O fostă colegă de liceu, îmi semnalează, tocmai de la Toronto(!), două articole excepţionale scrise şi publicate de Mircea Cărtărescu în “Evenimentul Zilei” la un interval de aproape trei luni unul de altul.

Cred că ele trebuie citite cu atenţie – cu mintea şi cu inima – de către orice om inteligent.

Judecaţi!

________________________________________________________

“Confesiunile unui învins“

Mircea Cărtărescu
Vineri, 07 August 2009

________________________________________________________

EDITORIAL EVENIMENT. „Din partea mea, să câştige alegerile cine-o vrea. Sper că veţi fi fericiţi cu Crin Antonescu sau cu Oprescu. Sau, mai ştii păcatul, cu Geoană”.

«Sentimentul meu că Traian Băsescu ar trebui să se retragă din cursa prezidenţială, cum am spus-o înainte ca el să îşi exprime ezitările, devine tot mai limpede pe zi ce trece. Cum devine tot mai limpede pentru mine că nu doar Băsescu, nici doar susţinătorii lui, nici (vai!) eu însumi nu am fost învinşi de „fostele structuri”, cum spusese cândva alt preşedinte plin de intenţii bune, ci naţiunea română în întregul ei. Ne-au învins şi de data asta, s-au căţărat peste noi şi de data asta, şi nu mai e nimic de spus. Războiul este pierdut şi nu mai e nimic de spus.

Pentru mine personal, faptul că l-am susţinut pe Traian Băsescu, că am crezut în el, că în ciuda defectelor lui omeneşti nu l-am lăsat baltă, deşi am scris mereu critic când am crezut că e cazul, s-a transformat într-o usturătoare înfrângere. Am devenit, alături de Liiceanu, Vladimir Tismăneanu sau Patapievici, un pupincurist al lui Băsescu, pe când Geoană, Voiculescu, Vadim, Tăriceanu, Nistorescu, Patriciu, Roşca Stănescu şi legiuni întregi de alţi patrioţi din politică şi din cultură sunt campioni ai democraţiei. Ei au văzut limpede ameninţarea dictaturii, pe când noi ne-am dat de partea ei. Noi suntem cei orbi (sau poate cei îmbogăţiţi de Băsescu, sau poate cei fascinaţi de puterea absolută), pe când ei, cu ochii lor albaştri aţintiţi în zare, au văzut limpede în viitor. Acum mi-e clar că am fost un imbecil în ultimii ani. Mi-e limpede că între Voiculescu şi Liiceanu ar fi trebuit să aleg tabăra primului. Ştiu acum că Vladimir Tismăneanu m-a târât în grupul intelectualilor puţini, când locul meu ar fi trebuit să fie lângă cei care apără miliardele lui Patriciu. I-am crezut pe Sever Voinescu şi pe Mihăieş, m-am lăsat orbit de calda prietenie pe care le-o port şi mi-am rătăcit drumul care trebuia să mă ducă lângă Vadim.

Să vă mai spun ce am avut de câştigat din situarea mea politică din ultimii ani? Mai întâi, mi-am pierdut prietenii cei clarvăzători, cei care-au mers în direcţia cea bună, a lui Patriciu şi Tăriceanu. Am ajuns subiect de bârfe şi compătimire. Jurnale culturale corect poziţionate politic, din tabăra iliesciană şi patriciană deopotrivă, au purtat campanii împotriva mea. Peste noapte, am ajuns un scriitor prost, o dezamăgire. Resentimente care-n trecut erau pur literare s-au politizat şi-au căpătat siguranţa de sine a ideologiei. Am fost împins afară din lumea literară cu o brutalitate la care-au pus umărul atât vechi adversari, cât şi oameni pe care i-am iubit şi i-am ajutat. Mi s-au negat talentul, buna-credinţă, inteligenţa, aderenţa la valorile democratice. Mi s-a indus o silă nemărginită faţă de umanitatea noastră dâmboviţeană şi o dorinţă fără limite de a o părăsi pentru totdeauna, ca să nu mai ştiu de ea, nici ea de mine.

Iată câştigul de pe urma lichelismului meu politic. Am pierdut partida, sunt primul care o recunoaşte. Dar n-am pierdut-o numai eu. Aţi pierdut-o până şi voi, anti-băsescienii, am pierdut-o absolut toţi. Căci nu Băsescu, obsesia noastră şi-a voastră, este problema. Băsescu a fost preşedinte câţiva ani, în care a-ncercat, după părerea mea, să fie un bun preşedinte. Numai că România nu poate avea un preşedinte bun, nu l-a putut avea timp de douăzeci de ani de aşa-zisă democraţie (de fapt, de putere securistă nelimitată). Iliescu a fost parte din sistem, Constantinescu a fost înfrânt de sistem, Băsescu a fost un om ieşit din sistem şi întors împotriva lui, ceea ce l-a distrus. Când m-a decorat la Cotroceni, i-am spus: „Cred că nu v-aţi ratat încă şansa de a deveni un bun preşedinte al României”. În clipa asta cred că şansele lui sunt ratate şi că, alături de Constantinescu, Băsescu îşi poate declara şi el înfrângerea. Căci în acest moment, în România, nu se poate lupta contra sistemului: trebuie să faci parte din el sau eşti anihilat.

Dacă Băsescu ar candida pentru al doilea mandat şi ar câştiga alegerile, mizeria politică de trei ani încoace ar continua neschimbată. Alte încercări de a-l da jos, alte coalizări, alte compromisuri stupefiante. Ca preşedinte, el n-ar mai putea face niciun pas înainte faţă de câţi a făcut până azi, dimpotrivă. Ca om politic şi ca om pur şi simplu, el ar avea mult de câştigat, însă dacă n-ar mai candida, dacă s-ar retrage din luptă. Ar dovedi că nu este şi n-a fost niciodată un tiran, că nu se agaţă de putere, şi-ar dovedi sinceritatea în faţa celor care, prin plebiscit, l-au salvat de coaliţia Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu, care a-ncercat să-l debarce fără cel mai mic motiv. Este recomandarea pe care, dacă aş vorbi cu el vreodată, i-aş face-o.

