Cea mai mare prostie pe care o poate face un om cu pretenţii de scriitor sau de gânditor este aceea de a fabrica “opere” pe măsura epocii sale.

Pe multe dintre “personalităţile” zilelor noastre nu le înalţă valoarea, ci vremurile, ideologia zilei. Dar când vor trece vremurile de acum, scrierile lor se vor îneca în viitor. Viitorul nu suportă rebuturile…

Credeam că adevărul e ca un soare în lumea noastră, că toţi oamenii îl văd, pentru că e arhivizibil. M-am înşelat amarnic. Puţini sunt cei care gândesc, care mestecă realitatea şi viaţa de zi cu zi, care înţeleg cu adevărat ceea ce se petrece cu noi.

Majoritatea fie nu cunoaşte, fie alege să trăiască bine, mai degrabă decât să afle adevărul despre lume.

Însă cei care aleg binele efemer, fericirea oportunităţii călduţe, pe riscul unor cărţi mici şi proaste sunt profund pesimişti, sceptici în sinea lor, chiar dacă nu se întrevede dezolarea, cu totul, în ceea ce au scris.

Optimismul lor e fragil şi angoasat. De ce? Pentru că atunci când faci lucruri proaste arăţi că eşti sceptic. Când nu lupţi, când stai degeaba, când taci, arăţi că eşti sceptic, că eşti necredincios.

Când nu percepi că Dumnezeu a umplut lumea de frumuseţe, pe care ţi-o întinde ca să o cunoşti, ca pe o carte cu milioane de pagini, arăţi că eşti sceptic.

Despre Mihail Eminescu mulţi au spus că era profund pesimist. Unul dintre cei care a spus această nerozie era viu interesat ca să se justifice şi, în acelaşi timp, ca să se spele pe mâini.

Însă e o mare diferenţă între a fi adânc îndurerat pentru nedreptăţi de tot felul…şi a fi pesimist. El nu era un pesimist, ci un om îndurerat, înspăimântat de câte lucruri rele se pot petrece pe lumea asta.

Monahii reali şi creştinii reali, cei care percep profund lucrurile nu pot fi sceptici, dar sunt îndureraţi. Nu ai cum să nu suferi văzând atâtea orori, sacrilegii, păcate înfiorătoare. Durerea vine la contactul cu aceste realităţi dure, pe care nu le poţi trece cu vederea, decât dacă eşti un om insensibil.

Un Eminescu pesimist e o contradicţie în termeni, pentru că un scpetic nu ar fi scris atâtea pagini profunde câte a scris el, pe care abia le putem transcrie în ani buni de zile.

De ce cartea proastă şi mică şi ideologizată nu are nicio şansă în faţa viitorului? Pentru că, cine nu are curaj să spună adevărul e falimentar pentru exigenţele viitorului.

Publicaţii şi premiaţii, şi aplaudaţii, şi recompensaţii sunt, mai ales, oameni care vor să trăiască acum şi să moară pentru viitor, pentru viitorul valoric. Şi, bineînţeles, e o alegere pe care o fac, dar cu care încurcă adevăratele valori, ca să trăiască şi să se exprime.

Am ajuns la o concluzie nefericită însă: mulţi dintre ortodocşii noştri sunt adânc pesimişti, pentru că nu au curajul să se manifeste ca atare, ca oameni credincioşi, şi asta în mod firesc şi nu prozelitist, fără să indispună prin excesul de fariseism.

Şi eu am crezut odată, că ortodoxul trebuie să se manifeste ca un om fără patimi, pentru ca nu cumva să smintească, când, de fapt, ipocrizia fără margini e cea mai mare piedică în calea întoarcerii oamenilor la Dumnezeu. Trebuie să spunem cine suntem, şi cu relele şi cu bunele noastre, pentru că aşa e cel mai cinstit şi aşa suntem noi, oamenii reali, care suntem şi ortodocşi.

Predica ortodoxului în lume nu e numai crucea de la gât şi un anume fel de a te îmbrăca şi a vorbi, ci şi munca lui, onestitatea lui, jertfa şi osteneala lui în folosul aproapelui.

Pentru că Ortodoxia nu e doar o sumă de idei frumoase, ci e trăirea, pe toate planurile vieţii tale a prezenţei lui Dumnezeu în noi şi în lume.

Cărţile nu se scriu pentru ca să umplem cu ele vitrinele şi bibliotecile, ci pentru ca cei care le scriu şi pentru ca cei care le citesc să se întoarcă, prin ele, la gustul real al vieţii cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur îşi dorea să nu fi fost nevoit să scrie niciun rând, ci toţi oamenii să fi fost înţelepţi şi sfinţi şi să fi experiat ei înşişi viaţa cu Dumnezeu.

Când cărţile se fac pentru raft sau pentru CV, pentru că trebuie să mai treci de o treaptă birocratică, ele sunt moarte şi nefolositoare din start. Viitorul le va conserva într-un colţ, din inerţie, sau nu le va conserva deloc.

Nicolae Georgescu, Eminescu târziu. Trecerea. Abordare filologică, PDF, 2009, 228 p.

Introducerea

Autorul şi-a propus o „citire completă, contextuală, comparativă a textelor”, p. 6.

„dialogul trece dincolo de noi”, p. 6.

Cartea a fost provocată de George Roncea, care îi este prieten, p. 7.

I. Cum a murit Eminescu

D. Dumitru Cosmănescu, fost coafor al regelui, îl servea adesea pe Eminescu, p. 9. El ne va furniza date despre poet.

Cosmănescu spune despre Eminescu, că era „un om domol şi foarte aşezat”, p. 9; „avea un păr negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră”, p. 9.

L-a servit pe Eminescu şi când acesta era la spitalul Şuţu, p. 9.

Prietenii îi spuneau lui Eminescu: Maestre, p. 9.

La Şuţu, când era internat în spital, Eminescu „scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit”, p. 9.

În ziua în care a murit, pe la ora 16, Eminescu a cântat cu Cosmănescu Deşteaptă-te, române! în grădina spitalului, p. 10.

Eminescu „cânta frumos, avea voce”, p. 10.

În timpul acestei plimbări cu Cosmănescu, vine un bolnav furios, „fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi: Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Asta m-a omorât!…după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!”, p. 10. Citatul ultim e din declaraţia lui Cosmănescu.

Mărturia lui Cosmănescu a apărut în Universul, Bucureşti, 28 iunie 1926, p. 3. şi reluată în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926 şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926, cf. p. 10.

Declaraţia lui Cosmănescu, subliniază autorul nostru, nu a fost preluată de Călinescu, Munteanu, Murăraşu, Petre Vintilă etc., p. 10.

În halatul de spital al lui Eminescu, după moartea sa, s-au găsit două poezii: Viaţa şi Stele-n cer. Autorul n. redă următoarele versuri în p. 11 sus:

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătinând catargele,
Tremură largile
Vase de lemn.

Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăţi.

Orice noroc
Şi-ntinde aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Se pare că autorul ne-a redat numai a doua poemă din cele două amintite.

Autorul precizează însă, că poemele au fost publicate în Fântâna Blandusiei, la 1 august 1889, cf. p. 11. La această revistă Eminescu fusese redactor, p. 11. Ion Luca Caragiale era pe atunci directorul Teatrului Naţional din Bucureşti şi lui Eminescu  trebuia să i se joace la teatru o piesă în versuri, p. 11.

Grigore Manolescu, actor celebru în epocă (1857-1893), p. 11, ne dă numele celui care l-a ucis pe Eminescu: Petrea Poenaru, p. 12. Numai că Grigore Manolescu spune despre Poenaru că era un tenor şi nu profesor sau director de liceu în Craiova, cum afirmase Cosmănescu, p. 12.

Sora lui Eminescu, Harietta Eminescu spune acelaşi lucru: Petrea Poenaru l-a ucis, prin spargerea capului, pe Eminescu, p. 12.

Călinescu va spune, în Viaţa lui Mihai Eminescu, că Petre Poenaru l-a lovit cu o pietricică pe Eminescu, dar că nu a murit din această lovitură, p. 13. Însă acesta ne oferă varianta, că Eminescu a fost ţinut înainte de moarte în cămaşă de forţă şi că era furios, p. 13. Ba, mai mult, din ceea ce spune Călinescu, putem deduce că era demonizat, pentru că acesta spune despre Eminescu: „îndată ce-l dezleagă [din cămaşa de forţă n.n.], rupe tot cu-o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital”, p. 13.

Călinescu îngroaşă şi mai mult boala lui Eminescu, pentru că spune, că din cei 80 de alienaţi mintal din spital, fără să pună la număr femeile, starea lui era cea mai grozavă, cea mai rea, p. 13. Însă Călinescu ne spune şi faptul, că avea capul „spart şi umflat; nu pot însă afla de la nimeni cine-a comis această cruzime contra lui; eu cred că vrun alt nenorocit nebun”, p. 13.

Călinescu oscilează între 15 şi 16 iunie în stabilirea datei morţii lui Eminescu, p. 14.

Ion Nica, în 1972, publica o carte despre Eminescu, în care afirma că Maiorescu a fost înştiinţat, că Eminescu a murit din cauza unei embolii (embolie = astuparea bruscă a unui vas de sânge), p. 15.

Tot Nica afirma, că în luna mai, Eminescu fusese lovit cu o piatră trasă din praştie, p. 15.

Din acest motiv autorul ajunge la concluzia, că Eminescu a fost lovit în luna mai, de la distanţă, cu o piatră trasă cu praştia şi că, în luna iunie, lovitura cu cărămida, a aceluiaşi Poenaru i-a cauzat moartea, p. p. 15-16. Crimă cu premeditare, p. 16.

II. Epopeea erizipelului

Erizipel = boală infecţioasă manifestată prin inflamarea şi înroşirea pielii, prin dureri şi stare febrilă.

Eminescu nu a fost bolnav de sifilis, p. 17.

