, in der Menschen an sich als letzte Instanz und höchstes Wesen glauben.“ </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:13.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> „Wenn man die Würde des Menschen für unantastbar hält.“ Sagt der Brandenburger Wischnath. Wenn. Der evangelische Theologieprofessor gibt sich hier in aller Zurückhaltung als Verteidiger des Grundgesetzes Artikels 1, für ein explizites Bekenntnis reicht es allerdings nicht, und spricht natürlich nicht aus oder weiß es erst gar nicht, dass Scharia und islamische Jurisprudenz (fiqh) systematisch und differenziert diskriminieren, dass der gesamte orthodoxe (politische) Islam gegen die Würde jedes Nichtmuslimen verstößt, gegen das Recht auf Leben für Islamapostaten, gegen die Würde und das gleiche Recht der Frau. Im Übrigen hat Wischnath mit diesem Satz ganz Recht und müsste uns 2009 nur noch erklären, dass ein gewisser, vor fünfhundert Jahren geborener Herr Calvin weder von Menschenrechten für Nichtchristen noch von unantastbarer Menschenwürde oder auch nur körperlicher Unversehrtheit für Trinitätsleugner etwas wissen wollte. </span></p>
<p style="text-align:justify;line-height:125%;margin:0 0 24pt;"><span style="font-size:11.5pt;line-height:125%;font-family:Arial;"> Jacques Auvergne </span></p>
</div>]]></content:encoded>
</item>
<item>
<title><![CDATA[Jan Kalwin - troche (slonej) prawdy]]></title>
<link>http://gegenjay.wordpress.com/2009/02/17/jan-kalwin-troche-slonej-prawdy/</link>
<pubDate>Tue, 17 Feb 2009 23:32:39 +0000</pubDate>
<dc:creator>kilogram13</dc:creator>
<guid>http://gegenjay.wordpress.com/2009/02/17/jan-kalwin-troche-slonej-prawdy/</guid>
<description><![CDATA[(bibula.com) Jan Kalwin (1509–1564) wywarł ogromny wpływ na historię, być może większy nawet niż wpł]]></description>
<content:encoded><![CDATA[<div class='snap_preview'><p>(bibula.com)</p>
<div class="entry">
<p><strong>Jan Kalwin</strong> (1509–1564) wywarł ogromny wpływ na historię, być może większy nawet niż wpływ Lutra. Z pewnością bez spektakularnego rewolucjonisty Lutra Kalwin nie mógłby niczego dokonać; z drugiej jednak strony, bez <span class="searchword">Kalwina</span> protestancka rewolucja Lutra nie przyniosłaby takiego efektu w życiu politycznym, jaki zdołała wywrzeć we Francji i – wiele lat później – szczególnie w Stanach Zjednoczonych.</p>
<h3>Młodość</h3>
<p>Kalwin urodził się w zamożnej rodzinie w 1509 r. w Noyon (miasto we francuskiej Pikardii). Jako bardzo utalen­towany student otrzymał kościelne beneficjum, by móc kontynuować naukę w Paryżu. Nie był lubiany przez kolegów, którzy przezywali go „biernikiem-oskarży­cielem”<a class="tooltip" href="http://www.piusx.org.pl/zawsze_wierni/artykul/348#">1</a>. Chętnie beształ kolegów i donosił na nich; zachowywał się w sposób zimny i nieprzystępny. Stając na forum publicznym szybko jednak tracił swój zwykły chłód i wyróżniał się w dysputach. Był anty-luteraninem i obrońcą władzy, popierał działania prawne wymierzone w najbardziej napastliwych luteran.</p>
<h3>Kryzys</h3>
<p>Gdy w 1532 r. studiował w Kolegium Francuskim, nadal był katolikiem. Przed końcem 1533 r. nieoczekiwanie przeszedł na protestantyzm, sprzedał beneficja i rozpoczął życie jako wędrowny kaznodzieja. Powstaje więc pytanie: co mogło być przyczyną tego kroku?</p>
<p><!--table class="grafika_l" width="250" cellpadding="6"&#62;--></p>
<tr>
<td bgcolor="#D7EBFF"><img src="grafiki/noyon.jpg" width="250" height="333" /></p>
<p class="podpis">Muzeum Kalwina w Noyon.</p>
</td>
</tr>
</table>
<p>Protestancka hagiografia starała się wytłumaczyć decyzję <span class="searchword">Kalwina</span> „budującymi rozmowami”, jakie miał prowadzić w swoim pokoju z kuzynem, który był protestantem. Późniejsze badania wykazały jednak, że w tym czasie byli oni od siebie oddaleni o setki kilometrów. Częściowego wyjaśnienia dostarczył sam Kalwin:</p>
<blockquote><p>Za każdym razem, kiedy zaglądałem we własne wnętrze, nachodziło mnie tak wielkie przerażenie, że ani oczyszczenia, ani zadośćuczynienia nie mogły go pokonać. Im więcej rozważałem swoje położenie, tym bardziej moje sumienie kłuły ostre strzały [wyrzutów], i tylko w jednej rzeczy znajdowałem pocieszenie, a było to oszukiwanie samego siebie poprzez zapomnienie o sobie samym… skonsternowanym przez nędzę, w którą popadłem, a bardziej jeszcze przez świadomość, jak bliski byłem wiecznego potępienia (list do Sadoleta).</p></blockquote>
<p>Można tylko przypuszczać, co było przyczyną tych tak gorących wyrzutów. Istnieje wszakże wyjaśnienie, oparte o poważne dowody, zawsze namiętnie zwalczane przez protestantów. W 1551 r. pewien katolicki apologeta wyjawił, że archiwa miejskie Noyon, gdzie urodził się Kalwin, zawierają zapis wyroku nałożonego nań – kiedy miał 18 lat – za sodomię. W tym czasie Kalwin otrzymał już był tonsurę. Jego rodzice uzyskali ułaskawienie od biskupa, tak że zamiast zostać skazanym na śmierć, jak tego wymagało prawo, Kalwin został obłożony infamią. Katolicki apologeta pokazał jako dowód dokument podpisany przez wielu znakomitych mieszkańców miasta. Angielski uczony Stapleton badał rzeczone archiwum za życia <span class="searchword">Kalwina</span> i zaręczał o prawdziwości tego zdarzenia. Dla współczesnych niemieckich luteran było to oczywiste (Schlusselburg, <em>Theologie calvinienne</em>).</p>
<p>Mając 24 lata, Kalwin był na rozdrożu. Musiał wybierać pomiędzy spowiedzią – a luteranizmem. Oto, co wybrał:</p>
<blockquote><p>Tylko wierz, a będziesz tak pewny wiecznego zbawienia, jak [możesz być pewny] odkupienia Chrystusa. Tylko wierz, a pomimo wszelkich zbrodni nie tylko pozostaniesz w łasce Bożej, usprawiedliwiony, ale na zawsze pozostaniesz w tej łasce i nigdy nie będziesz w stanie jej utracić (streszczenie doktryny <span class="searchword">Kalwina</span> w <em>Variations</em> Bossueta).</p></blockquote>
<h3>Herezjarcha</h3>
<p><!--table class="grafika_p" width="250" cellpadding="6"&#62;--></p>
<tr>
<td bgcolor="#D7EBFF"><img src="grafiki/nt_kalwina.jpg" width="250" height="454" /></p>
<p class="podpis">Pierwsza strona Nowego Testamentu, przetłuma&#173;czonego przez Kalwina na francuski.</p>
</td>
</tr>
</table>
<p>Właśnie rozpoczynała się kariera <span class="searchword">Kalwina</span>; powędrował do Strasburga, Bazylei i Ferrary, by ostatecznie w 1536 r. osiąść jako kaznodzieja w Genewie. Dopiero tam miał zademonstrować wszystkie swoje talenty, nie tylko jako mówca, ale i jako wirtuoz polityczny. W ciągu pięciu lat udało mu się utrwalić swą władzę nad Konsystorzem (Radą Starszych – trybunałem sądowniczym, który wydawał wyroki na wszystkich publicznych grzeszników), najpierw jako przywódca protestantów podczas eksterminacji katolików (połowa mieszkańców miasta uciekła, a ich posiadłości zostały skonfiskowane), później jako prezydent Rady, która w drodze głosowania ustalała „jedynie słuszną” interpretację Pisma św., w końcu jako przywódca trybunału, armii donosicieli oraz policji czuwającej nad moralnością i prawomyślnością.</p>
<h3>Tyran</h3>