În rest, din partea mea să câştige alegerile cine-o vrea. Sper că veţi fi fericiţi cu Crin Antonescu sau cu Oprescu. Sau, mai ştii păcatul, cu Geoană. Eu n-am să fac decât să mă vâr în vreo grotă ca să-mi ling rănile în tihnă. Rămâneţi voi, clarvăzătorii, pe baricade. Vă doresc tot succesul pe care-l meritaţi.»

*           *

*

________________________________________________________

SENATUL EVZ: “Mai grav decât o crimă, o greşeală“

Mircea Cărtărescu
Vineri, 27 Noiembrie 2009

________________________________________________________

Mircea Cărtărescu: „Dacă nicio minune nu se întâmplă până pe 6 decembrie, liberalii ni-l vor face cadou pe Geoană la Cotroceni, dând astfel iarăşi România pe mâna PSD-ului. Acest lucru, vorba lui Talleyrand, «e mai grav decât o crimă, e o greşeală»”.

«Dacă privim repartiţia voturilor pe harta României, observăm imediat că Mircea Geoană a fost votat predominant în zonele defavorizate ale ţării, fieful dintotdeauna al PSD-ului: Moldova şi Oltenia.

Traian Băsescu a beneficiat de voturile Ardealului, ale Banatului şi ale bucureştenilor, zone mai bogate şi mai avansate ca mentalitate politică.

În privinţa vârstei, statisticile arată că Geoană a fost votat preponderent de oamenii vârstnici, pe când Băsescu de cei tineri. Ca nivel de studii, votanţii lui Băsescu sunt, iarăşi, superiori, statistic, celor ai lui Geoană.

În concluzie, candidatul PSD a fost votat, iarăşi, de către o Românie retrogradă şi nostalgică după comunism, cum s-a întâmplat de douăzeci de ani încoace, pe când Băsescu a fost favoritul României democratice, aceeaşi care l-a votat altădată şi pe Emil Constantinescu.

Complicaţia, în cazul alegerilor de acum, constă în faptul că o parte din România democratică, şi anume felia PNL, din motive conjuncturale, se va despărţi, în turul al doilea, de restul forţelor de dreapta şi va trece de partea stângă a eşichierului politic.

Paradoxal, în turul al doilea alegătorii liberali vor vota împotriva propriei doctrine şi împotriva intereselor României democratice. Oameni inteligenţi şi instruiţi vor alege, în mod sinucigaş, să voteze, alături de cele mai reacţionare forţe ale societăţii, în favoarea trecutului şi a legatarilor săi, pesediştii.

Motivul acestei degenerări a unuia dintre motoarele principale ale progresului în România, am numit Partidul Naţional Liberal, constă în confiscarea sa, într-un anumit moment, de către interesele economice ale unor grupuri securisto-nomenclaturiste pentru care doctrinele politice nu înseamnă absolut nimic.

Aceleaşi grupuri funcţionează şi în cadrul PSD, ceea ce explică sprijinul PSD pentru guvernul Tăriceanu, precum şi actuala alianţă PSD-PNL. Dedesubtul acestei alianţe politice se află un pact de tip mafiotic pentru împărţirea resurselor economice şi energetice ale ţării.

Dacă acest pact va funcţiona în viitor, sub prezumtiva preşedinţie a lui Mircea Geoană, vom asista la escalada corupţiei şi la reorientarea politicii externe a României dinspre vest către est.

Odată cu căderea preşedintelui actual, Traian Băsescu, nu va mai exista nicio forţă în politica românească în stare să se opună mafiei economico-politico- mediatice. Ne vom întoarce, prin urmare, la premisele guvernării Năstase, dezamorsate acum cinci ani de Băsescu şi de alianţa D.A.

În toată această ecuaţie, rolul tragic le revine alegătorilor liberali cinstiţi, care n-au visat niciodată că vor ajunge în situaţia să voteze cu Mircea Geoană şi cu PSD-ul. Situaţia actuală a fost comparată cu cea de la faimoasele alegeri în care variantele au fost Iliescu – Vadim Tudor.

Dar situaţiile nu sunt comparabile decât, cel mult, din punct de vedere moral. De data aceasta, dilema Geoană – Băsescu, pentru simpatizanţii PNL, de păşeşte sfera morală şi atinge miezul doctrinar al partidului. Adică este, în mod deplin, o dilemă politică. Un votant PNL responsabil nu are dreptul să voteze împotriva doctrinei politice a propriului partid, deşi conducerea partidului îi acordă dispensă.

Nu are dreptul politic şi moral să voteze ca preşe dinte un om care, în mod explicit, are vederi opuse, punct cu punct, în toate chestiunile de interes naţional. Nu poate legitima o viitoare alianţă care conferă PNL rolul de remorcă a unui partid monolit advers, de o forţă cu mult superioară.

Argumentele pentru care, totuşi, mulţi alegători liberali îşi vor călca pe conştiinţă şi vor vota cu Geoană în turul al doilea sunt de două feluri. Ambele au fost furnizate din plin de formidabilul aparat de propagandă al alianţei anti-Băsescu.

Primul este de tipul: întâi să scăpăm de tiranul Băsescu şi apoi mai vedem. În acest caz, ura indusă de demonizarea preşedintelui de către presă surclasează raţiunea, inclusiv raţiunile politice. Prezentarea lui Băsescu ca tiran în mare parte din presa românească este de fapt un paradox: niciodată, nicăieri în lume, un tiran n-a fost prezentat ca tiran în majoritatea presei propriei ţări.

Al doilea argument liniştitor pentru conştiinţele liberale este de tipul: de fapt, votând cu Geoană (răul cel mai mic), votez cu Johannis, propus de el pentru postul de prim-ministru. Este iluzia cea mare, care va fi urmată de trezirea cea mai amară. Johannis, un om curat, nu va rezista între crocodili.

Politica românească nu e azi un loc pentru oameni ca el. Johannis va fi folosit şi aruncat în cel mai scurt timp de către adevăraţii stăpâni: Patriciu, Hrebenciuc şi toţi ceilalţi.

