Azi mi-am dat seama ca traiesc intr-o lume mult prea nebuna pentru mine.

La inceput a parut o zi normala dupa care am aflat ca:

-Mihai Albu va face pantofi special pentru Valenii de Munte

-la conferintele de presa ultima moda e sa aduci preoti care sa sfinteasca intalnirea si la sfarsitul comunicatul scris dupa chermeza e musai sa bagi un”Doamne ajuta! ”

-un tanar din Bucuresti a fost prins mergand pe strada cu un cutit infipt in cap

-Boc considera ca evaziunea cu fructe atarna grav cand vorbim de situatia economica a tarii

-tinerii de la medicina care au ucis un om au vrut sa se casatoresca in inchisoare, dar la final fata s-a razgandit declarand ca „nu-l mai suporta” poate-l omoara si p’asta…

-barbatii sunt tare suparati ca ei muncesc 30 de ani, iar femeile doar 25, pentru aceeasi pensie si se considera discriminati, ma abtin sa-mi expun motivele pentru care cred ca femeile sunt discriminate de mult prea multe ori

-la protestul de azi din Bucuresti politistii au aruncat cu BOMBOANE intr-o tinta ca sa sugereze ridicolul situatiei in care se afla (eu ma gandeam ca politisti fiind trebuie macar sa se prefaca ceva mai destenti decat altii, asta in ciuda bancurilor)

-stirile sunt preluate fara niciun pic de rusine, asa ca o sa citesc mai bine ce scrie in lege legat de plagiat, poate ma decid sa ma distrez mai incolo

     Moda…niciodata n-am putut sa inteleg cum sta treaba asta cu moda, lucru ce se observã si in stilul meu vestimentar. Pentru mine si carourile, si bulinele, si imprimeurile florale sunt tot una. Sã nu mã inţelegeţi greşit… n-o sã mã dau vreun Botezatu sau Mihai Albu pentru cã n-am nici pregatirea lor profesionalã si oricum mi-ar fi imposibil. In acest post doar o sã imi exprim pãrerea despre românul „fiţolog”.

     Am ajuns la concluzia cã dacã ştii sã te imbraci cu gust, in aşa fel incat sa nu iţi scoţi in evidenţã toate defectele fizice nici nu mai conteazã ce brand pui pe tine(o sa revin cu amanunte despre branduri intr-un post viitor). Am observat cã vara aceasta se poartã „mileurile umblatoare”. Ce, n-ati auzit de ele? Dacã n-ati auzit, in mod sigur le-aţi remarcat. Cand? Intr-o zi canicularã de varã. Unde? In picioarele a sute de fete care vroiau sã fie in trend. Ok, modã, modã, da’ de ce trebuie sã te incalţi vara, când termometrele masoarã constant 35 de grade, cu cizme, fie ele si cu „gaurici”? Dacã ştia bunica unde se va ajunge, sigur imi lãsa si mie moştenire nişte mileuri.

     O altã fiţa a fost cea cu purtatul eşarfelor peste tricouri (trebuie sa recunosc ca am si eu una). Cum unii n-au inţeles foarte bine acest trend, s-au apucat sa poarte fulare Tuborg/Carlsberg/Heineken (dupa oferta promotionala), asortate chiar si la hanorace cu glugã. Ehh….asta da inovatie!

      De cativa ani un „must have” au devenit si ochelarii de soare mari, cat mai mariiii…..daca s-ar putea, atat de mari incat sa iti acopere toata fata. Culmea acestui trend am intalnit-o iarna aceasta pe partie la Sinaia: venise si Piţi sa se dea cu schiurile si s-a gandit ea sa asorteze ochelarii „mush have” Dior la casca de schi. Adevaru’ e ca dimensiunile ochelarilor de soare erau foarte apropiate de cele ale unor ochelari de schi; deci, cu dimensiunile le are. Ce n-am inteles eu, este de ce n-a renuntat la casca de schi in schimbul unei cãciuli tot de mare fiţa…. probabil vroia sa-si protejeze neuronii (puţini la numãr) rãmaşi.

     Se vede ca românu’ e inventiv in orice situaţie si domeniu. Pentru el moda nu este doar o fiţã, ci si un mijloc de a intra in „lumea bunã” a societãţii. Ar mai fi multe de spus despre românul „fiţolog” dar ma opresc aici. Las la alegerea voastra daca mai merita sa continui. See ya!

Ce spun partile implicate. Azi, Gica Popescu.