Dr. Vineş afirmă că Eminescu a murit pe 15 iunie, p. 17-18. Acesta era şeful de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti, p. 18 şi l-a îngrijit pe Eminescu în lunile martie-iunie 1889, adică până la moartea sa, p. 18. Acesta va dezvăluie anumite date despre el, din care vom cita.

Dr. Vineş afirmă că Eminescu „abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese veneriene”, înainte de a fi adus la spital şi internat, p. 18. Adică ar fi fost alcoolic şi ar fi avut aventuri cu femei.

Pentru Dr. Vineş,  Eminescu nu era întreg la minte, p. 19 şi avea „tulburări morale”, p. 19. „Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze”, spune doctorul, p. 19.

La Institutul Caritatea, condus de Prof. Dr. Al. Sutzu, Eminescu fusese internat în 1883 şi în martie 1889 era internat pentru a doua oară, p. 19.

Eminescu avea 40 de ani şi dr. Vineş spune că „era de constituţie forte, musculatură bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată. Lobulii urechii bine dezvoltaţi, nu erau aderenţi. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi. Nu prezenta dificultate în vorbire, nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte”, p. 19.

Printre altele, dr. Vineş confirmă injecţiile cu mercur care i s-au administrat: „Injecţiile mercuriale ce i s-au făcut nu au influenţat întru nimic mersul bolii”, p. 20.

Acelaşi afirmă, că Eminescu a început să prezinte „simptome de demenţă destul de accentuate” în timpul internării, deşi nu venise cu ele, p. 20 şi să uite masiv, p. 20.

Când a intrat în spital, continuă dr. Vineş, Eminescu nu prezenta manifestări deliroide, dar le-a căpătat în timpul internării, p. 20. Cât timp a stat în spital, spune acelaşi, Eminescu a strâns pietre, lemne, hârtii, pe care le socotea de preţ şi scria pe pereţii şi ulucile spitalului, p. 20.

Dr. Vineş spune că Eminescu a fost lovit cu o piatră în mai 1889, care i-au produs o plagă, dar nu foarte mare, p. 20-21. Însă, pentru că, spune doctorul, „Eminescu…avea…obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, dintre care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului”, p. 21.

Dr. Vineş însă, spune că pe 15 iunie 1889, Eminescu a murit pe când sta în pat, din cauza unei sincope, p. 21, pentru că atât el, cât şi prof. dr. N. Tomescu, considerau că Eminescu suferea de o endocardită, p. 21., adică de o boală de inimă.

Pentru G. Ibrăileanu, Eminescu şi-ar fi încheiat ciclul intelectual încă din 1883, la 33 de ani, pentru că lucrările dintre 1883-1889 le consideră „simple reluări din memorie, chiar traduceri care-l pun sub incidenţa plagiatului – sau lucrări slabe, vădind o minte răvăşită”, p. 23-24.

Pentru Ibrăileanu, poema Sara pe deal e un exemplu de lucrare a unui om cu mintea răvăşită, p. 24.

La Botoşani, în 1887, doctorul Isac îi administra o doză zilnică de 7 grame de mercur lui Eminescu, p. 30.

Potrivit raportului anonim, atribuit de G. Potra doctorului Tomescu, Eminescu a fost adus la 3 februarie 1889, din ordinul poliţiei capitalei, la spital, p. 31.

În Raportul medico-legal din 23 martie 1889, poetul e numit cu numele său real: Mihail Eminescu şi nu Mihai Eminescu, p. 31. Din acest act aflăm că poetul e în spital din data de 23 ianuarie 1889.

Însă Eminescu scrie un articol în România liberă, în 13 ianuarie 1889, care a deranjat sfera politică, p. 32 şi anume pe conservatorul Vernescu, p. 32.

După data de 13-14 ianuarie 1889 nu se mai ştie nimic despre Eminescu, p. 33.

Autorul concluzionează, că Eminescu a fost internat în 1889, între 14 ianuarie – 3 februarie, p. 35. Eminescu va fi internat mai întâi la Ospiciul Mărcuţa de la Pantelimon, condus tot de dr. Şuţu, apoi  e adus la Institutul Caritatea de lângă Foişorul de Foc, p. 35.

În Certificatul de deces al lui Mihail e trecută data de 15 iunie, ora 3 antemeridian, p. 37 şi a fost eliberat pe 17 iunie 1889, când a fost îngropat la Bellu, p. 37. Însă autorul spune că conţine unele erori şi că în acesta Eminescu ar fi avut 43 de ani, p. 37.

Într-un raport medical din 23 martie 1889 însă, Mihail Eminescu apare cu vârsta de 45 de ani, p. 38. În acest raport se spune că Mihail fuma mult, p. 38. Acest raport medical, semnat de dr. Şuţu şi dr. Petrescu conchide, că  „Eminescu este atins de alienaţiune mintală în formă de demenţă”, p. 39.

Pe 6 noiembrie 1886, dr. Iuliano şi Dr. Bogdan, întocmiseră şi ei un raport medical, la Iaşi, în care concluzionaseră faptul, că „din interogatoriul şi conversaţia avută cu Eminescu am putut constata, că el sufere de o alienaţie mintală, cu accente acute, produse, probabil, de gome sifilitice la creier şi exacerbate prin alcoolism”, p. 40.

III. Concordanţe Cosmănescu

Ilie Ighel, redactor la Fântâna Blandusiei îl vizitează pe Mihail în ospiciul din strada Plantelor, şi ne dă mărturii despre el, în 1889, p. 43. Ighel spune că Mihail scria versuri pe pereţi, p. 43.

Acesta citeşte două file din notesul lui Eminescu, însă spune că „scrierea [lui] e ca de obicei liniştită, trăsăturile regulate”, p. 44.

Ighel redă următoarele versuri din notesul lui Eminescu:

„Toamna pomii înfloresc
Şi se scutură toţi pomii de flori,
Iar inimile noastre
Le prinde fiori.

Veniţi în lumină
Copii drăgălaşi
Şi faceţi cu mine-mpreună
Sălaş.

Valurile viforă
Com tutte le forme”, p. 44.

Pe partea cealaltă a filei unde erau scrise aceste versuri, Eminescu scrisese, după mărturia lui Ighel, în notesul lui, versurile din: Deşteaptă-te, române!, p. 44.

Şi Ighel văzuse poemul Viaţa, găsit postum în halatul lui Eminescu, din care citează o strofă, p. 44.

Al. I. Hodoş, cunoscut ca scriitor sub numele de Ion Gorun, vorbeşte despre mulţimea de note eminesciene pierdute, p. 45.

Însă, deşi între 1883-1889 toată munca lui Eminescu e pusă între paranteze de unii critici ai operei, în aceşti ani el traduce Gramatica sanscrită a lui Fr. Bopp, traduce piesa de teatru Lais a lui Emile Augier în versuri ritmate, şi scrie poezii precum Kamadeva sau De ce nu-mi vii, p. 46, totul însemnând aproape o mie de pagini, p. 46.

Broşura lui Ilie Ighel, intitulată Eminescu (Încercare critică), de 14 file, editată la data de 25 decembrie 1889, la Bucureşti, nu a fost cunoscută, accentuează autorul, lui Călinescu, Vatamaniuc şi Creţia, p. 47. Ea a fost descoperită de Ileana Ene în arhiva lui G. Dem. Teodorescu şi acum se află la Muzeul Literaturii Române, p. 47.

Ilie Ighel a scris vreo 15-20 de cărţi şi a semnat şi ca Ilie Deleanu sau Ilie Ighel Deleanu, trăind între 1870-1938, p. 49.

Ighel va spune despre Eminescu că el, „singur, maestrul maeştrilor, Eminescu a fost acela care şi-a cântat simţirile şi ideile” şi exclude plagierea după texte germane sau imitarea lui Lenau de către Eminescu, p. 49.

Ion Popescu, alt coleg de revistă al lui Eminescu, mărturiseşte cum l-a vizitat pe Eminescu la ospiciul din str. Plantelor din Bucureşti şi spune că era în toată firea, p. 51. Şi acesta spune că Eminescu fuma mult în această perioadă, p. 51. Popescu conchide despre Eminescu: „rezultatul [mergerii la el] a fost convingerea deplină, că Meşterul era sănătos şi n-avea ce căuta în str. Plantelor”, p. 51.

Eminescu îi mărturiseşte lui Popescu că studiază ticurile bolnavilor de la ospiciu şi că are nevoie de cărţi şi gazete, p. 52.

Ion Popescu spune: catastrofa s-a produs la spital, p. 52. Mărturia lui Popescu este editată în nr. 10, din dec. 1889, în rev. Fântâna Blandusiei, la care lucra, p. 52.

D. Teleor, în 1883, când Eminescu a fost internat prima oară, vorbeşte de un acces de furie al acestuia şi de legarea lui în cămaşa de forţă, p. 53.

Mărturia lui Alexandru Vlahuţă, aduce în prim-plan amănuntele, că Eminescu i-a creat versuri pe loc, deşi îi dădea impresia că le citeşte de pe o foaie, pe care erau scrise doar cuvintele: gloriosul voievod, p. 54.

Vlahuţă spune că versurile erau frumoase dar rupte din poeme diferite şi că reveneau mereu, ca leitmotiv, cuvintele foc şi aur, p. 54. El reţine doar patru versuri, de mijloc, cu înţeles mistic:

„Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!”,

p. 54-55.

Numai că Vlahuţă, spune autorul, milita pentru boala geniului încă din 1886-1887, p. 56, de aceea amintirile lui nu au credibilitate, p. 57.

IV. Efectul Cosmănescu

George Călinescu se va lupta să şteargă informaţia uciderii lui Eminescu dată de Cosmănescu, prin „tehnica scoaterii din context şi a întunecării până la ştergere a golului rămas: informaţia se pierde, interpretarea devine informaţie de primă mână”, p. 67.