Dacă nicio minune nu se întâmplă până pe 6 decembrie, liberalii ni-l vor face cadou pe Geoană la Cotroceni, dând astfel iarăşi România pe mâna PSD-ului. Acest lucru, vorba lui Talleyrand, „e mai grav decât o crimă, e o greşeală.” Care nu li se va uita prea curând.»

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Mircea Cărtărescu – Când ai nevoie de dragoste

“Iubim femeile pentru ca au sani rotunzi, cu gurguie care se ridica prin bluza cand le e frig, pentru ca au fundul mare si grasut, pentru ca au fete cu trasaturi dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti decenti si limbi de care nu ti-e sila. Pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara. Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perversitate, ci ca sa-ti arate ca te iubesc. Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta. Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno. Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli complicate si de neinteles. Pentru ca iti deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat. Pentru ca au obsesia pentru subtirime-a lui Giacometti. Pentru ca se trag din fetite. Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare. Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le intereseze cine castiga. Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin fata lor. Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti. Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti. Pentru ca-ti spun „te iubesc” exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie. Pentru ca nu se masturbeaza. Pentru ca au din cand in cand mici suferinte: o durere reumatica, o constipatie, o batatura, si-atunci iti dai seama deodata ca femeile sunt oameni, oameni ca si tine. Pentru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina. Pentru ca sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pentru ca le innebuneste „Angie” al Rolling-ilor. Pentru ca le termina Cohen. Pentru ca poarta un razboi total si inexplicabil contra gandacilor de bucatarie. Pentru ca pana si cea mai dura bussiness woman poarta chiloti cu induiosatoare floricele si dantelute. Pentru ca e asa de ciudat sa-ntinzi la uscat, pe balcon, chilotii femeii tale, niste lucrusoare umede, negre, rosii si albe, parte satinate, parte aspre, mirandu-te ce mici suprafete au de acoperit. Pentru ca in filme nu fac dus niciodata inainte de-a face dragoste, dar numai in filme. Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat. Pentru ca iau viata in serios, pentru ca par sa creada cu adevarat in realitate. Pentru ca le intereseaza cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat intre vedetele de televiziune. Pentru ca tin minte numele actritelor si actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru ca daca nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvolta intotdeauna intr-o femeie. Pentru ca nu se gandesc cum sa i-o traga tipului dragut pe care-l vad in troleibuz. Pentru ca beau porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru ca nu-si pun mana pe fund decat in reclame. Pentru ca nu le excita ideea de viol decat in mintea barbatilor. Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, futese, calde, dragalase, pentru ca au de fiecare data orgasm. Pentru ca daca n-au orgasm nu il mimeaza. Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale. Pentru ca sunt femei, pentru ca nu sunt barbati, nici altceva. Pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne-intoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor.”

 
când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

înţelege-mă iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.
 
dar nu sper nimic. nu primeşti dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

P.S:So what did you say about “after tonight”?Pentru ca am nevoie….

Sa lasam balta scoala
de Mircea Cartarescu

“Ma intrebam intr-un articol de acum cativa ani ce rost mai are sa predai limba si literatura romana in scoli. Cum pomul se cunoaste dupa roade, spuneam, e limpede ca toate vrajelile noastre cu “Miorita” si Eminescu, si Sadoveanu, propozitiile subiective, predicative sau incidentale sunt timp pierdut de pomana. Mai bine-am lasa-o balta cu materia asta, si cu scoala in general. Mai bine s-ar face adolescentii ucenici, ca pe vremuri, decat sa mai piarda vremea prin scoli.

La ce-a folosit educatia natiei asteia, cand vedem ca jumatate de milion de oameni care-au citit “Luceafarul” si, unii, chiar “Joc secund” au putut pierde ore-n sir uitandu-se la nasterea in direct a Monicai Columbeanu, de parca ea urma sa-l nasca pe insusi Mantuitorul, Doamne iarta-ma, si prin asta spargand toate recordurile de audienta? La ce foloseste audienta, daca ea se face pe socoteala unor insi ca Becali sau ca Columbenii (cacofonia e aici nu doar intentionata, ci de-a dreptul inevitabila)? Nu la tampirea unui popor intreg? Nu la impunerea unor modele de oameni care ne tin la marginea lumii civilizate?

La ce folosesc orele de limba si literatura romana cand tinerii nu mai citesc nimic? Cand ideea de cultura, de stiinta, de arte a ajuns marginala si demodata, cand toti stiu numele celei mai jalnice “vedete” care-si fataie fundul la emisiunile de divertisment, dar n-a auzit nimeni de cel mai mare matematician, fizician, filozof sau poet roman de azi? Nu vi se pare o lume pe dos? O inversare a tot ce invatam in scoala? O schizofrenie ce opune educatia si realitatea? De ce mai invatam? De ce mai ducem mai departe, ca pe o limba rituala moarta, numele lui Eminescu, Caragiale, Creanga, Rebreanu? Ca sa ajungem sa ne uitam masiv, un popor intreg, in fundul Monicai Columbeanu, care naste in direct?
I-am chinuit eu insumi pe elevi, timp de zece ani (ca sa nu mai vorbesc de lucrul cu studentii, inca saptesprezece) cu pronumele relative, cu acordurile, cu virgulele, cu regulile ortografice. Acum ma-ntreb de ce. Lumea vorbeste tot cum a invatat ea, ala-n dala. Si ce sa te mai miri, cand primul-ministru insusi, intr-un bilet adresat presedintelui, ii scrie de parc-ar fi repetentul clasei, intr-o limba romaneasca imposibila: “Daca ai ocazia sa vorbesti la Parchet despre subiect?”. Ce-nseamna fraza asta? Nimic, e un nonsens. Nu se poate scoate nimic, nici pro-Basescu, nici pro-Tariceanu de-aici. E doar o exprimare cu picioarele a celui care, dincolo de pacatul ca e omul lui Patriciu pana-n varful unghiilor,ne mai si chinuie urechile, de ani de zile, cu exprimari de tipul: “Omul care l-am vazut”… Discursul sau din noaptea de Anul Nou a fost o balmajeala de cuvinte fara nic un fel de continut real. Crezusem ca Nastase e marele maestru in arta de a nu spune nimic in cat mai multe cuvinte. Uite ca Tariceanu pare sa-l intreaca.
Veti spune: treaba unui prim-ministru nu e sa respecte ortografia,ci sa-si vada de ministerele lui. Uite, Vanghelie, cat e el de simplut, face treaba la primarie. Uite, cei 300 din topul “Capitalului” nu s-au omorat nici ei cu scoala, si ce bine-au ajuns, pe cand belferimea si doctorimea, cu toate diplomele lor, dau din colt in colt. Eu cred insa ca un analfabet (la propriu, sau doar politic, cultural, stiintific etc.) nu poate face nicaieri treaba.
Ca un popor de “simpluti” smecheri, care stiu sa-nvarta o suveica a bancilor si sa cumpere echipe de fotbal, fara habar de ce-nseamna o comunitate, binele public, valorile reale, nu face decat sa-si fure caciula la nesfarsit.