Gica Popescu a negat ca a colaborat cu Securitatea ca si politie politica, insa a recunoscut ca a semnat un angajament care viza doar ”apararea intereselor nationale” si ”nimic altceva”. Fostul capitan al Barcelonei a spus ca aceste dezvaluiri sunt parte a unei campanii de presa orchestrate impotriva lui, cu scopul de a-l compromite inainte de candida la presedintia FRF.”

„Oricum, prin absurd, dacă eu aş fi făcut acea notă, era o chestie laudativă, nu dăuna nimănui“, a reacţionat, luni, Gică Popescu, la câteva ore după publicarea dosarului său de colaborator al Securităţii de la CNSAS. Aşa a început dezvinovăţirea.

Potrivit actului normativ ce defineşte deconspirarea Securităţii, „colaborator al Securităţii este persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă (…), prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist”.

Ce pare însă să fie ignorat este problema fostei garsoniere a lui Gheorghe Popescu, din Craiova. Într-o notă din dosar, datată 26 septembrie 1988, lui Popescu i se propune „să pună la dispoziţia ofiţerului garsoniera sa“, în ceea ce urma să devină o „casă de întâlniri“.

„Sursa s-a declarat de acord“, se mai arată în raport. În cazul în care locuinţa lui Popescu a fost folosită de Securitate, fostul fotbalist intră automat la categoria colaboratorilor, în calitate de „persoană care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei“.

Problema garsonierei din Craiova a fost unul dintre punctele incluse în conferinţa de presă a lui Gheorghe Popescu, la care acesta a dat un răspuns evaziv. Întrebat dacă, în prezenţa sa, în locuinţă a pătruns vreodată un angajat al Securităţii, el a răspuns: „Da, probabil”, pentru ca apoi să adauge: „Oricum, dacă voiau, puteau să introducă acolo tehnică, microfoane”.

În cazul în care garsoniera ar fi devenit „casă de întâlniri”, cum se afirmă în dosar, Gică Popescu ar fi inclus automat, potrivit legii, în categoria „gazda casei de întâlniri”.

În lucrarea „Informatorul. Studiu asupra colaborării cu Securitatea“, scrisă de Mihai Albu, o astfel de persoană este definită astfel: „Cea care acceptă să pună la dispoziţie, în secret, o încăpere din locuinţa sa (…) pentru realizarea de întâlniri între ofiţerii de Securitate şi informatori. În această categorie se regăsesc persoanele care nu aveau familie sau care lipseau de la domiciliu perioade lungi de timp (…). La fel ca şi celorlalte categorii de agenţi ai Securităţii, gazdei i se întocmea un dosar personal, care cuprindea angajamentul celui în cauză, schiţa locuinţei, vecinii, legenda, evidenţa recompenselor acordate şi a agenţilor introduşi”.

Zeci de persoane publice din toate domeniile au fost prezente luni seara la TVR cu ocazia Galei Unicef 2009. Fie ca au aparut pe scena, fie ca au facut donatii sau au raspuns la telefoane pentru a aduna o suma cat mai mare, toti si-au facut timp pentru a sprijini aceasta organizatie. Dintre artisti i-am observat pe Margareta Paslaru, Zoia Alecu, Mihai Georgescu, Carmen Trandafir, Paula Seling, Luminita Anghel, Andra, Marcel Pavel, Ovidiu Lipan Tandarica, Gabriel Cotabita, Matilda Pascal-Cojocarita, Maria Dragomiroiu, Ioan Gyury Pascu, Monica Anghel, Narcisa Suciu, Felicia Filip, Sofia Vicoveanca, Adi Despot, Stefan Banica Jr. Partea mai putin vazuta a galei se desfasura in holul televiziunii unde au fost instalate telefoanele la care au raspuns prin rotatie, pe langa cei mentionati anterior si altii: Teo, Liana Stanciu, Andreea Raicu, Simona Patruleasa, Serban Huidu, Emil Boc, Mircea Radu, Virgil Iantu, Geanina Corondan, Bianca Brad, Mihai Albu, Marina Almasan-Socaciu, Alessandra Stoicescu, Gabriela Vranceanu-Firea. In ciuda aglomeratiei, locul era plin de energie pozitiva si bunadispozitie. Si cum altfel ar fi putut fi cand acolo se jucau, alergau, radeau si cantau zeci de copii. Seara a debutat de altfel cu o intamplare vesela. In jurul orei 20.30, inainte ca Margareta Paslaru si grupul Allegretto sa urce pe scena pentru a interpreta piesa Bucuria de a canta, Paslarita i-a chemat pe toti la fotografii. Nici nu a apucat bine sa-i strige ca deja copiii incercau, printre hohote de ras, sa isi gaseasca un loc cat mai bun. Astfel, “albinutzele” Allegretto i-au amuzat pe fotografii prezenti pentru ca nu se puteau decide in ce fel sa se aseze. Intr-un final au reusit si toata lumea a fost multumita. A fost prima astfel de actiune la care am participat si m-am bucurat sa vad ca UNICEF-ul a adunat laolalta atatea personalitati. Sper ca scopul campaniei sa fie atins si un numar din ce in ce mai mare de copii sa se bucure de aceste donatii.