<p>Obsesją <span class="searchword">Kalwina</span> stało się ciągłe zwiększanie liczby przepisów dotyczących moralności publicznej. śmierć groziła nie tylko za poważne wykroczenie przeciw religii, ale nawet przeciw porządkowi panującego w mieście; była przeznaczona dla syna, który uderzyłby albo przeklął swego ojca, dla cudzołożnika i dla heretyka. Dzieci były chłostane lub wieszane za nazwanie swojej matki „diabłem”. Pewien znużony murarz wykrzyknął „<em>do diabła z tą robotą i z majstrem</em>”; został zadenuncjowany i skazany na trzy dni więzienia. Ścigano czarownice i czarnoksiężników – oczywiście złapani zawsze przyznawali się do winy. Według miejskich zapisków, w ciągu 60 lat około 150 „czarownic” spalono na stosie.</p>
<p>Lata mijały; obsesja <span class="searchword">Kalwina</span> mocno dawała się we znaki mieszkańcom Genewy. Określono liczbę dań, jakie można było podać na stół; podobnie ustalono kształt butów i kobiecych fryzur. W zapisach archiwalnych można znaleźć werdykty w rodzaju:</p>
<blockquote><p>Trzech podróżnych garbarzy zostało skazanych na trzy dni o chlebie i wodzie w więzieniu za zjedzenie na obiad trzech tuzinów pasztetów, co stanowi wielką niemoralność.</p></blockquote>
<p>Od 1558 r. pijaństwo i gry karciane były karane grzywną. Miejski skarbiec napełnił się, były więc fundusze na opłacenie nowych donosicieli, bowiem w republice ewangelicznej wolności wszystkie ściany miały uszy, a niepowiadomienie o czymś władz samo w sobie stanowiło występek. „<em>[Informatorzy] mają się znajdować w każdym kwartale miasta, tak aby nic nie uszło ich oczom</em>” – pisał Kalwin. Kazania wygłaszano w czwartki i niedziele; obecność była obowiązkowa, a nieposłusznych (dotyczyło to także dzieci) karano grzywną lub chłostą. Szpiedzy sprawdzali, czy ulice i mieszkania były puste. Każdego roku kontrolerzy ortodoksji chodzili od domu do domu i dawali każdemu do podpisu wyznanie wiary, w tymże roku przegłosowane. Ostatni katolicy zmarli albo zostali wygnani. Nikt nie mówił o zmianie religii, gdyż Kalwin ustanowił prawo karzące śmiercią każdego, kto śmiałby kwestionować reformy wprowadzane przez „sługę Genewy”.</p>
<h3>Miasto <span class="searchword">Kalwina</span></h3>
<p>Na pozór Genewa stała się miastem nieskazitelnej moralności; w istocie królowała w niej moralna zgnilizna. Wśród mieszkańców przybywało banitów wszelkiej maści, protestantów wygnanych z Francji, lecz także osobników uciekających przed prawem. Kodeks wprowadzony przez <span class="searchword">Kalwina</span> dopuszczał rozwody; ludzie przybywali tedy z Sabaudii i okolic Lyonu, aby wstąpić w nowe związki. Galiffe, protestancki genealog z Genewy, na podstawie swoich studiów określił to miasto w czasach <span class="searchword">Kalwina</span> mianem rynsztoka Europy. Reformator miał  świadomość tego faktu, pisząc w ostrych słowach:</p>
<blockquote><p>Na dziesięciu kaznodziejów ledwie znajdziesz jednego, który stał się ewangelikiem dla innego powodu, niżby mógł bardziej swobodnie oddać się piciu i rozwiązłemu życiu.</p></blockquote>
<p><!--table class="grafika_p" width="350" cellpadding="6"&#62;--></p>
<tr>
<td bgcolor="#D7EBFF"><img src="grafiki/pomnik4.jpg" width="350" height="490" /></p>
<p class="podpis">Główna grupa &#8222;Międzynarodowego Pomnika Reformacji&#8221; w Genewie, naprzeciwko budynków uniwersyteckich w parku Des Bastions, przedstawiająca (od lewej) Farela, Kalwina, Bézego i Knoxa. Cały pomnik ma ponad 100 m długości.</p>
</td>
</tr>
</table>
<p>Kalwin skromnie przyjął miano „sługi Genewy”, ale utrzymywał, iż to sam Bóg przemawia przez jego usta. „<em>Jako że Bóg zechciał mnie uwiadomić, czym jest dobro i czym jest zło, przeto muszę postępować wedle tej miary…</em>” – oraz, oczywiście, według tej samej miary musieli postępować wszyscy inni! Pewnego ranka mieszkańcy ujrzeli szubienice, wzniesione na licznych publicznych placach miasta, a na każdej z nich afisz: „<em>Dla każdego, kto źle będzie mówić o imć Kalwinie</em>”. List dyktatora wyjaśnia jego stanowisko:</p>
<blockquote><p>Jest rzeczą konieczną, aby pozbyć się tych przeklętych nikczemników, którzy nawołują ludzi, aby ci się nam przeciwstawiali, oczerniając nasze postępowanie – takich łajdaków musimy wyplenić.</p></blockquote>
<h3>Władza absolutna</h3>
<p>Życie <span class="searchword">Kalwina</span> nie było nieskalane: istnieją przekazy o przejętych spadkach, o „spontanicznych darach” składanych „wielkiemu człowiekowi” przez kupców, o znacznych sumach pieniędzy przesyłanych przez królową Nawarry, księżną Ferrary i innych bogatych cudzoziemców z przeznaczeniem dla najuboższych, które jednak niknęły w ubogim mieszku „wielkiego człowieka”; o małżeństwach członków jego rodziny z potomkami bogaczy, których zastraszano groźbą konfiskaty mienia.</p>
<p>Krążyły paszkwile: biada temu, kogo policja religijna przyłapała z kopią jednego z nich! Niektórym udało się uciec na czas przed torturami i śmiercią; wówczas Kalwin skazywał ich żony na wygnanie, a całe mienie było konfiskowane. Ze względów bezpieczeństwa wymógł przegłosowanie kary śmierci na każdego, kto chociaż sugerowałby zaniechanie wygnania nieprawomyślnych obywateli.</p>
<p>Daniel Berthelier, zwierzchnik mennicy genewskiej, poznał w Noyon prawdę o przeszłości <span class="searchword">Kalwina</span>, a pisemne dowody przechowywał w swoim domu. Zostały one odkryte, a on sam poddany straszliwym torturom i na koniec ścięty.</p>
<p>Władzę dyktatora utwierdziła ostatecznie egzekucja Serveta<a class="tooltip" href="http://www.piusx.org.pl/zawsze_wierni/artykul/348#">2</a>. Kalwin sprytnie wysłał dzieło swego adwersarza do siedziby „papieży” protestantyzmu, z których wielu, łącznie z Melanchtonem, pogratulowało mu doprowadzenia do potępienia tego „strasznego heretyka”. Kalwin natychmiast wykorzystał tę przelotną przewagę, aby wyznaczyć na elektorów wielu takich, którzy chronili się w Genewie z powodów nie zawsze majacych związek z religią, a których on nazywał „wyznawcami wiary”. Wkrótce kontrolował już Konsystorz; wówczas resztka jego przeciwników była ścigana, wypędzana – albo „uświadamiana”. Był rok 1554: Kalwin miał przed sobą dziesięć lat absolutnej władzy.</p>
<p>Nikt więcej mu się nie sprzeciwiał; reformator nawet najpotężniejszych obywateli mógł zmusić do bosego przemarszu przez miasto, w samej koszuli i ze świecą w ręku, głośno żebrzących o „Boże miłosierdzie”. Taki wyrok kończył się publiczną „spowiedzią”, jaką penitent musiał – klęcząc – złożyć przed Konsystorzem.</p>
<p>Genewski herezjarcha w chwilach wolnych od lektury raportów swych szpiegów spisywał syntezę swej doktryny, zatytułowaną przewrotnie <em>Nauka religii chrześcijańskiej</em> (<em>Institutio cristianae religionis</em>). Nad swym dziełem pracował bez przerwy, zmieniając, dopisując, poprawiając – aż liczba stron urosła do tysiąca. Biada krytykom, których uwagi wywoływały z jego strony lawinę inwektyw. Jego złość równie łatwo obracała się przeciw katolikom, jak przeciw protestantom. O luteranach powiedział kiedyś: „<em>Są porywczy, wściekli, kapryśni, niestali, kłamliwi, pełni psiej zuchwałości i diabelskiej dumy</em>”.</p>
<p><!--table class="grafika_l" width="250" cellpadding="6"&#62;--></p>
<tr>
<td bgcolor="#D7EBFF"><img src="grafiki/servet.jpg" width="250" height="337" /></p>
<p class="podpis">Michał Servet.</p>
</td>
</tr>
</table>