Sa-nchidem naibii portile scolii si sa deschidem in loc scoala
smecheriei, a ticalosiei si-a tembelismului national. Ar fi mai
adecvata realitatii.”

Din pacate Cartarescu are dreptate.

când ai nevoie de dragoste nu ti se da dragoste.
când trebuie sa iubesti nu esti iubit.
când esti singur nu poti sa scapi de singuratate.
când esti nefericit nu are sens sa o spui.

când vrei sa strângi în brate nu ai pe cine.
când vrei sa dai un telefon sunt toti plecati.
când esti la pamânt cine se intereseaza de tine?
cui îi pasa? cui o sa-i pese vreodata? (Mircea Cărtărescu – Când ai nevoie de dragoste)

cineva…

intr-o zi…

cândva…

este…

undeva…

chiar daca e noapte…

chiar daca e muzica prea tare…

chiar daca imaginile sunt apă dulce…

si versurile curg ca focul….

strat după strat….

mă aştern pe strada….

ta…

…….şi te vei linişti…
în final vei fi fericit

poate îţi vei dori să fii şi tu nebun
ca mine
sau ca tine
ca nebunul de acum din tine
care dă să iasă din lăcaşul închinat lui de la începutul timpului tau

oricum,
fericirea e ACOLO
uite-o!
atige-o!
fericirea s-a îndragostit de tine!
n-o dezamăgi
chiar dacă n-o iubeşti-
strânge-o în braţe şi alint-o
te va iubi şi mai mult după…

Mi-am pus increderea in niste file de poveste. In cartile pe care le-am citit. In Lolita lui Nabokov. In pamanteanul iubit al lui Preda. In nunta din cer a lui Eliade. In invitatia la vals a lui Drumes. In peronul lui Paler. In raul Piedra a lui Coelho. In geisha lui Golden. In sanctuarul lui Faulkner. In Otilia lui Calinescu. In Michelangelo lui Hall. In torentul lui Desmarest. In interviul lui Borges. In versurile lui Minulescu. In femeile lui Cartarescu. In patul lui Petrescu. In jocul lui Mitru. In disperarea lui Cioran. In opiumul lui Cocteau. In intelepciunea lui Noica. In scrisorile lui Vargas Llosa. In imaginea din oglinda a lui Brown. In istoria lui Balzac.In Notre-Dame-ul lui Hugo. Si am ratacit mai mult printre unii din ei. Am stat de vorba cu omul norocos, dar si cu imaginea dintr-o oglinda sparta a lui Paler. Am ascultat alchimistul, prostituata Maria, vrajitoarea Atena si femeia Veronika a lui Coelho. M-am jucat cu pixelii si cu jurnalele lui Cartarescu si i-am cunoscut adolescenta. Am mai analizat adevarul minciunilor lui Vargas Llosa. Mi-am amestecat tristetea cu ispitele lui Cioran, dar si nostalgiile cu versurile si nuvelele lui Borges. M-am ascuns in spatele unor scrisori de dragoste scrise de Drumes. Am adormit in ultima noapte de dragoste si m-am trezit in intaia noapte de razboi, printr-un act venetian al lui Petrescu. Dar, in ciuda a tot, nu am tradat. M-am indragostit de un om, nu de o poveste.

Iata ca revin pe blog dupa o pauza lunga si binevenita. Am vrut sa revin cu mai multe ocazii, insa de fiecare data mi se parea ori ca s-au intamplat prea multe lucruri si nu le pot sintetiza pe toate intr-un singur post, ori ca se intampla incontinuu acelasi lucru si nu mai are rost sa scriu despre el. Am incercat de mai multe ori sa ma motivez cu elucubratiile unor autori pe care i-am comentat adesea, insa nu prea mai rezist psihic pana la capatul acestor articole, intr-atat mi se par de absurde si nocive.

Patapievici, pe care nu il mai citisem de o luna, dintr-un soi de donquijotism exasperant, continua rafuiala dumisale cu presa, fiind mai nou si primul psihiatru al natiei, dupa modelul Basescu – primul virusolog national. Astfel aflu cu stupoare ca, in conformitate cu diagnosticul patapixician,  sunt o depresiva paranoica, curat-murdar, si una si cealalta, simultan. Lasand la o parte faptul ca, dupa demni de spanzurat, Patapievici ne face si bolnavi mintal, constant amuzata ca megalomania si mania persecutiei (ambele fiind fatete ale paranoiei) nu ii sunt de loc straine domnului Patapievici. Bine ascuns sub umbrela ocrotitoare a identificarii cu audienta, acesta imagineaza o distopie mai sinistra decat ar fi putut gandi insusi Orwell, in care o mana de realizatori tv dreseaza si subjuga un popor intreg, reducandu-l intelectual la un nivel subuman, si inducandu-i, conform expertizei psihiatrice patapixiciene,  o depresie agresiva.  Filozoful-doctor nu ezita sa profite de actualitatea gripei porcine si ne dumireste cum sistemul nostru imunitar este compromis de acest virus propagat de o mana de realizatori tv nerusinati, virus care ne umple de ura si ne face sa ne dorim  moartea. Lasand la o parte monumentala absurditate a textului,  macabra viziune filozofico-polititica a editorialistului, despre un final in care ne sinucidem sau ne omoram intre noi covarsiti de ura si de virusul televiziunilor, reuseste sa depaseasca in incrancenare chiar si perspectivele funeste intrezarite de amicul Cartarescu. Cand eram mica, Vadim Tudor ameninta ca, atunci cand va ajunge presedinte, va spanzura toti tradatorii patriei de turla Bisericii Negre. Aceasta imagine mi-a ramas tocmai din cauza violentei si smintelii ei. Cred ca Patapievici a reusit sa-l depaseasca pe Vadim atat in violenta, cat si in sminteala.

