Reformele de la răscrucea secolelor XIX şi XX din România n-au avut acelaşi efect pe care l-au avut cele aplicate în ţările Europei Occidentale. Ele au adâncit şi mai mult prăpastia dintre păturile sociale, elita manifestându-şi ataşamentul faţă de valorile moderne, occidentale, iar masa largă a populaţiei rămânând fidelă tradiţiei. Lumea mondenă se delecta cu arta modernă – teatru, cinematograf, vernisaje etc. , iar ţăranii îşi continuau viaţa lor monotonă, rustică. Ţăranul român credea în valorile sale – ortodoxia şi obiceiurile –, unicele capabile în mintea lui să-i asigure bunăstarea şi propăşirea.

Context

În acea epocă confuză, când noi ape îşi croiau albia, în conştiinţa ţărănească, noile îndeletniciri aduseseră cu sine o alarmantă degradare a moravurilor. Opresiunea, credeau ei, venea necondiţionat din partea ciocoimii, şi ea exponentă a unor rânduieli nespecifice, constituite prin pătrunderea de peste meleaguri a unei civilizaţii de pe aiurea, capitalistă, străină de structurile sociale româneşti 1.

Războiul a schimbat mult mentalitatea ţăranilor. Rolul decisiv al ostaşilor – în covârşitoarea lor majoritate ţărani îmbrăcaţi în haine militare – la obţinerea victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a dus la o puternică activizare a ţărănimii din vechiul regat. Ţăranii au înţeles că de hotărârea şi starea spiritului lor, de sacrificiul lor depindea soarta ţării, că ei erau o forţă de care trebuie să se ţină seama1a. După reforma electorală (1919) şi cea agrară (1921), ţărănimea, ignorată o lungă perioadă, a ajuns în posesia dreptului de vot. Cele două transformări majore au generat mutaţii în viaţa partidelor politice: unele îşi precipită căderea, altele se nasc şi toate îşi modifică programele, orientându-le spre masele ţărăneşti.

Mişcarea legionară, un nou actor pe scena politică, orientată social mai mult decât celelalte formaţiuni către păturile păgubaşe, îşi croieşte drum spre putere. Deşi păstrează afinităţi doctrinare cu curentul european de extremă dreaptă, mişcarea legionară se singularizează printr-o ideologie specific românească. Influenţa tezelor străine a fost minimă în cazul legionarilor, primordiale fiind ideile autohtone. Calea pe care apucase România după 1918 nu corespundea aspiraţiilor tinerilor, aceştia dorindu-şi un regim în care să conducă şi să se simtă preţuiţi 2. Tineretul intelectual – deopotrivă cel din amfiteatrele universităţilor, ca şi cel care intraseră deja în viaţa publică – manifesta ostilitate faţă de liberali şi liberalism. Devenise comună ideea potrivit căreia o prefacere a stărilor trebuia să treacă – necondiţionat – prin prealabila răsturnare a liberalilor. Nimeni nu-şi mai putea aminti de liberalismul originar, nimeni nu mai asocia liberalismul cu Bălcescu 3.

Tinerii naţionalişti repudiau concepţiile împărtăşite de generaţia veche. Ei dezavuau politicianismul cu toate elementele sale imanente. Corneliu Zelea-Codreanu dorea o acţiune efectivă, solidară cu ţara prin dispoziţii lăuntrice şi chemări ancentrale; o formaţiune care să întrupeze idealurile sublime ale naţiunii române. Era vorba de o luptă mai mult pseudomilitară decât politică. Pasiunea lui Corneliu Zelea-Codreanu pentru viaţa cazonă, de la limbaj până la atitudine, ar fi trebuit să se impună şi în disciplina mişcării legionare 3a.

Moştenirea ideilor şi practicelor haiduceşti de către legionari a fost semnalată în istoriografie. Noi am fixat drept sarcină doar identificarea acestor motive, studiind reflecţia haiduciei în folclorul românesc şi în viaţa legionară 4.

Trecutul unui nume: haiduc

Haiducii, la origini, erau ostaşi lefegii – serviciile le erau solicitate începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea de domnii Ţărilor Române. Corpul haiducilor, în opinia lui Nicolae Grigoraş, a fost format de Ieremia Movilă, după modelul unei unităţi similare din Polonia. În iunie 1565, pretendentul la scaunul domnesc Ştefan Mâzgă, venind din Transilvania, a atacat Moldova “cu mulţi haiduci”. Haiducii, când aveau prilejul, se dedau numaidecât la jaf5. În fruntea lor se afla un căpitan, după cum erau conduse şi celelalte corpuri de lefegii – cazaci, semeni, dorobanţi etc. Ulterior, sursele folclorice indică pe haiduci luptând împotriva Porţii Otomane. Către secolul al XVIII-lea, haiducia se transformă treptat în mişcare profund socială6. Mişcarea haiducească îşi încheie existenţa începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea7, dar exemple de activitate socială de tipul celei a războinicilor populari întâlnim şi mai târziu 8.

La începutul secolului al XX-lea, imaginea pozitivă a haiducului la sat se păstra prin cântecul bătrânesc, iar la oraş, prin spectacolele teatrului de hoţi. Analiza textelor arată că teatrul de hoţi are o apariţie nu mai veche de deceniile III şi IV a veacului al XX-lea. Adesea, variantele acestea apar ca nişte modernizări ale pieselor haiduceşti. În locul ciocoilor, cu care se războiesc haiducii, este jefuită poşta trenului de Bucureşti. În locul poterii de arnăuţi, care îi urmăreşte pe infractori, apar jandarmii…9

După instalarea bolşevicilor la conducerea Rusiei, comunismul îşi găseşte adepţi şi în spaţiul românesc. În aceste condiţii, tânărul Zelea-Codreanu face primii paşi în lupta sa naţionalistă, alături de câţiva colegi de liceu, înfiinţând prima organizaţie anticomunistă. Convocarea camarazilor săi în pădurea de la Dobrina cu scopul de organiza lupte de gherilă împotriva comuniştilor, ritualul de depunere a jurământului amintesc de o ceată de haiduci care nu putea să lupte împotriva comunismului decât cum au făcut-o înaintaşii lor: retragându-se în munţi. După manifestaţiile studenţeşti de la începutul deceniului al doilea, Corneliu Zelea-Codreanu constată că nu poate realiza dezideratele naţiunii româneşti şi nu are altceva de făcut decât să aleagă calea codrului10. Într-un elan haiducesc, el se hotărăşte să depăşească barierele impuse de politicienii corupţi şi trădători şi să ofere istoriei un exemplu al dreptăţii înfăptuite ca în vechile balade populare, cu arma în mână. Capii mişcării trebuiau să se sacrifice, să servească drept exemplu pentru generaţiile ulterioare. Alături de grupul care îi rămăsese fidel de la început, la iniţiativa lui Ion Moţa, Zelea-Codreanu pune la cale un atac împotriva celor care trădează interesele naţionale, act ce va purta numele “Complotului din Dealul Spirii”. Cei care urmau să fie asasinaţi erau: bancherii Bercovici, Mauriciu şi Aristide Blank, Stern, Filderman, Rosental, miniştrii Alex Constantinescu, Constantin Banu, George G. Mârzescu, Ioan Th. Florescu; personalităţile politice: C. Mille, Honigman ş.a. Aceşti “pigmei” trebuiau, în opinia “tinerilor haiduci”, pedepsiţi pentru că “au umilit şi au expus tuturor primejdiilor naţia românească”11. Pe 8 septembrie 1923 studenţii sunt arestaţi şi deferiţi justiţiei. În timpul procesului, sunt deţinuţi la mănăstirea Văcăreşti, care fusese transformată ân temniţă. De aici vine şi numele fondatorilor d emai târziu ai Mişcării Legionare, Văcăreştenii. Văcăreştenii apar într-o fotografie de epocă îmbrăcaţi în costume populare, cu plete ţărăneşti, având aerul unui grup de haiduci, şi nu de complotişti. Astfel, ei se erijează în apărători ale naţiunii româneşti, plasând mai marii ţării în rolul de “slugi ordinare ai iudaismului”12, “forţa ocultă care domină întreaga umanitate”; pretind rolul unor răzbunători ai ţărănimii, care luptă pentru triumfarea adevărului.

Arma

Fiind împiedicat să-şi continue acţiunea de organizare a cărămidăriei de la Ungheni, Corneliu Zelea-Codreanu se retrage în munţi13. Gândul retragerii în munţi i-a obsedat mereu pe legionari. Or, aceasta însemna începutul unei lupte împotriva regimului social-politic existent14.

Din lucrarea lui Zelea-Codreanu Pentru Legionari aflăm că motivul înfiinţării mişcării politice aminteşte de un erou din baladele haiduceşti, care nu mai poate suporta despotismul ciocoilor sau bătaia de joc a intendenţilor: “Căci eu nu mai pot rezista regimului de temniţă. Mă cobor. Las totul în voia sorţii; eu nu pot să dau nici o dezlegare. De acum umblu cu revolverul la mine. Şi la cea dintâi provocare, trag!” “Nu e bine să încercăm răscoale de mase – arăta Codreanu –, căci astăzi ar fi măcinate şi ar fi să împrăştiem numai nenorocire şi jale. Trebuie, din contră, să lucrăm singuri, în număr restrâns şi numai pe a noastră responsabilitate.”15 Credem că această din urmă afirmaţie arată intenţia clară a lui Codreanu de a organiza o mişcare mai apropiată de cea haiducească, decât o formaţiune de extremă dreaptă de model occidental.

Atentatul lui Corneliu Zelea-Codreanu, din 1924, asupra prefectului Poliţiei din Iaşi, Constantin Manciu, denotă motivaţia fundamentală a unui haiduc care “se retrage în munţi, adică răzbunarea unei nedreptăţi printr-un act criminal”16. Manciu era privit de către presa de dreapta ca “un vândut evreilor”, care, pentru o avansare, putea bate un student până la sânge, în stradă sau la poliţie, fără a fi obligat să răspundă pentru faptele sale. Imaginea haiducului care îşi face singur dreptate, atunci când nu o poate obţine altfel, s-a impus cu repeziciune, şi într-o ţară unde reprezentanţii instituţiilor oficiale erau deseori să fie corupţi sau să comită diverse abuzuri, ştiind că vor scăpa nepedepsiţi, gestul nu mai apărea ca o crimă, ci ca un act de eroism17. Astfel, pentru Manciu se potriveşte rolul căpitanului poteraşilor, unealtă a stăpânirii înstrăinate, care adesea este principalul exponent al eroului negativ, iar Corneliu Zelea-Codreanu apare cu toate atributele tradiţionale ale eroului pozitiv, înmănunchind năzuinţa fierbinte spre libertate şi dreptate socială; el întruchipează figura îndârjită a viteazului răzbunător.

În cele mai multe cazuri, Corneliu Zelea-Codreanu se identifică cu un disperat, care îşi încarcă arma în singurătate pentru a spăla cu sânge o nedreptate, înfruntând chiar şi poliţia. Aceasta coincide cu ideea despre ceea ce era pentru ţăranii români, după mulţi ani de dominaţie străină, adevărata justiţie. Tinerii radicali din Liga Apărării Naţional-Creştine căutau conştient această imagine prin intermediul diverselor lor acţiuni şi chiar prin scrierile lor; unele reflecţii ale lui Corneliu Zelea-Codreanu nu pot fi mai explicite prin tonul lor: “Ce vom face, dacă ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele şi vom trage, pentru ca să ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. Acolo, unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane. Muntele e de mult legat de noi, de viaţa noastră. El ne cunoaşte. Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vene închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi pentru credinţa noastră. Respingem, aşadar, umilinţa de a ne vedea din nou în lanţuri. Vom ataca de acolo, coborând în toate viesparele jidăneşti. Sus vom apăra viaţa copacilor şi munţii de pustiire. Jos vom împrăştia moarte şi milă.”18

Vestimentaţia lui Corneliu Zelea-Codreanu şi a camarazilor săi, modalitatea de a organiza adunările în campaniile electorale arată dorinţa lor de a fi văzuţi de public ca haiduci. Corneliu Zelea-Codreanu purta costum naţional, vorbea puţin, se închina şi rostea scurte alocuţiuni, dar cu mesaj naţionalist19. În marşul legionarilor spre Cahul (1930), ni se înfăţişează vreo treizeci de călăreţi cu cruci albe pe piept şi cu pene de curcan la căciuli20. Acest moment aminteşte şi de intrarea lui Tudor Vladimirescu în Bucureşti. În concepţia legionară, Tudor Vladimirescu este “de crâncenă credinţă ca toţi purtătorii de flacără românească, ca marii noştri capitani, dar crezul lui a crescut până la cer şi lupta dusă până la jertva proprie şi-a găsit biruinţa pandurului în istorie”21.

Calul

În 1929, Corneliu Zelea-Codreanu şi adepţii săi au făcut prin ţară mai multe marşuri legionare. În atmosfera prezentată mai sus, Corneliu Zelea-Codreanu venea cu maşina la un loc fixat din timp, unde era întâmpinat de adepţii săi22, de acolo pleca pe un cal alb spre locul de adunare cu ţăranii. Călăreţii cu pene de păun sau de curcan la căciuli, semn distinctiv al marilor căpetenii militare moldave sau valahe în lupta împotriva invadatorilor străini, aminteau ţăranilor de momentele de glorie ale trecutului nostru naţional, năşteau în inima lor simţul protecţiei în timpurile atât de nesigure în care trăiau. Deseori, ţăranii îi aşteptau seara cu lumânări aprinse în mâini ori le vărsau în cale găleţi cu apă, în semn de noroc. Legionarii intrau în sate încolonaţi în pas bărbătesc. Îngenuncheau o clipă în faţa bisericilor şi se rugau, cu ţărănimea împrejurul lor, care privea cu dragoste pe aceşti tineri care nu preferau discursurile declamatorii cu care fuseseră de atâtea ori asurziţi şi amăgiţi, ci se mulţumeau cu rugăciunea, pe care toţi creştinii o înţelegeau, şi cu cântece de vitejie şi de unire de ţară23. Referindu-se la acest episod, Zigu Ornea menţiona: “Este în toată această stilistică a comportamentului o regie bine strunită, care lasă impresia că e spontaneitate şi firesc. La început totul e probabil că e firesc, apoi, totul, inclusiv descinderea în sate pe cal alb de haiduc, s-a asamblat cu un ceremonial bine gândit”24. Prin aceste peripluri, legionarii au câştigat adeziunea ţăranilor. Sătenii îi priveau cu admiraţie, ca pe eroi care luptă cu nedreptatea. În ciocnirile legionarilor cu jandarmii, le ţineau partea. Dacă erau răniţi îi îngrijeau, le dădeau de mâncare şi haine, sau îi găzduiau25.

Îmbrăcămintea

Rigorile vestimentare erau respectate de fiecare legionar. Drept exemplu este cazul unui legionar din Chişinău, Constantin Buruiană, care se prezenta la adunările de cuib îmbrăcat în haine naţionale, cu două pistoale la brâu26. Ulterior, mişcarea legionară va adopta cămăşile verzi drept uniformă. Cercetând folclorul haiducesc, aflăm că poporul a căutat să redea culoarea îmbrăcămintei haiducului prin verdele “frunzei de viţă” şi a “frunzei de fag”. Adresându-se mamei, acesta o roagă: “…Să-mi croieşti o dulamiţă, / Verde, ca frunza de viţă, / Că la vară-i răzmeriţă. / Să-mi croieşti un comănac, / Verde, ca frunza de fag, / Ca să-mi fie cu el drag…”27.

În folclorul haiducesc este evocată înfrăţirea haiducului cu codrul, muntele, arma. Haiducul vorbeşte cu codrul, cu frunza, cu iarba, cu florile, se sfătuieşte, îşi destăinuie dorinţele. Deseori, în baladele haiduceşti fagul îşi apleacă crengile, să-l ascundă pe haiduc, iarba verde devine protectoare a făptuirilor haiducului, ea se ridică în urma voinicului şi îi ascunde urma, crengile ţin cu credinţă armele, căprioara roade “frunzişul des”, face fereastră, ca voinicul “să-şi facă ochii roată”: “Numai codruleţul drag / dă dreptate la sărac / Numai arcul după spate / dă săracului dreptate”28. Acest motiv este evocat frecvent atât în “folclorul legionar”, cât şi în scrierile legionare, în special, cele care aparţin lui Corneliu Zelea-Codreanu. În momentele disperate, el pleacă în codru sau în munţi… În ciocnirile legionarilor cu poliţia, Corneliu Zelea-Codreanu, asemenea unui haiduc din balade, susţine că unicul său sprijin este revolverul29. Motivul respectiv are o prezenţă pregnantă în cântecele legionare: “Legionari să-ntindem hora pe-ntregul zăvoi, / Că suntem la noi acasă, în ţară la noi / Vine timpul haiduciei, codru să-ndrăgim, / Numai codru plânge frunza, când noi suferim…”30.

O acţiune frecvent întâlnită în folclorul haiducesc este travestirea, deghizarea haiducului. La acest procedeu recurgeau mai mulţi haiduci, indiferent de vremurile şi spaţiul în care au haiducit. Ei se îmbrăcau în haine călugăreşti, de ţăran, se deghizau în moşnegi neputincioşi pentru a scăpa de poteră31. Corneliu Zelea-Codreanu a apelat de mai multe ori la asemenea “şiretlic”, atât în momentele de prigoană, cât şi în cele de legalitate. În 1931, un ordin al Serviciului Secret de Informaţii atenţiona Inspectoratul de Poliţie Chişinău că Corneliu Zelea-Codreanu se afla în acest oraş deghizat în moşneag cu barbă32, iar la începutul lunii decembrie 1933, îmbrăcat în haine de călugăr cu ochelari şi barbă, locuia la un schit33. De aici, după raportul unui informator S.S.I., el spunea legionarilor să se ascundă pe la mănăstiri că în curând “se va întâmpla ceva” (asasinarea lui I.G. Duca) 33a. În istoriografie există opinia că, deghizarea lui Codreanu în moşneag, călugăr ar fi o fabulaţie inventată de Siguranţă, însă, presupunerea că acesta se ascundea în haine de călugăr este exprimată de legionari, mai precis, de Iulian Sârbu, şeful Gărzii de Fier din Basarabia, care o spunea nu poliţiei, ci camarazilor săi 33b.

Jertfa

Jertfa are rădăcini adânci în istoria poporului român. Ea are un loc aparte în baladele haiduceşti. Trebuie să menţionăm că Corneliu Zelea-Codreanu, în Pentru Legionari, nu rareori aminteşte sacrificiile şi lupta bravilor haiduci pentru libertatea întregului popor, nu pentru binele propriu34: “Neamul nostru n-a trăit prin milioane de robi, care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii…, care în faţa jugului străin nu s-au supus, ci şi-au pus flinta în spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin «majorităţile laşe» şi «cuminţi». Ei înving sau mor, indiferent. Pentru că, atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se durează din onoarea lor”35. Aici, se cuvine să subliniem că liderii legionari au urmărit ca legionarii să cunoască glorioasele fapte ale haiducilor. O primă etapă în aderarea unui tânăr la Garda de Fier era obligaţia de a citi cartea Haiducul, acţiune ce avea drept scop inocularea spiritului de aventură35a. Această “probă” trebuia să fie susţinută de candidaţii care doreau să adere în “frăţiile de cruce”, unitate inferioară a mişcării legionare. Făcând apologie acestor viteji naţionali, Corneliu Zelea-Codreanu urmărea să zămislească “oameni noi” cu calităţi de erou, “nişte uriaşi în mijlocul istoriei noastre, care să biruiască toţi duşmanii patriei”. În viziunea lui, lupta şi biruinţa legionarilor trebuiau să se continue dincolo, asupra inamicilor nevăzuţi, asupra puterilor răului. Asemenea unui haiduc care luptă pentru moarte, legionarul trebuie să iubească moartea36, deoarece sângele său va servi la cimentarea României legionare: “Moartea noastră în modul acesta ar putea aduce acestui neam mai mult bine, decât sforţările zadarnice ale vieţii noastre întregi”37. În perioada interbelică, sacrificiul a fost intens exploatat din punct de vedere politic, plecându-se de la scenariul mitologic al celor două balade populare româneşti – Meşterul Manole şi Mioriţa. Mitul morţii, cununia cosmică şi zidirea spirituală au fost analizate şi comentate intens la acea epocă, depăşindu-se cadrul ştiinţific 38.

Numele şefului

Numele Codreanu este strâns legat de haiducie. La începuturile mişcării haiduceşti termenul codrean desemna tâlharii de codru, adică haiducii. Spre exemplu, Ion Neculce, în Letopiseţul Ţării Moldovei, relatează că, în timpul domniei lui Constantin Cantemir (1685–1693), vreo 40 şi mai bine de codreni-tălhari ţineau drumurile din Ţara de Jos39. Cu numele respectiv este cunoscut haiducul Codreanu, faptele căruia sunt reflectate în folclor. După legendele româneşti se presupune că acest haiduc a trăit toată viaţa în codrii Orheiului. Despre viaţa lui se ştie foarte puţin, totuşi se vehiculează ideea că haiducul Codreanu s-ar fi tras din viţă de domn, de loc din Bucovina. El a haiducit multă vreme prin codru şi în cele din urmă murit la o mănăstire40.

Cântecul

Corneliu Zelea-Codreanu considera că singura posibilitate de manifestare a stării lăuntrice sunt cântecele legionare. Folclorul legionar cuprinde mai multe specii muzicale: doine, hore, cântece de marş, imnuri etc. Acestea erau închinate ideilor legionare: moarte, răzbunare, muncă, jertfă ş.a., dar şi eroilor legionari, cum ar fi Căpitanul, Nicadorii, Decemvirii, celor căzuţi în Spania etc. Textele cântecelor conţin ameninţări la adresa aşa-numiţilor duşmani ai mişcării: “I-om îneca în râu de sânge /Asemeni şerpilor îi vom zdrobi”45.

De obicei, cei asupra cărora erau îndreptate ameninţările sunt numiţi cu cuvinte peiorative din folclorul haiducesc: ciocoi, tâlhari, călăi etc. Legionarii se numesc în cântece: voinic, haiduc, pandur etc. Evreul preia rolul grecului fanariot, care “despoaie de comori poporul românesc”.

Cântecul legionar, apreciază Eugen Weber, făcea parte din întregul ceremonial legionar, al cărui scop esenţial impresiona publicul, de a inspira tânărul aflat în căutarea unei credinţe, de a-i speria pe unii şi de a-i incita pe alţii46.

Temniţa

Un alt motiv frecvent întâlnit în folclorul legionar este închisoarea. Mama din baladele haiduceşti care-şi plânge feciorul întemniţat reapare în cântecele legionare. Desigur, acest motiv descrie reala suferinţă a sutelor de mame care-şi lăcrimau feciorii ferecaţi de jandarmi: ” …Du-te dorule cu bine, / La părinţii mei din sat / Şi le spune că feciorul lor / A fost întemniţat. / De-i vedea plângând pe mama / Lângă vatră în pridvor, / Şterge-i ochii cu năframa, / Spune-i că de ea mi-e dor…”47.