În 1893, A. D. Xenopol, edita ediţia: Mihail Eminescu, Poezii complecte, ediţie care cuprindea toate poemele antume eminesciene, p. 74.

Tot în 1893 apare: Mihail şi Henriette Eminescu, Scrisori către Cornelia Emilian şi fiica sa, Cornelia, de 138 de pagini, care cuprinde 80 de scrisori, dintre care 5 ale lui Eminescu, p. 76. Pe baza acestei surse s-a instaurat ideea că Eminescu a avut sifilis şi că l-a luat de la Veronica, p. 76.

Nici până astăzi acest epistolar nu a fost dat Academiei Române ci aparţine familiei Emilian, p. 77.

„Între Cornelia Emilian însă şi Veronica Micle a fost o relaţie de adversitate totală”, spune autorul, p. 79. De aceea, după moartea lui, doamna şi fiica Emilian vor încerca să acrediteze ideea că ele l-au ajutat pe poet şi nu Veronica, p. 79.

În p. 98 autorul arată cum unele echipe de medici, care nu au mare credibilitate profesională, au fost negate în verdictul lor de alte echipe de medici, care au spus că Eminescu era sănătos.

Eminescu se simţea exilat la Botoşani, mort pentru societate, p. 126.

Potrivit corespondenţei dintre Mihail şi Veronica, editată în 2000 de Cristina Zarifopol-Illias, autorul a ajuns la concluzia că Veronica nu a avut relaţii sexuale cu Caragiale, p. 128-129.

Sora lui aminteşte despre o fotografie de la 19 ani a lui Eminescu, p. 130. În p. 130, autorul spune că Mihail a cunoscut-o pe Veronica de prin 1868-1869 şi nu din 1872, cum spune Iacob Negruzzi.

VI. Eduard Gruber şi destinele eminesciene

Eduard Gruber este savantul tânăr, care, la 19 aprilie 1888 va susţine, la Atheneul Român, conferinţa Stil şi gândire, în care va analiza opera şi viaţa lui Mihail Eminescu, p. 133.

Eduard era căsătorit cu fiica cea mare a Veronicăi, p. 133. Gruber îl suplinise pe Eminescu în funcţia de profesor suplinitor de Geografie, când Eminescu îşi rupsese piciorul, p. 135.

Gruber era însă licenţiat în Litere, p. 135. Şi Creangă a fost suplinit la catedră şi îşi plătea suplinitorul din banii primiţi de la stat, ca şi Eminescu, p. 136. Eminescu va sta în spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, pentru piciorul rupt, în lunile noiembrie-decembrie 1885, p. 137.

Artur Gorovei vorbeşte despre manuscrisele ridicate din casa lui Creangă, p. 141-142. Manuscrisele lui Creangă au intrat tot în posesia lui Gruber, însă unii cred că au fost risipite de Virginia, soţia acestuia, p. 142.

Gruber a cunoscut manuscrisele lui Eminescu şi pe ale lui Creangă, dar a avut acces şi la corespondenţa dintre Mihail şi Veronica, p. 142.

Pe 12 august 1882 Mihail îi scrie Veronicăi  cu apelativul „draga mea copilă”, p. 142 şi îi spune că de 6 ani de zile se zbate într-un cerc vicios, p. 142.

Gruber va spune despre Creangă: „Creangă este, poate, cea mai verde creangă a literaturii noastre, vreau să înţeleg cea mai românească”, p. 148. Eminescu îl va asculta pe Gruber vorbind despre sine, p. 150.

Gruber va fi, în august 1889 alături de Veronica, când ea va muri, împreună cu maica Fevronia, p. 154-155. Veronica Micle moare pe 4 august 1889, după 50 de zile de la moartea lui Eminescu, p. 155-156.

VII. Raportul anonim

E vorba de raportul profesorului George Potra, din 1934, în 16 pagini, intitulat: Mihail Eminescu, cauzele morţii sale, p. 157. El vrea să demonstreze că Eminescu nu a avut sifilis, p. 157, fapt pentru care a fost admonestat de Călinescu, p. 157.

Acesta dă mărturia că creierul lui Eminescu a cântărit 1490 de grame, p. 158.

Aron Densuşianu, unul dintre contestatori, a fost acela care a vorbit despre boala mamei lui Eminescu, pe care a dat-o tuturor fiilor ei, p. 160.

Un alt contestator al lui Eminescu a fost Alexandru Grama, care a spus că Eminescu nu a fost un geniu şi nici măcar poet, p. 166-167.

Raportul profesorului Potra afirmă, că Eminescu nu a avut sifilis, ci „adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”, p. 170.

Există două copii ale actului de naştere al lui Eminescu, ambele autentificate, una păstrându-se la Iaşi şi alta la Bucureşti, p. 172.

Lui Chibici, iubit şi bun prieten, Eminescu îi trimite, de la Viena, o scrisoare, în care îi scria că vrea să se întoarcă în ţară, ca să se sature de „mămăliga strămoşească”, p. 175.

VIII. Anexe

Eminescu nu a fost izolat de familia sa în ultimii ani de viaţă, p. 200.

Nicolae Pătraşcu, în 1892, îl numea pe Eminescu „creier-lume” şi spune că Eminescu ar fi tras cu revolverul în prietenul său Chibici Râvneanu şi de aceea a fost spitalizat la Bucureşti, p. 208.

Pe 8 noiembrie 1886, de Sfinţii Mihail Şi Gavriil a cerut să fie spovedit şi împărtăşit la Sfânta Mănăstire Neamţ, p. 213. Preotul care l-a împărtăşit a mărturisit că Eminescu „era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-a sărutat mâna şi  a spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă „Lumină lină””, p. 213.

IX. În loc de încheiere: Teama de adevăr

Concluzia autorului e aceea că Eminescu a fost asasinat, lucru pe care îl cred şi eu.

*

La Quadrat

(circa 1870)

Înger în patru colţuri, o stea cu barbă lungă,
Cine-a ştiut vrodată că tot ce eu iubeam
E-un dramaturg puternic dar fără bani în pungă,
Un paralelogram?

E-un om a cărui visuri la bere tot ţintează,
Ce se consumă-n asuri şi joacă la hazard,
Un om, dorinţa cărui e pe biliard să şază,
Să doarmă pe biliard.

Adeseori în noapte văd umbra lui fatală,
În mână cu o halbă, în gură c-un cârnat,
În buzunări cu chifle şi subsuori o oală
Şi râde…până-i beat.

Visarea sa un şniţel, gândirea sa o bere,
Să bea etern, acesta e visul său ciudat -
Şi-odată auzi-vom că-n cruda sa durere
În bere s-a-necat.

Mihail Eminescu

*

Poemul poate fi remaniat…conform contextului, pentru orice genial fără operă…dar cu o antumitate excedentară, formată adesea din linguşeli, trafic de influenţă, mită, nepotism, cârdăşie fricozată, mumificare, sacrilegii nemăsurate…

Numai că postumitatea…adesea prea dreaptă pentru nătângimea cu care nu ne vedem chipul actual, ne pune pe toţi în sertare valorice, prea strâmte…pentru ca să fie false.

Aici

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roşcovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Poezia Altă matematică face parte din volumul Măreţia frigului (1972), dintr-o perioadă de creaţie aflată spre final, când Nichita începe să resimtă dureros frigul glacial al neprieteniei multora, dar şi al neîmplinirii spirituale numai prin poezie. Poezia acestei perioade nu mai este nici exuberantă şi nu mai are în centrul său preocuparea pentru autodefinirea poetică sau pentru mitologizarea biografiei poetului, ca în etapele anterioare de creaţie.

Nichita Stănescu parcurge acum, ca şi Eminescu spre sfârşitul vieţii, o etapă în care formele poeziei se clasicizează, se stilizează foarte mult. E un clasicism care pare un modernism extrem nichitian, dar adevărul este că Nichita nu mai simte să se manifeste exploziv şi îşi proiectează ideile în mod eliptic. E o bucurie sacadată a creaţiei şi a vieţii, conjugată cu destul de multă şi de aspră decepţie. Aşa încât expresia poetică pare ludică, pastişantă sau o exprimare absurdă, deşi nu este niciuna din acestea.

Exprimată într-un limbaj extrem de modern, cu tendinţe care ne împing spre zona literaturii absurdului, poezia Altă matematică, prin câteva enunţuri uşor sesizabile şi pline de gravitate, ne atrage atenţia asupra iubirii, ca temă majoră şi asupra registrului grav – în ciuda aparenţelor – al discursului poetic.

Primul vers al poemului (Noi ştim că unu ori unu fac unu) este perfect logic, dar ne şochează contradicţia cu afirmaţiile ulterioare. Însă, chiar şi logica lui perfectă conţine un puternic element de polemică, pentru că judecata noatră poetică nu integrează matematica în sfera de interes a poeziei. Aşa încât putem spune că poezia ne instalează într-o tensiune nedezminţită încă de la început.

Prima strofă este alcătuită din patru secvenţe simetrice. Fiecare dintre ele începe cu o afirmaţie matematică, logică (unu ori unu fac unu; cinci fără patru fac unu; opt / împărţit la opt fac unu; unu plus unu fac doi) – o matematică simplă, elementară, pentru că, după cum vom vedea, logica iubirii e simplă şi nu complicată – şi continuă cu alte aserţiuni şi constatări expuse ca o formulă matematică, dar care contrazic logica acesteia.

Nedumeririle poetului par copilăreşti sau absurde (un inorog ori o pară / nu ştim cât face; un nor fără o corabie / nu ştim cât face; un munte împărţit la o capră / nu ştim cât face), dar sfârşitul acestei prime strofe ne revelează un sens profund şi foarte grav al acestei aşa-zis neştiinţe a poetului. Iar sensul interogaţiilor poetice este acela de a afla răspunsul la întrebarea: eu şi cu tine… cât facem. Pentru că vai, nu ştim cât facem.