Fire dubitativa, Cartarescu nu se dezice, iar in editorialul de saptamana aceasta il gasim contrariat de problemele curente ale tarii. Prins intre un Basescu pe care l-a iubit si un Parlament pe care nu il poate respinge, scriitorul indreapta, ca de obicei, dilema catre neant, intrebandu-se retoric unde o fi iesirea din criza? Distantandu-se din ce in ce mai ferm de colegii sai de la Humanitas,  Cartarescu e usor hazliu si adopta tabuul “intelectuali basescieni”, incercand sa se plaseze astfel cumva in afara cercului lor. Din pacate, apropierea sa de PNL e mult prea tarzie iar dansul, lipsit de credibilitate. Nu te poti sinucide sistematic timp de cativa ani buni, sperand ca apoi sa renasti precum pasarea Phoenix din propria cenusa. Iar noi nu suntem cu totii amnezici, unii dintre noi isi amintesc foarte bine.

De remarcat articolul Alinei Mungiu-Pippidi, De ce premiul Hertei Muller nu e si al nostru. Nici Eugen Ionescu nu e al nostru. Nici Brancusi nu e al nostru. Nici studentii aceia de la facultatile de top din Vest nu sunt ai nostri. Al nostru e un lucru la care noi am contribuit direct. A ne mandri cu suferintele cuiva pe teritorul Romaniei e cel putin absurd. Contributia la care ma refer trebuie sa fie pozitiva, altfel, nu-i asa, nu te poti mandri cu ea.

Iubim femeile pentru ca au sani rotunzi, cu gurguie
care se ridica prin bluza cand le e frig, pentru ca au
fundul mare si grasut, pentru ca au fete cu trasaturi
dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti
decenti si limbi de care nu ti-e sila. Pentru ca nu
miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe
buza superioara. Pentru ca le zambesc tuturor copiilor
mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada
drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu
raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac.
Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate
servitutile anatomiei lor delicate. Pentru ca in pat
sunt indraznete si inventive nu din perversitate, ci
ca sa-ti arate ca te iubesc. Pentru ca fac toate
treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se
laude cu asta si fara sa ceara recunostinta. Pentru ca
nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri
porno. Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe
care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli
complicate si de neinteles. Pentru ca iti deseneaza
si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui
artist inspirat. Pentru ca au obsesia pentru
subtirime-a lui Giacometti. Pentru ca se trag din
fetite. Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare.
Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le
intereseze cine castiga. Pentru ca sofeaza prudent in
masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le
admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin
fata lor. Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme
care te scoate din minti. Pentru ca au un fel de-a
gandi care te scoate din minti. Pentru ca-ti spun „te
iubesc” exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un
fel de compensa]ie. Pentru ca nu se masturbeaza.
Pentru ca au din cand in cand mici suferinte: o durere
reumatica, o constipatie, o batatura, si-atunci iti
dai seama deodata ca femeile sunt oameni, oameni ca si
tine. Pentru ca scriu fie extrem de delicat,
colectionand mici observatii si schitand subtile
nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu
cumva sa fie suspectate de literatura feminina. Pentru
ca sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu
trei sferturi din poezia si proza lumii. Pentru ca le
innebuneste „Angie” al Rolling-ilor. Pentru ca le
termina Cohen. Pentru ca poarta un razboi total si
inexplicabil contra gandacilor de bucatarie. Pentru ca
pana si cea mai dura bussiness woman poarta chiloti cu
induiosatoare floricele si dantelute. Pentru ca e asa
de ciudat sa-ntinzi la uscat, pe balcon, chilotii
femeii tale, niste lucrusoare umede, negre, rosii si
albe, parte satinate, parte aspre, mirandu-te ce mici
suprafete au de acoperit. Pentru ca in filme nu fac
dus niciodata inainte de-a face dragoste, dar numai in
filme. Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord
in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat.
Pentru ca iau viata in serios, pentru ca par sa creada
cu adevarat in realitate. Pentru ca le intereseaza cu
adevarat cine cu cine s-a mai cuplat intre vedetele de
televiziune. Pentru ca tin minte numele actritelor si
actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri.
Pentru ca daca nu e supus nici unei hormonizari
embrionul se dezvolta intotdeauna intr-o femeie.
Pentru ca nu se gandesc cum sa i-o traga tipului
dragut pe care-l vad in troleibuz. Pentru ca beau
porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla
Coke. Pentru ca nu-si pun mana pe fund decat in
reclame. Pentru ca nu le excita ideea de viol decat in
mintea barbatilor. Pentru ca sunt blonde, brune,
roscate, dulci, futese, calde, dragalase, pentru ca au
de fiecare data orgasm. Pentru ca daca n-au orgasm nu
il mimeaza. Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei
e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti
biscuiti si puneti ziua la cale. Pentru ca sunt femei,
pentru ca nu sunt barbati, nici altceva. Pentru ca din
ele-am iesit si-n ele ne-intoarcem, si mintea noastra
se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai
in jurul lor.

Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.

Tramvaiul patru cotea înzăpezit la Sf. Dumitru

şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina

demult, demult…

da, dragii moşului, erau…

erau steluţe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB

ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături

tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau… hai, toţi în cor:

erau steluţe în genele ei.

Eram student, era studentă

eram eminent, era iminentă

şi erau steluţe în genele ei.

Aerul era rece, tramvaiele reci

maxi-taxiurile abia înfiinţate

mergeau toate pe patru roate

şi erau steluţe în genele ei.

Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela

peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi…

Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor

aşa că nu mai ştiu ce spunea.

Ea ma ţinea de mână şi tramvaiul patru trecea

şi ningea şi erau… da… da, dragii moşului…

Eu eram copil, ea era o copilă

eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă

şi erau steluţe în genele ei.

