Multe se intamplara de cand nu mai vorbiram…
S-o luam in ordine (sau pe cat pot la ora asta…)

A fost Noaptea Alba a Galeriilor. Vernisaj la Mircea Nicolae.
A fost Street Delivery. Fetele s-au descurcat de minune.
A fost o saptamana foarte plina, cu aparitii in presa online si cu 3 evenimente. Sa le iau unul cate unul sau sa trec peste tot ce inseamna munca si sa trec la partea cea mai placuta a saptamanii?

Sa trec! Vineri seara am iesit. Si am ajuns pana la urma in… Vama. Cu 3 oameni cu care am putut sa port niste conversatii jurnalism vs. PR asa cum imi plac cel mai mult mie, cu care am putut sa vorbesc lejer si rapid in acelasi timp, cu care am ras si alaturi de care m-am simtit excelent.

Tocmai cand ma lovise o melodie si ma gandeam “ce frumos ar fi acum sa fim la mare”… vine cineva cu ideea perfecta: “hai sa vedem rasaritul pe plaja”. Zis si facut.

Si inca ma ustura nasul, si inca miroase a mare…

Vineri a venit Julie sa ma viziteze. Julie este un mix superb de cultura americana, europeana si asiatica: nascuta si crescuta in SUA, mama frantuzoaica si tata libanez. Nasul, tenul masliniu si parul negru ii tradeaza originile arabesti. Desi ar fi trebuit sa ajunga joi seara, wizz air-ul a decis sa o aterizeze vineri dimineata. Dar foarte dimineata.

Asadar, vineri la 6 am fost in picioare, la 7 eram in Baneasa, aeroportul minune al Bucurestiului. As zice mai degraba aero-gara. Vine Julie, mergem la Ramayana, eu cafea, ea ceai, am vrut pateuri de la Candy Cat, nu s-a putut decat in combinatie cu un ceai urias si un pret fabulos pentru dimineata aceea.

eu: “Dar platim pateurile”
don’soara: “Nu se poate”
eu: “Multumesc”

Am mancat cate un sendvis, ne-am pus la curent cu noile activitati si am pornit spre casa. M-am schimbat, am mai baut o cafea si am plecat. 11:00 interviu cu ambasadorul Peru(uuuului). Dupa ce am exersat ceea ce invatasem eu timp de un semestru in Spania la cursurile de protocol, mi-am repetat in minte extraordinarul meu salut “Buenos dias Excelentisimo Senor Embajador X”, ca sa ajung acolo si sa-mi iasa un “Buenos dias” penibil si scurt. Eh… de.

Dupa o ora si jumatate de interviu si aproape toata banda de la o caseta am plecat la birou. Treaba. Sedinta. Plecat acasa. Voiam sa ajung si la o conferinta de presa dar n-am mai avut timp. Am trezit-o pe Julie, am mancat si am plecat la plimbarica prin Lipscani. Inca ma fascineaza stradutele atat de diferite, cladirile cu bulina rosie si insemnele comuniste aflate deasupra vitrinelor sparte “CROITORIE”.

Am plecat spre casa, la 9 trebuia sa ajungem la un vernisaj. Am ajuns pe la 9:30 la galeria 29, in sufrageria lui Mircea Nicolae. Nu va dau prea multe detalii pentru ca le puteti citi aici.

Am luat-o pe Natalie de la Unirii, Natalie care a fost “fashionable late”, termen care, might I say, imi cam displace. Se scuza intarzierea avand in vedere ca a meritat: aranjata, pantofi cu toc, o tinuta trendy pe care as fi purtat-o cu siguranta. Am ajuns la mine, mi-am schimbat hainele prea hippie pentru evenimentul la care urma sa mergem, in clubul “Pat”. Am ratat prezentarea de moda insa am facut ceva networking interesant.

Datorita faptului ca am adus 5 semnaturi pentru un candidat la europarlamentare (care ma intereseaza prea putin), Bebe ne-a fost sofer toata seara. Dupa Pat am ajuns in Comandante Junior, adica tot in zona Lipscani. Noi, 3 fete, toate in pantofi cu toc, fardate si aranjate, aratam cam dubios intre copilasii de maxim 21 de ani in tricouri largi si blugi jerpeliti, pe care trebuie sa recunosc, am fost cam geloasa.