Legionarul figurează în cântece ca răzbunător al poporului, fapt ce aminteşte de haiducul plin de măreţie, eroism şi avânt de luptă, care îi pedepseşte şi îi înfierează cu asprime pe ciocoi, purtătorii suferinţei poporului. După cum am susţinut mai sus, legionarul spală cu sânge o nedreptate comisă nu împotriva sa, ci a poporului: “…Mie mi se urca sângele în cap şi iar îmi trecea prin minte să pun mâna pe armă, să mă ridic în munţi şi să trag cu nemiluita în cetele de duşmani şi de vânduţi, dacă autorităţi româneşti şi legi în România Mare pot patrona asemenea crime în contra naţiunii române, a onoarei şi a viitorului ei şi dacă aceste legi şi autorităţi vândute i-au închis orice speranţă de dreptate şi de mântuire românească”48.

Căpitanul

Corneliu Zelea-Codreanu se intitula Căpitan, pe când Adolf Hitler – Führer, iar Benito Mussolini – Duce, în traducere, conducător. Din scrierile legionare aflăm că astfel a fost numit Corneliu Zelea-Codreanu la sugestia lui Ion Moţa. Însă în timpul Complotului din Dealul Spirii, Corneliu Zelea-Codreanu îi trimite lui Nicolae Dragoş un bileţel în care semnează Căpitanul Furtună49. Termenul căpitan apare în documentele Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. El derivă de la capitaneus şi este întâlnit prima dată în documentele interne ale Moldovei în timpul domniei lui Despot Vodă. În Ţara Românească termenul este cunoscut în vremea domniei lui Mihai Viteazul. Căpitanii erau numiţi de domnii ţării şi aveau ca atribuţii: în timp de pace − administrarea ţinutului, iar în timp de război − conducerea cetelor de ostaşi (lefegiii)50. Tradiţia folclorică ni-i indică pe căpitani în fruntea cetelor de haiduci. Deseori căpeteniile au în spate activitate militară. De exemplu, haiducul Coroi era căpitan în armată şi “a fugit din armatî, s-apucasî di făcut dreptati la săraci”51. De altflel, şi Corneliu Zelea-Codreanu a avut un trecut militar. Căpitanul legionarilor, ca şi alţi căpitani, devenise “semizeu”. În perioada de maturitate a mişcării, printre legionari circula credinţa că nu poţi ascunde nimic de Căpitan, iar simbolul legionar pătratul cu două puncte, care a înlocuit în 1933 semnul Gărzii de Fier reprezentat prin cele 3 linii paralele şi perpendiculare, semnifica ochii lui Codreanu. Foile cu acest simbol încleiate pretutindeni semnificau faptul că Zelea-Codreanu îşi urmăreşte advesarii peste tot. În timpul prigoanei, Codreanu însuşi s-a numit haiduc. În literatura legionară, căpitanul este un om năzdrăvan, care din orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea, iese deasupra, este un învingător, iar de va cădea, el se va ridica din nou şi va învinge.

Ilie Gulică

_________________________________________

1Z. Ornea, Sămănătorismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 217.

1aIstoria Românilor, vol. VIII, România întregită (1918–1940), coordonator Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 49–50.

2Adrian Gabriel Lepădatu, Mişcarea legionară între mit şi realitate, Editura Cartier, Chişinău, 2005, p. 47.

3Z. Ornea, op. cit., p. 170.

3a Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit., p. 78.

4Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919–1941. Mistica ultranaţionalismului, Bucureşti, 1993; Z. Ornea, Anii Treizeci. Extrema Dreaptă Românească, Bucureşti, 1996; Adrian Gabriel Lepădatu, Mişcarea legionară între mit şi realitate, Editura Cartier, Chişinău, 2005, ş.a.

5N. Grigoraş, Instituţii medievale din Moldova. Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVII-lea, Bucureşti, 1971, p. 173.

6Виктор Михайлович Гацак, Восточнороманский эпос. Иcследование и тексты, Наука, Моscova, 1967, p. 139.

7Демир Драгнев, Гайдуки – народные мстители, Chişinău, 1962, p. 41.

8Sergiu Moraru, Folclorul haiducesc, în “Valori şi tradiţii culturale în Moldova”, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993.

9Istoria Literaturii Române. Folclorul. Literatura populară(1400–1780), vol. I, Bucureşti, 1964, p. 77–78.

10Corneliu Zelea-Codreanu, Pentru Legionari, Bucureşti, 1999, p. 129.

11Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit., p. 60.

12Corneliu Zelea-Codreanu, idem.

13Ibidem, p. 163.

14Демир Драгнев, op. cit., p. 27.

15Ibidem.

16Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919–1941. Mistica Ultranaţionalismului, Bucureşti, 1993, p. 81.

17Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit., p. 73.

18Francisco Veiga, ibidem.

19Z. Ornea, Anii Treizeci. Extrema Dreaptă Românească, Bucureşti, 1996, p. 281

20Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 291.

21Milviuţa Ciauşu, Panteonul mişcării legionare, în “Mituri istorice româneşti”, Bucureşti, 1995, p. 199.

22Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 294.

23Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit., p. 173.

24Z. Ornea, idem.

25Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit., p. 111.

26Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 680, inv. 2, f. 461

27Grigore Botezatu, Folclor haiducesc în Moldova, Chişinău, 1967, p. 141.

28Sergiu Moraru, op. cit., p. 21.

29Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 175.

30 www.mişcarea.net.

31Sergiu Moraru, op. cit., p. 25.

32Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 680, inv. 2, d. 3433, f. 23.

33Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 680, inv. 2, d. 3434, f. 37.

33a Ibidem.

33bIbidem.

34Виктор Михайлович Гацак, op. cit., p. 142.

35A.N.R.M., F. 680, inv. 1, d. 3706/2, f. 508; Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 64.

35aIbidem, f. 508.

36Виктор Михайлович Гацак, op. cit., p. 143.

37Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 244.

38Chantal Delsol, Michel Maslovski, Joana Nowicki, Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală, Chişinău, 2003, p. 89.

39Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, Bucureşti, 1982, p. 315.

40Grigore Botezatu, op. cit., p. 51.

41Z. Ornea, ibidem.

42Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 98.

43 www.mişcarea.net.

44Eugen Weber, Dreapta românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 66.

45 www.mişcarea.net.

46Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 282.

47Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit., p. 61.

48Nicolae Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Editura militară, Bucureşti, 1968, p. 246.

49Sergiu Moraru, op. cit., p. 25.

50ANRM, F. 680, inv. 1, d. 3638/2, f. 293.

51Idem, d. 3706/2, f. 461.

Am fost colegi la Facultatea de Filosofie. Remus a luptat mereu împotriva obscurantismului Biserii Ortodoxe Române, care ţine Poporul Român în întuneric. Îmi aduc aminte de scandalul icoanelor în şcoli, pornit de Emil Moise, un alt fost coleg de al meu, dar şi de aberanta îndoctrinare religioasă din şcoli, prin predarea “religiei”…

În timp ce Mircea Geoană bate mătănii pe la mânăstiri… Halal om de stânga, care îl invocă pe Dumnezeu la trei vorbe! Măcar Ion Iliescu a recunoscut că este “liber-cugetător”… Liber cugetător nu înseamnă “ateu”, ci Om Iluminat, cu gândirea liberă, modernă, europeană, tolerantă, progresistă, socialistă, mondialistă… cred că Domnia Sa visa un Stat Mondial al Proletariatului, atunci, în săbaticii ani ‘90, ani de sângeroase conflicte interetnice fraticide, ca în fosta Iugoslavie.

Păcat că nu are practic nici o şansă Remus Cernea şi îmi pare rău pentru el. Îmi pare rău pentru colegul meu că nu putem avea un Intelectual Umanist la Cotroceni, cum ar fi fost, totuşi, Adrian Năstase… care pe lângă formaţia juridică internaţională o are şi pe cea filosofică. Uite, vineri la ora 12 lansează la Fundaţia Europeană Titulescu volumul Lucian Blaga – Diplomat, în prezenţa fiicei filosofului, Dorli Blaga. Ce politician “normal” ar face aşa ceva în preziua alegerilor? Dar Adrian Năstase de aceea este Măreţ, pentru că el crede în Spirit!

Blaga – Filosoful, nu miliţianul!

Voi vota cu Mircea Geoană, acest inginer reşapat în jurist, în diplomat, cu reţineri, dar totuşi cu încrederea că este singurul care are susţinerea organizatorică pe plan intern şi imagologică pe plan internaţional pentru a scăpa ţara de nedemnul de Traian Băsescu. E timpul să ne întoarcem la Normalitate!

Votez cu Mircea Geoană de dragul lui Ion Iliescu, că altminteri aş fi votat cu Doctorul cel Bun.

Mircea Geoană este un pas spre Normalitate, dar nu va fi ultimul. Menşevicul Geoană este un tovarăş de drum al socialiştilor autentici.

P.S. Dezgustător discursul anti-comunist, reacţionar, al lui Crin. Şi-a dat arama pe faţă ca fan al cripto-legionarilor, al legionarilor de criptă ai anilor ‘90… Sfânta Tinereţe Legionară… Nu cumva o fi şi Mircea Geoană legionar, în definitiv soţia lui este machidoancă? Nu îl înjura Mircea Geoană ca o iudă filo-americană pe Ion Iliescu în 1996, punându-se în slujba noii puteri de dreapta a lui Emil Constantinescu?

Cred că momentul meu de iluminare (sic!) privind esenţa de-a dreptul incredibilă, fantastică în planul moral, a Mişcării Legionare, l-am trăit într-o lungă discuţie purtată cu dumnealor Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, când eu i-am încolţit, adică i-am somat pe cei doi, persoane în chip evident de o mare, totală onorabilitate (ca să spun numai atât despre ei), cerându-le explicaţii complete despre toate crimele legionare ─ dovedite în final a fi „aşa-zisele crime legionare”. Am ajuns astfel şi la asasinarea lui I.G. Duca şi am luat atunci propriu-zis cunoştinţă de nicadori ca model de comportament civic eroic, probabil fără precedent şi fără egal în istoria lumii. Atunci, pe la sfârşitul anilor ’60, am început să întrezăresc faptul că Mişcarea Legionară ar putea fi una dintre cele mai grozave isprăvi ale spiritului românesc, ale istoriei neamului nostru. Până atunci avusesem intuiţia faptului că, în spatele a ceea ce ni se spunea la şcoală şi pe alte căi oficiale despre legionari, adevărul era cu totul altul.

Să-ncerc, aşadar, să reconstitui cele aflate de la Ţuţea şi Ghinea, oameni care au însemnat atât de mult pentru maturizarea mea, pentru corecta (sper eu) orientare a mea în complicata şi complexa lume a secolului nostru. A vorbi, nu numai ca român, oricât de succint despre secolul al XX-lea fără a te raporta la „fenomenul legionar”, înseamnă să te condamni la o denaturare decisiv deformatoare a realităţii. Iar pentru înţelegerea „fenomenului legionar”, cred că nu poate fi discuţie mai lămuritoare decât cea privitoare la nicadori.

Aşadar, ne aflăm la sfârşitul anului 1933, când I.G.Duca, prim-ministru liberal, ia o serie de măsuri împotriva legionarilor, interzicându-le partidul. Interdicţie urmată de percheziţii şi arestări, arestări urmate de bătăi, schingiuiri şi chiar asasinate ale poliţiei împotriva legionarilor, cei mai mulţi dintre legionari fiind elevi, studenţi sau tineri avocaţi, medici, profesori, preoţi, ofiţeri.

Se pare ─ adică aşa vorbea toată lumea la acea dată, că aceste represalii îi fuseseră inspirate sau chiar poruncite lui I.G.Duca de „oculta” internaţională, masonică, iudaică sau „iudeo-masonică”, după formula acreditată în epocă.

Concomitent, guvernul Duca se afla şi în incapacitatea de plată a unor datorii contractate la finanţa amintită, „iudeo-masonică”. Se pare chiar că această incapacitate de plată a permis creditorilor statului român să formuleze pretenţii prin care se amestecau atât de grosolan în viaţa politică românească. Fireşte, nu ar fi fost prima oară. Acest amestec s-a materializat prin două cerinţe pe care „oculta” a reuşit să i le impună guvernului Duca, îndeosebi personal acestuia, în ciuda voinţei sale, care ar fi fost alta! Mai întâi a fost, aşa cum spuneam, interzicerea partidului Garda de Fier, măsură asupra căreia nu avem a insista prea mult, căci nu împotriva ei s-au „pronunţat” nicadorii. Dar cu un minim comentariu se cuvine a fi subliniat caracterul vexatoriu, abuziv, neconstituţional şi nedemocratic al acestei măsuri, impusă, cum spuneam, de democraţiile occidentale. Nu intrăm în detalii, dar trebuie spus măcar atât, că I.G.Duca a încercat să reziste şi să provoace în guvern respingerea acestei măsuri. La vot, guvernul a aprobat cu 8 voturi la 7 desfiinţarea Mişcării Legionare, votul hotărâtor aparţinându-i lui Nicolae Titulescu, venit special din străinătate ca să se asigure de îndeplinirea acestei porunci. Alături de Nicolae Titulescu, ministrul Iamandi şi ceilalţi „tineri” liberali din guvern au fost vehement pentru desfiinţarea Gărzii de Fier, pentru a o împiedica să participe la alegerile din decembrie 1933.

Petre Ţuţea susţinea, ca pe un lucru ştiut de toată lumea, că I.G.Duca era francmason sau, oricum, membrul unei organizaţii de tip masonic, fiind legat prin jurăminte şi angajamente înfricoşătoare să dea ascultare oricărei porunci venite de la „centru” (sau cum s-o fi numind eşalonul suprem). O astfel de poruncă i s-ar fi transmis, cu privire la legionari, şi prin Titulescu, el însuşi grad înalt în amintita organizaţie. Nu judec cât de adevărate erau (sunt) aceste „informaţii”. Ceea ce este sigur adevărat – şi asta contează!, este că nicadorii, legionarii, aşa credeau ei că stau lucrurile.

Ceea ce însă i-a împins pe nicadori la gestul lor, efectiv un gest limită, nec plus ultra, a fost cea de-a doua „poruncă” la care I.G.Duca, prim-ministru al României, abandonând orice sentiment al interesului românesc, a acceptat să i se supună. Anume, i s-a cerut lui I.G.Duca să accepte încetăţenirea în România a 300.000 (trei sute de mii) de evrei din Germania şi Polonia. (După alte informaţii, ar fi fost vorba de 60.000 de familii de evrei, ceea ce nu schimbă propriu-zis datele problemei.) Adăugaţi la ceilalţi aflaţi deja în România, unii cu forme legale, alţii clandestini, evreii din România ar fi ajuns să depăşească un milion şi jumătate, devenind, practic, cea mai numeroasă minoritate etnică din România.

Avea oare I.G.Duca dreptul să decidă de unul singur într-o asemenea chestiune?

Îmi pun această întrebare şi apelez şi la cititorii acestor rânduri, să şi-o pună şi ei. Repet, ne aflăm în luna decembrie 1933, vreme de pace, nu existau nicăieri persecuţii anti-evreieşti, astfel că este greu de înţeles ce răspuns ar fi dat cineva la întrebarea de ce? De ce să se producă un asemenea exod, din Polonia în România, un exod de dimensiuni superioare celui biblic?! Explicaţii oficiale nu s-au dat, dar chiar şi dacă ar fi existat aceste justificări, cine ar fi împiedicat apariţia altor explicaţii, a altor „scenarii”? Un astfel de scenariu, care a circulat mult în perioada interbelică, este acela potrivit căruia comunitatea evreiască, preocupată ─ după părerea mea, în mod firesc, de constituirea unui stat Israel, cu un teritoriu propriu, ar fi vizat, ca teritoriu al acestui stat, o parte din teritoriul românesc! Doctorul Şerban Milcoveanu, o persoană în general foarte informată, este convins că această variantă („asul din mânecă”!) nu a fost nici azi abandonată, rămânând în calculele pe care şi le fac liderii şi strategii evreimii mondiale.

La acea dată, în 1933, acest plan, al cărui susţinător tenace fusese vestitul ministru francez Adolphe Crémieux (1796-1880), avea o vechime de aproape un secol! Aşa se explică, susţin unii, presiunile făcute asupra României şi la Conferinţa internaţională de la Berlin (1878), şi la Paris (după primul război mondial), pentru ca România să accepte încetăţenirea necondiţionată a oricărui evreu care ar fi vrut să se stabilească în România. Deja însă, pe căi legale sau altminteri, în România de după 1830 s-au scurs importante efective umane evreieşti, din Rusia şi Polonia îndeosebi, al căror număr ameninţa să pună în cumpănă caracterul românesc al unor importante suprafeţe din teritoriul naţional. Oraşele moldoveneşti, în frunte cu Iaşii, erau deja locuite cam toate de o populaţie majoritar evreiască.

Cum pica în acest context intrarea în ţară a încă 300.000 de evrei, e uşor să ne imaginăm! Din păcate, singurii care au reacţionat (iar reacţia lor nu a imaginat cea mai fericită soluţie) au fost legionarii. Celelalte formaţiuni politice nu au avut nimic de obiectat. Din partea legionarilor, generalul Cantacuzino-Grănicerul i-a făcut o vizită primului ministru acasă şi, în virtutea faptului că se cunoşteau şi se preţuiau dintotdeauna, generalul legionar l-a avertizat: „Ghiţă, să ştii că dacă semnezi intrarea în ţară a 300.000 de evrei, băieţii (adică legionarii – n.n.) te împuşcă!” Generalul, aşadar, nu s-a plâns de nedreptatea care li se făcea legionarilor prin desfiinţarea partidului lor, împiedicându-i să se prezinte la alegerile de peste câteva zile. Ci i-a făcut lui Duca o cerere pe care ar fi trebuit s-o susţină şi celelalte partide, căci intrarea a 300.000 de alogeni, indiferent de naţionalitatea acestora, era o măsură inacceptabilă în numele celor mai elementare interese naţionale. În contextul zvonurilor, temerilor că există planuri şi proiecte care vizează şi visează ca noul Ierusalim, adică noua patrie a evreilor, să fie instalat în teritoriul românesc (se pare că Moldova, cu Basarabia împreună, era cea mai râvnită), acceptarea de către I.G.Duca a intrării în Ţară a celor 300.000 de evrei nu putea să nu alarmeze pe orice român conştient de ce se întâmplă în jurul său.

Aceste detalii ale întrevederii I.G.Duca ─ g-ral Cantacuzino, care confirmă întru totul cele povestite de Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, le-am aflat de la Constantin (Titi) Boceanu, magistrat ireproşabil şi mare boier mehedinţean, care frecventa aceleaşi saloane ale high-life-ului dâmboviţean ca şi cei doi mai sus pomeniţi. Sora lui I.G.Duca i-a reprodus lui Constantin Boceanu şi cuvintele pe care le-a rostit I.G.Duca, întors acasă, după ce a semnat pentru încetăţenirea celor 300.000 de evrei: „Mi-am semnat condamnarea la moarte!”

E cumplit şi naşte o mulţime de întrebări faptul că I.G.Duca a semnat acea convenţie (sau ce-o fi fost), ştiind bine ce i se va întâmpla şi, mai ales, ştiind bine cât rău aduce astfel Ţării şi Neamului său. Şi, iarăşi, de ce? De ce a semnat I.G.Duca? Singurul răspuns plauzibil rămâne acela că I.G.Duca îşi asumase anumite obligaţii de supunere şi ascultare necondiţionată, pe care nu era chip să le încalce. Şi nu le-a încălcat, deşi ştia bine ce va urma! Deşi, cum ţine să precizeze dl.dr.Şerban Milcoveanu în orice discuţie asupra chestiunii, I.G.Duca era, în fapt, un patriot, un om voitor de bine pentru Ţară. Din păcate, pentru a face carieră politică şi, poate, chiar cu gândul de a se face mai util neamului său, I.G.Duca acceptase servituţi care, numai prin jocul hazardului, l-au pus în situaţia tragică de a-şi respecta angajamentele cu preţul unor mari prejudicii aduse neamului, societăţii româneşti!

Ce a urmat?

Poate că pentru a înţelege ce a urmat mai e de luat în seamă şi un mic detaliu, mic dar teribil de dureros: în perioada interbelică, autorităţile greceşti au înteţit măsurile de intimidare a aromânilor din Grecia, pentru a-i împiedica să-şi mai afirme conştiinţa etnică românească. Grecii s-au arătat intoleranţi cu aromânii care se considerau români, nu greci. Drept care au decis ca aromânii care se declară români să fie alungaţi din gospodăriile lor şi expulzaţi în România, obligându-i astfel pe aromânii care, în mod cu totul firesc, doreau să trăiască mai departe în satele şi gospodăriile pe care le avea din moşi-strămoşi, să se declare greci şi să părăsească gândul că ar fi altceva! (Situaţie care se menţine şi azi, în plină epocă a respectului pentru drepturile omului!) În aceste condiţii, câteva sute de familii de aromâni nu au pregetat să-şi afirme totuşi identitatea românească! („Aromânii sunt români absoluţi!”, avea mereu s-o spună Petre Ţuţea cu gândul la camarazii săi.) Şi să accepte preţul dureros al acestei identităţi: alungarea din casa părintească, expulzarea din Grecia! Expulzarea, fireşte, în România. Numai că pentru a se produce această expulzare mai era nevoie ca autorităţile româneşti să-i accepte pe acei bravi compatrioţi. Ceea ce guvernul român întârzia s-o facă!! Astfel că bieţii aromâni, care acceptaseră expulzarea, evacuarea din gospodăriile lor, trăiau acum sub cerul liber, în portul Salonic, aşteptând ca guvernul liberal al lui I.G.Duca să accepte repatrierea lor! Şi aşteptau de câteva luni de zile, în bătaia soarelui şi a ploii, dar mai ales în bătaia de joc a palicarilor greci, a presei greceşti, bucuroasă să constate şi să comenteze indiferenţa guvernului de la Bucureşti, care dovedea astfel că românii nu-i recunosc drept români pe aromânii, pe vlahii din Grecia! Căci ce altceva putea să însemne atitudinea guvernului? … Atitudine care explică, probabil, faptul că doi din cei trei nicadori erau aromâni: Belimace şi Caranica.

În acest context, gestul lui I.G.Duca, de a accepta intrarea în România a câteva sute de mii de străini, de alogeni, dar nu şi a câteva sute de români, devenea strident de antiromânesc! Îndeosebi pentru tinerii aromâni din Mişcarea Legionară!…

Faţă de un comportament atât de aberant al autorităţilor, ce se putea face pentru a-i pune capăt sau pentru a-l împiedica să-şi producă efectele?