Răspunsul la această întrebarea este o necunoscută numai pentru noi (sau pentru unii din noi), căci poetul ni-l oferă el însuşi sub o formă încriptată – şi totuşi uşor de dezlegat. E o ecuaţie uşoară, înscrisă într-o hermeneutică neobişnuită, răspunsul fiind rezultatul primelor trei calcule matematice. Faptul că toate aceste calcule au ca rezultat cifra unu nu este întâmplător, ci ne indică faptul că poetul vrea să ne atragă atenţia asupra importanţei acestui unu.

Un alt element revelator pentru hermeneutica noastră este şi acela că, deşi ne vorbeşte de cifre şi de calcule matematice, poetul transcrie aceste cifre în litere, ceea ce e un indicator literar pentru noi şi nu unul matematic.

Repetiţia de trei ori a acestui unu ne atrage atenţia, ne determină să observăm că unu nu este numai o cifră dintr-un tabel de numere sau un rezultat matematic, ci este un simbol, şi anume al ideii de unitate. În cazul poemului nostru, această idee de unitate este cu atât mai semnificativă cu cât este vorba de unitatea cuplului, pe care o realizează iubirea. Calculul matematic asupra membrilor cuplului este o imposibilitate în optica logicii spirituale şi afective: Ştim că unu plus unu fac doi, / dar eu şi cu tine, / nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Cea de-a doua strofă a pomului modifică şi mai radical percepţia logică a limbajului şi ne transportă în spaţiul definiţiilor abstracte şi al formulelor poetice neconvenţionale şi şocante, specifice însă lui Nichita Stănescu. Este stranie, dar originală şi cu foarte mult efect stilistic această conjugare a formulei matematice cu expresia şi formula poetică modernă şi tipic nichitiană.

Dacă limbajul primei strofe mai păstra încă o oarecare sobrietate raţională, strofa a doua este reversul lustruit nichitian al acestui limbaj, constituit din acele expresii poetice favorite ale lui Nichita, în care poetului îi place atât de mult să contemple lumea, recompunând realitatea după o logică afectivă, interioară, proprie: Ah, o plapumă / înmulţită cu un iepure / face o roşcovană, desigur, / o varză împărţită la un steag / face un porc, / un cal fără un tramvai / face un înger, / o conopidă plus un ou, / face un astragal…

Sfârşitul acestei strofe marchează o culme a abstractizării lucrurilor şi fenomenelor, o culme chiar a absurdului, întrucât poetul ajunge să inventeze cuvinte care nu există, precum astragal (nu este însă nici prima, nici ultima oară). Cuvintele sunt pentru el numai o materie lingvistică, important este fluviul experienţial interior, fluviul de sens şi de iubire care se poate transmite prin cuvinte.

Însă această strofă are rolul de a tensiona conştiinţa cititorului şi de a-l pregăti pentru un mesaj cu mult mai grav, un mesaj de esenţă spirituală şi morală foarte profundă. Când credeam că am ajuns la un impas al absurdului şi că poezia nu poate avea nicio continuare logico-raţională, Nichita revine brusc la sobrietatea expresiei, la seriozitatea sensului religios-mistic: Numai tu şi cu mine / înmulţiţi şi împărţiţi / adunaţi şi scăzuţi / rămânem aceiaşi… Unitatea de un singur trup a celor uniţi de Dumnezeu în iubire prin harul Său nu se poate multiplica, împărţi sau scădea în niciun fel, de către nicio intemperie a vieţii, oricât de mult ar încerca unii să ne scadă sau să ne împartă sau să ne înmulţească cu alte păcate.

Aceste versuri ne revelează sensul şi mesajul poeziei, pe care autorul le încifrase atât de abil în cele două strofe anterioare. Iar mesajul este că membrii unui cuplu devin o singură fiinţă prin unirea lor, un singur trup, deşi sunt două persoane diferite. Este mesajul străvechi al Creştinismului şi al Ortodoxiei, transpus doar în expresie modernă.

Unirea pe care o produce iubirea nu poate fi calculată în mod pragmatic şi nici nu poate fi destructurată de împărţiri matematice. Cu alte cuvinte, iubirea şi unitatea cuplului nu pot fi gândite în termenii legilor fizice sau biologice, ori în termenii calculelor sau ai intereselor meschine, pentru că iubirea şi unirea celor ce se iubesc fac parte din arealul spiritual. Acestui areal nu i se aplică legile concreteţei.

Versul final al strofei a treia, rămânem aceiaşi, are tonalităţi eminesciene, întrucât verbul a rămâne este unul din preferatele lui Eminescu, exprimând dorul perenităţii. Şi poate că această tonalitate ar fi rămas neobservată, dacă poetul nu făcea o trimitere clară la Eminescu în ultimele două versuri ale poeziei: Pieri din mintea mea! / Revino-mi în inimă!

Apelul la Odă (în metru antic) şi la versurile ultimei strofe (Piară-mi ochii tulburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!) este evident. Ultimele două versuri din poezia lui Nichita sunt o expresie concentrată, metonimică, a doleanţei eminesciene, exprimată în această ultimă strofă a Odei.

Nichita nu recurge neapărat la antiteza scolastică dintre minte şi inimă, ci putem înţelege aici referinţa sa la minte ca pe un corelativ al gândurilor abundente şi contradictorii, al aglomerării de gânduri şi suspiciuni care întunecă adevărata raţiune şi înţelegere.

Din această minte autonomă, care pretinde că poate să gândească fără inimă, poetul doreşte ca ea să dispară. Inima, ca centru al sufletului şi al iubirii, este locaşul în care trebuie să locuiască oamenii pe care îi iubim. Iubirea îi aşază în mijlocul inimii noastre, al iubirii şi al rugăciunilor noastre, şi acolo ei trebuie să revină, întotdeauna, în fiecare zi şi ceas.

Revino-mi în inimă este sinonimul lui pe mine, / Mie redă-mă. Pentru că privirea către ea cu ochiul senin al inimii şi înţelegerea ei din mijlocul iubirii, fără tulburările patimilor, este ceea ce i-ar aduce poetului odihna interioară.

Download this episode (24 min)

Live

Din Hexaemeronul lui Ioan Exarhul:

Când văd cerul împodobit cu stele, cu sori şi cu lune (subl. n.), pământul împodobit cu ierburi şi copaci, marea bogată în toate soiurile de peşti şi de perle, ajungând apoi să iau seama la om, mintea mi se rătăceşte de minunare şi nu izbutesc a pricepe cum este adăpostit într-un trup atât de mărunt atâta înălţare a spiritului , care îmbrăţişează întreg pământul şi merge încă şi mai sus decât cerurile. De ce este legat acest intelect? Şi când iese din corp, cum străbate el tavanele încăperilor, cum merge dincolo de văzduh, cum depăşeşte norii, soarele, luna, cercurile ei, stelele, eterul, cerurile şi în aceeaşi clipă se găseşte în corpul omului? Cu ce aripi se înalţă? Pe ce căi zboară? Nu izbutesc a urmări!

Ioan Exarhul este scriitor bisericesc bulgar, din sec. X-XI, autor al unui Hexaemeron. Pasajul de faţă este conform: Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, nota 17, p. 399-400.

Texte ca acesta, care a circulat şi la noi – şi probabil că sunt multe în literatura noastră religioasă veche – constituie, în opinia noastră, fundamentul pentru exuberanţa imagistică şi vizionară a lui Eminescu, pentru viziunile sale cosmice îndrăzneţe.

În ce priveşte fantezia creatoare de lumi din Sărmanul Dionis, omiliile ortodoxe care laudă măreţia sufletului omenesc raţional şi spiritual sunt mai în măsură să propulseze  plasticitatea şi paradoxurile imagistice din opera eminesciană, decât teoriile filosofice ale lui Kant, Fichte sau ale altor filosofi, care au fost considerate ca inspiratoare pentru Eminescu.

Un alt fragment, cu 8 secole mai recent, îi aparţine Sfântului Antim Ivireanul  şi vorbeşte despre puterea creatoare a lui Dumnezeu, care ar fi putut da naştere unor lumi şi mai frumoase decât aceasta. Textul antimian este un punct de sprijin cu mult mai coerent pentru imaginaţia explozivă eminesciană, pentru dorul lui de a vizualiza adevărul, decât simpla expunere teoretică a filosofiei germane.

Fragmentul omiletic la care am făcut referire este următorul (şi îl aşezăm în versuri, ca să fie mai clară poezia lui interioară, după cum v-am obişnuit în ultima vreme):

Crearea lumii şi despre Maica Domnului

Dumnezeu însă,
care numai cu un cuvânt
a făcut şi a zidit
toate lucrurile cele văzute şi nevăzute,
poate cu adevărat,
cu a Lui preaputernicie,
să facă

stele mai luminoase
decât
acestea ce strălucesc pe cer
şi lună mai iscusită
decât aceasta
ce ne povăţuieşte noaptea
şi soare mai strălucitor
şi mai luminat
decât acesta,
care stinge cu lumina lui
toate celelalte lumini [stele]

şi ceruri mai mari
şi mai largi în rotocolime
şi pasări mai cu dulce glasuri
şi flori
mai cu multe mirosuri
şi copaci mai nalţi
şi mai roditori
şi vânturi mai sănătoase
şi văzduhuri mai de folos
şi fiare mai multe
la număr şi mai de multe feluri

şi mai multe lumi
decât aceasta ce locuim
poate să zidească
în mărime şi în meşteşug mai minunate;

iar o zidire care să covârşească în vrednicie
pe Maica lui Dumnezeu
nu va putea să facă niciodată,
măcar că este preaputernic.