Si pentru ca acum vine partea barter-ului realizat impreuna cu Dany, prietenul meu cel mai bun care ma pasuieste de cei 10 lei pe care trebuie sa-i dau in conditiile in care scriu despre vineri seara, trebuie sa precizez ca m-am intalnit cu o droaie din prietenii mei: Sandra si directorul de marketing Minca, Barza cu nelipsitii ochelari pusi la misto (vede foarte bine, se da interesant doar), Radu alias Tataee care s-a miscat mai bine decat tot tineretul la un loc, si, evident, piesa de rezistenta, Dany pe care toata lumea il cauta tot timpul. E “popular”.

Am dansat pana la 6 dimineata in asteptarea unei hore Zdob si Zdub. N-a fost. Am ajuns acasa cand deja se luminase, am mancat si pe la 6:30 m-am bagat in pat. Astfel, dragii mei, am mai castigat o zi. Doar 6 ore de somn in 3 zile. Si la mai mare!

Aceasta a fost ziua mea de 24,5 ore.

Cu drag,
Papusa Ruseasca

vineri 27 martie 2009, la ora 21.00, va avea loc ‘Ultima Expozitie’ la galeria 29, un spatiu de expunere amenajat intr-o sufragerie de bloc. Claudia Cristea, Sinziana Marin si Mircea Nicolae vor expune obiectele confectionate in timpul cursului de arta contemporana ora 14, care a avut loc intre 4 Decembrie 2008 si 16 martie 2009 la Liceul George Cosbuc din Bucuresti.

Ma gandeam ca doi elevi sunt prea putin. Dar e mai usor sa lucrezi cu un numar mai mic de oameni. Lucrurile se pot spune pe indelete, fara graba si fiecare poate pune intrebari. Cand am adus si machetele, povestile mele cam abstracte au devenit ceva inteligibil, chiar la nivel senzorial. Sa tii in mana o bucata de istoria artei e mai convingator decat sa urmaresti pe proiector o imagine digitala, ascultand un comentariu din care nu intelegi nimic, pentru ca nu cunosti cuvintele. (formalism, arta conceptuala, etc.)

Si atunci cand il repictezi pe Rothko sau cand aranjezi un colt de untura cu un spaclu intelegi mai bine despre ce e vorba, decat daca ai spune ca Beuys era un mare artist cu o mitologie personala stranie si complicata. Am descoperit o unealta pedagogica eficienta, care trecea peste zona intelectuala intrand direct in spatiul personal, intr-o zona a lucrului manual care iti ramane totusi in minte, ghidandu-te apoi printre lucrarile dintr-un mare muzeu.

Claudia Cristea si Sanziana Marin au fost singurii elevi din liceu interesati de subiect, care erau dispusi sa stea dupa ora 14.00, cand se terminau cursurile, pentru a afla lucrurile pe care voiam sa le spun. Impreuna am fost artistii care produc lucrarile, muzeografii, curatorii si publicul tinta al expozitiilor din micul muzeu-macheta.

Pentru ca ele au fost de acord sa lucram impreuna, am avut ocazia sa imi organizez cunostintele despre istoria artei dintre anii 50 – 90. Mi-am satisfacut si nevoia de a ma apropia de artisti pe care ii iubesc, dar pe care credeam ca ii epuizasem prin lectura. Am savurat si cadrul conceptual pe care il imaginasem, pentru ca istoria artei e construita in jurul conceptului de autor si nu poti incerca sa refaci intocmai lucrarile semnificative decat folosind asemenea strategii.

Nu am castigat, am investit bani in obiecte si in cursuri. In schimb, am putut micsora o perioada din istoria artei pana la nivelul unei miniaturi, bucurandu-ma de asta ca de o lucrare a altora care imi place, ca de un demers personal in care poti gasi sens, sau ca de o interactiune interesanta, in care in sfarsit reusesti sa comunici ceva din ceea ce stii.

obiectele vor fi distribuite catre publicul prezent la deschiderea expozitiei printr-o tragere la sorti.. pentru a primi una dintre cele 10 invitatii, trimiteti un email la mirceanicolaeee[ at]yahoo. com

                                                                                                                            Mircea Nicolae

Mi-am inceput week-end-ul in Galeria 29, spatiul expozitional amenajat de Mircea Nicolae, in propria sufragerie.  Am ajuns aici a doua oara, iar spatiul – mult mai familiar de aceasta data- a devenit mult mai atractiv. Totul este un joc, foarte pop si foarte atractiv! Exact ca acum doua saptamani, expozitia a fost gandita in miscare. Intri in sufragerie, unde te intampina o masa de oameni. Fiecare cu un pahar de vin in mana, asteptand momentul culminant: tragerea la sorti pentru impartirea lucrarilor.