Trebuie spus foarte limpede că pe cale legală nu se putea face nimic! În termenii statului de drept, cum am zice noi azi, nimic nu putea împiedica punerea în fapt a hârtiilor semnate de primul ministru. Oligarhia politică (rege şi parlament) era, în cea mai mare parte, legată prin aceleaşi servituţi care aveau să-i fie fatale lui I.G.Duca. Pe cât era această clasă politică de incapabilă de a sesiza pericolul şi de a i se opune, pe atât era de evident şi de inacceptabil acest pericol pentru membrii Mişcării Legionare. De unde le venea acestor tineri luciditatea, capacitatea de a înţelege numai ei corect situaţia în care se afla Ţara? Cred că din cel puţin două surse: (1) inteligenţa şi competenţa intelectuală profesională (legionarii, cu mici excepţii, au reprezentat elita generaţiei lor) şi (2) autenticitatea şi profunzimea sentimentului patriotic, naţionalist, a instinctului naţional de apărare.

Istoria Mişcării Legionare este istoria confruntării spiritului cavaleresc al legionarilor cu spiritul mercantil, tranzacţionist, al politicienilor. Dacă a fost ceva care a dat, prin contrast, un contur precis spiritului legionar, cultului pe care aceştia l-au avut pentru onoare, pentru datoriile cu care te încarcă condiţia de om, de român, apoi acest ceva a fost însuşi politicianismul epocii, contextul politic în care au evoluat legionarii. Acest politicianism, în termeni mai exacţi corupţia şi iresponsabilitatea clasei politice, îşi crease un instrument juridic infailibil, care permitea fel şi fel de stratageme avocăţeşti prin care delapidatorii bunului public, vânzătorii de ţară, să nu ajungă niciodată după gratii. Ce trăim noi azi seamănă destul de bine cu ce se întâmpla în România anilor ’30. Numai că atunci era mai evident pericolul din afară, al dezagregării României Mari. Acest pericol nu aş zice că azi este mai mic sau că nu există! Dimpotrivă! Este poate mai mare ca-n anii ’30, dar este mult mai discret, mai bine disimulat sub felurite lozinci şi structuri europenizante, uzând de arme mai eficiente decât cele aflate în dotarea armatelor, cum ar fi arma financiară sau arma psihologică! Aceasta din urmă având ca principal obiectiv şi pe acesta: să împiedice societatea românească de a recupera la parametrii ei reali prestaţia Mişcării Legionare pe plan istoric, al istoriei naţionale şi universale!

Aşadar, cam acestea au fost împrejurările în care trei tineri legionari şi-au asumat datoria de a face tot ce puteau ei face în situaţia dată. După inima lor, nu puteau sta nicicum indiferenţi, nepăsători, inactivi. Iar după mintea lor, maximum de eficienţă au gândit că l-ar putea avea execuţia exemplară a premierului care greşise atât de grav faţă de Ţară şi Neam. Un asasinat care să aibă valoarea unei execuţii exemplare, exemplară pentru ceilalţi politicieni, prin care aceştia, rămânând în viaţă şi în activitatea politică, să priceapă că nu mai pot conta pe corupţia din justiţie, pe caracterul acesteia atât de părtinitor faţă de magnaţii zilei! Să afle deci că a apărut în România o justiţie pe care n-o mai poţi sfida la nesfârşit, speculând fie slăbiciunile şi portiţele de scăpare oferite de lege celor cu mulţi bani, fie dând obol corupţiei şi ticăloşiei magistraţilor.

Celor trei tineri, ulterior supranumiţi nicadori, le-a fost uşor să-l împuşte pe I.G.Duca, la Sinaia, pe peronul gării. Duca era fără gardă de corp, iar poliţistul gării n-a intervenit nici măcar după săvârşirea atentatului. Până aici nimic extraordinar. Partea de „noutate” ─ ca să zic aşa fără să par prea cinic, elementul fantastic pe plan comportamental al nicadorilor, se manifestă, se produce după actul tragic şi propriu-zis inuman al asasinării lui Duca. Un asasinat rămâne totuşi un asasinat!… Numai că de data asta, după asasinat, asasinii nu se mai comportă deloc ca nişte criminali, ca nişte oameni fără de lege. Deşi ei puteau să fugă, să se facă nevăzuţi şi să scape de pedeapsă (sau măcar să încerce, instinctiv, s-o facă), cei trei nici nu se gândesc la aşa ceva! Ei au în cap cu totul altceva decât să scape! Să fugă! Ci, după ce Duca se prăbuşeşte mort, făptuitorii pleacă în căutarea autorităţilor absente şi care întârziau să apară, pentru a se preda! După versiunea auzită de la dr. Şerban Milcoveanu, mai recentă şi mai proaspătă în mintea mea, cel care slobozise din revolver gloanţele ucigaşe a aruncat imediat arma, a ridicat mâinile în sus şi a pornit spre postul de poliţie să se predea. Se pare că nu l-a găsit imediat pe şeful de post!… Ceilalţi doi camarazi, care îl însoţiseră neînarmaţi, au luat trenul până la Bucureşti, unde s-au predat şi au cerut de la bun început, şi până s-a dat sentinţa de condamnare, să fie consideraţi la fel de vinovaţi ca şi camaradul care apăsase pe trăgaciul revolverului.

Este greu de reconstituit ce a fost în mintea celor trei feciori. (Este sarcina scriitorilor români să reconstituie aceste gânduri, în cele douăzeci de romane, cinci piese şi zece filme pe acest subiect, cu care scriitorii români sunt datori, în momentul de faţă, faţă de publicul cititor românesc. N-avem o literatură despre acest moment de istorie românească, atât de dramatic şi atât de nepereche! Avem în schimb zeci, sute de romane, piese de teatru şi filme despre eroii ilegalişti, inventaţi şi ireali, expresie a unei prostituţii în masă a intelighenţiei româneşti!… Să fim atât de inconştienţi în continuare şi să credem că pentru atâta ticăloşie nu ne va bate odată şi odată mult prea îndurătorul Dumnezeu?!)

Dar este uşor de înţeles, de reconstituit ce s-a petrecut în mintea celor care se ştiuseră până atunci în siguranţă, la adăpost de vreo pedeapsă pentru ticăloşiile şi matrapazlâcurile cu care se ştiau vinovaţi faţă de Ţară. Te poţi apăra de cineva care ar încerca să te ucidă, nu e nici o problemă să-l împiedici, dacă ştii că insul va căuta un prilej favorabil ca după săvârşirea omorului să poată dispărea nevăzut sau măcar neidentificat. Greu nu e să-l ucizi pe cel vizat, ci greu este să scapi după. Şi nu e greu să-ţi dai seama că orice plan de a asasina pe cineva se amână, uneori sine die, până se iveşte împrejurarea care să favorizeze, după producerea asasinatului, fuga de la faţa locului! Orice asasin „normal” asta urmăreşte: să scape după săvârşirea crimei!

Iată însă că unii nu vor, nu ţin neapărat să scape! Pe aceştia, practic, nu-i poţi împiedica să-şi ducă la capăt funestul angajament. Pe indivizi ca Princip Gavrilo, asasinul de la Sarajevo, care a declanşat astfel primul război mondial, fără să-i pese de ceea ce se va întâmpla cu el după săvârşirea crimei, nu-i poţi opri. Princip s-a comportat oarecum ca un kamikadze! Nicadorii au mers însă cu un pas mai departe! Exact ca şi camarazii lor care, câţiva ani mai târziu, îl vor împuşca pedepsitor pe un alt prim-ministru român, Armand Călinescu: după săvârşirea asasinatului puteau şi ei să dispară de la locul faptei şi să rămână sau să încerce să rămână neştiuţi de nimeni, să scape aşadar cu viaţă, în libertate! Se aflau doar la vârsta când viaţa şi libertatea îţi sunt mai dragi ca orice!… Nicadorii însă aveau ceva la care ţineau totuşi mai mult decât la viaţă şi la libertate! Acel ceva îi împinsese la gestul oribil al crimei! Şi acel ceva, în autenticitatea sa, nu putea fi afirmat, nu era propriu-zis real decât dacă după asasinat nicadorii rămâneau la locul faptei, asumându-şi-o în toată libertatea de a o face sau nu, acceptând consecinţele legii, semn că respectă legea şi legalitatea, dar în acelaşi timp o găsesc lacunară sau neputincioasă faţă de crimele altora! Ale celui ucis îndeosebi!

Evident, dacă I.G.Duca ar fi fost însoţit de o gardă de corp, asta nu i-ar fi împiedicat pe nicadori să acţioneze, iar după asasinat lucrurile s-ar fi desfăşurat „normal”, adică cei trei tineri naţionalişti ar fi fost imobilizaţi sau împuşcaţi şi ei de către membrii gărzii de corp, iar asasinarea lui I.G.Duca ar fi rămas o mizerie în plus în cartea noastră de istorie. Întâmplarea „fericită” (sic!) că Duca nu era însoţit, ceea ce crea ocazia unui asasinat ai cărui autori să scape neprinşi şi nepedepsiţi, face ca gestul nicadorilor să se salveze, să se ofere posterităţii în toată tragica sa splendoare.

Această splendoare, Petre Ţuţea şi Simion Ghinea m-au ajutat s-o pricep, s-o resimt, s-o înţeleg ca mod de comportament civic absolut, mai presus de care este greu de imaginat un alt fel de a te jertfi pentru legea supremă: salus reipublicae. „Salvarea Ţării, a Neamului, este legea cea mai presus de toate legile: suprema lex.” Nicadorii nu au încălcat această lege, ci, dimpotrivă, i s-au supus fără preget!

Salus reipublicae suprema lex… Această lege o nesocotise I.G.Duca, iar codul penal şi practica judiciară îl lăsau nepedepsit pe infractor. Pe I.G.Duca şi pe alţii care ştiau bine că săvârşiseră mari ticăloşii pentru care însă nu aveau niciodată să plătească în faţa instanţelor atât de corupte ale României interbelice. Dar iată că apare o instanţă nouă, insensibilă la subtilităţile avocăţeşti şi la forţa banului de a corupe pe oricine. O instanţă care face, din interesul naţional, principiul suprem al justiţiei! O instanţă care nu confundă justiţia cu legalitatea! Care nu recunoaşte legile măsluite, gândite pentru folosul marilor vânzători de Ţară. Această justiţie a acţionat prima oară prin nicadori şi apariţia ei e uşor de imaginat ce reacţie a stârnit în clasa politică a profitorilor de pe urma celor mulţi şi prea buni şi prea blânzi, şi uşor de prostit nu pentru că ar fi proşti, ci pentru că sunt capabili să vadă, chiar şi-n ticăloşia şi nedreptatea cea mai mare, voia Domnului. Facă-se!

Cu aceeaşi credinţă în Dumnezeu, legionarii au mers şi ei după pilda cristică, a Celui Ce a propovăduit învăţătura iubirii împinsă până la gestul paradoxal de a-i oferi celui ce te-a pălmuit o dată şi celălalt obraz! Numai că acelaşi Iisus ne-a învăţat că sunt momente când trebuie să mai pui mâna şi pe biciul pedepsitor, nu pentru a te apăra pe tine, fiinţă trecătoare, individ sortit unei existenţe efemere, ci ca să te pui stavilă când celălalt atentează la veşnicia neamului tău, la integritatea comunităţii în care te-ai născut şi care ţi-a dat identitate în faţa lui Dumnezeu! Ca să-i aperi pe ai tăi!…

Da, întorci şi celălalt obraz, dar numai dacă e vorba strict de obrazul tău, ca ins, ca persoană. Dar când cineva loveşte în obrazul neamului tău, atunci şi Iisus, şi Moise, şi oricine, toţi te învaţă la fel: să fii necruţător! Sub această boltă de semnificaţii se înscrie gestul nicadorilor şi, în mare, toate violenţele comise de legionari!

Nu am eu nici căderea şi nici posibilitatea de a discuta asasinatul politic ca soluţie, soluţie pe care istoria a încercat-o în toate timpurile şi pe toate meridianele lumii. Asasinatul politic nu a fost inventat de legionari! Dar este evident că legionarii sunt acuzaţi pentru aceste asasinate cu o insistenţă şi o strategie a dezinformării atât de bine pusă la punct încât trebuie să ne întrebăm ce anume supără în mod specific şi pe cine în faptul că legionarii, pe parcursul a mai puţin de 20 de ani, până în septembrie 1940, când ajung ei la guvernare, săvârşiseră câteva asasinate (Manciu, Duca, Stelescu, Armand Călinescu şi … cam „atât”), iar împotriva lor autorităţile, subliniez: autorităţile, ocolind legea, încălcând-o chiar, uciseseră cu de la sine voie, a regelui şi a zbirilor poliţiei şi din guvern, uciseseră peste 300 (trei sute) de tineri care, ca persoană, ca individ, nu săvârşiseră nici o infracţiune, nici o fărădelege. Se uită lucrul acesta sau este complet necunoscut de cei care îi consideră mai departe pe legionari nişte asasini prin excelenţă, adică prin mentalitate şi prin program politic.

Mai sunt oare legionarii, la acest „scor” atât de categoric, 300-4, mai sunt ei asasinii sângeroşi şi bezmetici pe care ni-i prezintă fel şi fel de istorici şi publicişti care uită cu consecvenţa cea mai stranie să amintească circumstanţele, atât de favorabile legionarilor, în care aceştia s-au simţit obligaţi să recurgă la forma supremă de apărare?! Căci legionarii aşa s-au simţit şi aşa au şi fost atunci când au ridicat braţul pedepsitor: în legitimă apărare. Dar nu în apărarea propriei persoane, ci în apărarea Neamului!

De ce atâta minciună şi atâta propagandă de discreditare şi calomniere a legionarilor? Bănuiala mea este că legionarii, prin modelul lor de comportament, prin tezele şi principiile activismului lor politic, găsiseră o formulă viabilă, poate că cea mai bună din câte s-au încercat până azi, o formulă prin care spiritul vechi, cavaleresc, al cultului pentru virtuţile vitejeşti, pentru onoarea şi demnitatea cu care intri în luptă, al respectului pentru adversarul înfrânt, se arăta mult mai atrăgător pentru tineretul României (mâine pentru tineretul Lumii!), mai atrăgător decât noua religie a Banului, a drepturilor omului, a democraţiei mincinoase, a spiritului levantin mercantil pentru care orice valoare umană se poate echivala într-un număr mai mic sau mai mare de arginţi!

Nicadorii, în mod deosebit, au găsit cum să dea peste cap întregul sistem de apărare pe care şi l-au creat, prin minciună şi înşelătorie, adversarii lor, sistem de apărare care a transformat democraţia, ca sistem politic, şi justiţia, ca instituţie, le-a transformat în prestatori de servicii pentru caracatiţa mondială a corupţiei, infiltrată până la cel mai mărunt funcţionar de stat. La toate nivelurile posibile, corupţia era şi este protejată prin justiţia statului de drept şi prin sistemul parlamentar democratic, care a scornit legile strâmbe ale acestei lumi exasperante pentru orice suflet cinstit, însetat de dreptate! Căci, da, se mai nasc şi astfel de suflete! Meciul e departe de a se fi încheiat în favoarea celor ce se nasc fără suflet ori şi-l pierd în confruntarea cu nenumăratele ispite ale păcatului.

Nicadorii, din toată istoria lumii, reprezintă modelul cel mai eficient şi deci cel mai periculos pentru cei care se ocupă cu stricarea vieţii pe pământ, cu denaturarea până la depravare a fiinţei umane. Modelul cel mai eficient al acţiunii individuale justiţiare! Mai presus de încrâncenarea unui kamikadze, nicadorul face din asasinatul politic o demonstraţie de spirit justiţiar absolut. (Nu insist, las altora să descifreze întregul evantai, atât de bogat, al semnificaţiilor morale pe care le stârneşte în mintea noastră gestul, modelul nicadorilor.) Conchid doar: în istoria asasinatului politic, soluţie cu care în zadar ne vom declara noi în dezacord, căci nu prin dezacordul nostru îl vom curma, în această sumbră istorie a crimei din raţiuni politice, nicadorii reprezintă cazul cel mai „curat”, aproape angelic (sic!), întrunind o serie de circumstanţe care nu numai că atenuează din vinovăţia făptuitorilor, dar îi şi înnobilează pe aceştia. În definiţia nicadorilor, genul proxim este modelul kamikadze, iar diferenţa specifică este aceea că nicadorii, după ce şi-au atins ţinta, rămân în viaţă şi în libertate, dar se predau autorităţilor, ştiind bine ce-i aşteaptă: moartea. O aleg însă de dragul semnificaţiei pe care, în felul acesta, suntem obligaţi să o dăm gestului lor: gest justiţiar, prin care Dumnezeu se rosteşte asupra celor omeneşti! Gest născut din credinţa în dreptate şi adevăr! Gest născut din dragostea pentru ceilalţi! Gest de martir, de martir care alege martirajul pentru a-i întări pe ceilalţi în credinţa lor că onoarea şi demnitatea sunt virtuţile prin care merităm să ne considerăm plăsmuiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Cel puţin la fel de elocvent este şi gestul „decemvirilor”, al celor zece tineri legionari care, în iulie 1936, îl ucid pe Mihail Stelescu, comandant legionar, exclus din Mişcare, printre altele şi pentru tentativa de a-l asasina pe Corneliu Zelea Codreanu, prin otrăvire. Recidivând, Mihail Stelescu este pedepsit „exemplar”, ca trădător al camarazilor săi, al camaraderiei, al înaltelor idealuri care îi adunase laolaltă. Asasinii propriu-zişi au fost numai doi, dar ceilalţi opt şi-au asumat aceeaşi responsabilitate tocmai pentru a se înţelege că nu e vorba de o crimă, de un asasinat, nici măcar unul ritual, ci de o „atitudine” morală faţă de actul, mai grav decât orice asasinat, al trădării. Cei zece, care făcuseră parte din acelaşi cuib legionar cu trădătorul Mihail Stelescu, ştiau bine că vor fi condamnaţi la închisoarea pe viaţă, dar n-au pregetat să meargă să se predea la poliţie, deşi erau, practic, nevinovaţi.

Aidoma au procedat şi legionarii care, în septembrie 1939 l-au „executat” pe Armand Călinescu, prim-ministrul asasin, care avea pe conştiinţă viaţa (şi tinereţea) Căpitanului, a nicadorilor şi a decemvirilor, ucişi prin ştrangulare de gardienii care îi păzeau. Grupul de legionari condus de avocatul Miti Dumitrescu au procedat şi ei la fel, predându-se autorităţilor după săvârşirea asasinatului pedepsitor, justiţiar.

Şi decemvirii şi grupul Miti Dumitrescu, sunt deopotrivă de nicadori ca şi primii nicadori, cei din decembrie 1933.

Posteritatea românească nu s-a învrednicit să descifreze semnificaţiile modelului de comportament pe care l-au imaginat nicadorii. Nici nu e de mirare! Eternitatea nicadorilor e abia la început! Eternitatea, în care s-au înscris nicadorii, nu se termină odată cu cei care au minţit şi vor minţi mai departe despre nicadori, despre legionari! Numărul mincinoşilor, slavă Domnului, este tot mai mic!… Iar al „nostru”, har Domnului, va creşte, dând înţeles, semnificaţie, nu numai gestului nicadorilor, ci şi trecătoarelor noastre vieţi!

Şi o ultimă precizare: cuvântul nicador s-a născut în mediile legionare, prin combinarea primelor silabe din numele celor trei nicadori din decembrie 1933: Nicolae Constantinescu, Caranica Ion, Doru Belimace. Nicadorii din iulie 1936 s-au numit: Ion Caratănase, Iosif Botânzan, Ştefan Curcă, Ion Atanasiu, Bogdan Gavrilă, I.G.State, Ion Pele, Radu Vlad, I.Trandafir şi Ştefan Georgescu.

Nicadorii din septembrie 1939 se numeau: Miti Dumitrescu, Gigi Paraschivescu, Marin Stănciulescu, Nelu Moldoveanu, Ion Vasiliu, Traian Popescu-Puiu, Cezar Popescu, Ovidiu Isaiia, Jean Ionescu.

Tuturor, plecăciune. Dumnezeu să-i ierte!

P.S. Şi o ultimă întrebare: asasinatele din noiembrie 1940 pot fi revendicate în numele modelului nicador? În mod sigur, asasinii lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu nu au procedat ca nişte nicadori, ca nişte legionari, ci ca nişte ucigaşi plătiţi. De aceea Traian Boieru şi echipa sa au fost excluşi din Mişcarea Legionară. Motiv în plus ca să părăsim pentru totdeauna formula „legionarii i-au asasinat pe Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu”. Este o formulă complet greşită.

Ion Coja

PhD. Radu Mihai Crisan, ISTORIA INTERZISA

PhD. Radu Mihai Crisan, INDUSMANITII AU ACELASI CREZ. TESTAMENTELE POLITICE ALE LUI ION ANTONESCU SI CORNELIU ZELEA CODREANU

PhD. Radu Mihai Crisan, TOTUL PENTRU HRISTOS! TESTAMENTUL POLITIC AL LUI NICOLAE IORGA

PhD. Radu Mihai Crisan, MOTA SI MARIN. TESTAMENTELE LOR POLITICE

,,Nu, categoric nu(;). NICI NICOLAE IORGA ŞI NICI VIRGIL MADGEARU NU AU FOST UCIŞI DE CĂTRE LEGIONARI. De ce? Fiindcă Iorga şi legionarii gândeau la fel! Se completau reciproc întru slujirea intereselor eterne şi legitime ale Neamului! (Parcurgând comparativ, şi fireşte nelimitativ, spre pildă, «Cărticica şefului de cuib» a lui Codreanu şi «Discursuri parlamentare» a lui Iorga, vă dumiriţi îndată.)

Aceea însă, căreia atât Mişcarea Legionară cât şi Nicolae Iorga îi erau profund incomozi, întrucât îi demascau public obiectivele şi acţiunile antiromâneşti, era puterea iudaică. Înstăpânită absolut pe Rusia. Prin lovitura de stat iudeocomunistă din 1917 ( Lenin – Ziderblum – precum şi Stalin – Djugaşvili – sunt evrei!). Aşadar, dacă Evreii ajunseseră stăpânii Statului sovietic, iar N.K.D.V.-ul (K.G.B.-ul) este Organ de Stat, teza potrivit căreia Traian Boieru (şeful asasinilor fizici ai marelui savant Român) era, de fapt, agent sovietic, infiltrat în Mişcare ca membru cu scopul de a o compromite, nu ţine deloc de domeniul fanteziei. Ba dimpotrivă (;)!… Ba dimpotrivă!… Şi, nota bene: Iorga şi Madgearu au murit asasinaţi de una şi aceeaşi echipă (Traian Boieru)…’’* *)Pasaj din cuvântul public adresat de dr. Radu Mihai Crişan domnului profesor Ion Marin Almăjan la data de 15.10.2007.

Stimate Domnule Profesor ION MARIN ALMĂJAN ÎNTRU DUMNEZEU ÎNAINTE!