<p>Zimna nienawiść, która cechowała <span class="searchword">Kalwina</span>, była w istocie straszliwa; ujawniła się z całą mocą w sprawie Michała Serveta. Ten uczony doktor, ukryty protestant, zabawiał się wynajdowaniem błędów i pomyłek w <em>Nauce</em>, dziele, z którego Kalwin był tak dumny. Servet wysłał mu tę księgę wraz z własnoręcznie naniesionymi uwagami; było to w roku 1546. Kalwin zazgrzytał zębami: „<em>Jeśli on tu kiedyś przyjdzie, a ja będę miał jakąkolwiek władzę, nigdy nie pozwolę mu opuścić tego miejsca żywcem</em>” (list do Vireta, kaznodziei w Lozannie<a class="tooltip" href="http://www.piusx.org.pl/zawsze_wierni/artykul/348#">3</a>). Na chwilę zemsty czekał siedem lat. W 1553 r. Servet opublikował anonimowo traktat antytrynitarny (<em>Christianissimi restitutio – Odnowienie arcy­chrześcijaństwa</em><a class="tooltip" href="http://www.piusx.org.pl/zawsze_wierni/artykul/348#">4</a>). Kalwin, który doskonale orientował się, kto i gdzie wydaje protestanckie książki, szybko odkrył tożsamość autora. Zadenuncjował go, dostarczając Inkwizycji stosowne dowody, a następnie pomógł uzyskać złagodzenie kary na podstawie zasług, jakie Servet miał jako lekarz. Nieszczęsny doktor uciekł do Genewy<a class="tooltip" href="http://www.piusx.org.pl/zawsze_wierni/artykul/348#">5</a>, gdzie został natychmiast aresztowany. Pozwolono mu gnić w więzieniu przez dwa miesiące; Servet prosił o pozwolenie na posiadanie czystej odzieży i bielizny, ale Kalwin odrzucił jego prośby. Lekarz został skazany na spalenie żywcem, a Kalwin osobiście zaprojektował miejsce kaźni: wiązki drewna zostały ułożone koliście wokół słupa, aby ofiara nie spaliła się za szybko…<a class="tooltip" href="http://www.piusx.org.pl/zawsze_wierni/artykul/348#">6</a> Kalwin przez dwie godziny<a class="tooltip" href="http://www.piusx.org.pl/zawsze_wierni/artykul/348#">7</a> przysłuchiwał się z okna krzykom Serveta. Wykonanie tego wyroku poparli później główni „ojcowie protestantyzmu”.</p>
<p>Po roku 1559 gniew, jaki Kalwin żywił wobec swoich wrogów, zaczął dawać mu się samemu we znaki; dręczyły go bóle brzucha, kolka nerkowa i krwawy kaszel. Jego następca, Teodor Béze, zamknął <span class="searchword">Kalwina</span> w jego komnacie i począł tworzyć legendę „wielkiego człowieka”. Musiał jednak ukrywać, że jego mistrz stawał się z dnia na dzień bardziej władczy i coraz bardziej tyranizował otoczenie nieprzewidywalnymi wybuchami wściekłości. Nic go nie zadowalało; łajał, groził, gorzko narzekał na pastorów. Nakazał członkom Konsystorza publicznie spowiadać się przed sobą.</p>
<p>Umarł 27 maja 1564 r., jak się wydaje dziękując Bogu za powierzenie mu swej ewangelizacyjnej misji. Czy był prorokiem, jak uważają protestanci? Być może: z dzisiejszego punktu widzenia, był – paradoksalnie – prorokiem demokracji religijnej, demokracji Antychrysta. Kiedy leżał na łożu śmierci, z jego ust nie dobył się jednak okrzyk, który wyrwał się umierającemu Michałowi Servetowi: „<em>Panie Jezu, Synu Boga wiecznego, miej litość nade mną!</em>”<a class="tooltip" href="http://www.piusx.org.pl/zawsze_wierni/artykul/348#">8</a>. <span class="omega">Ω</span></p>
<p><em><strong>ks. Filip Marcille FSSPX</strong></em></p>
<blockquote>
<p class="small"><strong>Ks. Filip Marcille</strong>, uprzednio benedyktyn we Flavigny, przyłączył się do Bractwa Św. Piusa X w 1986 r., kiedy jego klasztor zaakceptował Nową Mszę. Jest doświadczonym kierownikiem duchownym, prowadzi rekolekcje wg <em>Ćwiczeń Duchowych</em> św. Ignacego Loyoli. Niniejszy artykuł ukazał się w „Le Bachais” nr 35, listopad–grudzień 1999, czasopiśmie Przeoratu św. Piotra-Juliana Eymarda we Francji. Z wersji angielskiej, opublikowanej w „The Angelus” w marcu 2000, tłumaczył Przemysław Jackowski.</p>
</blockquote>
<h3>Przypisy:</h3>
<ol>
<li class="footnote">Nieprzetłumaczalna gra słów po łacinie: <em>accusativus</em> oznacza czwarty przypadek deklinacji, ale pochodzi od <em>accuso</em> ‘oskarżać, pozywać sądownie’ (wszystkie przypisy od tłumacza).</li>
<li class="footnote">Michał Servet (1511–53), hiszpański lekarz i teolog protestancki. W odróżnieniu od innych herezjarchów tej epoki był unitarianinem, tzn. wyznawał prostą jedność Boga odrzucając katolicki dogmat o Trzech Osobach w Trójcy Przenajświętszej. Dla Serveta Chrystus Pan i Duch Święty są tylko stworzeniami, a nie Osobami Boskimi.</li>
<li class="footnote">Według innego źródła miał to być list do Farela, przyjaciela <span class="searchword">Kalwina</span>, z 13 lutego 1546 r.</li>
<li class="footnote">Księga ta została wydana w styczniu; już 4 kwietnia Serveta aresztowano w Wiedniu, gdzie mieszkał w pałacu arcybiskupa, którego był zaufanym lekarzem.</li>
<li class="footnote">Źródła historyczne podają, że Servet uciekł z więzienia; stało się to 17 czerwca 1553 r.; 13 sierpnia tego roku aresztowano go ponownie w Genewie.</li>
<li class="footnote">Servet został spalony 27 października 1553 r. poza murami miejskimi Genewy. Okoliczności jego kaźni są naprawdę wstrząsające: hiszpański lekarz został przywiązany łańcuchami do pala stojącego pomiędzy stosami świeżego (tj. niewysuszonego) drewna. Do pasa przytroczono mu jego niezgodne z doktryną <span class="searchword">Kalwina</span> pisma, w tym oryginał <em>Nauki</em>, na który siedem lat wcześniej Servet naniósł swoje obraźliwe dla autora uwagi. Na głowę skazańcowi włożono wieniec ze słomy i gałęzi, w który powkładano kawałki siarki, aby szybciej wypalić mu oczy… Przy egzekucji Serveta obecny był Farel, który do końca starał się „nawrócić” skazańca.</li>
<li class="footnote">Źródła historyczne podają raczej okres pół godziny.</li>
<li class="footnote">Okrzyk ten brzmi jak katolickie wyznanie wiary – Servet, jako antytrynitarianin, nie wierzył przecież w Boskość Pana Jezusa. Protestancki pastor Farel utrzymywał na użytek świadków egzekucji, że gdyby Servet wyznał wiarę nie w „Syna Boga wiecznego”, ale „wiecznego Syna Boga” – byłby (zgodnie z doktryną kalwinizmu) zbawiony.</li>
</ol>
<p><br class="spacer_" /></p>
<p>Za: <a href="http://www.piusx.org.pl/zawsze_wierni/artykul/348" target="_blank">Zawsze wierni</a> nr 1/<a title="Spis treści rocznika" href="http://www.piusx.org.pl/zawsze_wierni/rocznik/2001">2001</a> (<a title="Spis treści tego numeru" href="http://www.piusx.org.pl/zawsze_wierni/numer/38">38</a>)</div>
</div>]]></content:encoded>
</item>
<item>
<title><![CDATA[Curriculum pentru Scholomance]]></title>
<link>http://blogideologic.wordpress.com/2008/01/01/curriculum-pentru-scholomance/</link>
<pubDate>Tue, 01 Jan 2008 11:51:27 +0000</pubDate>
<dc:creator>blogideologic</dc:creator>
<guid>http://blogideologic.wordpress.com/2008/01/01/curriculum-pentru-scholomance/</guid>
<description><![CDATA[&#8220;Este ajunul sărbătorii Sfântului Gheorghe. Nu ştii că în noaptea asta, când ceasul va bătea m]]></description>
<content:encoded><![CDATA[<div class='snap_preview'><p><i><span><font face="Times New Roman">&#8220;Este ajunul sărbătorii Sfântului Gheorghe. Nu ştii că în noaptea asta, </font></span></i><i><span><font face="Times New Roman">când ceasul va bătea miezul nopţii, toate lucrurile rele de pe lume se vor </font></span></i><i><span><font face="Times New Roman">arăta?&#8221; </font></span></i></p>
<p><i><span></span></i><b><i><span><font face="Times New Roman">Bram Stoker, &#8220;Dracula&#8221;</font></span></i></b></p>
<p><span><font face="Times New Roman"></font></span><span><font face="Times New Roman"></font></span><span><font face="Times New Roman"></font></span><span><font face="Times New Roman"></font></span><span><font face="Times New Roman"></font></span><span><font face="Times New Roman"></p>