Eu aveam viziuni, ea avea pandalii

restul e în “Poeme de-amor”, precum ştii

dar lăsaţi-o baltă, copii:

erau steluţe în genele ei.

CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-uţe

În ge…eeneee…leeeee… nele eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui să se încheie

Mircea Cartarescu – Stelute in genele ei

Mircea Cărtărescu
          “…săptămână de săptămână, imaginaţia bolnavă a politicienilor noştri mai născoceşte ceva neaşteptat, ca să-mpingă penibilul, jalnicul, abjectul încă şi mai departe. Nu e de râs, şi totuşi îţi vine să râzi isteric, ca atunci când un personaj din comediile mute ia şuturi în fund la nesfârşit.”

Citeste intreg articolul aici.

A downright inspiring day.  Last night I could not sleep until 2am (again) and thus slept until 9, instead of getting up at 8 as I had planned.  Actually, I stayed in bed until 10, trying to rest without going back to sleep and finishing Doctorow’s Billy Bathgate.  When I finally got up I was sluggish but the quick walk to the Staabi, with my breath rolling out in front of me, cleared my mind.  I had received some sort of fine from the library that I didn’t understand and was also unable to order a book the night before, so I was worried that my card had expired even though it says that it’s good until February.  I remembered that when I had gotten the card the woman told me to come back in October because of something having to do with my visa.  So I was anticipating much bureaucracy and fumbling German when I went to the Staabi counter.  Miraculously, everything worked out and I did not need to renew my card, though I did have to pay the 2 euro fine for not returning my book in time.  The ease with which this all happened made me a bit giddy and I bought some beautiful postcards made by the Staabi and practically skipped home.  I updated my blog and took a little too much time doing so and ended up not being able to go grocery shopping (something I am regretting a little at the moment).

At 2 I had class at the JFK Institute called ‘ The American Renaissance: Nature and Ideology in American Culture’.  I went just because ‘nature’ was in the title and we’re reading Thoreau and Emerson and I feel like a bad American for never having given much (or any) or my time to the transcendentalists.  But then, well, the professor, a German with almost perfect American accent, revealed that we’re not only looking at the transcendentalists, but the movements they inspired in later music, architecture, painting, and films.  We’re looking at Frank Lloyd Wright, John Cage, Thomas Cole, and a ton of other people whose names I recognized as important but couldn’t say why.  The professor was phenomenally excited about the work and he made me really excited as well.  And we might be watching Mr. Smith Goes to Washington and I want to do my presentation on it!  I pretty much died when I saw the film on the syllabus.  Is it bad that I’m more moved by James Stewart than Charles Ives?  Anyway, it was very neat to walk into a class and become excited about material I knew nothing about merely through the professor.

Then I hung out with a friendly Canadian (a joke, because Tam, Diana and I became friends with him in a matter of minutes) who just started in our program and convinced him that he had to stay for the ‘Beyond Postmodernism’ course at 6.  This course.  Well.  If you don’t know about Mircea Cartarescu, nothing on the useless internet is going to make you understand what this man is like.  On paper, he’s perhaps the most famous Romanian author (he’s friends with Herta Mueller, the Romanian-German writer who just won the Nobel Prize in Literature).  My friend Diana has read him in Romanian and she had been gushing about this course since it was first posted online.  But this is not a good description.  Though it might be unfair to compare one author’s personality to another author’s work, and thus couching him in another context, I have to say that listening to him was like being inside a Borges story;  he spoke as the Borges narrator does, with extreme precision and detail in context and place punctuated by profound moments of poetry.  I know this sounds over the top.  And I’m not just trying to be poetic myself by making this connection.  I was leaning forward the whole time he spoke, probably with my mouth half open.  I had this feeling of intense …momentousness?  He began by telling us that his english is not very good, which might be true in terms of knowledge of vocabulary or grammar.  But of course, language is not the sum of its parts, and he proved it.  The things he could say with a limited number of words was pretty spectacular.  He used parables, metaphors, and told us stories, all while basically just explaining what we were going to do in the course.  He quoted frequently, more postmodernist and modernist and philosophical people than I can name, making me have this rather childish desire that he show me his library and then read to me from it.  Really, there was something approaching the sacred going on in that cold (drafty) room. I was happy to see that Diana and David both had the same reaction to him (I’m not the only crazy/smitten one).  I eagerly look forward to next week’s class and though I love a good discussion, I actually wouldn’t mind if he just lectured to us for the whole semester.  He also has office hours, which means a one-on-one discussion–a thought so incredible that it’s completely terrifying. I hope I have the guts to sign up.

That was my day.  Class ends at 8, I’m home by 8:30 and I haven’t eaten anything but some toast this morning and a very small, sad salad at the mensa.  I think I have a carrot and a loaf of bread.  But feeling the way I do right now,  I could thrive on far less.

 Dezbaterea care animă societatea românească de la anunţarea acordării premiului Nobel pentru literatură scriitoarei Herta Müller este dacă aceasta este sau nu este o scriitoare româncă şi deci dacă putem considera acest premiu ca fiind şi al României.

Taberele s-au împărţit de îndată: unii spun că da, trebuie să ne bucurăm, este româncă, indiferent de nume, de originea ei şvăbească (a trăit mai bine de 30 de ani în România, a crescut, s-a format aici, ştie româneşte), alţii spun că nu, nu este româncă, dispreţuieşte românii, nu a scris în româneşte niciun rând, trăieşte de mulţi ani în Germania, are nume nemţesc, a fost propusă şi susţinută de Germania pentru câştigarea acestui premiu, ergo nu avem de ce ne mandri, premiul nu ne aparţine.

Polemica mi se pare sterilă, întrucât nu văd cum se exclud cele două variante. Eu afirm că, deşi scriitoarea nu este româncă, premiul Nobel revine României. Nobelul aparţine de astă dată mult mai puţin unui scriitor, cât unei ţări. Nobelul de anul acesta este confirmarea literară supremă, încununarea culturală a ceea ce altădată se numea „imaginea României în afara ţării”, a ceea ce se ştia de mult în Occident despre români şi despre România.