Îngăduiţi-mi, vă rog, întâi de toate, să vă mulţumesc. Şi s-o fac din întregu-mi suflet. Trăire şi Slujire de adevărat Român!: Aşa vă dezvăluiţi inimii mele. Cuvântul ce-l adresaţi iubiţilor ai Dumneavoastră „prieteni şi tovarăşi de drum, de rug”. Cutremurarea lăuntrică pe care o aţi simţit ori de câte ori aveţi în palmă bobul de grâu. Credinţa nezdruncinată întru venirea timpului şi pentru celelalte biruinţi ale Eminescului. Şi-atâtea alte efigii de simţire. De gând…

Mă adresez, iată, eu nevrednicul, Domniei Voastre. De ce? Cu ce îndreptăţire? Acum puţine zile v-aţi „mărturisit îndoctrinarea dar şi pasiunea(;) pentru istorie”. V-aţi adresat Domnului Profesor Ion Coja. Şi, fără nici o părtinire, sincer, l-aţi întrebat: „i-au omorât legionarii pe I.G. Duca, pe Iorga, pe Madgearu şi pe (Armand) Călinescu? Motivele invocate le ştiu. Sau cel puţin le ştiu pe cele oferite de istoriografia românească. Consideraţi că omorul şi siluirea, batjocura în cazul lui Iorga, pot fi justificate omeneşte, creştineşte şi nu în ultimul caz al dreptăţii?” Adăugând imediat: „Aş fi foarte onorat dacă mi-aţi răspunde”.

N-am cunoştinţă dacă Domnia Sa v-a răspuns. (Chiar dacă m-aş bucura mult s-o fi făcut.) Nici nu-mi arog dreptul de-a vă răspunde eu în locul Dumnealui. (Nu-l am!) Vă vorbesc, aşadar, numai şi numai în nume propriu. Ca de la semen la semen. Ca de la pasionat de istorie la pasionat de istorie. Ca de la român (eu) la Român (Dumneavoastră). Şi vă împărtăşesc strict opinia mea personală. Nimic mai mult . Nimic altceva.

Da, în ce-i priveşte pe I.G. Duca şi Armand Călinescu. Au fost omorâţi de către legionari. (Motivul, care nu mă sfiesc s-o spun le face cinste legionarilor, este lămurit, în chip onest şi documentat, de către cercetători precum Ion Coja – în articolul Nicadorii, publicat în Săptămâna românească, An II, nr. 51, 16-22 noiembrie 2006 – şi Şerban Milcoveanu – în volumul Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, Editura TCM Print, Bucureşti, 2004 -).

Nu, categoric nu, în privinţa celorlalte două personalităţi. Nici Nicolae Iorga şi nici Virgil Madgearu nu au fost ucişi de către legionari. De ce? Fiindcă Iorga şi legionarii gândeau la fel! Se completau reciproc întru slujirea intereselor eterne şi legitime ale Neamului! (Parcurgând comparativ, şi fireşte nelimitativ, spre pildă, «Cărticica şefului de cuib» a lui Codreanu şi «Discursuri parlamentare» a lui Iorga, vă dumiriţi îndată.) Aceea însă, căreia atât Mişcarea Legionară cât şi Nicolae Iorga îi erau profund incomozi, întrucât îi demascau public obiectivele şi acţiunile antiromâneşti, era puterea iudaică. Înstăpânită absolut pe Rusia. Prin lovitura de stat iudeocomunistă din 1917 (Lenin – Ziderblum – precum şi Stalin – Djugaşvili – sunt evrei!). Aşadar, dacă Evreii ajunseseră stăpânii Statului sovietic, iar N.K.D.V.-ul (K.G.B.-ul) este Organ de Stat, teza potrivit căreia Traian Boieru (şeful asasinilor fizici ai marelui savant Român) era, de fapt, agent sovietic, infiltrat în Mişcare ca membru cu scopul de a o compromite, nu ţine deloc de domeniul fanteziei. Ba dimpotrivă Domnule Profesor!… Ba dimpotrivă!…

Şi, nota bene: Iorga şi Madgearu au murit asasinaţi de una şi aceeaşi echipă (Traian Boieru)… Cu cele mai alese sentimente de admiraţie şi recunoştinţă, Radu Mihai Crişan Bucureşti, 15 octombrie 2007

SURSA : http://foaienationala.wordpress.com

“Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta. Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos” (pr. Gh. Calciu).

mai departe…

(Parintele Calciu si Marcel Petrisor, doi dintre prietenii si colegii de celula ai lui Costache Oprisan, aici in 2006 – la Man. Diaconesti, alaturi de Demostene Andronescu si Ierom. Amfilohie, cu cateva luni inainte de plecarea la Domnul a pr. Calciu)

Sfinti contemporani: Constantin Oprisan, martir al închisorilor comuniste

Va prezentam un extras dintr-un lung interviu cu parintele Gheorghe Calciu, ce a avut loc in 6 Noiembrie 1996 in California :

Partea I

“Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele saisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la inchisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituala a inceput. In Jilava ei au construit o celula speciala in forma semicilindrica. Era ca un cilindru taiat in doua. Eram sub pamant; Jilava este construita sub pamant. Deasupra celulei erau sapte metri de pamant. Nu poti vedea Jilava – intreaga inchisoare este sub pamant. In acest cilindru ei au construit patru celule, fara ferestre, numai o usa. Ardea un bec electric ziua si noaptea. Ne-au pus cate patru in fiecare celula. In fiecare celula era sau un om foarte bolnav sau un om innebunit.

In celula mea, se afla Constantin Oprisan – ai carui plamani erau complet vlaguiti de tuberculoza. De doua ori pe zi expectora lichid din plamani. Noi trebuia sa-l ajutam dandu-i o palarie sau ceva si el putea sa dea afara tot ce se desprinsese din plamani – sange si tot restul. Era ingrozitor sa-l vezi. In prima zi in care am intrat in celula, erau cu mine Constantin Oprisan, prietenul care ma salvase de la sinucidere si un alt student mai tanar ca noi.

Constantin a inceput sa expectoreze lichid din plamani. Am ramas tintuit cu spatele la usa – surprins deoarece nu mai vazusem niciodata ceva asemanator. Omul se sufoca. Probabil un litru intreg de flegma si sange daduse afara, si stomacul meu se intorsese pe dos. Eram gata sa vomit. Constantin Oprisan observand asta, mi-a zis: “Iarta-ma!” Mi-a fost atat de rusine! Deoarece eram student la medicina, am decis sa am grija de el.

Asa am hotarat sa am grija de el si am spus celorlalti ca eu voi avea grija de Constantin Oprisan. El nu se putea deplasa si am facut tot ce era nevoie pentru el. Il puneam pe galeata sa urineze. Ii spalam corpul. Il hraneam. Noi aveam un castron pentru mancare. Luam acest castron si i-l puneam in dreptul gurii.

El era ca un sfant. Era pentru prima data cand eram in contact cu un astfel de om.

- Ne puteti spune mai multe despre el? Cum va invata si va intarea?

- El nu vorbea mult. Ne vorbea in fiecare zi in jur de una-doua ore, deoarece nu putea sa vorbeasca foarte mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El isi rostea rugaciunile, si auzindu-l cum spune aceste rugaciuni, stiind cat de mult suferea, eram profund impresionati. Nu era deloc usor. Pe langa delicatetea lui sufleteasca, el incerca sa ne protejeze – sa nu expectoreze prea mult ca sa nu imprastie bacili in atmosfera. Era ca un sfant in celula cu noi. Simteam prezenta Duhului Sfant in jurul lui; il simteam pe el. Chiar si in timpul ultimelor sale zile cand nu mai era in stare sa vorbeasca, el niciodata nu si-a pierdut bunatatea fata de noi. Puteam citi in ochii sai lumina spirituala si dragoste. Fata lui era ca o revarsare de dragoste.

- V-a povestit despre momentul in care a fost seful “Fratiilor de Cruce”?

- Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur ca iubea foarte mult tinerii si ca si el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent – uluitor de inteligent. A fost atat de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el insusi. Vorbea despre credinta, despre dragoste, despre rugaciune. Se ruga tot timpul. Stiti, nu e asa de usor sa stai intr-o celula tot timpul cu aceiasi oameni. Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta.

Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cat de important a fost Constantin Oprisan pentru noi. Era justificarea vietii noastre in acea celula. In timpul acestui prim an, el a devenit din ce in ce mai slab. Simteam cum se apropie de sfarsitul vietii pamantesti si ca va muri.

Odata pe saptamana eram obligati sa ne radem. Eu il vegheam pe Constantin Oprisan si prietenii mei se barbiereau. Pe urma eu ma barbieream si unul dintre ceilalti il veghea, deoarece il vegheam zi si noapte. Cand ceva se intampla, ei imi spuneau sa merg la Constantin Oprisan, deoarece le spusesem ca eu voi fi singurul care voi avea grija de el, fiindca l-am ranit in prima zi. Sunt sigur ca l-am ranit si de aceea ma simteam foarte, foarte vinovat. In timp ce ma barbieream, Marcel [Petrisor, n.n.], studentul care era mai tanar decat noi, a vazut cum Constantin Oprisan era gata sa moara. A spus, “Mergi si vezi de Constantin Oprisan; moare”. M-am uitat la el. Fata sa era complet vlaguita. Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama. Am simtit ca va muri si ca voi fi singur in celula. Am pus mana pe el si am zis: “Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!” Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari. Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula. Ochii sai erau plini de groaza si a inceput sa planga. Lacrimi ii curgeau din ochi. Fata sa devenise fata unui copil, un copil nou nascut. El plangea ca si un copil ce se nascuse, tocmai iesit din pantecele mamei sale. Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit.

- Cat ati stat cu el in acea celula?

- Un an. Dupa ce a murit, fiecare a simtit cum ceva din el a murit. Am inteles ca, bonav cum era si in grija noastra ca un copil, el a fost stalpul nostru de sustinere in celula. Atunci am devenit singuri, fara Constantin Oprisan.

Am luat un prosop si am spalat corpul sau pentru a-l pregati sa fie ingropat in pamant. Apoi am ciocanit la usa si am spus gardienilor ca a murit Constantin Oprisan. Au venit dupa trei ore. Noi niciodata nu am parasit acea celula mai-nainte. Acea celula care nu avea nici lumina, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereti; salteaua de paie era putreda sub corpurile noastre. Astfel, dupa inca doua ore, pentru prima data, gardianul mi-a comandat mie si prietenilor mei sa iau corpul lui Constantin Oprisan si sa merg afara.

Afara era atat de frumos. Flori si copaci si cerul albastru. Atata timp cat am stat in celula am uitat despre frumusetea lumii. Cand am iesit am vazut ca lumea nu s-a schimbat. Aceasta vegetatie, aceste flori – ne loveau. Erau ca o insulta pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i pasa de noi! Soarele apunea si era o lumina aurie. Fiecare stralucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era complet slabit, numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept – o floare albastra. Gardianul a inceput sa tipe la noi si sa ne forteze sa ne intoarcem in celula. Inainte de a intra in celula ne-am intors si am mai privit odata la Constantin Oprisan – trupul sau galben si floarea albastra pe piept. Aceasta e imaginea pe care o pastrez in memorie – corpul lui Constantin Oprisan complet vlaguit si floarea albastra pe pieptul sau. El nu era decat piele si os – fara muschi. Nimic altceva … corpul sau zacand pe pamant cu o floare albastra.

Dupa aceea a fost foarte dificil. Poate am pacatuit deoarece Constantin Oprisan, inainte de a muri, a spus “Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugaciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca sa muriti in aceasta celula“. Si sunt sigur ca s-a rugat pentru noi, deoarece toti trei am reusit sa parasim aceasta inchisoare si sa mergem la Aiud. Sunt sigur ca Constantin Oprisan s-a rugat pentru noi. Pacatul pe care l-am comis a fost ca tot timpul m-am gandit si am chemat sufletul lui Constantin Oprisan sa vina si sa ne daruiasca lumina. Ma gandesc ca am comis un pacat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur ca a fost foarte binevoitor cu mine pentru ca am avut grija de el. Sunt sigur ca m-a iubit foarte mult. El ii iubea pe toti. Dar cred ca pentru mine a avut o dragoste speciala, deoarece eu am avut o dragoste speciala pentru el.

- Era mai in varsta ca dumneavoastra?

- Da, era mai in varsta cu aproape sase sau sapte ani. Si nu am mai avut nici o repulsie fata de el dupa acel prim moment. Am avut grija de el cu dragoste si respect. Era ca un copil in mainile mele. Il puneam pe closet, il spalam – faceam totul pentru el. Ma gandeam ca pentru aceasta dragoste prin care eram legati, trebuia sa vina la noi si sa ne dea lumina lui Dumnezeu.

- Sunt sigur ca se roaga pentru dumneavoastra. Dumneavoastra probabil ca va rugati pentru el tot timpul.

- Da, tot timpul. La fiecare Sfanta Liturghie, imi amintesc de el si de toate persoanele care au murit in inchisoare. Dar pentru el am o rugaciune speciala…

Nu exista bariere pentru rugaciune. In celula mea – in timpul celei de a doua detentii – din cand in cand alti detinuti treceau pe sub fereastra mea si tipau: “Oamenii va stiu; oamenii se roaga pentru dumneavoastra”. Cateodata aveam momente de o deosebita bucurie spirituala in inchisoare. Stiti, nu exista explicatie pentru asta. Eram torturat, eram izolat, eram singur, nu aveam legatura cu lumea. Ma simteam cateodata complet pierdut in inchisoare. Nu aveam nici o perspectiva a eliberarii. Singura perspectiva era sa mor in inchisoare. Dar am avut unele momente de bucurie spirituala. Nu radeam – era ceva in interiorul meu – o bucurie in mine. Nu tot timpul, dar din cand in cand. Apoi am auzit ca sunt grupuri de oameni care se roaga pentru mine in toata lumea, si sunt sigur ca aceasta fericire erau momente de comuniune in rugaciune cu acesti oameni, pentru ca nu exista bariere, nu exista gardieni care sa opreasca rugaciunea. Astfel am avut momente de bucurie spirituala.

- Toti care au vorbit cu persoane care au fost in inchisoare spun acelasi lucru.

- Este imposibil pentru cineva din afara inchisorii sa inteleaga. Suntem liberi si suntem foarte fericiti ca suntem liberi, dar avem un fel de nostalgie pentru inchisoare. Si nu o putem explica altora. Ei spun ca suntem nebuni. Cum iti poate lipsi inchisoarea? Deoarece in inchisoare am avut cea mai spirituala viata. Am atins niveluri pe care nu suntem in stare sa le atingem in lumea aceasta. Izolati, ancorati in Iisus Hristos, am avut bucuria si iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu exista cuvinte sa exprime exact sentimentul pe care l-am avut acolo. Aceia care nu au avut experienta noastra spirituala nu pot intelege ca am putut fi fericiti in inchisoare. Cand aveam grija de Constantin Oprisan in celula, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simteam spiritualitatea sa penetrand sufletul meu. Am invatat de la el sa fiu bun, sa iert, sa nu blestem pe cei care ma torturau, sa nu consider nimic din aceasta lume o bogatie. De fapt el traia intr-o alta lume. Numai corpul sau era cu noi – si dragostea sa. Va puteti imagina? Noi eram intr-o celula fara ferestre, fara aer, umeda, murdara – dar inca mai aveam momente de bucurie pe care niciodata nu le-am mai intalnit in libertate. Nu pot explica aceasta”.

*

“Acest text a aparut in “Cuvantul ortodox” (“The Orthodox Word”), publicatie bilunara editata prin grija calugarilor de la Manastirea Ortodoxa din Platina situata in California, foarte aproape de San Francisco.

In urma acestui interviu si a altor discutii despre Constantin Oprisan, el este considerat de acesti calugari americani ca fiind un martir al timpurilor noastre. Fotografia lui este pusa alaturi de icoanele sfintilor si venerata cu cinste. Ca in timpurile primare, martirii sunt venerati simplu, viata lor si suferinta pentru Hristos fiindu-le deajuns pentru a fi cinstiti cum se cuvine. Este cutremurator cum, desi in tara inca anumite nume sunt tavalite in noroi de cei care nu ne iubesc neamul si credinta, aici in America sufletul sincer proaspat convertit al celor de la manastire ii cinstesc pe martiri dupa jertfa lor pentru Hristos. Fie ca rugaciunile lor sa ne indrepte pe caile credintei pentru a duce mai departe lupta inceputa cu dragoste de Hristos si neam”.

Partea a II-a

Cuvioasa Maria Egipteanca, 1 aprilie 1998
Biserica “Sfanta Cruce” – Alexandria, SUA

“- In recenta vizita la Manastirile de pe Coasta de Vest ati avut bucuria sa vedeti cum Constantin Oprisan este cinstit la aceste manastiri ca si martirii vechi ortodocsi. Cum vedeti aceasta canonizare locala a lui Constantin Oprisan?

- Sigur ca nu a fost de fapt canonizat, ci manastirea l-a acceptat pe el ca un martir, ceea ce si este de fapt. O canonizare se face prin autoritatea Bisericeasca. Am vazut ca rusii au canonizat mii de fosti detinuti politici, oameni care au murit in inchisori, familia tarului toata a fost canonizata, pe cand in Romania nu s-a facut nici o canonizare, dimpotriva am auzit ca Preasfintitul Daniel al Moldovei nu permite ca sa fie pomeniti, fara nume, cei care au murit in inchisori, ci numai cei care au luptat si au murit in revolutie, ceea ce imi denota mie o opozitie totala fata de oamenii care au murit in inchisori. Pentru ca ei se tem de fapt de aspectul politic. Pentru oamenii acestia, care au murit in inchisori, nu a contat aspectul politic; ei au murit pentru credinta si pentru neam, nu pentru o idee politica.(…)

- Si cum vedeti un inceput pentru canonizarea lui? Din cate stiu eu, in primele secole, cand un martir se jertfea pentru Biserica, mai intai era cinstit local. Cei din preajma scriau un martilorogiu si incepeau cinstirea lui, urmand ca apoi intreaga Biserica sa-l accepte si sa-l cinsteasca. Cum credeti ca s-ar putea incepe acuma si urni din loc aceasta canonizare a martirilor nostri din ultimii 60 de ani?

- Stiu ca s-au facut niste interventii pe langa Sfantul Sinod, pentru canonizarea lui Gafencu si a lui Constantin Oprisan, probabil si altii. Sinodul nu a dat inca nici un raspuns. Nici da, nici ba. Dar in general asa este: intai si intai pietatea populara consacra un martir, un sfant. Pentru ca Biserica fiind asa cum s-a spus sub persecutie nu putea sa se intruneasca sau sa ia anumite masuri. Si mai tarziu, cand Biserica a fost repusa in drepturile ei, ceea ce pietatea populara consacrase ca martir pentru Biserica a fost acceptat de Biserica. Asa ar trebui sa se faca si acum. Pietatea populara, cei care au suferit in inchisori si toti ceilalti trebuie sa-i cinsteasca si atunci Biserica va trebui sa ia in considerare aceste lucruri.

- Ce ne puteti spune despre viata pana in inchisoare a lui Constantin Oprisan?

- Stiu foarte putine lucruri despre Costache Oprisan, decat din ceea ce mi-a povestit el. Stiu ca dupa 1941 a plecat in Germania, a fost in lagar o vreme, era foarte tanar, a iesit din lagar si a studiat filozofia. Intr-adevar el era cel mai bun cunoscator din Romania, chiar mai bun decat profesorii, a filozofiei moderne, adica a existentialistilor si ceilalti. Si din cauza asta cand s-a intors pe urma in tara, in 1946-1947 si a inceput filozofia la Cluj, cand a fost vorba de existentialisti, D. D. Rosca l-a pus pe el sa tina cursul in fata studentilor. Era extraordinar. Era de o inteligenta nemaipomenita. Dupa ce a venit din Germania a fost seful Fratiilor de Cruce pe tara. Eu nu l-am cunoscut inainte, insa toti acei care l-au cunoscut si pe care i-am intalnit in inchisoare aveau un adevarat cult pentru el. Era o personalitate deosebita. Era o personalitate care nu s-a format numai in inchisoare ci era format din afara. Era un fel de …, nu exagerez cand spun ca era un tip cu geniu in el, o scanteie de geniu. Si cu o viata morala, si cu o viata religioasa, si cu o viata dedicata Fratiilor de Cruce incat si in inchisoare a ramas pe linia lui, numai ca s-a adancit, bineinteles, in timpul acesta din inchisoare.

- Unii vorbesc ca ar fi cedat la inchisoare la un moment dat. Dumneavoastra ce parere aveti despre astfel de opinii?

- Costache Oprisan a fost unul dintre cei mai chinuiti in inchisoare. Pentru ca el avea functie si toata demascarea incerca sa-l faca pe Costache Oprisan sa cedeze sau sa-l desfiinteze pentru ca toti tinerii care priveau spre el sa-si piarda orice echilibru. N-am stat cu el tot timpul. Nu stiu daca a cedat sau daca nu a cedat, stiu ca a fost asa de torturat incat, cand am stat eu cu el in celula avea plamanii complet distrusi. Daca a cedat sau daca nu a cedat?… Acolo nimeni nu a ramas intreg. Decat cei care au murit. Asa ca nu putem face o judecata de felul acesta. Au fost conditii supra-umane”.

Si cad, plângându-mi vina, pe bratele luminii.
Ci poarta-ti suferinta, prin ea te-ai mântuit.
Obrazul I se pleaca si simt pe fata spinii,
Si ploua harul pacii pe sufletu-mi smerit.
…
De sus, privind mocirla prin care ai trecut
Ca de un vis de groaza, te-o trece un fior,
Îti vei desprinde ochii si gândul de pe lut,
De tot ce-a fost acolo, simtindu-te usor. Tu tot mai sus urca-vei, de geniul tau purtat,
Lasând în urma astrii, cenuse tot mai fina,
Fosnirea lor s-o stinge în sufletu-mpacat,
Si vei intra, scânteie, în marea de lumina.
…
“Întâlnirea cu Iisus” si “Întoarcere”
C. Oprisan

***

“Constantin (Costache) Oprisan s-a nascut in 1921 in comuna Oncesti, judetul Bacau. Geografia copilariei brazdata de coastele si vaile Podisului Moldovei avea sa-si largeasca orizontul pana la zenitul devenirii sale.

Termina cursurile liceale la Bacau, intrand in viata pe portile tineretii intr-o vreme de mari tulburari pentru tara, in anul 1940, cand se incadreaza in Fratiile de Cruce.

Il audiaza pe Martin Heidegger

Dezlantuindu-se prigoana generalului Antonescu impotiva tineretului legionar (cand justitia avea sa dea condamnari mai mari decat varsta celor condamnati), Constantin Oprisan alege calea exilului si dupa ianuarie 1941 se refugiaza in Germania. Acolo are sansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger.

Bagat in lagar de nazisti

In urma unui plan pregatit mai dinainte de nazisti, de a-i interna in lagare pe legionarii aflati in Germania, la inceputul lunii februarie 1943 este adus in lagarul de la Buchenwald si Constantin Oprisan, intr-un transport de 9 tineri.

Acolo avea sa fie detinut pana la 24 august 1944, impreuna cu alte sute de legionari, cand scapa cu viata in urma unui bombardament aliat asupra lagarului (care avea sa faca mii de victime, intre care Principesa Mafalda).

Se antreneaza pentru parasutarea in tara

Se elibereaza si, dupa ce se instruieste in scolile speciale germane, face parte dintr-un grup din care se formau echipele ce erau parasutate in Romania invadata de bolsevici. Dar pentru ca frontul avanseaza foarte rapid (urmare si a prabusirii frontului romanesc), in primavara lui 1945 se sisteaza programul parasutarilor si grupul este abandonat.