<p style="margin:0;" class="MsoNormal"><span>Nu exista vreun motiv aprioric să citesc cartea lui Bram Stoker, dacă nu era cumva şi <span> </span>prejudecată împotriva ei, indusă de seria necontenită a filmelor &#8216;ieftine&#8217; inspirate de textul romanului. Însă Dracula Park, proiectul economic cu valoare adăugată<span>  </span>incertă şi impact ambiental sigur, m-a lansat într-o cursă pentru dezlegarea enigmelor. Şi am descoperit în ce măsură romanul e deasupra filmelor. Din datele biografice, am înţeles că Bram Stoker a studiat matematicile, însă n-a ajuns profesor de mate, ci scriitor ; un drum iniţiatic asemănător va fi urmat de Alexandru Soljenitzîn. Textul romanului &#8216;Dracula&#8217; <span> </span>poate fi enunţul unei probleme, autorul propune căutarea unei soluţii, sau cel puţin a<span>  </span>grilei pentru lectura unui mit. </span></p>
<p style="margin:0;" class="MsoNormal"><span><span></span></span></p>
<p><span>Dintru început, cititorul e avertizat că autorul ştie mult mai multe decât dezvăluie într-un mod direct. Să luăm din capitolul întâi al cărţii excerptul referitor la traversarea Dunării peste podul dintre Buda şi Pesta: <em>“the most western of splendid bridges over the Danube, </em></span><span><em>which is here of noble width and depth, took us among the traditions of Turkish rule”</em>; romanul a apărut în 1897, iar extraordinarul pod de la Cernavodă fusese inaugurat în 1895. Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare, ca atâţia alţi cititori înaintea mea: De unde şi până unde legătura dintre arhipelagul britanic, unde şi-a scris Bram Stoker cartea şi unde în bună măsură curge acţiunea ei, şi Transilvania ? Într-o vară, un prieten de la Oxford, de care mă legau nişte interese ştiinţifice pe teme de evapotranspiraţie, anunţându-l că am renunţat la o campanie de măsuratori pe câmpia nisipoasă din sudul Olteniei pentru că am ales să <span> </span>merg împreună cu familia în Masivul Vlădeasa, în Transilvania, tărâm care, am insistat eu, nu-i ţara sumbră descrisă în cartea de groază a lui Bram Stoker, mi- a revelat că şi <span> </span>el a călătorit special în Transilvania, imediat după &#8216;89 , pentru că a vrut să vadă ţinutul unde se află sursa credinţei sale şi a părinţilor săi, întrucât este un membru al bisericii unitariene. A adăugat că nu a putut exclude Sighişoara din itinerarul său, chiar dacă, a subliniat, nu în căutarea originilor lui Dracula, ci a splendidului oraş medieval. Aşa am aflat că instituţia bisericii unitariene s-a născut în veacul XVI în Transilvania, iar simbolul ei distinctiv este &#8216;caliciul&#8217;, cupa cu sânge, unde au fost adunate picăturile din arterele lui Isus Christos chinuit pe cruce. Aici apare o discordanţă, ca să nu spunem o ciudăţenie. În timp ce pentru noi, creştinii ortodocşi, Domnul Isus Christos este Mântuitorul, pentru unitarieni, care nu recunosc Sfânta Treime, Isus Christos este un om obişnuit, un om cu un comportament înălţător şi într-adevăr exemplar pentru oricare altă </span><span>fiinţă umană, însă El Însuşi, în dogmatica unitariană, o fiinţă umană până la capăt şi pentru totdeauna. Dacă instituţia bisericii unitariene se naşte în Transilvania, totuşi </span><span>textul fundamental de dogmatică unitariană, &#8216;De Trinitatis Erroribus&#8217; , nu a fost scris de un ardelean, ci de un spaniol, Miguel Servieto, considerat a fi originar din Villanueva, la mai puţin de o sută de kilometri de Zaragoza, în provincia Aragon. </span></p>
<p style="margin:0;" class="MsoNormal"><span>Personajul acesta renascentist din secolul XVI este atât de important pentru cultura europeană, încât era citat chiar şi în cărţile publicate la noi în vremea comunismului, dar nu sub numele său adevărat, nici sub cel latinizat, Michaelum Servetus, ci în varianta franceză, Michel Servet; amintindu- se, obligatoriu, condiţia sa de &#8216;martir&#8217;, om de ştiinţă ars pe rug pentru descoperirile sale revoluţionare. Într-adevăr, Michael Servetus se încadrează şi el în acel standard renascentist al intelectualului om universal, să-i cităm specializările? fie, într-o primă parte să dezvăluim că a fost un geograf, re-editor al &#8216;Geografiei&#8217; lui Ptolemeu Claudii Ptolemaei Alexandrini geographicae enarrationis&#8221;, pentru primă oară însoţită de comentarii ştiinţifice pertinente, apoi un cosmograf şi un astrolog inspirat, desigur, nu şi în ceea ce priveşte prezicerea destinului propriu! să-l amintim ca specialist în ştiinţele juridice pe care le-a studiat, la îndemnul tatălui său, în Franţa, la Toulouse. Dar după citirea Bibliei, la vârsta de optsprezece ani, interesul său intelectual se focalizează pe studiul amănunţit al textului Cărţii Sfinte. Abandonează<span>  </span>intenţia avocaturii şi notariatului, în fapt nu îl va mai întâlni pe tatăl său, notar regal, niciodată, şi-l va însoţi pe părintele Juan de Quintana, confesorul tînărului împărat Carol Quintul, până la Bologna, unde va asista la ceremonialul religios în care papa Clement al VII-lea pune pe ţeasta lui Carol coroana de fier a Lombardiei şi coroana Sfântului Imperiu Roman. Mai târziu, acel Quintana, primul sfătuitor spiritual al lui Miguel, va dobândi o putere nemăsurată asupra dreptului însuşi de existenţă a cărţilor în imperiul lui Carol Quintul. Din fericire, după bătălia de la Mohaci din 1526, despre care contele Dracula vorbeşte cu atâta entuziasm: <em>„&#8230;after the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke&#8221;,</em> această putere asupra dreptului la viaţă a textului tipărit nu se extindea şi pe teritoriul Transilvaniei. Circumstanta respectivă avea sa joace rolul ei in aparitia cultului unitarian. Pentru a capata dreptul sa practice medicina ca mod de a-si castiga existenta, Michel Servet studiaza arta vindecarii la Universitatea din Montpellier (unde, cativa ani mai tarziu, va invata o persoana ce va domni pe tronul Moldovei sub numele Despot Voda, cel care va pune temeliile mitului draculian Scholomance) si Universitatea </span><span>din Paris, devenind profund cunoscator al operei fiziologului antic Gallenus, medicul personal al imparatului Marcus Aurelius, lipsind totusi din Campia Panoniei cand cezarul a murit. Servetus a descoperit, poate mirat, o inadvertenta in fiziologia teoretica a lui Gallenus, pentru rezolvarea careia a trebuit sa efectueze nenumarate disectii pe cadavre, deslusind felul cum circula in realitate sangele in arterele si venele omului. Astfel, depasindu-l pe Gallenus, Michel Servet e creditat cu descrierea &#8216;circulatiei mici&#8217; a sangelui, mersul sangelui de la inima la plamani si inapoi. Ceilalti medici credeau, urmandu-l in litera textului pe Gallenus, ca sangele venos, -de un rosu mai intunecat dacat sangele arterial, iar realizatorii de filme acorda o atentie deosebita respectarii acestor detalii atunci cand infatiseaza scene cu varsare de sange-, ar fi produs in ficat si circulat in ventriculul drept al inimii; de acolo ar fi trecut, ca si cum peretele interior al cordului ar avea o porozitate extraordinara, in ventriculul stang al inimii, unde isi ameliora calitatile primind &#8216;caldura&#8217;, fiind distribuit apoi catre periferiile corpului, in </span><span>asa-numitul &#8216;model centrifugal&#8217; al circulatiei sangelui. In textul sau ce era in primul rand un discurs teologic, &#8220;Christianismi restitutio&#8221;, Servetus afirma, intr-o maniera cat se poate de clara, ca sangele trece prin plamani, unde primeste un &#8217;spirit vital&#8217; de la aerul inspirat, ceea ce inseamna arterializarea sangelui in contact cu plamanii, apoi este directionat catre </span><span>ventriculul stang, de unde lucrul cordului il distribuie catre periferiile corporale. </span></p>