Autor: Esmeralda Mincă, 2 iunie 2009

Am urmarit si eu, ca tot romanul, prima semifinala a Eurovisionului de anul acesta… In afara faptului ca alegerea prezentatorilor din Rusia mi s-a parut foarte neinspirata (a comentatorilor nostri de asemenea) m-am speriat de anumite piese ale concursului… Doamne, o reverie de supereroi: ala de la Gypsy.cz (Cehia) si reprezentantii Bulgariei cu “Iluzia” lor au fost niste Supermani expirati, care din start nu aveau nici o sansa.

Insa Turcia a incins atmosfera… Decorul rosu, costumatia rosie, fetele care dadeau din buric in ritmuri orientale si piesa Dum Tek Tek, un soi de manea cu bass care prinde super bine, a dat practic startul concursului.

Elena noastra s-a prezentat bine: a cantat frumos si mult mai corect decat in finala din Romania, a dansat (putin impiedicata de la tocurile de 15 cm facute de Mihai Albu), a facut show, a fost aclamata! Frumos, ce sa zic! Mi-a placut pentru ca am sesizat ca avem sustinatori, adica cineva chiar sustine Romania, tara care s-a facut de ras in toata lumea din cauza tiganilor, violatorilor si hotilor.

Ne-am calificat intr-un final si cred ca avem oarecare sanse sa fim printre primele 5 tari alese!

Dar ce am aflat??!! Ca rivalele Elena si Hadise, frumoasele interprete ale Eurovisionului, au acceptat sa pozeze in revista Maxim amandoua!

Ce am constatat? Ca Elena, care in tara este considerata o fata draguta insa nu superba, este mult mai frumoasa si are mult mai mult sex-appeal decat turcoaica.

Chiar daca nu vom castiga concursul anul asta stiu ca am castigat ceva! Fata noastra a batut recordurile in materie de frumusete la Eurovisionul asta! Deci, inca o data, se confirma faptul ca romancele sunt printre cele mai frumoase femei din lume!

Ati citit “Clubul depedentelor de pantofi” de la Polirom? E o carte haioasa, despre niste tipe semi-ratate, pasionate dupa pantofi si pe care tocmai pasiunea asta le transforma in niste invingatoare in lupta cu viata.

Recunosc, ca la Alcoolicii Anonimi, ca ma cheama Miranda si ca sunt depedenta de pantofi. Am o debara plina de cutii, pe care am inceput acum sa le etichetez, asez ordonat, cu coduri pe tip (balerin, pantof casual, sanda platforma, sanda toc gros, sanda toc stiletto etc.) si pe culoare. Asa cum sunt depedenta de pantofi, sunt si de posete – si am un sifonier dedicat. Poate ca nu e bine… si totusi.

Cand ai mai multe perechi de pantofi, nu apuci sa ii incalti des. Daca nu ii incalti des, nu ii strici. Ceea ce inseamna ca atunci cand moda revine, tu esti gata pregatita. Azi am reincaltat, dupa  mai bine de un deceniu, pantofii din ultima zi de liceu. Toata lumea mi i-a admirat. Eu mi-am privit piciorul si pentru o clipa, am avut iar 19 ani, chiar daca nu m-am mai simtit la fel ca atunci.

Ce am invatat in atata amar de experienta de pantofi?

1. Pantofii ieftini nu merita investitia decat in cazuri foarte rare, cand sunt ieftini pentru ca ii cumperi direct din fabrica (va recomand, insa cu rezerve, fabricile Denis din Suceava, Mopiel din Rm. Sarat, Guban din Timisoara si fabrica de la Parcul Carol – am uitat numele). Dupe ore de scotocit, puteti descoperi mici comori pe acolo. Doar ca este la fel de posibil sa nu gasiti nimic ok.