 Mi se pare de o ironie devastatoare faptul că după atâta aşteptare amară, după atâtea lamentaţii legate de cât de aproape au fost scriitorii români de obţinerea unui premiu Nobel, de cum am fost mereu frustraţi, furaţi, nedreptăţiţi, discriminaţi politic, Nobelul pentru literatură să fie decernat unui scriitor pentru meritul de a fi nemurit „imaginea României”, de a fi creat corespondentul literar al unei imagini arhetipale a României, existentă deja în mentalul colectiv occidental.

Îmi amintesc ce spaime teribile provoca în anii 90 „imaginea României”. O adevărată psihoză pusese stăpânire pe ţară, emanată de mai marii ei: cea mai gravă acuzaţie care ţi se putea aduce era că strici imaginea ţării, că aduci prejudicii imaginii ţării. Iată că de ce ţi-e frică nu scapi, imaginea dezastruoasă a ţării era deja puternic înfiptă în mintea Occidentului, şi după douăzeci de ani îşi găseşte cea mai înaltă confirmare literară prin premiul Academiei Suedeze.

Ei bine, care este acea imagine de care ne temeam cel mai tare, pe care refuzam să o vedem, asupra căreia ne gândeam că dacă închidem ochii îi vom împiedica şi pe ceilalţi să o vadă? Este imaginea pe care Herta Müller o arată lumii întregi, şi nouă înşine, cu claritate şi duritate: trecutul ruşinos, nazist şi comunist, poliţia politică, dictatura, Securitatea , Ceauşescu, persecutarea minorităţilor naţionale, distrugerea satelor, a comunităţilor, a familiei, a tradiţiei.

Mai este această imagine compusă din faptul că în România nu a existat nici o revoluţie autentică, că securiştii continuă să conducă ţara, că nomenclaturiştii vechiului regim şi urmaşii lor fac acum legea şi legile în România, că România este o ţară înapoiată din care este un adevărat noroc să pleci, că aici adevarul nu este deloc binevenit, că românii nu sunt liberi, că există cenzură şi altele de acest gen. Nu e aceasta „imaginea României” de care ne temeam cel mai tare? Ei bine, tocmai pentru că o redă strălucit în paginile sale, Herta Müller a câştigat premiul Nobel. Şi, cu toate că Muller nu este o scriitoare româncă (în primul rând pentru că nu scrie în româneşte), premiul Nobel revine în totalitate României, este consacrarea mondială a „imaginii” ţării în afara graniţelor sale.

Acum câţiva ani, aflat în străinătate, m-am întâlnit cu un norvegian ale cărui prime cuvinte, după ce a aflat că sunt român, au fost „Securitate” şi „Ceauşescu”. Atât ştia el despre România. Nici vorbă de Cioran sau de Ionescu, de Eliade sau de Brâncuşi. Lucrul s-a repetat în contexte diferite. Eram întrebat dacă maşinile sunt atacate pe străzi, dacă mafia ordonă politicienilor, iar când câte unul îşi amintea de Eliade ca de un român, mă întreba de trecutul său din România legionară. Acestea sunt doar câteva din datele pe care le au străinii despre noi, doar acelea pe care politeţea le permite să le dezvăluie în faţa unui român. Aşadar, prin Herta Müller, arhetipul mental al occidentalilor despre România îşi găseşte şi un arhetip literar. Conform zicalei româneşti „e mai bine să fii înjurat decât să nu vorbească nimeni despre tine”, inimile noastre – oricât de patridioate – tresaltă de bucurie în faţa unui Nobel care face trimitere la România precum un blestem la Necuratul.

P.S. Când vezi câtă inconştienţă în exaltare are „nobelizabilul” Mircea Cărtărescu, doar pentru că are impresia că în felul acesta cei de afară îşi vor arunca un ochi mai atent asupra literaturii române, a cărei supremă speranţă se consideră, îţi vine să vomiţi:

 „Sunt absolut fericit pentru premiul acordat azi Hertei Müller, o fiinta extraordinara si o mare scriitoare. Nu-mi vine sa cred ca ne cunoastem, ca am fost la cateva evenimente impreuna, ca am dat chiar interviuri impreuna, anul trecut, in Suedia. Premiul este in primul rand al ei, dar nu se poate sa nu ne gandim ce lumina va arunca el asupra literaturii romane. E un eveniment fericit, care-ar trebui sa ne faca foarte mandri de compatrioata noastra”.

Andrei Plesu a comentat în Adevarul doua întreprinderi jurnalistice dubioase, prima a unui ziarist de la Gândul, a doua, mai grosiera si de impact, a Realitatii TV (celebra lista pro- si anti- Basescu de la emisiunea lui Adrian Ursu).

Redau doar câteva fragmente din Procedee gazetaresti scris de Plesu, un text care chiar merita citit integral.

Săptămâna trecută, un gazetar de la Gândul m-a sunat să mă întrebe dacă poate cita un pasaj dintr-un mai vechi articol al meu despre „Mândria de a fi român“. Se lucra la un „material“ pe această temă şi pasajul cu pricina i se părea oportun. Mirat de atâta politeţe (căci, de regulă, gazetarii noştri nu-şi iau asemenea precauţii), am încuviinţat. Când a apărut, „materialul“ nu avea însă nicio legătură cu versiunea neutră pe care mi-o prezentase amicul.
Era vorba de un articol despre o afirmaţie a preşedintelui Băsescu căreia, chipurile, îi răspundeau trei „intelectuali“: Victor Rebengiuc, C.T. Popescu şi subsemnatul. Cu alte cuvinte, intram într-un dialog direct cu preşedintele, recitând un text scris cu ani în urmă. Eram o piesă utilă, într-un scenariu fabricat de altul.

Textul din Gândul era semnat de Bogdan Cristea si a fost publicat pe 22 septembrie cu titlul Băsescu agită mândria de a fi român. Răspund Pleşu, CTP şi Rebengiuc.

Andrei Plesu comenteaza si listele pro- si contra- Basescu întocmite de Realitatea TV.