Dupa Tudor Ene, in galeria sufragerie, a fost invitata sa expuna si sa daruiasca: Alina Samoschi. “Pufarine”. M-a intrigat titul, asteptam cu nerabdare sa vad expozitia. Surpriza? Pufarinele reprezinta organul genital, al unor schite de nud feminin –  desenate cu stiloul pe carton. Ramele albe, groase, trasforma lucrarile in niste tavi aparente – obiecte de uz caznic daca vreti (par sensibile, nu le-as sugera sa le utilizeze, asa, celor 10 castigatori). Mircea, curatorul expozitiei, s-a declarat foarte multumit de trasformarea lucrarilor prin aceasta rama: ”In acel moment conturul neglijent s-a transformat intr-o imagine de o puritate cu totul estetica”.

Ma opresc aici cu detaliile despre expozitia Alinei Samoschi din apartamentul 29, deoarece, luni la 21, MTV Romania, va oferi un reportaj amplu & edificator.

Week-end-ul abia a inceput! Maine, dupa o scurta vizita la Anaid (simt nevoia sa revad, in liniste, expozitia Generation Djihad a lui Sorin Tara) urmeaza Vlad Nanca. Expozitia My Space la Palatul Universul (str. Brezonianu nr. 23-25). Bineinteles, abia astept s-o vad. Vlad mi s-a parut intotdeauna foarte creativ! Detalii despre expozitie aici.

Vineri 20 martie 2009, la ora 21.00, va avea loc vernisajul expozitiei ‘Pufarine’ a Alinei Samoschi la Galeria 29, un spatiu de expunere amenajat intr-o sufragerie de bloc.

Prima data am vazut in desenele Alinei niste autodispret sau ceva cinism. Era vorba de o reprezentare rudimentara a unor femei goale, desenate cu pixul sau cu stiloul pe hartie. Trasaturile lor erau reduse la minim, iar corpul devenise un contur tremurat si neglijent. Un fel de femeie generica, stereotipata si stangace, o reminiscenta vizuala a unei papusi gonflabile, purtand in loc de sex o pufarina. Daca ar fi fost desenate de un barbat, cele zece imagini ar fi fost expresia unei viziuni primitive, misogine, asupra corpului femeii in general. As fi putut sa spun atunci ca sunt similare cu zgarieturile de pe peretii din toaletele publice, unde imaginea femeii e insotita de instructiuni de folosire, sau de cuvinte urate de toate felurile. Totusi, exista chiar si atunci, la prima vedere, un nivel de intelegere care trimitea mai degraba la ironie. Pufarinele – desertul saracacios al copilariei cu eugenii, pufuleti si cico – erau singurul obiect tridimensional din imagini. Mai mult, fiind un aliment, ii transmiteau privitorului un imperativ: “Mananca-ma!”. Stereotipul devenea atunci o gluma, razbunand o parte din reductionismul mental al reprezentarilor corpului feminin de care, in mare masura, e raspunzatoare imaginatia pornografica. Dupa ceva timp desenele au devenit obiecte, pentru ca au fost montate intr-o serie de rame albe cu colturi rotunde. In acel moment conturul neglijent s-a transformat intr-o imagine de o puritate cu totul estetica. Iar ironia a devenit motivatia pentru a construi niste obiecte pretioase, care pun in discutie intr-un fel foarte elegant filtrele vizuale prin care poate fi zarit corpul femeii, un obiect ravnit, dar aproape necunoscut de catre unii privitori.

Obiectele vor fi distribuite catre publicul prezent la deschiderea expozitiei printr-o tragere la sorti. Pentru a primi una dintre cele 10 invitatii, trimiteti un email la mirceanicolaeee[ at]yahoo. com.

Mircea Nicolae

Ieri am fost in atelierul 35 de pe Selari 13. L-am revazut pe Mircea Nicolae, un artist care mi se pare din ce in ce mai interesant pe masura ce aflu mai multe lucruri despre operele (?) sale. Aseara a prezentat expozitia lui Michele Bressan.

Fotografiile merita vazute, motivele pentru care expozitia se numeste 1980 sunt 3. Nu le enumar insa va spun ca expozitia prezinta fetisism in comunism. Sau poate comunism ramas si combinat cu fetisism. Sau poate comunism ramas combinat cu lucruri ce acum au devenit normale, frapanta fiind (frapant poate ca e putin cam mult spus insa folosesc acest cuvant de… amorul artei) doar alaturarea lui 1980 de lucrurile normale noi.

Stau si ma gandesc… Sau mai bine sa nu ma mai gandesc si sa va recomand sa mergeti si sa vedeti. Expozitia tine 3 saptamani, iar saptamana viitoare fotografiile vor fi altele, acelasi artist.

Cu drag,