Download this episode (10 min)

Live

Download this episode (4 min)

Live

Download this episode (4 min)

Live

S-au studiat cu de-amănuntul izvoarele filosofice şi religioase, germane sau brahmanice, din care Eminescu şi-a tras seva amară a unor versuri caracteristice pentru atitudinea lui faţă de lume şi viaţă. Din punctul nostru de vedere, care e desprinderea cât de cât a feţei spirituale din personalitatea marelui poet, aceste izvoare interesează mai puţin. Originale sau însuşite din lecturi, ideile sale ne preocupă în măsura în care ele au devenit convingeri, determinând o fizionomie spirituală. Şi trebuie să mărturisim din capul locului că întreprinderea nu e tocmai uşoară, de vreme ce, mai ales în latura numită filosofică a inspiraţiei sale, întâlnim nepotriviri ce sfărâmă unitatea unei ţinute spirituale. A fost Eminescu credincios sau necredincios? Iată o întrebare la care oricine poate pregeta să dea un răspuns categoric. Dacă în opera lui am găsi numai urmele lui Schopenhauer, care trec brutal peste crinul credinţei, strivindu-l, am putea spune cu durere că cel mai mare poet român a fost un necredincios. Dar dacă ne-am referi la cele câteva inspiraţii de natură creştină, am afirma cu bucurie că avem a face cu un aderent la credinţa strămoşească. Gândul cercetătorului se află în faţa unui echivoc, care îl opreşte confuz între negaţie şi afirmaţie. În orice casă nu trebuie reeditată aserţiunea simplificatoare a unora, care vor să facă din poet un budist pur şi simplu, adică un om care nu vede dincolo de această lume altceva decât neantul amorţit al Nirvanei. Lăsând la o parte vâna lui cum e superba pagină cosmogonică din Scrisoarea I, care e versificarea unui imn din Vedele brahmanice teiste, altceva, deci, decât budismul ateist.

De altfel, viziunea cosmogonică a lui Eminescu nu e filosofică, ci religioasă sau  mitologică. Nici un muritor nu poate spune nimic despre începutul lumii, fiindcă n-a fost de faţă nici un filosof şi nici un savant. Ştiinţa şi filosofia, mai ales aceea care ţine să se întemeieze pe ştiinţă, n-au cuvânt să vorbească despre actul primordial, sustras pentru vecii vecilor cunoaşterii omeneşti. De aceea, când un savant oricât de celebru ori un filosof oricât de adânc tratează despre originea vieţii şi a lumii, ei fac figură de farsori, fiindcă vorbesc despre ceea ce nu ştiu şi nu vor şti nici odată. Despre început nu poate vorbi decât revelaţia divină a Cerului care singur exista înainte de a exista ceva în afară de Dânsul, revelaţie pe care omul e liber s-o accepte sau nu. Dintre oameni, singure geniile artistice pot vorbi, în virtutea unei cât de vagi similitudini dintre procesul plăsmuirii lor şi actul creaţiei divine. Dar când poeţii fantazează despre începutul lumii, ei amplifică datele revelaţiei sau plăsmuiesc mituri; în orice caz nu-şi asumă orgoliul ridicol de a ne sluji o explicaţie ştiinţifică sau filosofică. Viziunea cosmogonică a lui Eminescu e a unui poet care foloseşte un mit brahmanic. Ceea ce trebuie să reţinem e caracterul religios al acestei preocupări. El reiese din însuşi faptul cum poetul vede lumea născându-se din haos. Ce era înainte de a exista lumea? Era neant, adică nu exista nimic. Ideea aceasta Eminescu o versifică astfel:

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă…

Acest neant anterior lumii scapă cu desăvârşire cunoaşterii omeneşti, care n-a putut fi de faţă înainte de a exista:

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

În acest întuneric haotic, în acest neant, care nu era nici fiinţă, nici nefiinţă
- expresii care toate arată incognoscibilitatea unui moment acosmic – era totuşi Cineva fără nume, dar viu şi conştient de sine, despre care poetul spune:

pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Dumnezeu în sine, conştient de sine, dar nepătruns de minte omenească.
Momentul trecerii de la eterna pace a necreaţiei la lucrarea de facere a lumii e descris ca mişcare creatoare:

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din haos face mumă, iar el devine Tatăl…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

Viziunea, trebuie s-o recunoaştem, a urnirii universului din neant n-are măreţie. E ceva sec şi mecanic, parcă ar fi vorba de primum movens al lui Aristotel. Ea creşte însă în măreţie când poetul ne arată spectacolul lucrurilor create:

De atunci şi până astăzi, colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase, izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

Tabloul acesta cosmogonic nu se suprapune întru totul celui revelat în Biblie, dar incontestabil că un aer religios adie peste el. Orice mit cosmogonic are un suflu religios. Şi un poet, care participă în imaginaţie la crearea lumii, nu se poate să nu fie cutremurat de sublimitatea momentului închipuit. Indiferent de sursa materială a inspiraţiei, fiorul cosmogonic al geniului eminescian a îmbogăţit poezia noastră cu acest mit superb al actului primordial, chiar dacă punctul-acela de mişcare mult mai slab ca boaba spumii stinghereşte smerita noastră admiraţie pentru infinitatea puterii divine.
În comparaţie cu acest mit de origine brahmanică, ideea de divinitate anterioară cosmosului, creatoare a lumii şi mântuitoare a omenirii, apare mult mai precis conturată în Rugăciunea unui Dac, unde Eminescu îi închină un adevărat psalm de glorificare:
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers…
Afară de emistihul El zeilor dă suflet, notă prin care Eminescu a voit să coloreze oarecum „dacic” această rugăciune, toate celelalte elemente ale pasajului, idei şi cuvinte, sunt creştine. În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers e vers de psalm; iar El este moartea morţii şi învierea vieţii e un fragment imnic din slujba Paştilor. Când geniul lui Eminescu se desface cu totul de seducţia lecturilor exotice, concepţia sa despre ordinea cerească îmbracă haina pură a spiritualismului creştin, aşa cum apare în Luceafărul, culminaţia plăsmuirilor eminesciene şi a însăşi poeziei româneşti, e un grandios poem creştin. Acţiunea lui se desfăşoară pe două planuri suprapuse, unul pământesc, celălalt ceresc. E vremelnicia omenească în faţa eternităţii divine. Una cu alta comunică şi se întretaie în focul pasiunii dragostei, căci pasiunea, scurtă prin natura ei, dar de durată aparent veşnică prin intensitatea ei, pare că stă la intersecţia cerului cu pământul. Luceafărul sau Hyperion, cum îl numeşte Domnul, e un înger, creatură nemuritoare, îndrăgostit de o pământeană, de Cătălina. El nu trebuie confundat cu Lucifer, fiindcă nu iese din voia lui Dumnezeu şi nu cade în păcat. Înger îndrăgostit de o muritoare poate fi o idee din basme, dare ea e tot aşa de bine o idee biblică. În Geneză se vorbeşte de îngerii lui Dumnezeu împreunaţi cu fiicele omului, idee destul de obscură, dar pasajul acesta i-a slujit ca motto lui Alfred de Vigny la poemul Eloah, a cărui acţiune se petrece în lumea îngerilor şi a demonilor, şi încă mai potrivit i-ar putea sluji Luceafărului. Dragostea Cătălinei pentru el are puritatea idealului îndepărtat şi inaccesibil; el o farmecă sub chipul astrului de seară. Şi când Hyperion pentru „o sărutare” a ei se întrupează o dată din mare şi a doua oară din soare, fata îi respinge această dragoste, simţind că firea lui nemuritoare nu poate răspunde unei iubiri pământeşti. Fii muritor ca mine, dacă vrei să te îndrăgesc, îi răspunde Cătălina care, în ordinea iubirii pământeşti, se va simţii fericită în braţele lui Cătălin, viclean copil de casă. Cu toate acestea dragostea ei pentru Luceafăr nu se modifică întru nimic. Ea îl cheamă şi la sfârşit ca şi la începutul poemului cu aceeaşi dorinţă de a-i lumina viaţa şi norocul. De fapt, sunt două iubiri simultane în sufletul Cătălinei, una după trup şi cealaltă după spirit. Ele nu se contrazic, ci se îngână şi se întregesc. E sufletul omenesc care, din scurta desfătare a acestei vieţi, însetează necontenit după idealul din altă nume. Există în fiecare muritor un glas de Cătălină, care din adâncul celei mai fermecate fericiri pământeşti, se ridică spre cer ca un suspin:

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

Am spune oare prea mult dacă în această nevoie de luminare am vedea însăşi aspiraţia spre transfigurare, spre convertirea scurtei noastre vieţi în dimensiunile unei existenţe cereşti, fără sfârşit?
Luceafărul îndrăgostit de Cătălina a înţeles fericirea tocmai dimpotrivă: să-şi dea nemurirea pentru o sărutare pământească. Între atâtea chipuri de a preamării amorul, poetul fără pereche al lui Cupidon a găsit în acesta pe cel mai înalt. A mărturisit odată că o seară de dragoste sub salcâm face cât viaţa toată; iar altă dată o oră de amor e gata s-o plătească cu moartea. Acum o făptură cerească e în stare să-şi dea nemurirea pentru o sărutare. Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi. E acel moment din poem când Luceafărul, hotărât să iasă din neutralitatea androgină a cerului şi să se nască din păcat, merge să-i ceară Domnului să-l dezlege de nemurire. Iată-l în zbor fantastic spre creştetul universului. Incomensurabilitatea lumii e marcată prin versurile:

Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe,

versuri ce amintesc pe cele din La steaua:

Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Spectacolul sublim al cosmosului străbătut în zor încape totuşi în această strofă fără pereche:

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra cer de stele –
Părea un fulger ne-ntrerupt,
Rătăcitor prin ele.

Acum zborul fulgerător al Luceafărului a trecut dincolo de regiunile siderale şi intră într-un ocean de lumină, de altă natură decât cea materială a stelelor:

Şi din a haosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dintâi
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân-piere totul, totul.