Sefii grupului, Nicu Marinescu, Oprisan si Cretu, iau hotararea sa plece spre tara, strabatand Ungaria in mars, strecurandu-se clandestin peste frontiere, pentru a infrunta dusmanul bolsevic.

Studentul preferat al lui D.D. Rosca

Dupa ce a venit din Germania, Costache Oprisan preia sefia Fratiilor de Cruce pe tara. Totodata, in 1946 se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj, unde ii are ca profesori pe Lucian Blaga, Stefan Bezdechi, D.D. Rosca. Acesta din urma, dandu-si seama ca nu are in fata un student ordinar, cand a fost vorba de existentialisti, l-a pus pe Oprisan sa tina cursul in fata studentilor.

A fost ceva extraordinar, tanarul student probandu-si inteligenta nemaipomenita si capacitarea rar intalnita la tinerii de varsta sa.

A treia arestare. Condamnat la 25 de ani de munca silnica
Se casatoreste in 1947 (cu Constanta). Continua reorganizarea Miscarii Legionare – cu toate rusii invadasera tara.

Ernest Maftei, si el legionar incadrat, povesteste:

„Eram in Bucuresti la Teatrul Poporului. Si m-am intalnit cu el zece duminici, in fiecare duminica in alta Biserica. «Ci – imi zice el – io sa iau Moldova»; in ‘47, bre! «Sa organizez io legionarii pe Moldova, si el Ardealu’». Si l-am lamurit ca ne prinde… Da’, ar fi crezut Costica Oprisan, domnule?! L-au prins, a murit in chinuri…”

Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti

Arestat in noaptea de 14/15 mai 1948, este inchis la Jilava (inchisoarea de tranzit) si apoi condamnat la 25 de ani de munca silnica. Avea sa fie repartizat la inchisoarea destinata stundentimii, Pitesti, unde va sta inchis din 1949. Conducerea Penitenciarului il banuia pe Costache Oprisan a fi comandantul legionar al inchisorii, de aceea va fi torturat „pe masura”.

Dupa marturia lui Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinara, ce stapanea varii domenii, de la muzica si arta, pana la matematica si filosofie. Din fire era foarte afectuos, traind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bataie pentru fiecare tanar legionar, cu un eroism de durata, neegalat”.

Imediat ce este introdus in camerele sortite reeducarii, Oprisan isi va da seama de gravitatea si grozavia celor ce se intamplau. Supus si mai inainte unor crunte batai, Costache Oprisan avea sa sufere un adevarat martiriu.

Dumitru Bordeianu (Marturisiri din mlastina disperarii, ed. Scara, Bucuresti, 2001):

La ordinele lui Prisacaru, unul din camera i-a legat picioarele cu o funie… I s-a intins lui Munteanu un ciomag sa-l loveasca pe Oprisan la talpi, deoarece corpul era tot o rana. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec taria loviturilor, ci faptul in sine, ca a lovit. A fost pus apoi Iosub sa loveasca. A lovit si el de cateva ori talpile lui Oprisan.

Dupa aceea a scapat ciomagul din mana, spunand ca el nu mai poate lovi… Acum imi venea randul mie. Cand mi s-a dat ciomagul in maini …l-am auzit pe Prisacaru strigand: „Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a invatat filosofie si este un mare sef legionar”… Stiu ca am lovit, dar nu din cauza amenintarii, ci a confuziei care ma invaluise, incapabil fiind de a mai rationa…

Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil sa merg la moarte… I-a venit randul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s-a ordonat sa-l loveasca pe Oprisan la talpi. Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprisan fiind seful Fratiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din camera… Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele.

Eugen Magirescu (Moara dracilor, ed FRONDE, Paris – Alba-Iulia, 1994):

Prin Camera 4 Spital trecusera deja mai multe serii de «reeducare».

Pe Costache Oprisan l-au chinuit ca pe Hristos, saptamani de-a randul, obligandu-i pe toti cei care au fost candva in subordinea sa si care il divinizau, caci el chiar merita aceasta, sa-l bata, sa-l scuipe, sa-l chinuie si sa spuna minciuni despre el, sa se dezica, sa-si denigreze ideile si sa declare ca a fost un farsor. L-am vazut odata, cand ne-au scos la aer. Isi daduse camasa jos si spinarea lui toata era zebrata in forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, rastignit, stie Dumnezeu!

Neculai Popa (Coborarea in iad, ed. Vremea, Bucuresti, 1999):

“Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din intunericul in care ne zbateam, in urma intunecatelor zile traite in inchisoarea din Pitesti“.

Reeducarea continua si la Gherla (unde este dus in toamna anului 1951), in temuta camera 99. In urma torturilor si chinurilor suferite s-a imbolnavit de tuberculoza si va fi internat in spitalul penitenciar de la Vacaresti. De acolo va fi luat in toamna anului 1955 pentru a fi anchetat in procesul absurd inscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, in legatura cu reeducarile.

Din 1958 ajunge la Jilava, fiind incarcerat in celule de la Casimca (talpa iadului din Reduitul Jilavei), impreuna cu Marcel Petrisor, Pr. Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana mortii avea sa urce sufletul sau – curatat prin patimire de orice patima – la cer.

Marcel Petrisor (Fortul 13, ed. Meridiane, Bucuresti, 1991):

Din teasta lui Oprisan, ochii sfredelitori sticleau ca doi carbuni aprinsi. Muschii nu-i mai ramasesera decat la falci, ca sa vorbeasca, la maini, ca sa-si poata duce sticla cu sputa la gura, si la picioare, ca sa paseasca pana la tineta de murdarie. Incolo, pielea-i invelea oasele ca o traista sculele de dulgher. [...]

Se ridicase chiar pe sezut in pat, facand un efort imens sa vorbeasca. Il ineca o tuse interioara, vorbele-i suierau. Mainile-i erau ca niste vreascuri, iar ochii straluceau mutandu-si privirea cand pe unul, cand pe celalalt.

(…)

Moartea lui Oprisan

“Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama… Am pus mana pe el si am zis: “Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!” Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari.

Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula… Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit. Inainte de a muri, a spus “Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”.

(…)

Consistenta formatiei sale filosofice e relevata de poemele compuse in perioada detentiei (publicate dupa 1990), cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion:

„Cand am luat cunostiinta de acest poem atat de profund si atat de bine slefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura romanesca prin moartea acestui martir al tineretului crestin din Romania, ce flacara s-a stins in adancul catacombei de la Jilava!” (Liviu Branzas, Raza din catacomba, ed. Scara, Bucuresti, 2001).

“Mult timp va trebui sa treaca pana cand, din randurile tineretului roman, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, Masacrarea studentimii romane, ed. Majadahonda, Bucuresti, 1995).

Ma-ntorc in Ontonoos si tot din el cobor
Purtand pe cai eternul, sub trecator vesmant.
Si-n urma lui ecoul, pierzandu-se in zbor,
Mai flutura mirajul abstractului cuvant.
(Poem ontologic)

Nu Te-am cantat, o, Doamne, nu Ti-am patruns nici taina.
Ti-am plans numai pe urme, urcand pe Golgota!
Dar sufletu-mi mi-e negru ca sa-Ti sarute haina
Si plansul meu e rece langa iubirea Ta.
(Elegia orgoliului) (…)

Să nu te-ntorci din cale cînd Duhul Rău te minte,

Căci vei rămîne pururi în a Sodomei carceri;

Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,

Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!

• Parintele Gh. Calciu – inedit: “POATE CA VOM INTRA IN CATACOMBE DIN NOU…”
• Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI
• Două relatări despre Costache Oprişan
• Constantin Oprişan sau înţelepciunea lirică a muceniciei, de Marcel Petrişor
• Un discipol necunoscut al lui Heidegger, de Isabela Vasiliu-Scraba
• Cartile spiritului si alte poezii – de Constantin Oprisan – Versurile lui Constantin (Costache) Oprisan (1921-1958), mort in temnita comunista de la Jilava si aproape uitat de posteritate, au fost reconstituite din memorie de fostii detinuti politici Gheorghe Calciu si Marcel Petrisor, camarazi de celula cu poetul. Amplul poem intitulat “Cartile spiritului” da masura unui mare talent neimplinit si a unor alese constiinte marturisitoare, statornicind in veac crezul donquijotesc al unei generatii mucenicite.

sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/07/26/fericitul-marturisitor-constantin-oprisan-nu-a-fost-tanar-mai-schingiuit-ca-el-la-pitesti/

In cadrul reeducarii de la Pitesti-Gherla au existat 3 categorii de tortionari .

1.Echipa Turcanu – pregatita din timp ( Suceava)

2.Detinuti care s-au alaturat echipei “Turcanu” imediat si fara sa primeasca nici macar o palma

3.Victime care mai devreme sau mai tarziu au cedat si au jucat rolul de tortionari .

In categoria a doua se incadreaza si doi evrei FUCHS si STEIER despre care se cunosc foarte putine lucruri .

Iata cateva dintre acestea :

A.“Biografii de torţionari : Ţurcanu ( Piteşti ) , Bogdan Alexandru -zis Ţanu ( Piteşti , Gherla ) ,
Puşcaşu Vasile , Nuţi Pătrăşcanu ( Piteşti, Tg.Ocna ) ,
Alecu Mărtinuş, Livinski Mihai, Păvăloaie Vasile ( Piteşti, Gherla ) , Pop Cornel,
Gherman Cori ( Piteşti, Canal ; mai trăeşte ! ) , Petrică Ion ( Piteşti, Canal ) ,
Oprea Gheorghe( Piteşti, Canal ; mai omenos ) , Burculeţ Viorel ( Piteşti, Canal ; s-a pocăit ! )
Bogos Constantin ( Piteşti ; după eliberare, drept recompensă , a devenit cadru universitar la Iaşi .Trăieşte ! )
Cobuz Druga, Steiner Ion şi Fuchs ( Piteşti şi Canal ; evrei )”    -  sursa : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cdandara/ldandara/p2_2/pcr_1945-1965_p2.pdf

B.“Nici unul dintre cei 5 ofiteri condamnati nu si-a ispasit pedepsele. Este demn de remarcat ca dintre detinutii care au fost capetenii ale reeducarii, Fuchs si Steier nu au fost judecati niciodata pentru crimele la care au fost partasi si nici Alexandru Nicolski, Marin Jianu si Nemes, generali de Securitate – trei dintre cei mai importanti organizatori ai experimentului Pitesti.” – sursa : http://www.romanialibera.ro/a121096/fenomenul-pitesti.html

C.“Criteriul de selectare a inculpatilor. Toti sunt legionari, desi din declaratiile si procesele verbale de interogatorii rezulta clar ca la comiterea ororilor au participat si detinuti apartinând altor orientari si
organizatii politice: Titus Leonida, national taranist, Fuchs si Staer, evrei sionisti,” – sursa : http://www.ghidpitesti.ro/articol-ne-Viorel-Gheorghita—Sub-semnul-ororii-depline—Reeducare-demascari-procese-%281%29.html

D.“Ajuns la locul meu si luându-mi imediat pozitia impusa, constat cu uimire ca Fuchs si Miulescu au trecut în echipa lui Turcanu. Când si cum s’a produs trecerea, nu pot sa-mi dau seama! Probabil în timpul celor zece minute cât am stat la toaleta…. sau poate în timpul noptii, dupa sinuciderea lui Serban.
Dar sunt atât de preocupat de propria-mi soarta si de surprizele ce le va putea aduce ziua care de abia a început, încât aceasta metamorfozare trece pe planul doi. Nu-mi vine totusi sa cred ca Miulescu, care a stat împreuna cu noi ceilalti sase luni la Jilava, tunând si fulgerând împotriva comunistilor si nici chiar Fuchs, cu toate ca-l cunoastem de numai cinci saptamâni, sa treaca la atac împotriva noastra….
Turcanu pare mai sever ca niciodata! îsi roteste privirea peste noi, sfidator, nemilos, enigmatic.
Prin fata mea trece Fuchs, în pas lent spre fereastra. E planton. Ramâne acolo un timp; scruteaza orizontul sau poate numai se gândeste la noua lui postura.
Se întoarce; am curajul si-mi ridic ochii spre el. Privirile ni se încruciseaza. îsi închide ochii, de parca ar vrea sa spuna: nu-mi cere prea mult.
La rândul lui, Miulescu, în capul celalalt al camerei, nu îndrazneste parca sa se dezlipeasca de patul de fier de care e rezemat. Cu ochii pierduti, imobil, îmi dau seama ca e un alt om decât cel de acum sase zile, când ne gaseam în subsol. îmi pare ca un om venit din alta lume, caruia i s’a dat aici un rol ce nu si-l imaginase.
Dimineata ne trece întepeniti pe prici, muti, îngân­durati. Dupa masa primim bataia generala, la care Fuchs si Miulescu nu iau parte. Poate e o regula a uceniciei în lumea robotilor!
Seara, Turcanu, caruia nu i-am auzit vocea toata ziua, ne spune grav:
- Mâine veti începe sa va faceti demascarile exterioare. Veti fi scosi în grupe de câte opt si într’o camera
de pe culoar, va veti face declaratiile în scris. Nu uitati formula, pe care clasa muncitoare v’o cere: eu, subsemnatul bandit … declar.” -sursa : http://www.ghidpitesti.ro/articol-me-Grigore-Dumitrescu—Demascarea—Capitolul-IX.html

E.“si-au asumat sarcina de anchetatori si de schingiuitori ai celorlalti detinuti. Numele câtorva dintre ei: Burcanu, Livinschi,Popa Tanu, Martinus, Morarescu, Fuchs, Gherman, Titus Leonida, Sofronie, Steier. Un grup nu prea mare, dar eficient. Ei au declansat reeducarea, la început pasnic, dar tot ei mai apoi i-au dat un caracter sângeros.” – sursa : http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index2.php?option=com_content&do_pdf=1&id=61

F.“Teşu Solomonovici: “ Am întocmit această “listă neagră”   cu o strângere de inimă.Nume după nume,  înşiruite alfabetic,  mărgele negre ale unui întreg supliciu .Cei care au anchetat , cei care  au torturat,  cei care au păzit  în închisori şi lagăre,  aparţin,  din nefericire,  neamului meu, alăturaţi  listei  “eminenţei cenuşii”  ale represiunii  comuniste, pe evereii nomenclaturşti ai sistemului.  Am vrut să renunţ, am fost sfătuit  să renunţ,  dar nu a fost  posibil. (…) Fuchs: provenit din loturile condamnate ptr.sionism; în timpul « reeducării »   de la Piteşti,  executant fidel al ordinelor lui Ţurcanu;   în 1951, transferat la Canal pentru a continua « reeducarea », a murit la Capul Midia.Steier  Iosif: torţionar la Piteşti, în timpul « reeducării »;  nejudecat  cu  grupul  Ţurcanu, pemtru că  nu fusese legionar;  condamnat pentru tentativă  de trecere  a frontierei,  şi-a ispăşit pedeapsa la  colonia Peninsula , fiind apoi eliberat.

G.“La închisoarea Piteşti au mai apărut doi tineri evrei, torţionari de mâna întâi, care au avut un rol dubios. Aceştia au fost FUX şi STAIER (sau STAINER).Se ştiu puţine lucruri despre aceştia. Totuşi, câte se ştiu sunt  suficiente pentru a-i plasa in rândurile organizatorilor masacrului.Unul dintre ei era chiar nepotul lui Dulgheru (Dulberger). Ambii au fost mascaţi cu condamnări mici pentru tentativă de “trecere a frontierei”.Nu se ştie precis care din aceştia a dezvăluit altor deţinuţi in închisoarea Oradea că la închisoarea Piteşti se va proceda la reeducarea studenţilor.Această dezvăluire s-a făcut înaintea tatonărilor tăcute de Securitate la sfârşitul anchetelor din anul 1948 – cu mine şi cu alţi studenţi.Rolul acestor tineri evrei era de a-l supraveghea pe Ţurcanu. De a supraveghea aplicarea tuturor procedurilor satanice la care au fost supuşi studenţii.

S-a constatat – în final – că scopul principal al “Ţurcaniadei” nu a fost descoperirea activităţilor nedeclarate în timpul anchetei la Securitate, ci distrugerea personalităţilor. Transformarea tinerilor în monştri de factură comunistă.Moneda a fost bătută pe scopul descoperirii lucrurilor ascunse de deţinuţi la Securitate pentru a fi mascat celălalt scop, acela real, avut în vedere: Dezumanizarea, deserestinarea, desnaţionalizarea tineretului naţional-creştin.Am aflat că după procesul “Ţurcaniadei” şi după ce întreaga mişelie a “transpirat”, descoperindu-se autorii şi scopul avut în vedere, Dulgheru (Dulberger), a fost luat la zor de către conducătoxii comunităţii evreieşti din Bucureşti. Nu pentru fapta savărşită, ci pentru că n-a fost destul de abil şi a implicat în această monstruozitate pe evrei. Dulgheru a plâns in faţa lor.E greu de dovedit acest lucru,.. Dar de o sută de ori este mai greu să mă convingă cineva pe mine că nu a fost aşa…

H.Marturia lui Octavian Tomuta (supravietuitor Pitesti-emisiunea “In fata dumneavoastra” – Vartan Arachelian TVR 1995)  care ii prezinta pe FUCHS si STEIER drept : ” fosti comisari , condamnati pasami-te pentru trecere frauduloasa a frontierei si care au fost INSTRUCTORII ECHIPEI LUI TURCANU , la inceput , pana s-a pus pe roate reeducarea “

Şi acum voi relua din nou firul mărturisirilor.” – sursa : “Masacrarea studentimii romane Pitesti-Gherla-Aiud” -Gheorghe Andreica

Concluzia celor de mai sus :

1.Fuchs si Steier sunt mentionati tot timpul IMPREUNA (oare de ce?) si toti “marturisitorii” reeducarii ii prezinta drept tortionari de prim rang(chiar ORGANIZATORI ai masacrului).

2.Fuchs si Steier erau evrei , nu erau legionari (?!) , oare cum de au ajuns la PITESTI ? Sa fie pura intamplare sau erau oamenii securitatii de dinainte ? O potentiala explicatie ne da Gheorghe Andreica : ” Rolul acestor tineri evrei era de a-l supraveghea pe Ţurcanu. De a supraveghea aplicarea tuturor procedurilor satanice la care au fost supuşi studenţii.”

3.Desi au fost tortionari , Fuchs si Steier nu au fost anchetati , judecati si condamnati in procesele de mai tarziu , cel mai probabil eliberandu-se dupa expirarea pedepsei .

4.Despre soarta lui Fuchs sunt date contradictorii (“marturisitorii” reeducarii nu cunosc soarta lui dar sunt foarte interesati de aceasta , Tesu Solomovici ne spune ca a murit intr-un accident la Capul Midia ) dar o sa incercam sa facem putina lumina .

Iata un prim document  – fisa matricola a detinutului FUCHS IOSIF (sursa : Institutul pentru studierea crimelor comunismului)

Informatii EXTREM DE INTERESANTE care se desprind de aici :

1.IOSIF FUCHS avea de  executat o condamnare de 3 ani ( 8.10.1948 – 8.10.1951) pentru tentativa de trecere a frontierei (Ungaria)

2.nu se stie exact unde si-a ispasit pedeapsa de la condamnare pana (si cand ) a ajuns in PITESTI dar  la 5.06.1950 este transferat din PITESTI  la colonia Valea Neagra de unde a fost eliberat INAINTE DE EXPIRAREA  pedepsei la 1.06.1951 ( in loc de 8.10.1951) avand calificativele “Purtare-BUNA” si “Readaptat-DA”

3.Parinti : Samuil si Lotti (decedati la momentul arestarii lui Iosif in 1948)

4.Nascut la 18.oct.1920 la SIGHET

5.Starea sanatatii cand a ajuns la VALEA NEAGRA – “SANATOS”

6.”semne particulare : TATUAJ MANA STANGA A4343 – NUMAR DETINUT LAGARUL AUSCHWITZ ” - FUCHS a trecut pe la Auschwitz si a supravietuit , ca sa ajunga mai apoi TORTIONAR in reeducare.

Cu aceasta informatie in minte (detentia la Auschwitz , numele mamei – LOTTI – si locul nasterii – SIGHET ) ajungem la documentul urmator :

INCREDIBIL ! Pe site-ul Muzeului Holocaustului YAD VASHEM gasim aceste informatii :

1.Baza centrala de NUME ale victimelor holocaustului

2.FUCHS LOTTI nascuta in 1880 la Sighet ,vaduva , decedata la 18.05.1944 la Auschwitz , tipul materialului : marturie personala , marturie trimisa muzelui Yad Vashem : de catre FIU , YOSEF FUKS , la 20.05.1955

Sa fie vorba chiar de mama lui FUCHS al nostru ? Sa fi supravietuit el asa cum spune si fisa matricola (spre deosebire de TESU SOLOMOVICI care ne spune ca a murit la CAPUL MIDIA ) ? Sa fi instiintat el in 1955 muzeul holocaustului de moartea mamei lui la Auschwitz ? Tot ce se poate ! Pare ca se mai face putina lumina . Urmatorul document ( aceeasi sursa) mai arunca in schimb umbre ale indoielii . Si vis-a-vis de subiectul acestui articol , dar si la modul general  , vis-a-vis de modul de intocmire al aceste baze de date (de la YAD VASHEM) ale victimelor Holocaustului . Iata-l :

1.Baza centrala de NUME ale victimelor holocaustului

2.FUKS LOTTY nascuta in 1892 la Sighet ,maritata cu SHMUEL (atentie la fisa matricola a lui FUCHS – tatal – SAMUIL) , decedata in 1944 la Auschwitz , tipul materialului : marturie personala , marturie trimisa muzelui Yad Vashem : de catre o ruda ,SHVARTZ SARA  la 10.04.1957

Sa fie vorba oara de aceeasi persoana ? Numele coincide , locul nasterii coincide , numele sotului (tatal lui Fuchs al nostru) coincide , o mica diferenta (12 ani ) la anul nasterii .

Chestiunea ramane deschisa. Dar pare din ce in ce mai plauzibila varianta ca FUCHS sa fi fost un colaborator de vaza (daca nu mai mult de atat ) al securitatii. A fost tortionar inrait .Este foarte plauzibila si varianta lui Andreica citata mai sus . A fost eliberat inainte de termen din puscarie . In anul 1955 lua legatura cu YAD VASHEM si depunea marturie vis-a-vis de soarta mamei lui ( Nu se stie daca era inca in Romania , sau plecase in alta parte (Israel)) . Invit si alti “interesati” de subiect sa impartaseasca parerile/documentele lor .

P.S. Din pacate , nici Yad Vashem nu ne ajuta foarte mult , parca mai rau adancindu-ne in incertitudini . Iata de ce :

1.Baza centrala de NUME ale victimelor holocaustului

2.FUKS(FUCHS) EUGEN nascut in 1907 la Sighet ,numele mamei LEA (atentie la fisa FUCHS LOTTI-LEA) , decedat in 1942 in URSS  , tipul materialului : marturie personala , marturie trimisa muzelui Yad Vashem : de catre frate , FUKS YOSEF la 20.05.1955(!!!!!!!)