O emisiune a postului de televiziune Realitatea se distrează şi îşi distrează telespectatorii cu un spectacol de liste: nu de rapidişti versus stelişti, ci de pro-băsescieni versus anti-băsescieni. Mă regăsesc pe una din liste, ca fiind „anti“. Pe aceeaşi listă e şi domnul Mircea Cărtărescu, sau dl C.T. Popescu, dar, vai, şi de-alde Roşca-Stănescu, Ciuvică, V. Stan et Co, o gaşcă de băieţi nervoşi, care se culcă, se scoală şi trăiesc cu Traian Băsescu de gât.(…)
Dl Ursu îşi închipuie că, în viaţa ideilor şi în exerciţiul spiritului critic şi civic, trebuie să te pui mereu sub o etichetă: da ori ba, pro sau contra. Eşti cu Băsescu? Atunci e musai să dai în orbul găinilor: îl vezi non-stop în culori roz, cu nimbul sanctităţii deasupra capului. Eşti „anti“? Devii o flaşnetă de injurii: cum auzi numele împricinatului, te încrunţi şi clămpăni vrute şi nevrute ca întors cu cheia. Dar, dle Ursu, există şi oameni liberi. Liberi de umori personale, de exigenţele unei agende politice făcute de terţi, de impulsivităţi gregare. (…)Nu am insomnii cu privire la rezultatul alegerilor din noiembrie, nu am, personal, nimic de câştigat şi de pierdut din jocul politic cotidian şi asta pentru simplul motiv că nu fac parte din acest joc politic. Războiul dumneavoastră şi al invitaţilor dumneavoastră nu e războiul meu. Şi vă rog să nu mă mai utilizaţi, manipulatoriu, în micile dvs. combinaţii „analitice“. E plină scena noastră publică de minţi mediocre şi caractere avariate: folosiţi – cum o şi faceţi – această nepreţuită resursă şi nu mă mai amestecaţi în vesela dvs. scenografie. Aveţi interlocutori fini, imprevizibili, subtili, oameni de mare ispravă şi de o morală incoruptibilă cu care vă înţelegeţi, se pare, foarte bine. Îi aveţi pe Sorin Roşca Stănescu sau pe dl Ciuvică. Nu vă mai complicaţi viaţa cu plevuşcă.
Andrei Plesu (Procedee gazetaresti, Adevarul, 30 septembrie)

Una dintre patologiile care caracterizează mentalul omului postcomunist este incapacitatea sa funciară de a comunica, de a conversa normal, fără a apela a argumentel ad hominem, fără a demoniza preopinentul ori partenerul de conversaţie. Arţagul, presupunerea răului în celălalt şi, mai presus de orice, resentimentul, caracterizează felul de a comunica al românului.

Şocat de amplitudinea şi nocivitatea acestui fenomen în România, domnul Vladimir Tismăneană, găzduieşte de o vreme pe extraordinarul lui blog o serie de contribuţii ale unui număr de intelectuali importanţi - soţii Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, Dragoş Paul Algică, Traian Ungureanu, Iulia Moţoc, Vlad Mureşan, Marta Petreu, Horia-Roman Patapievici, Sever Voinescu, Mihail Neamţu, Mihai Şora, Teofor Baconsky, Mircea Cărtărescu, pe tema resentimentului (plănuiesc să adun curând, pe acest blog, câteva citate semnificative din aceste excelente articole).

Din nefericire, aşa cum bine ştiu cei care frecventează blogurile evanghelicilor români, situaţia nu este deloc diferită în spaţiul confesional evanghelic.

Deşi eu atribui această patologie în România sechelelor comunismului, se poate ca aceasta să nu fie singura cauză a fenomenului. Astfel, este interesant de observat că o patologie asemănătoare se manifestă în această perioadă dincolo de ocean, atât în societatea americană în general (vezi dezbaterile legate de reforma sistemului de sănătate),  cât şi în spaţiul evanghelic în particular (de exemplu în legătură tot cu dezbaterea menţionată mai sus).

Aceasta nu este singura temă care dă naştere unor dispute lipsite de civilitate între evanghelicii americani. Revista Christianity Today menţionează în acest sens disputele dintre calvinişti şi arminieni. În acest context, Mark Galli, editor la revista menţionată mai sus, afirmă în articolul său “Reasoning Together” că revista sa încearcă să ofere un model de conversaţie respectuoasă.

Mă întreb în acest context, oare cine în România , în societate în general şi între evanghelici în particular, încearcă să ofere un astfel de model? Sau ar putea cineva? Voi ce credeţi?

Jocurile de noroc, o sursă sigură de sfaturi moralizatoare pentru un autor, un tipic al secolului XX. Plăcerea romancierilor de a avea personaje care se joacă mereu cu propria lor viaţă, cu propriul lor destin, nu marchează aşadar decât un alt fel de erou tragic. Am spus de jocul de noroc că e un tipic al secolului XX, dar nu e o invenţie, deoarece Mahabharata povesteşte păţania viciosului rege Nala, dar numai perioada interbelică, lumea exploziei şi a freneziei totale, este mediul cel mai propice acestui gen. Ĩn fine, să renunţăm la o posibilă incursiune atât de pedantă! Ne interesează, mai mult decât atât, abordarea în sine, ironia sorţii trăită de “Răposatul Mattia Pascal” al lui Pirandello, obsesia “Ruletistului” lui Cărtărescu, şi, după părerea mea, fresca cea mai izbutită, idiotul “Jucător” al lui Dostoievski. Pentru că dacă Mattia Pascal câştigă o singură dată, şi se foloseşte cu înţelepciune de câştigul miraculos, neverosimil de potrivit contextului, dacă ruletistul e un jucător ideal, “pariatorul” născut pentru mize maxime şi ucis de mize minime, Alexei Ivanovici este personajul cel mai veridic cu putinţă: nu regăsim în el nimic din miraculosul pirandellian, nimic predestinat, ci inconştienţa şi hazardul pur, cu suişurile şi coborâşurile lui de rigoare: Ivanovici joacă cu obsesie, cu patimă, angrenat de propriile-i convingeri, şi nu de cele ale Polinei cum vrea el să creadă, mereu învingător şi învins.

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.
N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, rasetul.
Mi-e asa de clar lucrul asta acum.