Universul cu văpăile lui astrale a dispărut deci, a rămas departe în jos. Lumina care-l scaldă acum, deosebită de cea creată în sori şi-n stele, izvorăşte ca-n prima zi; e prin urmare o lumină anterioară lumii create şi e de natură veşnică şi spirituală. Geneza însăşi vorbeşte despre ea; e o iradiaţie a fiinţei divine. Un mare mistic răsăritean, Sfântul Simion Noul Teolog, ne spune că această lumină „merge înaintea lui Dumnezeu”, ca o strălucire orbitoare a slavei sale. Apostolul Pavel ne învaţă că „Dumnezeu locuieşte într-o lumină inaccesibilă” muritorilor iar Evanghelistul Ioan că Dumnezeu e lumină. Luceafărul, intrând în maiestatea ei a trecut graniţa timpului creat, în veşnicia divină. Eminescu se întrece pe sine când ne sugerează imperiul eternităţii.

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Lumina fiinţei divine e nemărginită şi ochiul muritor n-o poate vedea fiindcă e de natură pur spirituală. Ultimele două versuri din această strofă, care ne sugerează veşnicia divină însăşi numai un geniu de mărimea întâia le-a putut scrie. Ce se ascunde în această nemărginire luminoasă ne spune în strofa următoare în care culminează zborul Luceafărului:

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

Strofa descrie însăşi infinita şi nevăzuta prezenţă dumnezeiască, a cărei strălucire orbeşte şi a cărei atotputernicie nimiceşte în creatură orice posibilitate de a o cunoaşte. Vecinătatea ei e sensibilă numai ca o forţă de atracţie irezistibilă: o sete care-l soarbe! Căci Dumnezeu e iubire, zice acelaşi Evanghelist Ioan. În aceste patru versuri ale lui Eminescu e vorba deci de o trăire mistică în sânul lui Dumnezeu. Fără o tălmăcire mistică, ele n-ar avea nici un sens. După marii contemplativi ai creştinismului, cunoaşterea nemijlocită, directă, a luminii dumnezeieşti e posibilă în minunea extazului. Dar în extaz, care e o moarte aparentă a omului, întreaga lume dispare odată cu facultăţile superioare ale sufletului. Viu în el rămâne numai ceea ce am putea numi instinctul divin, miezul sufletului sau antena lui spirituală, care vibrează încă în atingerea luminii divine. Puterea nemărginită a strălucirii dumnezeieşti eclipsează, orbeşte sufletul cufundat în abisul ei:

E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

Nu e nimic, zice Eminescu pentru a arăta eclipsa totală a minţii cunoscătoare. În extaz, natura divină în sine nu ni se dezvăluie. Dumnezeu e ascuns în propria-I lumină, afirmă profundul filosof al misticismului creştin, Dionisie Areopagitul. Negaţia din versul eminescian marchează neputinţa inteligenţei noastre logice în faţa lui Dumnezeu, care rămâne dincolo de marginile ei. Însuşi Dionisie Areopagitul pune acest nimic la hotarul suprem al cunoaşterii omeneşti, şi tot astfel marele mistic german Meister Eckart. Negaţia aceasta n-are nimic impios în ea. E o recunoaştere smerită a neputinţei noastre de a cunoaşte pe Dumnezeu şi un omagiu adus fiinţei sale supraraţionale. Dumnezeu rămâne în natura Sa iraţional fiindcă e inaccesibil înţelegerii noastre. Dar dacă El nu e nimic pentru raţiunea amorţită în extaz, este totuşi o sete absorbantă, care atrage în negrăitele desfătări ale iubirii divine instinctul corespunzător al sufletului. Dumnezeu e iubire şi lumină – iată ce putem şti după ce l-am trăit sau l-am experimentat în extaz.
Să observăm că nicăieri în strofele citate Eminescu nu-L numeşte cu nici un nume. Căci experimentat în abisul orbitor al slavei Sale, Dumnezeu n-are nume; e indefinibil fiindcă e nemărginit. Numai după descrierea momentului extatic, Luceafărul, adresându-şi rugăciunea acestui nimic, acestei sete care îl soarbe, acestui adânc ca uitarea cea oarbă, îi spune: Părinte! şi Doamne! Odată revenit în sine din extaz, contemplativul are conştiinţa definitivă a existenţei lui Dumnezeu.
Sub frumuseţea fără asemănare a versurilor în care poetul descrie întâlnirea unei creaturi îngereşti cu Ziditorul lumii, se ascund, după cum s-a putut vedea, o sumă de elemente dogmatice şi mistice, proprii doctrinei creştine. Nimic eterogen nu intervine în acest episod al poemului, care dă puterea maximă a inspiraţiei eminesciene, să-i tulbure puritatea creştină. Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.
Cu toate acestea, echivocul de care vorbeam la început rămâne. Luceafărului i se opune Mortua est, poezia ce se termină cu faimoasele versuri:

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Să nu ne grăbim însă a face din Mortua est antiteza Luceafărului şi din negaţia ei opusul măreţei afirmaţii subliniate până acum. Mortua est înfăţişează o stare sufletească incidentală, pricinuită de moartea prea timpurie a unei tinere frumoase. Poetul însuşi tânăr. Tinereţea e mai grabnică la revoltă şi mai puţin zăbavnică la răbdare şi la stăpânire de sine. A murit o dată în floarea vârstei şi a frumuseţii. Durerea e cu atât mai mare pe urma unei astfel de stingeri fără vreme. Poetul îi vede sufletul candid, ca o umbră de argint, ridicându-se la cer prin spaţii stelare şi-l urmăreşte în slăvi paradisiace, cum se străluminează în haina albastră, stropită cu aur, şi pe frunte o cunună de laur. Moartea i se pare frumoasă ca o mare de stele, ca un secol cu sori înfloriţi, în comparaţie cu basmul pustiu şi urât, care e viaţa în mizeria pământească. Dar aruncându-şi ochii spre lutul alb şi rece, rămas în sicriu, sufletul i se tulbură, rănit de îndoială – precizează Eminescu. Dar dacă moartea nu e o cale aeriană spre strălucirile paradisului? Dar dacă e o eternitate de nefiinţă totală? Atunci nu există suflet supravieţuitor. Atunci suflarea acestui înger de fata în veci n-o să mai învie. Atunci ea n-a fost decât lutul mort ce se vede în sicriu! Îndoiala chinuitoare şi grea generalizează această sinistră presupunere şi evoluează în revoltă negativistă. Dacă într-adevăr nu există suflet supravieţuitor lutului, atunci existenţa pământeasca, încărcată de multe dureri şi de puţine plăceri, n-are nici un sens. E o nebunie să trăieşti dacă la capătul acestei vieţi pândeşte moartea eternă:

Decât un vis sarbăd mai bine nimic.

În cazul acesta lumea întreagă e goală de sens. Şi dacă totuşi are unul, el este

întors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Versurile finale sunt condiţionate astfel de presupunerea sinistră a îndoielii şi de revolta în faţa eventualităţii unei existenţe lipsite de sens metafizic. Ele nu sunt deci nici o negaţie ateistă absolută, ci una condiţionată de posibilitatea non-sensului. Că negativismul nu pusese stăpânire pe spiritul lui Eminescu cel tânăr avem dovada în poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est:

Dar dacă gândul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Şi dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:
Voiu, când mi-or duce îngerii săi
Palida-mi umbră în albul munte,
Să-mi pui cununa pe a mea frunte
Şi să-mi pui lira la căpătâi!
Din aceste două strofe răsare clară credinţa în supravieţuirea sufletului şi deci în sensul drept, iar nu întors al lumii şi al sorţii, care sunt în mâna lui Dumnezeu. Raportându-la la o linie spirituală, trebuie să recunoaştem că gândurile lui Eminescu evoluează, cum vom vedea din propriile-i mărturisiri. Şi chiar dacă, în răspărul unei juste interpretări, am admite că Mortua est conţine o negaţie ateistă indicativă, ea ar rămâne o pată trecătoare anulată de spiritualitatea pură a Luceafărului, poemul de maturitate, ce reprezintă ultimul popas în viaţa zbuciumată a poetului.
Cu toate acestea, din afirmarea unui Dumnezeu viu şi personal, care a creat universul , Eminescu nu-şi clădeşte o concepţie despre lume conformă. Dimpotrivă, concepţia lui despre lume n-are filiaţie cu ideea Dumnezeului afirmat. În Scrisoarea I , după ce ne suie în mitul creării lumii, afirmând un Tată, care a scos-o din haos, ne coboară în această lume ca în vârtejul de praf ce joacă în imperiul unei raze sau ca într-un vălmăşag fără sens, bântuit de soarta oarbă. Lumea e o clipă suspendată, îndărătul şi înaintea căreia se întinde întunericul, sau noaptea pururea adâncă a veşniciei. Întrupările vieţii sunt fantome halucinante, proiectate în lumină de magia anonimă a nimicului:
Căci e vis al nefiinţei universal cel himeric.
Versul acesta contrastează violent cu ideea unui Tată, care a creat lumea. Acelaşi contrast îl găsim în Rugăciunea unui Dac, unde, după ce proslăveşte imnic pe Părintele creator al lumii şi mântuitor al omenirii, fiindcă el e moartea morţii şi învierea vieţii, îi cere:
Să simt că din suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n strângerea eternă dispar fără de urmă.
Această stingere eternă contrastează tot aşa de violent cu ideea unui Dumnezeu, care ucide moartea şi învie viaţa. În Împărat şi proletar, gândul obsedant nu e mai puţin categoric:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.
În fundul lumii, ca prin transparenţa unui vis fragil, poetul nu întrezăreşte decât neagra atotputernicie a nefiinţei, a morţii eterne, a întunericului haotic. Înaintea şi îndărătul ei o înfăşoară acelaşi neant, care dă existenţei pământeşti un gust amar şi fără leac de nimicnicie. Pesimist e şi Eclesiastul Vechiului Testament, care descoperă în toate formele vieţii deşertăciunea deşertăciunilor, dar el se salvează din deznădejde prin încrederea în Dumnezeu. Pesimist e în poeziile lui şi Sfântul Grigore de Nazianz; dar marele teolog al Sfintei Treimi se mântuie de răul acesta prin credinţa în făgăduielile divine de dincolo de moarte. Eminescu însă nu deschide nici o fereastră spre zarea de azur a unei existenţe viitoare. Lumea lui e o insulă iluzorie în oceanul negru al morţii, ce stă gata s-o înghită. Dacă Dumnezeu a zidit această lume, în zadar cauţi o legătură între El şi ea, în zadar vrei să lămureşti o destinaţie, pe care i-ar fi dat-o aşa cum i-o găseşti, rostită profund creştineşte, la Grigore Alexandrescu. Grigore Alexandrescu a avut tăria să înfrunte spiritual Voltaire şi să rămână în ordinea ireproşabilă a credinţei strămoşeşti. Eminescu s-a ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu, dar în ce priveşte esenţa lumii şi destinul ei, nu s-a putut sustrage influenţei lui Schopenhauer, demonicul apostol al pesimismului. Şi astfel, în cele mai fermecătoare versuri ale graiului românesc, el face figură de profet al morţii eterne. De altfel, poetul însuşi are grijă să pună capăt unei asemenea triste solii, când vesteşte în poezia Cu mâne zilele-ţi adaogi:
Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi,
Chiar moarte însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.
Nu ştim cu siguranţă cine e crăiasa dulcii dimineţi. E poate speranţa? E destul însă că în lumina ei renăscătoare moartea însăşi, care fusese mereu esenţa eternă a lumii, devine o simplă părere şi mai mult decât atât: un vistiernic de vieţi sau un fel de poartă prin care vieţile trec spre altă ordine de existenţă. Accentul cade acum pe o încredere optimistă tot aşa de puternică precum a fost dezolarea pesimistă. Cu o faţă înseninată, Eminescu declară de astă dată:

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

Nu e fără interes să ne oprim asupra încheierii acestei poezii, care cântă statornicia în ceea ce  e trecător, unitatea în ceea ce e fragmentar şi ordinea în ceea ce pare întâmplător. El sună astfel – ca o concluzie logică a unei meditaţii filosoficã:

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

Strofa constă din 2 părţi contrare, prima în care se afirmă desfăşurarea în goană a fenomenelor vieţii şi a doua în care se afirmă, dimpotrivă, fixitatea lor într-un centru superior, care e gândul etern. Ce poate fi acest gând etern? Sau ideea platonică, la care lucrurile din lume participă ca umbre ale ei sau ca proiecţii ale ei; sau înţelepciunea Dumnezeului creştin, care conţine în sine, anticipat,  arhetipurile tuturor făpturilor din lumea creată. Căci Dumnezeu cunoaşte lumea din sine, din preştiinţa sau înţelepciunea Lui, înainte de a o fi creat. În mod ideal, noi, creature trecătoare, existăm etern în Dumnezeu, ca gând divin, ca arhetip a ceea ce suntem real în lumea creată. Trecute sau viitoare în ordinea vremelniciei, lucrurile sunt mereu prezente în faţa lui Dumnezeu, căci Dumnezeu e “Veşnicul Acum”, eternitatea Lui necunoscând momente diferite ca timpul creat. Leit-motivul acestei poezii:

Având cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi,

mă determină să cred că interpretarea adevărată a gândului etern e cea creştină, adică gândul etern, în care sunt pururi prezente lucrurile din lume, e Dumnezeu. Căci numai în cazul acesta, adică în lumina concepţiei creştine, moartea însăşi îşi pierde eternitatea şi calitatea ce-I atribuia poetul, de esenţă a lumii, şi devine o părere şi o funcţiune de vistiernic al lui Dumnezeu, care strânge vieţile pentru altă ordine de existenţă. Între poeziile filozofice ale lui Eminescu, Cu mâne zilele-ţi adaogi are o tonalitate majoră şi respiră un aer de încredere:

Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi…

Văzută prin această prismă, lumea încetează să mai fie un vis al nefiinţei sau un joc fantasmagoric al soartei oarbe. Din moment ce arhetipul ei există în înţelepciunea lui Dumnezeu, legătura dintre ea şi El, dintre creatură şi Creator, care lipseşte cu desăvârşire din celelalte bucăţi pomenite ale poetului, devine o filiaţie a iubirii divine, iar universal capătă un sens întrucât e icoana materială a înţelepciunii dumnezeieşti. Bineînţeles, aceste idei care însoţesc de minune convingerile teiste ale lui Eminescu şi aruncă o punte de lumină peste oceanul negrei nefiinţe, pus tot pe el între Dumnezeu şi lume, nu se bucură în opera lui de proporţiile pe care le au contrarele lor. Pe când formulările lapidare ale celorlalte sunt subliniate în texte de însuşi poetul, acesta din urmă decurg mai mult cu ajutorul interpretării. Oricum ar fi însă, un lucru e limpede: nefiinţă sau moartea eternă admisă ca esenţă a lumii întunecă penibil ideea de Dumnezeu Creator, atât de superb şi repetat exprimată de poet; şi tot astfel, admiterea unui gând etern, care prezidează lumea şi în care lucrurile vremelnice îşi regăsesc fixitatea ideală, se ciocneşte violent cu afirmaţia că lumea e o victimă a soartei oarbe şi o iluzie a morţii. Între unele şi altele din aceste idei există adevărate prăpăstii, ce rămân de-a pururea căscate, în pofida oricărei admiraţii pentru „filosofia”.
Dacă poeziile lui Eminescu sunt în acelaşi timp şi documente sufleteşti – se poate crede altfel când e vorba de un om ca el, care şi-a migălit arta cu o seriozitate atât de adâncă? – atunci ele ne pot lămuri în bună măsură asupra transformărilor lăuntrice şi intime, care, la rândul lor, au pricinuit aceste spărturi profunde în unitatea concepţiei lui despre lucrurile supreme. Mă gândesc mai ales la poezia Melancolie deplânge în cuvinte sfâşietoare ca un prohod pierderea credinţei religioase. Poetul s-a înstrăinat de sine, de sufletul său de altă dată. Dacă odinioară acest suflet strălucea, zugrăvit de frumuseţile credinţei, ca un altar luminat de flacăra liturghiei, acum arată ca o biserică în ruine, cu uşile şi ferestrele sparte, prin care ţiuie vântul înrâuririlor din afară; în care, drept preot, greierul tomnatic vrăjeşte ideile negre ale vestejirii, iar cariul, drept dascăl, roade-n inimă cu deznădejdea morţii.

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici,

constată Eminescu, pătruns de tragicul regret, al celui care a pierdut-o, văzând acum feeria ei stinsă, pentru a rămâne în urmă ruină şi pustiu de moarte. Un lucru scump îl preţuim cu atât mai mult cu cât l-am pierdut; de aceea această poezie are inflexiuni grele, de bocet. Sufletul despodobit acum nu se mai recunoaşte în cel care a fost. Parc-am murit de mult, apasă poetul pe ultimele cuvinte, reliefând astfel distanţa dureroasă a înstrăinării.
Melancolie e un document care impune, al sincerităţii marelui poet, ce ne dezvăluie una din cele mai intime cute ale sufletului, drama pierderii credinţei. Spunem dramă şi nu tragedie, fiindcă, totuşi, nu e vorba de o pierdere ireparabilă. În această privinţă însuşi Eminescu ne previne. Precum din pictura de altădată a bisericii ruinate.

Abia conture triste şi umbre au rămas,

tot aşa din credinţa pierdută a mai rămas în suflet ceva, pe care poetul îl determină prin repetarea aceluiaşi vers. S-a uscat tulpina înflorită a credinţei, dar a rămas în afunzimile sufletului rădăcina ei. Sentimentul religios, după convingerea noastră, e o putere instinctivă a sufletului omenesc. Sunt gânditori creştini care afirmă, ca Toma de Aquino, că putere credinţei ar fi dobândită, şi sunt alţii, ca Ioan Damaschin, care o socotesc înnăscută. Dintre marii mistici nu cunosc niciunul, care să fie de părerea lui Toma de Aquino. Dimpotrivă, psihologia mistică se întemeiază pe instinctul religios, considerat ca partea cea mai adâncă şi mai ascunsă a sufletului omenesc. După un principiu fundamental al antropologiei creştine, omul e chipul lui Dumnezeu, şi când afirmăm acest principiu, includem totodată o afinitate nativă a omului faţă de Dumnezeu. Şi dracii cred şi se cutremură, spune cartea sfântă, confirmând încă o dată adevărul ineităţii credinţei. De aceea, Dostoievski, preocupat ca niciun alt scriitor de problemele spirituale, socoteşte că nu există atei în mod absolut. Ceea ce numim ateism e o răsturnare în sens invers a raporturilor credinţei. Ateismul e o revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar această revoltă n-ar exista fără obiectul ei. Negarea lui Dumnezeu e un act de voinţă demonizată, un act de suprafaţă sufletească iar nu de adâncime instinctuală. Îl tăgăduiesc fiindcă nu vreau să-L afirm sau să-l recunosc. Ateii au astfel psihologia demonică a dracilor, care ştiu că Dumnezeu există, dar nu vor să-I recunoască supremaţia. Despre Eminescu însă nu putem vorbi în acest fel. Ne opreşte însăşi mărturisirea lui că din credinţa pierdută i-au mai rămas conture şi umbre. E vorba, poate, de frângerea elanului ei, iar nu de uscarea rădăcinii ei instinctuale. Însăşi melancolia în care el învăluie această dramă spirituală, însuşi regretul dureros cu care ne vorbeşte despre această pierdere ne arată că el nu deplânge moartea credinţei, ci închircirea ei.
Forma cea mai acută a necredinţei e revolta negativă în faţa lui Dumnezeu. Este Eminescu un asemenea revoltat? Nu, ci dimpotrivă. Paginile lui de inspiraţie cosmogonică vorbesc totdeauna, fie în sens mitologic, fie în sens creştin, de fiinţa divină anterioară lumii create. Aceasta chiar acolo unde imediat atribuie lumii esenţa morţii eterne sau a nefiinţei. Ceea ce dovedeşte că rădăcina credinţei, că acel „chip” al lui Dumnezeu în omul care e poetul continuă să fie viu. Cum însă între Creator şi creatură Eminescu nu vede continuitatea unui raport spiritual, teismul lui e mai degrabă un deism, doctrină care afirmă că Dumnezeu a creat lumea, dar a părăsit-o să se conducă după bunul ei plac. Unei asemenea doctrine credinţa nu-i lipseşte. Dar ceea ce îi lipseşte e speranţa şi dragostea.
S-ar putea vorbi la Eminescu de o credinţă fără speranţă, deşi poetul nu e categoric în această privinţă, fiindcă e contradictoriu. În prima tinereţe, când îşi simţea sufletul zugrăvit de frumuseţea credinţei şi scria poezia -  postumă – despre noaptea Învierii, el apoteoza speranţa ca pe o mângâiere dulce a tuturor muritorilor, în toate împrejurările vieţii. Ea îţi dă puteri să înfrunţi însăşi moartea:

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Înger şi demon, scrisă în aceeaşi vreme a primei tinereţi, conţine, într-o formă mai complicată, aceeaşi preocupare de problemele vieţii religioase. Într-un contrast acut sunt puse în faţa altarului credinţa şi speranţa Ei cu ateismul şi disperarea Lui. Credinţa şi speranţa Ei, înflăcărările în rugăciune, îi dau aripi fantastice ca de înger, pe când El e un demon atras în biserică numai de amorul pentru Ea. Transfigurarea îngerească a fetei adorate însă îl zguduie din adânc, îi încovoaie genunchii şi îi moaie buzele spre rugăciune. E convertirea unui ateu prin dragoste. A fost de ajuns evlavia iubitei ca să reînverzească în tânărul demonizat rădăcina credinţei. Dar El trebuie să moară. În agonia-i singuratică vede toată deşertăciunea vieţii lui de rebel demonic. În faţa morţii, fără credinţă şi fără speranţă, simţi că nimica nu eşti. Sublinierea e a lui Eminescu, care pune pe seama tânărului muribund această exclamaţie celebră:

A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe?

Se repetă şi de data aceasta aceeaşi mişcare sufletească de regret amar, pe care am cunoscut-o la pierderea credinţei. Cele două virtuţi ale vieţii creştine sunt glorificate de poet prin negativul lor. Numai cine pierde ştie cu adâncă durere ce-ar fi câştigat dacă n-ar fi pierdut.
Credinţa fără speranţă reapare în Rugăciunea unui Dac, unde poetul proslăveşte pe Dumnezeul creştin, dar îi cerşeşte moartea deznădăjduită a stingerii eterne, a dispariţiei fără de urmă. Şi mai departe, spre mâhnita noastră mirare, deznădejdea e practicată ca un principiu moral în Glossă, a cărei etică egocentrică e o înţelepciune uscată şi încremenită în gheaţa indiferenţei:

Nu spera şi nu ai teamă.

E drept că aici aceste virtuţi negative privesc numai raporturile insului cu oameni, nu şi raporturile lui cu ceea ce este dincolo de această lume. Dar oricum, poetul care, în prima tinereţe, a apoteozat speranţa nu numai ca o virtute teologică, dar şi ca o virtute civică, se dezminte la maturitate, propunând contrariul ei. Şi totuşi, sfatul dezolant dat în Glossă nu e ultimul cuvânt al lui Eminescu relativ la speranţă. El continuă s-o regrete şi să dorească dulcea ei mângâiere pe care a cântat-o în primăvara vieţii.
E cu totul caracteristic pentru faţa spirituală a personalităţii lui Eminescu acest regret, expresie a unui gol spiritual, dureros trăit, regret însoţit de respectul lucrurilor sfinte oricând vine prilejul. Cuvântul sfânt îl atribuie nu numai lucrurilor cel ce-l poartă prin natura lor sau prin calitatea lor morală, dar şi celor care ies din sfera acestei valori, cum e teiul, care-i sfânt, cum e marea, care e sfântă. S-ar putea vorbii chiar de o evlavie eminesciană pentru anumite lucruri profane ce stârnesc admiraţia poetului, dar aceasta e o chestiune oarecum periferică preocupării noastre de acum. Acest regret după virtuţile supreme ale creştinismului ne comunică o infinită simpatie pentru drama spirituală intimă a acestui geniu. Din ce pricină le-a pierdut nu ne spune; căci ale vieţii valuri şi al furtunii pas, pe care le dă în Melancolie, sunt lămuriri prea nebuloase. Influenţa filosofiei devastatoare a lui Schopenhauer poate fi o explicaţie, dar Eminescu e un spirit prea complex ca ea să fie unica determinantă. Schopenhauer l-a determinat să vadă negru în fundul lumii, dar nu l-a putut împiedica să zboare cu Luceafărul până în creştetul de lumină divină al cerului. Ar fi foarte interesant să cunoaştem toate cauzele pierderilor spirituale ale lui Eminescu, dar mai interesant mi se pare să accentuăm că regretul după un lucru e tot una cu dorinţa de a-l avea. Cine tânjeşte după credinţa şi după speranţa pierdută e în situaţia de a spune ca în Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Şi aceasta mi se pare că e starea spirituală a lui Eminescu.
E curios că pe un geniu ca el nu-l preocupă Iisus Hristos, dar e semnificativ că-l preocupă adesea Maica Domnului. Mântuitorul în chip de răstignit îi serveşte o dată ca termen de comparaţie în poezia Răsari să dai lumină, unde e vorba de o Golgotă a dragostei erotice:

Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci,
Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi
Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,
Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist…

Să recunoaştem că această comparaţie nu e chiar la locul ei. Durerea unui amor neîmpărtăşit n-are nimic a face cu sacrificiul de pe cruce. Pentru un geniu avem pretenţia de a se apropia altfel de Fiul lui Dumnezeu. În schimb, Maica Domnului se bucură de o sfântă adorare din partea poetului. Ei i se mărturiseşte cu ardoare, Ei i se roagă. Eminescu nu e numai cântăreţul morţii eterne, dar şi al eternului feminin. Înclinarea lui de a idealiza femeia, ridicând-o mai presus de îngeri – femeia e pentru el prototipul îngerilor – are ceva din amorul cavaleresc medieval. E cunoscut procesul de sublimare al poeziei trubadurilor, proces de idealizare treptată a femeii adorate până la ridicarea ei în slava cerului, în eternul feminin investit cu prestigiu sacru. De la femeia adorată la adorarea Maicii Domnului e un proces de purificare şi de transfigurare a eternului feminin. Această transfigurare îşi serbează triumful în poezia unui Jacopone da Todi şi în proza imnică a lui Heinrich Seuse, amândoi adorator curaţi ai Sfintei Fecioare. În Venere şi madonă, Eminescu  descrie acest proces pe seama lui Rafael, atribuind marelui pictor transfigurarea Venerei, ca ideal de frumuseţe feminină, în Madona Dumnezeie. Cel care a scris versul:

Femeie între stele şi stea între femei,

a putut să urce fără greutate culmile idealizării, de la adorarea femininului pământesc la eternul feminin adunat în Sfânta fecioară. Afară de aceasta cultul Maicii Domnului e o largă şi adâncă tradiţie a evlaviei româneşti. Maica Dumnezeului înomenit e, prin aceasta, Maica omenirii îndurerate. Dragostea ei maternă, veşnic înlăcrimată de soarta omului, e întru totul prielnică rugăciunilor ce i se ridică sub privirea ei înstelată de plâns îşi deschide Eminescu inima sfâşiată de drama lui spirituală. Sonetul, pe care i-l închină, e o rugăciune dogorâtă de setea virtuţilor pierdute:

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta, de milă caldă plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Un om de geniu îngenunchează în faţa Sfintei Fecioare. Smerenia, condiţie iniţială a rugăciunii, îl face să-şi vadă întreaga măreţie ca pe o adâncă nimicnicie. Oricine ai fi, în faţa cerului şi a veşniciei, simţi că nimica nu eşti cum a zis el altă dată. Această smerenie e şi mai intensificată de conştiinţa dureroasă a păcatului: adânc noian de vină. Sentimentul nimicniciei şi al păcatului pune o distanţă morală, cutremurătoare între el şi neprihana cerească a Sfintei Fecioare. Nevoia rugăciunii e deci cu atât mai fierbinte. El o cutează, fiindcă ştie că deasupra veghează privirea ei plină de lacrimi îndurătoare. Ce imploră poetul de la Maica Domnului? Reînvierea credinţei şi a speranţei cufundate în adâncul noian de vină! Adică sufletul din tinereţe, zugrăvit de splendorile evlaviei, pe care îl regretă şi îl deplânge în Melancolie. Rugăciunea din acest sonet apare ca o concluzie spirituală a ruinei, pe care a mărturisit-o în cealaltă poezie. În ordinea iertării creştine, umilinţa şi căinţa acestei rugăciuni răscumpără toate greşelile de concepţie semnalate până acum – ca să nu mai vorbim de întăritoarea pildă ce se desface din îngenuncherea unui geniu în faţa mile cereşti.
Este Eminescu un necredincios? Dacă zig-zag-urile sale filosofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să-i fie credincios nu poate fi un necredincios. Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi un necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.

Nichifor CRAINIC

Download this episode (3 min)

Live

Download this episode (4 min)

Live

Download this episode (7 min)

Live

Download this episode (11 min)

Live

Download this episode (8 min)

Live

Podcastul aduce în prim-plan: Mihai Eminescu, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, Ed. Cartea Moldovenească, 1990, p. 505-506.

Download this episode (4 min)

Live

Download this episode (4 min)

Live

Download this episode (3 min)

Live

Download this episode (3 min)

Live

Download this episode (3 min)

Live

Download this episode (10 min)

Live