<p style="margin:0;" class="MsoNormal"><span></span></p>
<p style="margin:0;" class="MsoNormal"><span>Deoarece Michael Servetus era o figura minora in viata Universitatii, iar interesul sau </span><span>principal era focalizat spre teologie, opera lui de pionierat in fiziologia umana a ramas in general necunoscuta. Dupa o suta de ani, in Marea Britanie, doctorul William Harvey va redescoperi aceeasi circulatie a sangelui ca si Servetus, doctrinarul unitarian. Stia Bram Stoker acest lucru? Cred ca da. Arestat de Inchizitia catolica pentru opiniile sale, Miguel Serveto reuseste totusi sa fuga, si socoteste ca ar fi mai sigur pentru el sa se refugieze in </span><span>Elvetia, la Geneva, unde predica, impotriva doctrinelor bisericii catolice, un important lider al Reformei, Jean Calvin. Cu acest personaj, Servetus intretinea chiar o asidua corespondenta secreta, pe teme tinand de dogmatica Sfintei Treimi. Ceea ce nu cunostea Servetus, si ar fi fost salvator pentru el sa stie, era faptul ca delatiunea catre Inchizitia Sfantului Scaun fusese facuta de un individ aflat in anturajul apropiat lui Calvin. In plus, se pare ca implacabilul moralist din Geneva nu era si un as in arta argumentatiei logice, </span><span>astfel ca a ales sa sfarseasca dialogul sau contradictoriu cu Servetus prin punerea acestuia </span></p>
<p style="margin:0;" class="MsoNormal"><span>in atentia judecatorilor sindici. Care au hotarat sa fie ars pe rug. Sentinta a fost executata pe 26 octombrie, anul 1553. In urma indicatiilor lui Quintana, cartea &#8216;cea mai pestilenta&#8217; a lui Servetus fusese prohibita atat de riguros pe teritoriul imperiului, incat atunci cand judecarea lui Servetus pentru erezie a trebuit sa capete o forma bazata pe dovezi incriminatorii, doar cu foarte mare greutate a mai putut fi gasit un exemplar al lucrarii &#8216;De Trinitatis Erroribus&#8217;. Din fericire, copiile cartii ajunse in Transilvania scapasera de persecutia lui Quintana. Oricum, dupa batalia de la Mohaci, aflandu-se intre doua imperii, Sfantul Imperiu Roman si Imperiul Otoman, Transilvania devine teritoriul unde infloresc libertatile ce indeobste sunt ofilite inlauntrul imperiilor. Reformele luterana si calvinista ajunsesera deja in Transilvania, iar unul dintre predicatorii cei mai ferventi era un fost preot romano-catolic, pe nume Francisc David, despre care biografii sai ne informeaza cu infinita candoare ca era un maghiar nascut dintr-un tata german si o mama rusoaica. </span></p>
<p><span>Jocurile de aliante matrimoniale intre diversele case regale ori princiare antreneaza si miscari ale suitelor ce insotesc VIP &#8211; urile. Astfel ca un medic italian, Giovanni Giorgio Biandrata, nascut in anul 1516 la Saluzzo, in Piemont, este intalnit in anul 1584 de ambasadorul domnului muntean Petru Cercel, aflam aceasta din excelenta pagina creata de domnul Florin Stan , La Curtea princiara de la Alba Iulia în vremea Bathorestilor&#8221;. Doctorul Giorgio Biandrata studiase medicina tot la Montpellier, ca si Servetus, iar unul dintre colegii sai a fost François Rabelais. Medicul Biandrata ajunge in Transilvania, insotind-o pe regina Isabella, nascuta in Italia. Giorgio Biandrata cunostea extrem de amanuntit opera fiziologica si teologica a lui Michel Servet. De altminteri, el va retipari un fragment din &#8220;Christianismi restitutio&#8221; la Alba Iulia : <em>De Regno Christi Liber primus. De Regno Antichristi Liber secundus. Accessit tractatus de Paedobaptismo, et circuncisione. Rerum capita sequens pagella demonstrabit. Ioan. 15. ver 14. Vos amici mei estis, si feceris quaecunq ego praecipio vobis. Albae Juliae. Anno Domini 1569. </em>Astfel ca Giorgio Biandrata chiar impartasea in totalitate nu doar ideile fiziologice ale lui Servetus, ci si pe cele teologice. Lucrul acesta era bine cunoscut anturajului sau din Italia, pe care a trebuit sa o paraseasca imediat dupa arderea pe rug a lui Servetus. </span></p>
<p><span>Ajungand in anul 1556 in Transilvania, Biandrata remarca imediat figura centrala a lui Francisc David in miscarea religioasa de acolo. Biandrata este cel care il indeamna pe teologul transilvan sa citeasca si sa analizeze cu atentie argumentele din cartile de dogmatica in limba latina ale lui Servetus, ceea ce ne arata ca, din punct de vedere cultural cel putin, si cred ca numai in felul acesta poate fi definit </span><span>omul, Francisc David gravita pe orbita latinitatii. Gandirea lui Francisc David </span><span>evolueaza pana cand ii da dreptate lui Servetus impotriva trinitarienilor (sa observam ca Bram Stoker era trinitarian in dubla conotatie, si prin credinta, si prin faptul ca studiase la &#8216;Trinity College&#8217;, in Dublin). Astfel ca, in biserica unitariana cel putin, se considera ca Francisc David, in Transilvania, ajungand sa fie primul predicator al ideilor spaniolului Miguel Serveto, marcheaza inceputul tolerantei religioase in Europa! </span></p>
<p><span>Cat de puternic instaurata este aceasta toleranta? Evenimentele din fosta Iugoslavie sunt atat de apropiate de noi! Sa ne intoarcem spre timpuri europene mai frumoase. In 1903, deci in plina Belle Epoque, consiliul municipal al orasului Geneva ridica o stela pe locul rugului unde s-a consumat, in viata fiind si pronuntand cuvinte pentru totdeauna memorabile, Michel Servet. Pe stela se poate citi inscriptia: <em>&#8220;Fils respectueux et reconnaissants de Calvin, notre grand réformateur, mais condamnant une erreur qui fut celle de son siecle et fermement attachés a la liberté de conscience selon les vrais principes de la Réformation et de l&#8217;Evangile, nous avons élevé ce monument expiatoire&#8221;.</em> Dupa 350 de ani scursi de la acea abominabila crima, calvinistii genevezi, ce vor ramane pentru toate timpurile niste persoane extrem de respectabile, refuzau sa aminteasca numele lui Michel Servet! </span></p>
<p><span>Prima predica in spirit unitarian a lui Francisc David, dezghiocand unui public transilvan uimit ideile lui Michael Servetus, marca una dintre acele faimoase &#8216;ore astrale&#8217; ale Europei. &#8216;Caliciul&#8217; unitarian cu sange, transportat, cel putin ca un simbol daca nu intr-adevar ca un obiect real, chiar si contrafacut, din Transilvania in taramul insular aflat in vestul Europei, nu are semnificatia sfanta a Graalului, ci insemnatatea unei cupe obisnuite, care inainte de a contine sangele cu eritrocite normale al unui om supus la chinuri, poate ca a continut o bautura alcoolica. Gandurile acestea intortochiate puteau </span><span>sa-i vina unui connoisseur de vinuri dintr-o Irlanda aflata inca sub coroana britanica, </span><span>privind la o cupa obisnuita de pe masa din fata lui, connoisseur care, transformandu-se in &#8216;degustator de cursa lunga&#8217;, a putut-o asemana la un moment dat &#8216;caliciului&#8217; transilvan cu sange? </span></p>