Simpla coincidenta de nume ? Putin probabil. Este vorba de acelasi FUKS YOSEF , care la aceeasi data (20.05.1955) inainteaza marturia sa muzeului Holocaustului vis-a-vis de fratele lui mai mare (cu 13 ani mai mare) Fuchs Eugen , decedat in URSS in 1942 , nascut in Sighet . La intrebarile “cum si de ce a ajuns in URSS FUKS EUGEN ” si “cum a murit” numai Dumnezeu (sau …cine stie ) poate raspunde.

Si iata ca acelasi Fuks Yosef a mai avut si o sora . Deci mama si doi copii (Yosef si Sara ) ajung la Auschwitz , al treilea copil Eugen moare in URSS (tot victima a SHOAH-ului) iar tatal SAMUIL/SAMUEL are o soarta necunoscuta (in prima fisa despre FUCHS LOTTI se spune ca era vaduva in 1944 )

1.Baza centrala de NUME ale victimelor holocaustului

2.FUKS(FUCHS) SAROLTA-SARA nascuta in 1905 la Sighet ,numele mamei LEA (atentie la fisa FUCHS LOTTI-LEA) , decedata in 18.05.1944 la Auschwitz   , tipul materialului : marturie personala , marturie trimisa muzelui Yad Vashem : de catre frate , FUKS YOSEF la 20.05.1955(!!!!!!!)

DUMNEZEU SA-I IERTE .

————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————

SURSA DOCUMENTELOR : http://www.yadvashem.org

“Use of Content

Text and image files, audio and video clips, and other content on this website is the property of Yad Vashem – the Holocaust Heroes’ and Martyrs’ Remembrance Authority (“Yad Vashem”) and may be protected by copyright and other restrictions as well. Copyrights and other proprietary rights in the content on this website may also be owned by individuals and entities other than, and in addition to, Yad Vashem. Yad Vashem expressly prohibits the copying of any protected materials on this website, except for the purposes of fair use as defined in the copyright law, and as described below.

Fair use of copyrighted material includes the use of protected materials for non-commercial educational purposes, such as teaching, scholarship and research. Unless otherwise noted, users who wish to download or print text and image files from this Web site for such uses may do so without Yad Vashem’s express permission, provided that they comply with the following conditions:

· The content may only be used for personal, educational or noncommercial purposes;

· Users must cite the author and source of the content as they would material from any printed work;

· The citation must include all copyright information and other information associated with the content and the URL for Yad Vashem’s website;

· None of the content may be altered or modified;

· Users must comply with all other terms or restrictions which may be applicable to the individual file, image or text;

All use of the abovementioned materials is subject to the protection of the rights of third parties in such materials, if any, and nothing in the aforesaid, or the display of such materials by Yad Vashem on its internet site, shall be construed so as to create an assumption of obligation or liability by Yad Vashem regarding the use of such materials or the responsibility for obtaining the permission of third parties for use thereof.”

————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————

Bacauanul Victor Lichi, student trimis la reeducare, “a pacalit” tortura dupa ce s-a imprietenit cu ucenicii sadicului tortionar Eugen Turcanu

Inainte de a fi incarcerat la Canal a trecut, din ‘49 pana in ‘51, prin infernul de la Pitesti si a supravietuit.

mai departe…

Dar marturia sa arunca o noua lumina asupra reeducarii staliniste din anii de groaza dintre 1949 si 1952. Bacauanul Victor Lichi, astazi in varsta de 80 de ani, povesteste cum, student fiind, s-a bucurat in carcera de la Pitesti de mila sadicului Eugen Turcanu.

Potrivit propriei versiuni, prietenia sa cu doi dintre ucenicii criminali ai tortionarului Turcanu l-a pus la adapost de ororile prin care au trecut alti detinuti sub ochii sai.

Recunoaste insa ca, la Pitesti, singurul sau tel a fost sa-si scape propria piele. Pentru a reusi, a respectat intocmai indicatiile primite de la calaii care l-au protejat.

Dincolo de viata de detinut politic, a ramas insa cu un singur gust amar: dupa trei ani de Politehnica la Timisoara i-a fost interzisa continuarea studiilor. In loc sa ajunga inginer, s-a angajat ca necalificat la sondele de petrol de la Moinesti (Bacau), de unde s-a pensionat ca maistru.

Metoda

Fazele reeducarii

“Fenomenul Pitesti” s-a derulat intre decembrie 1949 si august 1952. Expresia a fost consacrata de Virgil Ierunca, cel care a si studiat experimentul care viza transformarea detinutilor politici – exclusiv studenti – din victime in calai, prin tortura continua. Reeducarea a fost condusa de seful Securitatii, Alexandru Nikolski, si de tortionarul Eugen Turcanu.

Existau patru faze:

1. Demascarea interna – studentul schingiuit ii demasca pe cei care l-au ajutat in inchisoare.

2. Demascarea externa – studentul schingiuit dezvaluie ajutoarele din afara inchisorii.

3. Demascarea morala publica – detinutul isi reneaga familia, prietenii, pe Dumnezeu.

4. Reeducatul isi reeduca cel mai bun prieten. In 1954, Turcanu si unii colaboratori au fost executati, ca unici tapi ispasitori ai “fenomenului Pitesti”.

EXPERIMENT IMPOTRIVA OMULUI

“Bai, fiti cuminti, ca nu va bate degeaba”

EVZ: De ce ati fost arestat?
Victor Lichi: Pentru ca injuram Partidul. Tineam si eu cu taranistii, cu liberalii.

De fapt, nu era foarte inchegata orientarea dumneavoastra.
Asa-i. Injuram si eu ca si altii Partidul si pe toti ne-au luat. Dar a trecut, am pierdut facultatea, in loc sa fiu inginer. Am fost eu prost.

Cand ati ajuns la Pitesti?
In ‘48 eram student la Timisoara si mergeam acasa, la Bacau, dar m-au arestat pe drum si m-au dus la Suceava.

Un an ne-or ciomagit rau, ca sa spunem daca am fost sau nu legionari… ne bateau cu paru’. M-au batut la ancheta, securistii, bestiile umane ce erau. M-au batut de pomana. Apoi ne-or dus pe toti la Pitesti, numai studenti, inainte sa inceapa “fenomenul Pitesti”.

A fost un experiment violent.
Domnule, sincer iti spun, pe mine nu m-or ciomagit la Pitesti. Nici pe Turcanu, care era si el tot student… Pe mine nu m-au batut, de ce sa zic…

Cum va explicati?
Nu stiu…

L-ati cunoscut bine pe Turcanu?
El era in camera 4-spital. Acolo toti mi-au zis: “Uite, ala-i Turcanu, atentie la el!”. Dar mai erau cunoscuti de-ai mei, fosti colegi: Tomita Simionovici, Dumitru Climescu, Magirescu, fost ofiter.

E cel fara picior, mentionat si in cartea lui Virgil Ierunca.
Eram consateni. Eu am cerut sa ma puna in camera cu el pentru ca era suferind. Il luam cand faceam baie, o data pe saptamana, si il spalam, ca doar nu-mi cadea mana.

Prieten cu batausii lui Turcanu

Din echipa Turcanu pe cine cunosteati?
Pe Simionovici si Climescu, pentru ca fuseseram colegi de liceu si de facultate. Erau batausi cu ciomagul.

Cum trecea ziua?
Povesteam, cantam in surdina…

Cat si cand ati stat la camera 4?
In ultimele sase luni, inainte de Canal. Ne-a spus gardianul sa avem grija ca e camera grea, ca acolo este ciomagul. Acolo am si nimerit cu Climescu si Simionovici, prieten bun, cu care am dormit in acelasi pat. Ei faceau parte din ciomege, dar pe mine nu m-or batut.

Va mai intreb cum explicati?
Eram prieteni buni si mi-au si zis sa stau cuminte…

Dar ii bateau pe altii…
Ii mai bateau aiurea, dadeau cu ciomagul unde se nimerea. Fereasca Dumnezeu!

“Mai baieti, ce aveti de raportat?”

Reeducarea presupunea folosirea unui grup de arestati impotriva altora. Primii au fost Turcanu si echipa lui…
Niste ordinari… Am stat in camera cu Turcanu, eram cam 50 de detinuti. Noi il mirosiseram si nu mai vorbeam ce nu trebuie. Vedeam ca era cu ciomagul, ca primea mancare mai groasa.

Batea in camera?
Acolo, de fata cu toti.

Unde lovea cel mai des?
La cur si la picioare, cu cozi de matura. Directorul, Dumitrescu, a si fost odata cu Nikolski in inspectie, sa vada ce avem de reclamat. Ce era sa raportezi de fata cu directorul? Eram la paturi cand a intrat Nikolski si a intrebat.

Si ce nemultumiri aveati?
Pai, ca mancarea era proasta, ca suntem huiduiti si ciomagiti de Turcanu… Da’ pe mine, intr-adevar, nu m-a batut.

Turcanu avea niste metode de umilire.
Da, domnule. Dormeau detinutii sub paturi pentru ca ii bagau ei sub paturi.

Vorbiti despre “serparie”?
Despre “serparie”, da. Ii mergea vestea ca-i criminal, ca-i bandit, ca-i idiot.

Din marturii rezulta ca nu primeati tacamuri ca sa nu va sinucideti.
Aveam fiecare gamela noastra si o lingura a noastra. Cand venea masa, trageau hardaul la usa, si ala de serviciu punea cu polonicul in gamela, pe care o curatam apoi cu limba.

Se vorbea despre cum erau unii pusi sa-si bea urina?
Nu am auzit.

Inainte de camera 4 unde ati stat?
Pe sectii, la parter, unde am avut un sef de sectie cumsecade. Nu ne-o batut, nu ne-o raportat. Cand ne-au adus la camera 4, tot el ne-a zis: “Bai, fiti atenti, ca acolo-i camera-spital si-i jale. Aveti  grija ce vorbiti”.

“Fenomenul Pitesti” urmarea ca victimele sa devina calai. Ati batut pe cineva?
Nu, si o spun in fata lui Dumnezeu.

Altii, care au fost torturati initial, au devenit batausi?
Nu stiu.

“Taceam, mi-era frica”

Descrieti-l pe Turcanu.
Era inalt, mare, voinic, legat. Vedeam ca ce zicea el in puscarie era sfant. Se mai ducea cate unul la director sa-i spuna ca Turcanu ii bate. Iar directorul ii zicea: “Bai, fiti cuminti, ca nu va bate degeaba”. Dar eu am fost prieten bun cu Simionovici. Era foarte destept in liceu, la Bacau, era bun la matematica si ne depasea pe toti.

Avea o relatie buna cu Turcanu?
Da, Turcanu il consulta.

Nu a incercat sa va coopteze?
Nu, nu.

De ce?
Nu stiu.

Ati discutat cu el despre asta?
Discutam, dar nu asa ceva.

Despre ce vorbeati?
Despre gagici.

I-ati reprosat bataile pe care le administra celorlalti detinuti?
Nu. Taceam, mi-era frica. Tomita mi-a spus odata, intre patru ochi: “Bai, Lichi, tu sa-ti ti gura, sa nu te amesteci in nimic daca vrei sa iesi cum trebuie, ca altfel…”. Si i-am zis, “gata, bai!”.

A incercat Turcanu sa va bata, dar sa fie oprit de Simionovici?
Nu.

V-a rugat vreun detinut sa apelati la Simionovici?
Nu. Desi stiau ca sunt prieten cu Simionovici, se fereau.

Sunteti printre putinii care nu au fost torturati la Pitesti.
Daca asa o fost… Eu l-am avut pe Simionovici, un fel de dirijor…

Ati avut in familie detinuti?
Nu, am fost singurul cu “bube-n” cap. (rade)

TRASEU

Axa Pitesti-Canal

Ce vi s-a intamplat dupa Pitesti?
M-au trimis la Canal, la 14, in brigada de studenti. Mai era o brigada de popi, vai de ei. Acolo munceam la roaba, sapam, ridicam pamantul pe mal, zi-lumina.

Mancarea?
Slaba. La pranz si seara, o zama fara carne, dimineata terci.

Cati erati in camera?
Cam opt, cate doi in pat.

Cat ati stat la Canal?
Mai mult de un an, de acolo m-or si eliberat.

Unde era lagarul?
In marginea satului Valea Neagra.

Erau batai regulate si dese?
Domnule, la noi in brigada nu, pentru ca ne faceam norma.

Nu erau normele facute incat sa fie imposibil de indeplinit?
Nu, domnule, stiu ca le faceam. Eram in echipe de 12 oameni si o faceam.

Gardienii nu erau violenti?
Nu.

Erati multi?
Numai studenti, cam o suta. La popi era mai greu, in schimb, pentru ca erau batrani. Eram vecini cu brigada lor si venea seara cate unul si ne cerea mancare pentru ca iarasi ramasesera fara intrucat nu-si indeplinisera norma.

Si ma duceam la brigadier, care era unu’ Bogdanescu, din Cluj, si ii spuneam: “Hai, ma, da-le ceva si la amaratii astia”. Iar el imi raspundea: “Da-le tu de la tine, daca zici ca ai”. Le dadeam si eu, si altii cate o zama lunga, nu mare lucru.

Ati tinut legatura cu familia?
O data pe luna scriam acasa si le ziceam ca sunt bine, sanatos.

uu le spuneati ca viata-i grea?
Nu, ca le cenzura.

Primeati pachete?
Doar daca faceam norma, un pachet pe luna. Venea tata pana la Constanta si de acolo pana la Valea Neagra, la lagar.

Cand primeam, luam pachetul si il duceam in camera si nu-l mancam eu singur. Aveam un fel de magazioner, un coleg, si el facea bucati de paine si ce era acolo. Ne dadea dimineata, cand plecam, bucati din pachet.

“Am ajuns si la ministru”

Cum vedeati viitorul cand erati la Canal?
Am avut moral bun.

Nu bantuiau bolile?
Era infirmerie. Nu stiu cum, dar doctorul facea rost de medicamente.

Din ce motive puteati fi batuti de gardieni?
Daca se vorbea antiregim, dar nu o facea nimeni.

Daca li se parea ca pierdeti timpul in loc sa dati cu sapa?
Nu se bagau. Venea normatorul care masura ce am facut.

Ati cunoscut personalitati ale vremii?
Nu, eram doar noi, studenti din Timisioara, Cluj, Iasi.

Ce ati facut dupa ce ati venit de la Canal?
Am incercat sa continui facultatea. Facusem deja trei ani la Politehnica. Am ajuns si la ministrul invatamantului ca sa ma reinscriu, pentru ca la facultate mi-au zis ca totul depinde de el.

L-am avut profesor la Timisoara si ma stia. Dar mi-a zis ca are ordin sa nu reprimeasca fosti detinuti politici. Asa am ajuns angajat la petrol, la Moinesti, la inceput ca necalificat, pana la sef de sectie.

Ce pensie aveti?
Aproape 1.200 de lei: 300 pentru puscarie si 854 pensie.

sursa:http://stiri.zoot.ro

Cei zece Miniştri PSD care şi-au dat demisia din Guvern din solidaritate cu colegul Nica. Era să scriu Caranica, nu era departe de adevăr: Galaţii lui nu sunt departe de Constanţa mea natală şi ceva dârzenie de machedon ar avea vrednicul de pomenire Nika… Nike, pe greceşte va să zică Victorie…

Ce pot spune?! Un gest de suprem eroism şi aproape creştinească jertfă de sine, nu prea s-a mai văzut în România să se renunţe aşa de uşor la ciolan. Cei Zece… Decemvirii Neamului Românesc!

P.S. Şi unde mai pui că de la Decemviri la Decembrişti nu este decât un pas!

Prin cele ce vom arãta mai jos, nu voim sã contribuim cu nimic la ofensa care se aduce fãrã nici un menajament unor personalitãti din viata publicã a României, purtãtoare de nume cu sonoritãti strãine.

mai departe …

Acei care pun în discutie publicã originea etnicã a lui Corneliu Zelea Codreanu, nu s-au gândit ei oare cã prin aceasta pun implicit în discutiune si originea etnicã a unui impresionant numãr de dregãtori ai tãrii ?

Ce vor zice despre aceastã campanie, bunãoarã, d-nii ministri Iamandi, Franasovici si Cancicov ? Sau d-nii generali si ofiteri superiori ai armatei române, ca Ilasievici, Gorski, Sidorovici, Macarovici, Samsonovici, Cihoski, Iacobici, Dombrovski ?

Ce vor zice apoi altii care, desi poartã nume românesti, stiu cã în vinele lor curge destul sânge strãin, de exemplu, cazul d-lui prof. N.Iorga, care dupã afirmatia sa este de origie greacã ?

Noi ne întrebãm, în orice caz, cum de se trece asa de usor peste ei ?

Pentru oamenii de bunã credintã, dãm aceste lãmuriri asupra originei Cãpitanului :

Dinspre tatã, Cãpitanul îsi trage obârsia dintr-o familie de rãzesi moldoveni, din satul rãzãsesc Igesti, situat în tinutul Storjinetului din Bucovina. Strãbunicul sãu dinspre tatã se numea Simeon Zelea, de la zale, trãgându-si probabil numele de la îmbrãcãmintea strãmosilor sãi, ostasi moldoveni, care mergeau la rãzboi îmbrãcati în zale.

În timpul ocupatiei austriece si anume în epoca posterioarã anului 1786, când Bucovina a trecut sub administratie polonezã, devenind, dupã expresiunea d-lui prof. N.Iorga, în „Histoire des Roumains de Bucovina” , pag.61 : „Un simplu district al Galitiei”, numele acesta de Zelea a fost transformat de autoritãti, în scoalã sau în armatã, în acel cu rezonantã polonezã de Zelinski.

Operatia aceasta de polonizare a numelor moldovenesti era, de altfel, generalã în acea epocã în Bucovina. Sistemul fãcea parte dintr-un ansamblu mai vast de „persecutiuni sistematice împotriva oricãrui lucru care amintea în administratii, în scoalã si chiar în viata socialã, epoca Domnilor Moldoveni”.(N.Iorga, op.cit.pag.62).

Cel mai important obiectiv urmãrit de Polonezi era de a obtine pe orice cãi pãrãsirea credintei ortodoxe si convertirea Românilor la catolicism. D-l prof. Iorga ne spune cã Românii nu puteau intra în învãtãmânt decât pãrãsind credinta ortodoxã, iar acei care tineau totusi sã îmbrãtiseze aceastã profesiune, erau nevoiti sã treacã în Moldova.

Al doilea obiectiv urmãtit de Polonezi era schingiuirea limbii românesti, pe care o considerau nedemnã de a fi vorbitã, ca si limba tigãneascã.

Limba româneascã, ne spune un autor, Constanin Morariu, în „Istoria Românilor Bucovineni” , pag.30, „nu era suferitã nicãieri în Bucovina pe timpul polecilor (Polonezilor), iar în scoalã era chinuitã si batjocoritã cu o sãlbãticie fãrã margini”.

Pãstrarea credintei ortodoxe si a limbii strãmosesti era, asa dar, pentru românii bucovineni în acele vremuri de umilire, o problemã de viatã si de moarte nationalã. Si era, bineînteles, totodatã si semnul dupã care se deosebea Românul bucovinean ortodox de Polonezii si Austriecii catolici.

Orice om de bunã credintã, care a citit în ziare actul de botez al profesorului Ion Zelea Codreanu, publicat în facsimil, a fost izbit de patru elemente care dovedesc împotriva titlurilor senzationale cu litere de o schioapã, calitatea lui de Român.

1. Actul este scris în limba româneascã. Cu sigurantã cã unui polonez nu i-ar fi venit în minte ideea sã întrebuinteze la botezul fiului sãu limba noastrã „tigãneascã”.

2. Numele de botez al tatãlui, bunicului si copilului sunt pur românesti : Neculai, Simion, Ion.

3. Copilul era botezat în credinta ortodoxã.

4. Actul de botez poartã viza consulatului român din Cernãuti (polonizat Czernovitz), ori la consulatul român nu aveau dreptul sã se adreseze decât cetãtenii austrieci de origine etnicã românã.

Singurul element strãin este deci terminatia polonezã a numelui

Zelinski. Iatã ce ne spune autorul nostru în aceastã privintã :

„Darã polecii nu sugrumau numai limba româneascã, ei si schimonoseau pe polecie si numele românesti ale oamenilor nostri, fãcând din Român, Romanovicz, din Pietrar, Piertrarscki, din Andrei, Andriczuc, pentru cã vedeti dvs, coditele vicz, ski, uc, sunt codite ale numelor rusesti si domnii poleci le aninau la numele românilor ca sã nu mai fie Români în Bucovina si sã poatã zice : iatã cã si cei ce vorbesc româneste nu-s Români, cã doar Romanovicz si Andriczuc nu sunt nume românesti”.

Si astfel se întâmplã, cã sub administratia polonezã de pominã, dintre anii 1786 si 1848, aproape trei sferturi din numele românesti din Bucovina s-au polonizat. Românii au început sã se numeascã Pietrarski, Iasinski, Marmeliuc, Sidorovici, Scavinski, Zelinski, Dracinski, Samsonovici, etc.etc. Pe episcopii români îi chemau Andrievici, Ciupercovici, Blajevici, etc. Dupã cum poetul român care a scris :

Limba noastrã-i limbã sfântã.

Limba vechilor cazanii,

Care-o plâng si care-o cântã,

Pe la vatra lor tãranii.

Purta numele rusificat Mateevici (în Basarabia), iar scriitorul ardelean Samuel Micu, se numea cu numele germanizat Samuel Klein.

Mai ales generatia care se ridicã azi în Bucovina, din lumea satelor asuprite pe vremuri, este caracterizatã prin preponderenta numelor cu rezonantã sau terminatie polonezã.

Ei bine, dacã teoria acelora care sustin cã toti purtãtorii acestor nume sunt polonezi ar fi adevãratã, atunci Polonia -dacã si-ar pune mintea- pe bunã dreptate ne-ar putea pretinde sã ne anexeze tinutul Bucovinei, din moment ce trei sferturi din el este locuit de polonezi.

Poate cã atunci s-ar trezi sã protesteze si multi dintre cãrturarii nostri, care deocamdatã preferã sã rãmânã farisei.

Din fericire însã pentru unitatea noastrã nationalã, Statul Român a recunoscut din vreme situatia acestor nume înstrãinate si a acordat mari înlesniri pentru redobândirea numelor vechi românesti. Iatã expunerea de motive a legii numelui, din 8 aprilie 1936 :

„In provinciile alipite, Românii bãstinasi de veacuri, au fost siliti, pentru a se putea ajunge la o cât mai rapidã contopire a populatiunii împilate cu stãpânitorii, sã-si schimbe numele în nume cu rezonanrtã strãinã”.

Si acum sã reluãm firul povestirii noastre.

Asa dar, Simion Zelea devine polonez, sub numele de Zelinski. Fiul sãu, Neculai Zelinski, era de meserie pãdurar, iar satul a preferat sã-i spunã, în loc de Zelinski, cum era trecut în acte, „Pãdurarul” . sau mai bine si mai frumos „Codreanul”.