2. Pantofii scumpi nu merita mereu banii. La un recent eveniment monden, era sa ma inec de ras cand o venerabila vedeta de la noi dadea semne ca lesina de bataturi de la pantofii ei Gucci. Nici prietena cu Dolce & Gabbana nu dadea semne ca ar duce-o mai bine. De pantofii semnati Mihai Albu, am auzit numai de rele: cunosc doua persoane carora nu le-au rezistat pantofii de mireasa nici macar in seara nuntii pana la perinita… si am auzit de rateuri si la Sepala, si la Dan Coma. Pentru ocazii, cand vreti pantofi clasici, sunt ok cei de la Splendid 90, de langa Sala Palatului (sau erau, ca nu am mai trecut pe acolo de vreo 2 ani).

3. Pantofii de pret mediu sunt unii ok, altii nu. Rezista bine cei de la Essenza, Musette, Vicina. Sunt asa si asa Veronesse si, de la o vreme, nici la Otter nu mai e ce era. Andre in Romania este cu peste 30% mai scump ca la Paris, Bata cu peste 50% (la Bata, in plus, calapodul este ingrozitor). Minelli e aproximativ la fel ca la Paris, dar cu o gama mult mai redusa. Madonette au un calapod si niste finisaje oribile.

4. “Mall-urile” de pantofi sunt, dupa mine, destinate strict celor care vor sa isi bata singuri joc de ei si nu au chef sa o faca la rafturile din Carrefour. Deichmann, Leonardo et comp. intra in aceasta categorie.

5. In fine, pantofii si sandalele trebuie sa fie, strict, din piele sau din panza de calitate, niciodata din inlocuitor.

6. Pantofii care se vand online la noi au inca, mari probleme de masura si de finisare – nu cred ca este recomandabila investitia pentru sume consistente.

PS Preferatii mei sunt niste Kookai minunati, luati la reducere din Paris, cu doar 80 de euro

Algenia s-a dezvoltat pe banii angajaţilor

Zeci de angajaţi şi foşti angajaţi de la Algenia îi acuză pe patronii firmei că au luat credite de mii de euro în numele lor, după ce le-au falsificat cărţile de muncă. Disperaţi că patronii, soţii Albu, n-au nici cel mai mic gând să returneze sumele, oamenii au făcut plângere împotriva lor la poliţie. Peste 70 de persoane au acum credite pe numele lor, între 10.000 şi 20.000 de euro, contractate pe 10 ani de la BCR şi Volskbank. Poliţia i-a deschis dosar penal fostului lider al PSDR Sibiu, Albu fiind acuzat că s-a folosit de creditele altora, în valoare totală de 800.000 de euro.

Pentru că afacerea nu le mergea aşa de bine cum şi-ar fi dorit, Mihai şi Eugenia Albu au pus la cale un plan ingenios şi neaşteptat de eficient. Cei doi s-au gândit că pot să deruleze afacerile firmei de confecţii prin credite de nevoi personale, fără ipotecă, luate pe numele mai multor angajaţi ai societăţii. Le-au modificat oamenilor salariile în cărţile de muncă şi i-au convins astfel să îi lase să ia credite în numele lor.

Aranjamentul era simplu. Albu (foto) le promitea angajaţilor salarii triple, în schimbul unui „mic” ajutor. Angajaţii urmau să ia câte unul sau mai multe credite de nevoi personale, iar banii să ajungă direct în conturile firmei Algenia, prin intermediul economistei Mihaela Hoadrea. „M-a luat pe neaşteptate. M-a chemat într-o zi în birou şi m-a întrebat dacă pot să îl ajut cu ceva. Am spus că, dacă pot, îl ajut şi mi-a zis că are nevoie de ceva bani să dezvolte afacerea. Mi-a spus că ar fi vorba de vreo câteva salarii. Când mi-a venit hârtia acasă cu câţi bani a luat din bancă pe numele meu, să pic jos din picioare! Acolo, la bancă, m-a pus repede să semnez contractul şi nu am apucat să văd câţi bani luasem. Nici nu am văzut banii aceia, pentru că au mers direct la el. Este vorba de 15.000 de euro. Soţul meu nici nu ştie”, povesteşte Irina, o fostă angajată la Algenia, dar cre preferă să nu-şi facă numele public deocamdată. „Mă tot rog de el să achite creditul. Are şi întrârzieri la rate. Mă sună recuperatorii de credite într-una. Sunt terorizată. Mă tot minte că luna viitoare ia nu ştiu ce bani şi îl achită. Aşa stau în stres din 2006, de când am făcut greşeala să îi dau acei blestemaţi de bani”, a mai povestit femeia.(preluare sibianulonline)