<p><span>Cine poate fi intodeauna absolut sigur de sursele inspiratiei literare, si daca aforismul &#8216;in vino veritas&#8217; poate fi extins la orice bautura fermentata, cine ar avea curajul sa indeparteze intr-un mod peremptoriu un astfel de gand despre sursa &#8216;creatiei&#8217; mitului </span><span>Dracula? Oricum, in materie de vinuri, Bram Stoker ni se dezvaluie ca un fin connoisseur, cel putin asa ni-l imaginam din felul in care descrie senzatia pe care </span><span>o produce pe limba eroului Jonathan Harker degustarea unui pahar de Golden Mediasch. Care millesime? Autorul ne lasa cu o anumita &#8217;sete&#8217; asupra raspunsului. Sa fie oare enuntul unei noi teme pentru cititor? Indraznesc sa spun : 1894. Oricum, podgoria cea mai apropiata de Bistritza este Lechinta, unde se produc numai vinuri albe, care prin invechire incep sa semene, cel putin la culoare, cu un amontillado, ingredientul central dintr-o povestire gotica a lui Edgar Allan Poe; fixat pe detaliile acelei povestiri, ma gandesc ca Dracula e poate doar un alt Montresor, iar sangele un amontillado augmentat. </span></p>
<p><span>Desi nicaieri in roman nu este amintit numele lui Vlad Tepes, &#8220;The Impaler&#8221;, totusi chiar titlul ne trimite direct la capitolul Draculestilor din istoria Romaniei ; primul dintre Draculesti, chiar Vlad Dracul, a fost apartinator al ordinului cavaleresc al Dragonului, infiintat de un imparat Sigismund, prin concurenta si opozitie cu ordinul cavaleresc al Sfantului Gheorghe, ni se explica. Dragonul simbolizeaza &#8216;balaurul&#8217; ucis de Sfantul Gheorghe. Iconografia crestina timpurie il infatiseaza pe Sfantul Gheorghe ucigand balaurul devorator care ameninta o fata (de imparat?). Sa nu uitam ca Bram Stoker publica intr-o imparatie victoriana, iar Sfantul Gheorghe, &#8216;the Dragonslayer&#8217;, era, inca de pe vremea lui Richard the Lionheart, sfantul patron al Angliei. Din acest motiv el trebuia sa fie pana la capat &#8216;puritanically correct&#8217; cu interpretarea acestei iconografii. Daca Dracula reprezenta balaurul ce trebuia invins pentru eliberarea fecioarei, sa admitem ca un modest doctor Van Halsing nu putea aspira la conditia de &#8217;sfant salvator&#8217;. Probabil ca succesul enorm al romanului &#8216;Dracula&#8217; se explica prin stilul scrierii lui Bram Stoker, el in permanenta pare sa sugereze mai mult decat spune: &#8216;Intr-o anumita noapte a anului, o flacaruie albastra palpaie deasupra locului unde a fost ingropata o comoara&#8217;, dar aceasta s-ar intampla, dezlegam dintr-o lectura atenta a enuntului problemei, numai in noaptea de Sfantul Gheorghe. Deci iata, tot indirect, prezenta Sfantului Gheorghe, pentru ca iconografia medievala amintita sa fie completa si in romanul lui Bram Stoker. </span></p>
<p><span>Intorcandu-ne la primul excerpt, sa adaugam ca Dunarea, insa nu doar tronsonul dintre Buda si Pesta, ci tot cursul dintre Moesia si Dacia, -in treacat fie adaugat, Transilvania e definita tocmai in raport cu acest curs, separat de Carpatii meridionali printr-o padure ce i-a inspaimantat pe turci-, este prezenta in &#8216;Dracula&#8217; tot la fel de mult ca si Carpatii. Or, aflam de la un scriitor dunarean, Zaharia Stancu, citim aceasta in romanul &#8216;Descult&#8217;, prelucrand o tema a lor-ului popular care certamente nu venea din realismul socialist, ca aceeasi legenda a focului ce apare deasupra vechilor comori ingropate exista si in Campia Romana, nu doar in Transilvania. Lupii apar in diverse episoade din romanul lui Bram Stoker, iar castelul inconjurat </span><span>de paduri justifica prezenta lor. Contele ii descrie aproape cu simpatia unui activist sincer si eroic de la World Wild Fund : <em>&#8220;Listen to them, the children of the night. What music they make!&#8221;. </em>De pe un sit romanesc al traditiilor, aflam despre legatura dintre strigoi, lupi si sarbatoarea Sfantului Gheorghe: <em>&#8220;In Noaptea Strigoilor, imparte prada pentru iarna care incepe fiecarui lup. Tot in aceasta noapte zamisleste lupoaica pui, pe care ii fata in noaptea de Sfantul Gheorghe&#8221;. </em>Despre importanta sarbatorii de Sfantul Gheorghe, in ideologia autentica a taranului roman, am avut pe vremuri sansa sa aflu mai multe de la un functionar-activist cu probleme culturale lucrand la primaria de la Maglavit. Fusesem tarat in aceasta actiune, ce era totusi pana la un punct constructiva. In primul rand ea insemna o anumita participare a noastra la viata unei comunitati, de asemenea oferea </span><span>prilejul unor persoane de specializari stiintifice foarte diferite sa comunice idei intre ele. </span></p>
<p><span>Imi amintesc ca am prezentat atunci, la caminul cultural de la Maglavit, in Dolj, o serie de diapozitive ale &#8220;Marii Pete Rosii&#8221; de pe planeta Jupiter luate de sondele Voyager trimise de NASA intr-un fantastic drum in spirala prin sistemul nostru solar. Un medic specialist in cardiologie a comentat imediat acele fotografii, de <em>&#8216;turbulenta in rosu&#8217; ,</em> printr-o replica oarecum mirata: &#8220;Domnule, dar seamana cu imaginile din interiorul inimii!&#8221;. Cu sociologul care analiza temele din rugaciunile lasate in permanenta la locul viziunii marturisite de Petrache Lupu, am comentat &#8216;Dacia hiperboreana&#8217;, &#8216;Europa libera&#8217; difuzase o recenzie, lasand totusi un semn de intrebare asupra numelui autorului, Vasile Lovinescu. La cina frugala, insotita de un pahar din vinul nou, &#8211; nu-mi amintesc daca era chiar a treia joi din noiembrie!-, activistul cultural ne-a povestit despre eforturile intreprinse de el pentru a resuscita ceremoniile taranesti de mare amploare si complicatie ce aveau loc la Maglavit de ziua Sfantului Gheorghe. Era o traditie din Campia Romana a </span><span>miracolului ingaduit in acea zi din an, miracolelele chiar explodau atunci si acolo intr-o mare ceremonie taraneasca, iar in opinia lui, numai pe fondul acelor traditii a putut sa apara credibilitatea &#8216;fenomenului Petrache Lupu&#8217;, in toata extensia sa. </span></p>
<p><span>Isi amintea ca vazuse, mic copil, acele sarbatori din sat iar inima lui era inca plina de ele. Detaliile ceremonialului, m-a asigurat el, erau extraordinar de complicate, iar batranii obositi ai satului, cati mai supravietuisera, refuzau sa participe la resuscitarea acelui pageant de la Maglavit, in urma unui ordin venit &#8216;de sus&#8217;, spunand ca nu si le mai amintesc. Era poate sincera confesiunea lor, la fel si confesiunea &#8216;activistului&#8217;, in fond un slujbas onest al statului roman despre care Constantin Noica presupunea, si pe buna dreptate, ca ar putea exista in toate timpurile in care manifestarea nationalismului romanesc este ingaduita. Stim ca gandul lui Bram Stoker a trecut printr-o serie de oscilatii inainte de a hotari numele romanului care i-a asigurat celebritatea post-mortem. In mod neasteptat, prin traseul peste Mediterana si Marea Neagra al vasului &#8216;Tarina Ecaterina&#8217;, Transilvania capata si o conotatie Outremer! Dupa ce, la capatul croazierei, Dracula a fost invins sub semnul crucii, romanul s-ar fi putut numi foarte bine si Pro Cruce Transmarina”. Mai constatam ca in roman conturul tarii noastre e prezentat intr-o geografie neobisnuita, cu Varna intre granite, aici autorul irlandez interpretand in felul sau, dar in favoarea Romaniei, explozia inflationista a granitelor consecutiva pacii de la San Stefano, in care teritoriul Bulgariei crescuse la fel ca universul cosmologilor moderni, impins de o Rusie ce se iluziona ca prin gonflarea Bulgariei putea sa ajunga la Stramtori. </span></p>