I-au spus deci : Neculai Zelinski Codreanu.

Din cãsãtoria lui Neculai cu românca Maria Anticu, rezultã Ion Zelinski Codreanu, care trecând în Moldova, devine profesor de liceu la Husi si se cãsãtoreste cu Eliza Brauner, româncã ortodoxã (desi cu nume german), iar în 1902 cere sã i se preschimbe numele din „Zelinski Codreanu” în „Zelea Codreanu”, adicã cere sã i se înlãture codita polonezã, pãstrându-si numele strãmosesc de Zelea, împreunã cu numele neoficial, dar scump, al tatãlui sãu : Codreanu.

Corneliu Zelea Codreanu este fiul sãu.

Mama Cãpitanului, Eliza Brauner, este fica româncei Marita Sârghi si a lui Carol (Costache, cum i se spunea) Brauner, român ortodox dupã mamã, ca fiu al româncei Elisabeta Cernea si german numai din partea tatãlui sãu, Adolf Brauner, de origine bavarezã.

În concluzie deci, dinspre tatã Cãpitanul a mostenit numai sânge tare moldovenesc, din vita rãzesilor lui Stefan cel Mare, iar din partea mamei, o singurã picãturã de sânge german într-un fluviu de sânge moldovenesc curat.

Iatã, în sfârsit, si povestea originii Cãpitanului. Comparati acum adevãrul cu mistificarea si veti socoti câtã cantitate de miselie s-a vãrsat si se mai varsã asupra Miscãrii Legionare.

Cãci mi se pare a fi o mare miselie sã lovesti pe strãnepot cu aceleasi arme pe care le-au inventat strãinii împotriva strãbunicului.

Iar faptul de a încerca scoaterea din viata si sufletul românesc al lui Corneliu Zelea Codreanu, prin folosirea unor astfel de campanii si argumentãri, ni se pare a fi o mare si temerarã iluzie, egalã cu impietatea acelora care ar încerca, bunãoarã, eliminarea lui Mihail Eminescu, pentru cã în mod oficial s-a numit pânã la sfârsitul vietii, Mihail Eminovici.

Mai vreti sã stiti ce spune „Glasul Bucovinei” , organ de propagandã pentru unirea politicã a Românilor de pretutindeni, din Cernãuti, cu data de 29 a lunii noiembrie 1918, în pag. I-a, despre tatãl acuzatului ? Iatã :

„ION ZELEA CODREANU”.

„Unul dintre cei mai intransigenti idealisti ai neamului nostru, neînduplecat prin nici o întorsãturã a vremii si luptând fãrã sovãire pentru drepturile clasei tãrãnesti din rândurile cãreia s-a ridicat si al cãrei port curat ca sufletul tãrãnimii îl poartã mereu, a sosit la Cernãuti pentru a se bucura de fericirea tãrisoarei sale, la a cãrei realizare a contribuit o viatã întreagã.

Mânat de zborul sufletului sãu românesc, a pãrãsit la 1898 orasul Suceava, al cãrui elev a fost si de atunci nu a mai cãlcat pe pãmântul Bucovinei pânã în clipa când glasul puternic al gliei bucovinene si-a chemat fiii din toate pãrtile ca sã ia parte la sãrbãtoarea izbãvirii sale.

Ion Zelea Codreanu a venit ca biruitor. Are mângâerea duioasã a luptãtorului dârz, care-si vede împlinitã ideea pentru care a purtat un steag ce nu l-a aplecat nimãnui si niciodatã.

Maiorul român, viteazul decorat de atâtea ori în asprimea glorioasã a frontului, tãranul, fiu al acestor plaiuri, bine ai venit la noi ! „.

Primar liberal al orasului Cernãuti,(ss) D.Marmeliuc”.

D-l. Corneliu Zelea Codreanu, cu mânã sãracã si suflet crestinesc, a ridicat biserici si troite pe care azi prigoana le dãrâmã si le necinsteste.

Eu cred cã în acest chip vrãjmãsia se seamãnã pe întreg întinsul tãrii si mâna care dãrâmã poate oricând fi acuzatã de necrestinãtate, de necredintã, de anarhie.

Vinovãtie mare are pentru cã e consecvent tineretului si gândurilor sale, tineret care simte puternic prin flacãra vietii. În tineret a gãsit un spirit ca al sãu în mers spre mai bine si patimã nestinsã de adevãr.

Acest tineret, ca si el, va fi întotdeauna hotãrât de a nu face tranzactie de constiintã. Oricât va trece drumul prin închisori, vor fi pânã la moarte hotãrâti sã pãstreze o structurã nationalã si moralã cu sedimentarea si ierarhizarea valorilor în aceastã tarã dupã criterii etnice românesti.

De aceea în tineretea lui a hotãrât sã lege viitorul acestei tãri de acest tineret de intransigentã moralã, care sã nu fie capabil organic de a se integra rentabilei cariere a servilismului. D-sa a cãutat o superioritate de viatã, care sã-si caute adevãrata semnificatie în conformitate cu un ideal moral al acestui neam.

LISETTE GHEORGHIU, avocat în procesul Cãpitanului din 1938.

„Adevãr în procesul Cãpitanului”, pag.144/38.

Articolul D-lui Prof. Ion Coja “Cuvînt pentru cei care îl urăsc mai departe pe Nicolae Ceaușescu”

Dragul meu Vlad,

In aceasta clipa SUNT DEZAMAGIT.

I-am respectat o mare parte din actiunile si parerile D-lui Coja pana acum. DAR  PRIN ACEST ARTICOL FACE O MARE GRESEALA.

Cred ca intentiile dumnealui  (de a descoperi adevarul despre Ceausescu) sunt bune, dar ADEVARUL FUNDAMENTAL CARE RAMANE este ca, indiferent ce lucruri bune o mai fi facut Ceausescu, EL A FACUT CEL MAI MARE RAU ROMANIEI IN ULTIMII 45 DE ANI:

DIRECT -PRIN GUVERNAREA ABERANTA MAI ALES A ULTIMILOR ANI –

SI INDIRECT – PRIN SECURISTII SI NOMENCLATURISTII PE CARE EL I-A CRESCUT SI CARE DE MAI BINE DE 20 DE ANI CONTROLEAZA TARA ASTA.

Afirm cu toata responasbilitatea:

1. Ceausescu a urcat toate treptele unui sistem criminal!

2. Ceausescu a guvernat un sistem criminal.

3. Ceausescu s-a inconjurat doar de lachei si incompetenti.

4. Ceausescu a sprijinit demolarea de zeci de bisercii.

5. Ceausescu a decis sa bage tara in proiecte costisitoare si ineficiente (Canalul, Casa Poporului, etc)

6. Ceausescu a incercat sa-i asasineze pe Goma, Tanase, Lovinescu.

7. Ceausescu este vinovat de moartea a mii de femei care, in incercarea de a scapa de sarcini nedorite, au murit incercand sa faca avorturi ilegale (Nu sunt adeptul avortului, dar este dreptul fiecaruia sa decida cati copii poate sa aduca in mod responsabil pe lume).

8. Din ordinele lui Ceausescu au murit oameni la Timisoara, Cluj, Bucuresti pana la 22 dec. 1989.

Dl. Coja nu are dreptul sa decida iertarea lui Ceausescu decat in nume propriu, dar nu in numele unui intreg popor care a suferit SI INCA SUFERA de pe urma incomptentei, imbecilitatii si aberatiilor lui.

DL. COJA SE ILUZIONEAZA – Ceausescu n-a iubit Romania. El s-a iubit IN PRIMUL RAND PE SINE si, in bolnavul sau cult al personalitatii, ne-a transformat intr-un popor de  APLAUdaci.

Daca iubea tara, n-o aducea la marginea prapastiei. (Faptul ca  n-a stiut, sau ca n-a vazut sunt scuze pentru un presedinte de asociatie de locatari, nu pentru un presedinte de tara comunista care avea putere TOTALA asupra sistemului)

PS: SA NU UITAM CA SI ELENA CEAUSESCU A ORCHESTRAT ARDEREA CADAVRELOR DE LA TIMISOARA,  A CAROR CENUSA A FOST ARNCATA LA GROAPA DE GUNOI!

Dan.

În primul rând pentru dl Florin Dobrescu, care mi-a adresat o scrisoare deschisă la care mi-e greu să-i răspund punct cu punct căci mi-ar lua prea mult timp, iar argumentele (acuzele) domniei sale sunt cele mai multe depășite. Ar fi avut trecere acuzele sale până prin ’91-’92, dar azi, după douăzeci de ani, Ceaușescu nu mai poate fi înjurat decât cu documentul pe masă, la vederea tuturor! Îl asigur pe dl Dobrescu că tinerii istorici anti-comuniști, alde Marius Oprea și alții ca el, ar fi publicat cu mare entuziasm documentele din care să rezulte cât a fost de criminal Ceaușescu cu ocazia colectivizării sau a luptei cu partizanii din munți. În schimb au apărut dovezile că ani de zile am fost mințiți, de la „Europa liberă” îndeosebi, cu privire la represaliile sângeroase de la Lupeni 1977 sau Brașov, noiembrie 1987. În decembrie 1989 a apărut la TV liderul minerilor Constantin Dobre, despre care mereu ni se spunea de la Munchen că băieții cu ochi albaștri l-au lichidat din ordinul Ceaușescului…

mai departe…

Cunoașteți, domnule Dobrescu, ce i s-a întâmplat dlui Dobre atunci, în 1977, după greva minerilor? Dacă nu știți, așa cum cei mai mulți români nu știu, aflați că lui Ceaușescu i-a plăcut curajul și demnitatea „muncitorească” a dlui Dobre și l-a adus la București, să facă „Ștefan Gheorghiu” și să devină un lider „școlit” al clasei muncitoare din România. Nu știu dacă cei care îl înjură cu sârg pe Ceaușescu mai sunt capabili să aprecieze corect acest gest al fostului secretar general al PCR, dar eu regret mult că nu am cunoscut la vremea respectivă această împrejurare, că i-am crezut ca „un dobitoc” pe cei de la „Europa liberă” și am continuat să-l urăsc pe Ceaușescu, acuzându-l în sinea mea pe Ceaușescu și de asasinarea lui Constantin Dobre, de iradierea mortală a liderilor de la Brașov și alte crime. Iată însă că după decembrie 1989 nimeni nu vine să se plângă, să reclame că fostul președinte al României are pe conștiință viața unor oameni, a unuia singur măcar! Nu vine fratele sau copiii victimei să acuze în cunoștință de cauză. Acuză dl Dobrescu, după ureche, fără nicio rigoare a afirmațiilor. Nu este serios să procedăm așa!

Un cuvînt în plus despre dl Dobre: în preajma „revoluției” din decembrie 1989, scenariștii loviturii de stat s-au gândit că prezența liderului de la Lupeni printre „revoluționari” ar da bine pentru public. L-au invitat așadar să facă parte din complot, în primele rânduri ale revoluției și ale ciolaniadei aferente, dar bravul miner a refuzat, a refuzat să comploteze împotriva lui Ceaușescu, iar după 1990, simțindu-și viața în pericol, a emigrat… Nota bene: azi dl Dobre îl vorbește de bine pe Ceaușescu și cred că știe ce face! Și mai ales are dreptul moral de a se pronunța!

Așadar, între Constantin Dobre, liderul grevei de la Lupeni, și Florin Dobrescu, liderul PPP, care abia se născuse în 1977, există o totală deosebire de păreri în privința lui Ceaușescu. Pe cine să credem? Care, dintre cei doi, are justificarea morală să vorbească de Ceaușescu rostind acuzațiile cele mai grave? Nu cumva Constantin Dobre? Și dacă n-o face, dacă nu are de spus nimic grav la adresa lui Ceaușescum, asta ce să însemne?

L-am urît și eu pe Ceaușescu, dar am cedat în fața evidențelor. Și am cedat cu mare satisfacție, căci eu, ca naționalist, nu prea mă împăcam cu ideea că neamul meu românesc, vreme de 25 de ani, a putut răbda în fruntea sa un criminal, un prostănac însetat de sânge și de glorie! Iar când am citit documentele ivite după 1990, bunăoară stenogramele discuțiilor lui Ceaușescu cu Nixon sau cu Gorbaciov, la început m-am foarte mirat, iar în cele din urmă m-am foarte bucurat că „Nicalai al nostru” (cum îi zicea Petre Țuțea când nu-l înjura!) i-a dominat pe super-președinții respectivi. Îndeosebi stenograma discuțiilor cu Nixon, care era însoțit de celebrul Kiesinger, este extraordinară. Discuția este condusă de reprezentantul nostru. „Prost prostul, dar e-al nostru!” Numai că prostul și bâlbâitul de Ceaușescu nu era deloc prost. Evident, nu era ceea ce numim un om cult, dar nici nu era atât de caraghios ca să încerce să pară. Avea cultura lui însă, alta decât a saloanelor sau a intelectualității de profesie. O cultură mai apropiată de rural, de mediul muncitoresc etc., dar cultură! Nu avea capul vid de idei și de cunoștințe!

Față de 1990, acum, după 20 de ani am aflat multe, mai ales cu privire la felul cum a fost „lucrat” și sabotat de cei care l-au trădat, vînzându-se celor din afară care-i voiau capul Ceaușescului. Azi știu bine că a existat o structură discretă (a cui?) care s-a ocupat cu diverse acte de sabotaj, îndeosebi prin lansarea unor zvonuri false despre Ceaușescu, zvonuri compromițătoare, care nu s-au adeverit după 1990. Cei care răspândeau aceste zvonuri nu aveau a se teme de nimic, căci protecția lor era asigurată de faptul că erau agenți DIA sau de securitate, cu acte în regulă. Însuși cultul personalității, care ajunsese la formele paranoice binecunoscute, se pare că nu era pe placul lui Ceaușescu, nu el îl ceruse, dar l-a acceptat spunându-i-se că Moscova nu-l va putea debarca văzând cât este de iubit de popor! Nimeni nu l-a informat însă asupra stării de spirit a publicului, îngrețoșat și scârbit până la vomă de spectacolele acelea mizerabile de pe stadioane sau alte spații publice. Cred că nu este târziu să aflăm cine sunt netrebnicii care au produs textele și scenariile după care se făceau spectacolele „festive” care ne-au făcut mai mult ca orice altceva să-l urîm pe Ceaușescu. Nu este târziu și lipsit de interes să aflăm ce s-a întâmplat după 1990 cu acei nemernici!… Pe câțiva îi cunoaște toată lumea!

Sincer să fiu, nu m-aș mira să apară dovezile că autorii și inițiatorii cultului deșănțat al persoanei lui nea Nicu au fost în slujba „oficinelor” străine, că însuși acest cult al personalității a fost conceput și întreținut ca să-i îndepărteze pe români de președintele Țării, să-l urîm chiar! Ba eu chiar sunt convins că așa s-au petrecut lucrurile!…

Cei care sunt statornici anti-ceaușiști se împiedică cel mai tare în episodul august 1968, pe care însă îl „rezolvă” foarte simplu: Ceaușescu – zic ei, a făcut pe eroul, cu voie de la poliție, adică de la Moscova. Teză neroadă, pe care o acceptă invocând și mărturia unora ca Dumitru Tinu, adică a unor KGBiști notorii. Cât a fost Ceaușescu de „om al rușilor” s-a văzut în decembrie 1989, de Crăciun… Ne-am uitat cu toții la nelegiuitul masacru, și multora, aidoma mie, li s-a făcut rușine că ani la rând l-au înjurat pe Ceaușescu mai mult degeaba decât cu temei. Mă întreb ce o fi în sufletul celor care continuă să-l urască pe Ceaușescu. Jubilează? Văd în oribila crimă o confirmare a faptului că Ceașescu a fost omul rușilor? Sunt complet absurzi!

Un român din America, dl Victor Gaitan, studiind arhivele SUA, a ajuns la concluzia că într-una din vizitele sale Ceaușescu a avut parte de un protocol extraordinar, cum nu i s-a mai oferit niciunui alt șef de stat. Cam la fel a fost tratat „Ceașcă” al nostru, două luni mai târziu, la Londra, oferindu-i-se un tête à tête cu regina în însăși caleașca regală, sub privirile întregului imperiu britanic! Ne-am mirat atunci ca proștii, neînțelegând de unde atâta respect în Occident pentru un individ pe care noi îl știam de o calitate atât de proastă! Acum, după mai bine de treizeci de ani, pricep că la data aceea Nicolae Ceaușescu juca un rol de seamă în istorie, la nivel planetar. Și nu era pentru prima oară!…

Și mai pricep abia acum, după 1990, că tovarășilor noștri de lagăr socialist le stăteau în gât succesele lui Ceaușescu care, în mare măsură, erau succese ale românilor! Dezertarea lui Pacepa în Occident a urmărit și a reușit să strice aranjamentele pe care Statele Unite doreau să le facă cu România. Agent KGB, Pacepa a reușit să-l facă pe Ceaușescu să creadă ca fusese agent american, de unde Ceaușescu a tras concluzia că americanii nu sunt sinceri cu el. Și toate proiectele gândite de Ceaușescu și Nixon, extrem de benefice pentru noi, au căzut! …Noi am avut parte de un continuu sabotaj din partea partidelor și a țărilor „frățești”, inclusiv din partea diasporei respective, mult mai prezentă și mai vizibilă decât diaspora românească.

Încă din Marele manipulator, publicată cu vreo 15 ani în urmă, am prezentat mai multe acte de sabotaj efectuate de forțe greu de identificat, din cadrul aparatului de represiune din România, care urmăreau să sape între Ceușescu și români o prăpastie insurmontabilă. Așa a fost și sabotajul din 1989, când, din dispoziția „conducerii superioare de partid” a fost achiziționată toată carnea de care era nevoie pentru populație, dar a fost dosită prin depozite, n-a fost scoasă la vînzare, lumea a suferit de lipsa cărnii pe piață și l-a înjurat cu năduf pe „nea Puiu”, iar carnea a fost dată pe piață abia după 22 decembrie, cu titlu de carne atunci importată…

Prea mult nu-mi răcesc eu gura pentru cei care „rezistă” la orice argument și nu sunt în stare să-și revizuiască opiniile. Adică nu sunt în stare să recunoască dacă au greșit. Se pare că aceasta este o maladie a spiritului care atinge aleatoriu, la orice vârstă și la orice grad de inteligență. Pentru dl Dobrescu care se consideră legionar cu acte în regulă am să citez din Simion Ghinea: „Sub regimul comunist noi, legionarii, am avut de suferit mai puțin ca înainte de 1944.” Evident, dl Dobrescu iar se va indigna, înainte de a incerca să afle cine a fost Simion Ghinea. Alte explicații nu dau, ci mai adaug una: la Aiud, liderii legionari au disputat la nesfârșit o problemă: au greșit sau nu atunci când Stalin, printr-un emisar, colonelul Romanov, i-a invitat pe legionari la guvernare, conștient că o mână de comuniști, mai toți alogeni, nu vor putea guverna Țara singuri. Au greșit legionarii refuzând?…

Nu mă încumet să dau un răspuns, dar când Petre Țuțea mi-a cerut părerea i-am spus că pentru Mișcarea Legionară poate că este mai bine că n-au colaborat cu comuniștii și și-au păstrat „puritatea ideilor și onoarea nepătată”, că suferind cum au suferit în temnițele comuniste au adăugat un nou capitol la istoria martiriului legionar. Dar din punctul de vedere al românului concret și real, ar fi fost mai puțină suferință în Țară dacă legionarii ar fi intrat în structurile de guvernare de după 1944… Ar fi redus proporția de bolșevism, din acel nefericit 90% hotărît la Yalta. …Pasămite, dând acest răspuns eram și eu marcat de acele suferințe. Azi, când amintirea suferințelor din Epoca de Aur s-a estompat binișor, aș zice că e mai bine așa, e mai bine că modelul legionar nu s-a compromis în anii aceia și s-a salvat pentru viitorime.

La rândul său nea Petrache, când a fost să-i cer eu un sfat – să intru sau nu în Partid?, m-a împins s-o fac, zicând „comunismul nu poate fi răsturnat decât din interior!” N-am încercat să răstorn comunismul, ci numai să-l fac mai ușor de tolerat. Și nu au fost puțini în PCR românii care au încercat să facă acest lucru și au și reușit. Drept care și lucrurile în Țară au mers totuși spre un mai bine de toată lumea așteptat și resimțit. Sigur, erau multe de îndreptat, dar cu puțină bună credință puteai să recunoști fără jenă că erau și multe lucruri bune, cărora le ducem acum dorul… Ca unul care ani de zile n-am avut locuință și am stat în gazdă pe la zeci de adrese, mă gândesc la faptul că în 1989, de câțiva ani buni, la toate cererile de locuință răspunsul era același: poftiți cheile! La fel, servici se găsea pentru oricine!…

Firește, nu mergeau toate cum ne-am fi dorit. Numai că lucrurile la care jinduiam atunci – pașaport, libera circulație auto, dreptul la o locuință de vacanță, un week end mai lung, se puteau obține de pe o zi pe alta, printr-o decizie de sus. Azi însă nu avem cum, prin ce decizie a guvernului, să rezolvăm de azi pe mâine șomajul, dispariția industriei, lipsa locuințelor, discrepanțele sociale și economice atât de mari și fără nicio justificare morală etc., neajunsuri care ne strâng inima, stârnind în orice român simțitor îngrijorarea cea mai mare: unde va ajunge Țara?!

Cel mai mult am suferit în anii aceia că ne era îngrădit dreptul la libera inițiativă. Spiritului întreprinzător, atât de definitoriu pentru ființa umană, îi era imposibil să se manifeste liber și nestingherit. Eu personal visam la o editură pe care s-o conduc! După 1990 am căpătat această libertate și ce a rezultat de pe urma ei? S-au putut astfel constitui structurile mafiote care controlează azi Țara și înăbușă orice inițiativă personală onestă, luminoasă! Nu ai nicio șansă de reușită dacă nu faci parte din haită! O singură competență are azi legătură cu succesul social, economic și politic: competența la furat, la mințit, la fraudat statul, la păcălit fraierii de bună credință!

Asta ne-am dorit în decembrie 1989?

L-am auzit pe dl Florin Dobrescu, la o reuniune a PPP, a foștilor deținuți politici, lăudându-l pe Băsescu și criticându-i pe adversarii acestuia, care încercau să-l suspende din funcție. Mi-am dat seama că dl Dobrescu nu pricepe sau se face că nu pricepe că adversitatea dintre cei mai sus pomeniți este teatru sau circ, este ceartă în interiorul aceleiași structuri, că nu este unul mai breaz decât ceilalți, ci toți sunt o apă și-un pământ. Când lucrul acesta nu-l pricepi, este mai bine să rămâi acasă, să nu te grăbești să mai ai și alte opinii, ba chiar să le mai faci și publice…

În orice caz, dacă între Băsescu și Ceaușescu îl preferi pe Băsescu, eu nu mai am ce discuta!