<p><span>Romania primise dupa razboiul din 1877-1878 dubioasa Independenta, pe care nici macar n-o ceruse, ci fusese obligata, de Rusia si de altii, sa o pretinda Imperiului Otoman ! Care au fost amanuntele secrete ale discutiilor dintre ministrii rusi si romani ai anului 1878? Unul dintre refugiatii din Cadrilater imi povestea o legenda care circula in mediul lor, anume ca Rusia ar fi cerut Romaniei sa renunte la cele trei judete din sudul Basarabiei restituite dupa razboiul Crimeii, Romania primind in schimb teritoriul litoral de la Chilia pana la Varna! Prima mentiune despre Varna apare in cartea lui Bram Stoker in capitolul 3. Asa cum aflam din capitolul 25, Jonathan Harker et comp. strabat calea de la Paris la Varna intr-un compartiment din Orient Express. Drumul din vestul Europei pana la Varna era bine cunoscut de cruciatii din vestul Europei. Varna este locul ultimei cruciade avortate, in 1444. Vlad Dracul, tatal lui Dracula, a luptat si el in batalia de la Varna, impotriva turcilor otomani, desi prima cruciada fusese o ridicare a Europei impotriva turcilor selgiucizi. Este ciudat ca, desi aminteste batalia de la Kossovo, din 1389, apoi pe aceea de la Mohaci, contele Dracula nu spune absolut nimic despre Varna! In batalia de la Varna s-a creat, pentru imaginatia publicului european, minunata poveste a unui rege tanar si frumos, animat de nobile idealuri, care moare luptand impotriva fortelor raului. Era Vladislav I, regele polonez al Ungariei, pentru ca in toate timpurile Ungaria a suferit de &#8216;Penuria Hominum&#8217;. </span></p>
<p><span>Cristalizarea efortului de eliberare a Bizantului printr-o noua cruciada si o deturnare a luptei anti-husite a bisericii catolice, -amintim ca o parte dintre husitii persecutati se refugiaza in Moldova, urmasii unora dintre ei sunt acei &#8216;Slovaks&#8217; mentionati de Bram Stoker, iar cei care s-au romanizat au dat numele orasului Husi, intr-un exercitiu de imaginatie al localnicilor care il infuria pe Iorga -, fusese intiata de cardinalul Giuliano Cesarini, mort si el la Varna. Cesarini fusese &#8216;manat in lupta&#8217; de proiectul ambitios al unirii bisericilor de la Roma si de la Nova Roma, despartite dupa gestul insolent din 15 </span><span>iulie 1054 al legatilor papali ce depuneau pe altarul grandioasei biserici Sfanta </span><span>Sophia, poate bolta civilizatiei pe aceasta planeta, bula de excomunicare a </span><span>patriarhului Constantinopulului. Marea Schisma nu a fost doar un act de necivilitate </span><span>occidentala, ea a contorsionat tot atata de nefiresc istoria cat si invaziile barbare! Bossuet admira inteligenta si extraordinara putere intelectuala a cardinalului Cesarini, egalul marilor carturari de la Constantinopol in disputele teologice. Si poate ca nu doar strict teologice, ci imbratisand tot sistemul intelectual de atunci. Giuliano Cesarini a fost profesor la Universitatea din Padova, cursurile sale au fost audiate de Nicolaus </span><span>Cusanus, carturarul care formuleaza primul enunt stiintific al legii fizice a inertiei si </span><span>de asemenea arata un drum spre China peste Ocean, spunand ca Pamantul este rotund, stire incurajatoare pe care a aflat-o si Christofor Columb, ce a inceput sa caute mijloacele pentru a porni la drum. Din fericire pentru europeni, dar din pacate pentru amerindieni, Cusanus nu a fost scutierul lui Cesarini si nu a murit in batalia de la Varna. Dupa cum n- a murit nici albanezul proapat trecut la catolicism, faimosul Scanderbeg, a carui forta in confruntarea bratelor incordate n-a avut efect asupra cavalerilor islamici. Intr-o Varna </span><span>romaneasca, textul cartii lui Bram Stoker lasa impresia ca in anul de gratie 1897 exista un </span><span>tren direct de la Varna la Galati! In capitolul 25 apare episodul de-a dreptul hilar : <em>&#8216;&#8221;Cand pleaca urmatorul tren spre Galati?&#8221;, spuse Van Helsing adresandu-se oricui. &#8220;La 6:30 maine dimineata!&#8221; , soseste raspunsul prompt al doamnei Mina Harker&#8217;. </em>Profesorul Van Halsing ramane extrem de mirat de sursa, rapiditatea si acuratetea raspunsului. Mina explica de ce stia atat de bine orarul trenului: <em>„I knew that if anything were to take us to Castle Dracula we should go by Galatz”</em>; este interesant ca mai exista o localitate Galati </span><span>chiar langa Bistrita. </span></p>
<p><span>Pentru mine, cea mai mare enigma pe care o formuleaza Bram Stoker e Scholomance : Universitatea de magie neagra, scoala mult mai de top&#8221; decat colegiul de vrajitorie unde si-a dobandit invatatura Harry Potter ! Pentru ca acolo se studia un trivium din care facea parte si alchimia. In cartea lui Bram Stoker, profesorul Arminius de la Universitatea din Budapesta ne da amanunte despre academia de magie din Carpati. Ea s-ar afla in muntii de dincolo de Sibiu. Iar in textul englezesc, la douazeci de cuvinte dincolo de Hermanstadt apare cuvantul pokol. Din aceeasi radacina s-a format Pociovaliste, numele </span><span>unei localitati de la poalele masivului muntos Cozia, care din cele mai vechi timpuri </span><span>se bucura de reputatia de a fi un loc incarcat cu daruri mistice. Poate si datorita climei ; celebrul pentru noi Kogaionon, muntele sfant al dacilor, identificat cu &#8216;Salbaticul&#8217;, langa care a fost cladita manastirea Stanisoara, este in primul rand un miracol climatic, marturisit de caracterul aproape mediteranean al vegetatiei precum si de prezenta scorpionilor&#8230; De altminteri intreaga zona pana la Hermanstadt e punctata cu manastiri si schituri, despre care stim ca actualitatea lor este repetitiva, ele au fost inaltate pe </span><span>temeliile altor biserici ori schituri, iar mergand inapoi pe firul definit prin periodicitatea distrugerii si reconstruirii se ajunge intotdeauna la niste vechi temple ori locuri sacre pagane! In capitolul 4, Jonathan Harker gaseste o gramada de monezi de aur intr-una din camerele castelului lui Dracula, <em>&#8216;gold of <span> </span>all kinds, Roman&#8230; , as though it had lain long in the ground&#8217;</em> ( consecinta a legii lui Gresham?). Oricum, aurul Roman avea garantia puritatii. Se stie ca distrugerea cea mai mare a manuscriselor vechi de alchimie de pe </span><span>teritoriul Imperiului Roman a avut loc din ordinul imparatului Diocletian, intr-o </span><span>inversunare impotriva alchimiei. Moneda lui Diocletian, chemata aureus si divizata ca valoare in raport cu argintul in 24 de parti numite carate, o parte fiind valoarea unui ban de argint, argenteus, s-a bucurat de cea mai lunga credibilitate in istorie. Distrugand manuscrisele ce aratau cum se fabrica &#8216;aurul&#8217;, Diocletian a vrut sa dea incredere populatiei imperiului ca banul sau de aur aproape pur (99,5% aur) n-ar fi putut sa fie falsificat de </span><span>alchimisti. Insa pe vremea aceea Dacia nu se mai afla in limitele imperiului. Retragerea aureliana a insemnat de fapt rezolvarea radicala a imensului dezechilibru financiar adus de migratiile barbare in acea provincie; impozitele colectate acolo devenisera intr-o asemenea masura insignifiante, incat nu mai avea sens mentinerea unei administratii pentru a le colecta. Daca regula Nu se colecteaza impozite, deci nu exista populatie&#8221; ar fi adevarata, atunci s-ar putea conchide ca si populatia Romaniei actuale ar fi mai mica! Faptul ca administratia romana la 271 A.D. a incetat, intr-un mod oficial, sa mai stranga impozitele nu arata ca populatia Daciei a disparut! Unui advocatus fisci, ma refer la Zosimus, functionar bizantin care la inceputul veacului VI a scris o Historia Nova, ii erau atat de evidente lucrurile acestea, incat nici macar nu mentioneaza retragerea aureliana din Dacia! Iar la fel cum, dincolo de limitele imperiului habsburgic, pe teritoriul Transilvaniei, parte a vechii Dacii, s-au pastrat o parte din cartile lui Servetus, tot la fel, intre limitele anticei Dacii s-ar mai fi pastrat, dupa timpurile lui Diocletian, manuscrise de alchimie. Aceasta da un anumit germene de plauzibilitate ideii lui Bram Stoker despre Scholomance, care oricum este o fantezie, nu o epifanie! Cum a inventat Bram Stoker cuvantul Scholomance ? Mi se pare naturala despartirea Scholo- mance, adica termenul provine din reunirea a doua radacini. Fiind vorba despre un loc de educatie, Scholo- pare a veni de la Schola, scoala in limba latina; mance pare a avea aceeasi radacina ca segmentul secund din chiro-mantie. Cuvantul Scholomance nu contine nimic infricosator, e chiar o spunere foarte blanda, o &#8217;scoala de divinatie&#8217;, iar ca sa nu il contrazic prea tare pe Arminius, as augmenta printr-o &#8217;scoala a solomonarilor&#8217;. Cand vorbim despre solomonari ne intalnim cu Mihail Sadoveanu. Si nu numai aici : pe calea de apa urmata pe Siret in sus, pana la intalnirea cu gura de varsare a Bistritei, tensiunea trista din &#8216;Dracula&#8217; se ingemaneaza cu aceea din &#8216;Venea o moara pe Siret&#8217;. In secolul XVI, o Schola Latina cu multi savanti din Occident fusese infiintata de catre Despot Voda la Cotnari, in acea Moldova latina brazdata de Siret. Oamenii de rand sa-i fi vazut pe invatati drept &#8217;solomonari&#8217;, iar Scholomance sa se afle in acest &#8216;taram al solomonarilor&#8217;, adica departe de Hermanstadt ? Mai multe decat ne spune Arminius, despre alchimia din taramul solomonarilor putem afla citind textele ramase de la Vasile Lovinescu, si pe care editura Rosmarin le-a editat, intr-un remarcabil efort de aducere la lumina a spiritualitatii romanesti ezoterice. Cineva constata la un moment dat, cu sincera si entuziasta uimire, asemanarea dintre atmosfera lumii transfigurate dintr-un roman SF al scriitoarei Ursula LeGuin si aerul de livada inflorita al bine-cunoscutului &#8216;La Medeleni&#8217;. Am semnalat si noi prin aceasta modesta contributie, ce pare doar a fi teologica si sanguina, intersectia drumurilor literare ale lui Bram Stoker, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu si Vasile Lovinescu pe taramurile vechii Dacii. Acolo vad arzand torte, insa-i greu de crezut ca vor fi inaltate vreodata si troite. </span></p>
<p style="margin:0;" class="MsoNormal"><span>Titus Filipas, <span> </span></span></p>
<p style="margin:0;" class="MsoNormal"><span>Craiova, ianuarie 2001</span></p>
<p style="margin:0;" class="MsoNormal"><span></span></p>
<p><span><span style="font-size:12pt;line-height:115%;font-family:'Times New Roman','serif';">PS. Am trimis mai întâi articolul <span> </span>acesta unui fost coleg de facultate, domnului Costel Marghitoiu.<span>  </span></span><span style="font-size:12pt;line-height:115%;font-family:'Times New Roman','serif';">Care mi -a<span>  </span>răspuns :</span><span style="font-size:12pt;line-height:115%;font-family:'Times New Roman','serif';"></span><i><span style="font-size:12pt;line-height:115%;font-family:'Times New Roman','serif';">“Dragă Titus, </span></i><i><span style="font-size:12pt;line-height:115%;font-family:'Times New Roman','serif';">sînt </span></i><i><span style="font-size:12pt;line-height:115%;font-family:'Times New Roman','serif';">foarte plăcut surprins de calitatea articolului trimis, mulţimea şi savoarea informaţiilor pe care le cuprinde m-au încântat. De unde ai cules atâtea date exotice, pe unde ţi-a umblat mintea să le găseşti şi aduci la lumină? Dar nu numai mulţimea informaţiilor dă savoare articolului,<span>  </span>ci şi organizarea treptată, aproape piramidală, a unei argumentaţii susţinute cu exemple istorice, că pământul românesc nu e chiar o palmă de lut ca oricare alta, ci este un loc de graţie, în care au înflorit în vechime idei profunde, ezoterice, fie originale, fie originate în ezoterismul roman sau poate grec. Desfăşori o suită crescătoare de afirmaţii documentate şi faci relaţii la distanţă între diferite personaje celebre şi evenimente deloc separate, care sugerează că vîrfurile mentale ale neamului nostru au cunoscut cândva idei adânci şi originale care ar putea concura cu cele mai pătrunzătoare idei ale antichităţii clasice, consacrate valoric, pe când dimensiunea ideaticii dacice <span> </span>şi ulterioare rămâne cumva ascunsă, locală, ignorată în spaţiul civilizaţiei apusene. Descopăr în tine un patriot de calitate, care încearcă să argumenteze valoarea neamului său prin acea valoare a trecutului, care nu se baza pe victorii în bătălii, ci pe victorii spirituale atât de profunde, încât prea puţini le-au înţeles importanţa şi noutatea. Din perspectiva ta, practica solomonarilor care din câte ştiu sunt şi vrăjitori şi prezicători, este fundată pe vechea artă a divinaţiei romane, şi în acelaşi timp are filiaţii cu vechea ezoterie dacică, topind într-un amalgam subtil, două fluxuri de cunoaştere profundă, cel latin şi cel local, rezultatul putând fi o şcoală locală a prezicerii, şi probabil şi de control alchimic al transmutaţiei elementelor. Nu am informaţii în domeniu, nu pot da evaluări asupra plauzibilităţii ipotezei tale, dar dacă ar fi chiar şi numai procentual adevărată, ar însemna mult pentru re- dimensionarea prezentului cam mizer al ţării, izvorât dintr-un asemenea trecut valoros. În dezvoltarea treptată <span> </span>a discursului, aduci mereu informaţii noi şi încerci să le unifici şi utilizezi în argumentaţie, oferind o desfăşurare de ingeniozitate aproape detectivă, în căutarea corelărilor<span>  </span>istorice care să fundamenteze anumite premise, pe care le crezi adevărate. Am impresia că ai deja, sau ai putea dezvolta, o întreagă teorie asupra dimensiunii gnozei subtile a strămoşilor noştri, asupra familiarizării lor cu cele mai profunde concepte ale gândirii abstracte şi ezoterice vechi, şi nu ştiu încă dacă crezi că unele idei foarte profunde ale filosofiei antice au fost preluate sau au fost reinventate independent aici, în acest receptacul de istorie şi magie, care pari a crede că este plaiul mioritic. Oricare ţi-ar fi convingerile profunde , ele îşi trimit ecourile în articolele tale şi cred că ar fi bine să încerci odată o operă originală de sinteză de mari dimensiuni, care să exploreze noutatea conceptuală ezoterică a strămoşilor noştri şi capacitatea lor de a pătrunde în orizonturile cele mai secrete ale gândirii umane. […]</span></i><i><span style="font-size:12pt;line-height:115%;font-family:'Times New Roman','serif';">Aştept şi alte scrieri. Îţi doresc numai bine şi putere de invenţie.</span></i></span><span></span><span></p>
<p style="margin:0 0 10pt;" class="MsoNormal"><i><span style="font-size:12pt;line-height:115%;font-family:'Times New Roman','serif';">CONSTANTIN MARGHITOIU”</span></i></p>
<p></span></font></span></p>
</div>]]></content:encoded>
</item>

</channel>
</rss>