Îi avertizez totuși pe oamenii de bună credință care continuă să trăiască cu aceeași imagine despre Ceaușescu pe care o aveau înainte de 22 decembrie 1989: a vorbi în continuare despre Ceaușescu ca despre un criminal, care a vrut răul poporului, care a distrus România etc., etc., înseamnă să faci jocul celor care în 25 decembrie 1989 l-au ucis în modul cel mai nelegiuit cu putință. Înseamnă să le dai dreptate că l-au împușcat pe Ceaușescu fără judecata, să justifici și să accepți, ca român și ca creștin, crimele care au distrus familia Ceaușescu. Zic familia, căci la asasinatele din 25 decembrie se adaugă uciderea lui Nicușor Ceaușescu și a Zoei Ceaușescu, prin iradiere, ca și a fratelui mai mare, fost director la Școala de la Băneasa a MAI, care a murit în închisoare prin 1996.

Puneți-vă, oameni buni, întrebarea de ce au fost asasinați cei doi copii ai lui Nicolae Ceaușescu! Nu cumva pentru că erau un potențial pericol pe măsură ce populația Țării își dă seama că dracul nu a fost chiar atât de negru, că acuzațiile aduse lui Ceaușescu în cea mai mare parte a lor nu se confirmă, ci se dovedesc a fi parte dintr-un vast scenariu al diversiunii, al deformării și calomnierii lui Ceaușescu.

Trăim în minciună de când ne-am născut! Mințiți am fost și înainte de 1990, dar și după! Mințiți suntem și azi! Am scris sute de texte despre aceste minciuni, și câteva cărți, cum ar fi Marele manipulator, Legionarii noștri, Transilvania – Invincibile argumentum, Holocaust în România?, Protocoalele Kogaionului, cărți care mi-au atras multe adversități, multe lovituri lașe, pe la spate. Scriind aceste cărți nu am avut decât un singur câștig – liniștea sufletească pe care ți-o dă sentimentul datoriei împlinite. Nu cred că sunt mulți cei care, în publicistica românească, au demascat minciuna cu atâta insistență și tenacitate ca mine. Nu emit decât o singură pretenție, ca răsplată publică pentru străduința mea: puțină încredere că dacă emit o părere, o fac cu sinceritate și fără a urmări un profit personal. Nu am pretenția că tot ce scriu împotriva minciunii este adevăr bătut în cuie. Adevărul este unul singur, iar abaterea de la adevăr se poate face în multe feluri. Dar mi se pare de domeniul evidenței că forțele negre ale istoriei care după august 1944 au adus în România comunismul au fost parțial – repet: parțial înlăturate de la guvernare în 1964 de Dej, și în anii următori de Ceaușescu. Aceste forțe au revenit â la guvernarea României în Decembrie 1989, prin crime, prin asasinarea a circa 2000 de persoane nevinovate. Iar dacă l-au ucis pe Ceaușescu, nu au făcut-o ca să ne facă nouă pofta, căci n-am poftit așa ceva, ci pentru a-l împiedica pe Ceaușescu să dezvăluie lumii ce știa despre ei, despre așa zișii exponenți ai democrației de după 1990.

Să facem un exercițiu de imaginație și să ne închipuim că Ceaușescu ar mai fi trăit încă zece, cincisprezece ani, așa cum au mai trăit și ceilalți lideri din țările est-europene comuniste. Nu cumva ar fi fost vocea cea mai incomodă, care ar fi contestat legitimitatea și mai ales măsurile luate de noii guvernanți? Și-ar mai fi făcut de cap alde Petre Roman și gașca răspunzătoare de distrugerea economiei românești?

Post scriptum
Ieri, Bogdan Olteanu a fost numit vice guvernator al Băncii Naționale. Nu are nici cea mai mică competență pentru această funcție. Dar nu contează, câtă vreme este nepotul tovarășei Gizela Vass! Cred că știe dl Florin Dobrescu cine a fost Gizela Vass… Dar pariez că vocea plină de indignare a dlui Dobrescu pentru acest abuz de sorginte cominternistă nu se va auzi!

Post scriptum secund
Adaug textului de mai sus scrisoarea prin care Constantin Dobre mi-a răspuns de la Londra întrebării mele dacă este de acord cu felul în care l-am prezentat.

Stimate domnule profesor Ion Coja,

Am primit ultimul dvs. text și mă grăbesc să vă răspund.
Sigur, nu sunt surprins de atitudinea celor “neinformați”, spălați bine pe creier de deșănțata și grosiera propagandă a ultimilor 20 de ani și în mod deliberat ținuți departe de adevăr. Despre cei de rea credință, ce să zic? Au ei un anume interes, nu-i așa?
Despre textul în care vorbiți despre mine, vă asigur că nu ați greșit cu nimic. Așadar, îl puteți publica. Cât privește povestea cu “Ștefan Gheorghiu”, spun doar atât: Ceaușescu a fost sincer în intențiile sale, dar Securitatea, nu!
Merg mai departe și afirm că AM DORIT ȘI AM ACȚIONAT CA CEAUȘESCU SĂ NU FIE UCIS DE CĂTRE COMPLOTIȘTI, DAR TOT SECURITATEA A FOST CEA CARE A CENZURAT MESAJUL EXPRES CĂTRE CEAUȘESCU, ADICĂ NU L-AU INFORMAT CĂ DEJA DIN ANUL 1986 COMPLOTIȘTII ÎI HOTĂRÂSERĂ MOARTEA. MAI PRECIS, I-AM “TRĂDAT” PE COMPLOTIȘTI PENTRU A-I SALVA VIAȚA LUI CEAUȘESCU – ACȚIUNE CARE NU MI-A FOST IERTATĂ ȘI DE ACEEA MĂ AFLU PE MELEAGURI STRĂINE. Dar nu mă plâng! Am fost și sunt mândru că mi-am făcut datoria de ROMÂN și nu voi regreta niciodată că am vrut să salvez viața celui mai mare, cinstit și drept șef de stat al României, care a făcut atât de mult pentru Țara și concetățenii săi. OM care se poate naște doar la o distanță de sute de ani.

Desigur, voi face o declarație publică despre Ceaușescu și nu numai – declarație pe care o puteți publica unde dorește domnia voastră. Eu n-am fost și nu sunt un fricos și îmi asum cu responsabilitate orice declarație publică. De acea declarație mă voi ocupa în acest weekend.
Între timp, vă rog să-mi transmiteți textul integral al articolului lui Florin Dobrescu și câte ceva despre acest om, dacă aveți informații, bineînțeles.

Cu stimă,
Constantin Dobre

Post Scriptum: încep să mă gândesc serios dacă nu ar fi bine și oportun să scriu o carte despre ce cred eu despre Ceaușescu și cum am încercat, vai, fără succes, să-i salvez viața. Poate mă ajutați și Dvs., ce ziceț? Românii au dreptul să cunoască ADEVĂRUL.

sursa:www.ioncoja.ro

1. -1927 “Sfantula Arhanghel Mihail,Voievodul puterilor crestine”; articol aparut in revista “Pamantul Stramosesc” sub semnatura lui Ion Mota.
- 1933 “De la formalisumu democratic, la nationalismul constructive”, article scris de Vasile Marin in revista “Axa”
-1933 “Legiunea si L.A.N.C.” sub semnul semnatura lui Ion Mota, articol aparut in “Axa”
- 1936 La Sibiu cartea Capitanului “Pentru Legionari”, sub ingrijirea lui N.Patrascu
- 1940 “Ajutorul Legionar” incepe sa functioneze avand sediul central in Bucuresti,str.Roma
2. – 1940 Ministrul Educatiei Nationale, Traian Braileanu, incepe reforma invatamantului
3. – 1937 Capitanul inaugureaza Consumul legionar Obor, condus de Petre Bolintineanu si Viorel Trifa.
4. -1935 Sfantul Sinod condus de Patriarhul Miron Costin, Victor Iamandi fiind ministrul culturii, interzice legionarilor munca in tabere in interesul Bisericii asa cum o facusera pana atunci.Generalul Cantacuzino protesteaza vehement;la fel si Vasile Marin
5. – 1919 se naste poetul Constantin Aurel Dragodan, legionar cu multi ani de temnita, coordonatorul celor 6 volume de versuri: “Poeti dupa gratii”
– 1940 Incepe revizuirea procesului Capitanului
6. – 1937 Capitanu hotaraste participarea legionarilor la develirea unei statui a lui Avram Iancu la Alba Iulia, reprentati prin 1000 de tarani legionari si echipa din Spania
7. – 1936 Capitanul se adreseaza sefului regiunii Sibiu, Augustin Bidianu, felicitandu-l si multumindu-I pentru tiparirea cartii “Pentru Legionari”.
– 1937 Capitanul formuleaza cele 10 porunci ale comertului legionar
8. – 1923 Conducatorii Miscarii Studentesti impreuna cu Corneliu Zelea Codreanu tin o consfatuire in casle lui Nicolae Dragos din Bucuresti in care se hotaraste pedepsirea politicienilor tradatori si a plutocratiolor evrei.Sunt arestati, prin tradarea lui Vernichescu, organzatorii acestei consfatuiri.
9. – 1923 Declaratiile lui Corneliu Zelea Codreanu si separate ale lui Ion Mota, in fata Peocuraturii in legatura cu “proiectul de eliminare fizica a unor oameni politici si de afaceri”
– 1937 Moare generalul Cantacuzino,seful partidului “Totul pentru Tara”
– 1998 Pleaca dintre noi legionarul Cornel Luca, unul dintre cei care au suferit detentie indelungata prin reeducarea de la Pitesti.
10. – 1940 O echipa de 100 de legionari,invitati la serbarile tineretului italian, defileaza la Padova in fata ducelui Mussolini.
11. – 1936 Circulara cu ocazia incperii noului an scolar, catre comandantii centrelor studentesti.
– 1953 Se da sentinta impotriva legionarilor parasutati.Sunt condamnati la moarte urmatorii: Alexandru Tanase,Mircea Popovici, Ion Golea,Ion Samoila,Gavrila Pop, Ion Tolea,Erich Tatler,Mihai Vasile Vlad,Ion Buda, Ghoerghe Dinca, Aurel Corlan,Ion Iuhasz, Ion Cosma.
12. – 1937 La Brasov se da sentinta in procesul conducatorilor Congresului de la Targu-Mures.Sunt condamnati Iosif Bozantan si V.Trifan.
– 1937 Inginerul Gheorghe Clime, Comandant al Bunei Vestiri, este proclamat sef al partidului “Totul pentru Tara”.
13. – 1938 Alexandru Cantacuzini lanseaza un Manifest prin care cere rejudecarea procesului Capitanului.
14. -1921 Se naste Petrica Fotin.Se stabileste la Mislea in 1940, ia parte la plantarea nucilor pe soseaua nationala, in cadrul activitatilor sociale ale Miscarii Legionare si ajuta dupa 1941 legionarele din inchisoarea Mislea.Este condamnat la 10 ani inchisoare.
– 1940 Ziarul “Cuvantul” isi reia aparitia sub directia lui Petre P. Panaitescu.
15. – 1927 Batalia de sustinere a revistei “Pamantul Stramosesc” se incheie cu un numar de 2586 abonamente.
– 1933 “Hitlerismul germanilor din Romania”, articol prin de demnitate romaneasca, scris de Ion Mota in revista “Axa”
16. – !940 Se reia “Batalia fierului vechi”
17 – 1892 Se naste Dragos Protopopescu,profesor universitar, inchis la Jilava in 1934 pentru activitate legionara, autorul romanelor “Tigrii” si “Fortul 13”.Este ales parlamentar pe listele partidului “Totul pentru Tara”.
– 1927 Ia fiinta la Bucuresti primul cuib legionari sub sefia lui Andrei Ionescu.
– 1935 Printr-o Circulara numita de Capitan “Familia Legionara”, se precizeaza conditiile intrarii intr-o astfel de familie de munca si anume dragostea si vrednicia.
18. – 1968 Radu Gyr compune poezia “Grotesca”
– 1972 Ia fiinta in exil “Vechea Garda” formata din legionari cara au intrat in legiune intre 1927 si 1934.
19. – 1869 Se naste Simion Mehedinti.Spirit filozofic crescut la scoala lui Titu Maiorescu, ajunge profesor universitar la Bucuresti.Afirma despre Corneliu Zelea Codreanu ca este “un Mesia al timpurilor noastre si Dumnezeul drept al Romaniei de maine”
– 1935 Aparitia la Cluj a revistei “Glasul Stramosesc” condusa de Ion Banea.
20. – 1919 Se naste Octavian Buhociu, licentiate in Litere si Filozofie cu teaza “Filozofia Istoriei lui Titu Maiorescu”,autoexilat,scrie la reviste romanesti legionare din Vest.
– 1932 Apare revista “Axa”.Grupul strans in jurul revistei se incadreaza in Miscarea Legionara.Grupul este format din: Mihai Polihroniade,Al. Constant, Ion Vojen, V. Cristescu, Vasile Marin,Vladimir Dumitrescu, Radu Gyr, pictorul Al. Basarab,
– 1932 Apare bilunar revista “Axa”, avand fondatori pe Ion Mota,Vasile Marin si Mihil Polihroniade.
– 1937 Anuntarea de catre Capitan a deschiderii unui restaurant-pensiune la Predeal
21. – 1916 Nasterea lui Constantin Negacevschi, fost ajutor de prefect al judetului Roman.
– 1937 Circulara pentru Batalionul Comertului Legionar
– 1937 Circulara nr. 95 pentru evidentierea legionarului Dumitru Manzala, din Scaieni-Prahovam venit sa lucreze in timpul concediului pe santierul Sediului.
22. – 1923 Ilie Garneata se prede de buna voie alaturi de ceilalti arestati.Capitanul alcatuieste in timpul detentiei de la Vacaresti, planul de organizare a tineretului.
– 1935 Capitanul raspunde unui preot la o scrisoare: “Oamenii au o singura posibilitate de contact cu Dumnezeu: rugaciunea”
23. – 1935 Sfantul Sinod al Patriarhiei Romane transmite informatia ministrului Cultelor drept dispozitie pentru interzicerea lucrarilor in folosul bisericilor de catre legionary.
24. – 1937 Capitanul inaugureaza pensiunea legionara de la Predeal.
– 1940 In ziarul “Buna Vestire” apare anuntul apropiatei reinhumari a legionarilor ucisi la Vaslui.
25. – 1924 Studentul Comarzan deschide procesul impotriva lui Manciu care-l schinguise.Aparator este avocatul Corneliu Codreanu.In timpul preocesului,Manciu impreuna cu alti politisti intra in sala amenintand cu pistolul.In legitima aparare,Corneliu Codreanu il impusca pe prefectul de politie Manciu.
– 1936 Sfintirea Troitei ridicata de mincitorii legionari pe muntele Sorica la Azuga, in memoria eroilor cazuti in cel de-al doilea razboi mondial.
– 1936 Infintarea Corpului Muncitorimii Legionare, avandu-l ca sef pe ing. Gh Clime, Comandant al Bunei Vestiri.
– 1998 Moare artistul architect Anghel Marcu, fauritorul monumentelro “Calvarul Aiudului”,”Mormantul celor fara de mormant” de la Balaciu, “Crucea celor cazuti in munti” de la Sambata.Au ramas netermintate “Mormantul celor ucisi la canalul Dunare-Marea Neagra” , “Memorilaul Fortului 13 Jilava”
26. – 1939 Horia Sima pleaca din nou din tara, ramanand in Jugoslavia pana la 9 decembrie cand trece impreuna cu alti legionari in Germania.
– 1995 Moare Maria Pascu-Ioras.
27. – La Predeal are loc inhumarea legionarilo ucisi la Vaslui,precum si a urmelor celor arsi in prigoana din 1939.
– 1940 Constantin Papanace intreprinde o actiune diplomatica pentru eliberearea romanilor macdoneni din Grecia.
28. – 1949 La Sibiu sunt executati luptatori din grupul Dabija: maior Nicolae Dabija,Ion Scridon, plugar; Traian Mihaltan, maistru; Titus Onea, student;Augustin Ratiu, plugar;Gheorghe Oprita, plugar; Sivestru Boflea, plugar.In fieare an preotii ortodocsi su unitifac slujba de pomenire in prezenta legionarilo si familiilor celor ucisi.
29. – 1935 Circulara “Catre toti legionarii din Capitala” pentru terminarea localului unei cooperative.
– 1933 “Extremismul de dreapta” Vasile Marin, in revista “Axa”
– 1968 Moare Nicolae Patrascu,probabil asasinat.
30. – 1994 Moare Petre Valimareanu, la Freiburg.
31. – 1921 Corneliu Zelea Codreanu este numit Presedintele Societatilor Studentilor in Drept din Iasi,
– 1935 Au fost executati legionarii parasutati din echipa lui Tanase, Golea, Samoila

Cunoastem cu totii ca la Iasi, la sfarsitul lunii iunie 1941, în primele zile ale razboiului anticomunist de pe frontul de rasarit, s-au produs acte de o barabrie si de o cruzime nemaiîntâlnita, care au costat viata a mii de evrei. Aceasta actiune a apartinut trupelor armate germane si române, cu concursul autoritatilor de politie si siguranta ale statului român de atunci, guvernat dictatorial de maresalul Antonescu. Represaliile au fost motivate de actiunile diversioniste si provocatoare duse de o serie de evrei de orientare comunista, care s-au manifestat astfel ca aliati ai trupelor bolsevice ale Armatei Rosii. Legile razboiului sunt aspre si nu cruta nici oamenii inocenti, dar acest gen de atrocitati împotriva unei întregi populatii civile, ca urmare a faptelor comise doar de unii dintre membrii sai, merita o condamnare ferma si categorica.

mai departe…

Cu toate ca la acea data Miscarea Legionara se afla în plina prigoana antonesciana, membrii acesteia aflându-se fie în afara tarii, fie în temnite, s-a încercat de catre aproape toata lumea aruncarea responsabilitatii acestor fapte oribile si asupra ei. Atât evreii, cât si Antonescu, dar chiar si comunistii au avut tot interesul sa mai arunce înca odata cu noroi în Miscare, pentru a o compromite în fata istoriei.  Se pot distinge aici doua tipuri de responsabilitati: una efectiva, de implicare directa a Miscarii în acest pogrom, dar si una morala, Legiunii imputându-i-se crearea si întretinerea de-a lungul anilor unei atmosfere de ostilitate fata de evrei.

Respingem cu hotarâre atât ambele capete de acuzare aduse împotriva Legiunii, cât si culpabilizarea poporului român care s-ar face astfel vinovat pentru posteritate de crime antisemite. Nu se poate compara holocaustul antievreiesc comis de regimul nazist la scara continentala (care a inclus si zona Ardealului de Nord cedata Ungariei în 1940) cu unele fapte petrecute pe plan local în România, numai în partea de rasarit a tarii, si numai în contextul starii de razboi împotriva armatelor bolsevice. Faptul ca în România nu se poate vorbi de un holocaust antievreiesc, ci dimpotriva, evreii de pe teritoriul tarii noastre au supravietuit în mare masura, este întarit si de articolul din anexa al Comandantului Horia Sima, articol bazat chiar pe surse iudaice.

Privind implicarea efectiva a unor legionari în pogromul de la Iasi, ea ar consta dupa acuzatori în prezenta unui sergent major T.R. identificat ca „legionar” si a altor 30 de „agenti provocatori” ai serviciilor secrete, pretinsi „legionari”. Acestia ar fi fost înarmati cu pistoale cu munitie oarba, având rolul de a crea o atmosfera de panica si teroare, pentru a permite trupelor române si germane sa-si îndeplineasca funesta misiune. Ni se mai spune însa ca acestia îsi adusesera armele lor personale, pentru a participa cu o cruzime fanatica la baia de sânge ce avea sa urmeze.

Am explicat mai sus care era de fapt situatia Miscarii Legionare în acel moment. Nu stim daca acel sergent major T.R. o fi fost vreun legionar veritabil, scapat ca prin minune de prigoana antonesciana, dar cei 30 de agenti provocatori  sunt cu siguranta o noua diversiune si o înscenare a serviciilor secrete, la fel ca pe vremea Statului National-Legionar, la fel ca pe vremea „rebeliunii”. Atunci s-au petrecut o serie de abuzuri si jafuri împotriva populatiei evreiesti menite sa discrediteze Miscarea Legionara, pentru a-i oferi lui Antonescu pretextul de a o elimina de la putere si a guverna de unul singur. Reproducem în anexa capitolul din lucrarea lui Flor Strejnicu „Miscarea Legionara si evreii” referitor la aceste acuzatii privind presupusa implicare a Legiunii în masacrele de la Iasi. Este semnificativ ca autorul amintit, la acea vreme în vârsta de 15 ani, a fost închis si a trecut printr-o crunta prigoana, laolalta cu toti membrii Fratiilor de Cruce care aveau între 15-18 ani, laolalta cu toti legionarii care nu reusisera sa fuga peste granita. Mai mult, detinerea de armament era pedepsita cu moartea! Cum au putut aparea din neant un sergent  major T.R. si cei „30 de agenti” legionari cu arme proprii este deci fie de domeniul miracolului, fie, mult mai probabil, de domeniul tipic al unor diversiuni cusute cu ata alba.

Iata care era în realitate situatia adevaratilor legionari sub regimul antonescian, fie ei chiar „sergenti T.R.” si relatiile lor cu agentii serviciilor de siguranta:

Ceva mai târziu, lui Ion Nemteanu, la regimentul unde se afla mobilizat cu gradul de sergent T.R., i  s-a gasit totusi o vina: aceea de a fi fost legionar. I-au gasit-o agentii serviciului secret militar al regimentului. Si cum exista un ordin „de sus” ca activitatea din armata a fostilor legionari sa fie supravegheata si acolo unde organele de resort vor socoti necesar ca respectivii fosti legionari sa fie îndepartati din functii de raspundere sau chiar lichidati într-un mod bine camuflat, la regimentul lui Ion Nemteanu s-a gasit ca seful Biroului 2, un capitan, sa fie mai cu sârg si sa treaca la fapte. Asa s-a ajuns ca într-o zi, în toamna anului 1941, dincolo de Nistru, în timp ce se gasea în mars cu plutonul spre linia întâi, legionarul Ion Nemteanu sa fie ucis miseleste. Un glont tras din spate îi strivi teasta capului. Nimeni nu a avut curajul sa-si asume raspunderea acestui asasinat odios.

V.Blanaru-Flamura – „Generalul Antonescu în camasa verde legionara” (vol II, p.269)

Dealtfel, asa cum se aminteste si în cartea lui Flor Strejnicu, Miscarea Legionara nu a fost inculpata în procesul de la Nürnberg pentru savârsirea de crime de razboi, crime împotriva umanitatii sau pentru vreo raspundere de alta natura în holocaustul antievreiesc.

Daca reponsabilitatea efectiva a Miscarii Legionare în acest pogrom este practic nula, ea revenind în întregime autoritatilor statului român în frunte cu Antonescu, ramâne totusi problema responsbilitatii morale, atât a legionarilor, cât si a poporului român în general. Aceasta este  problema  pe care dorim sa o clarificam cu prioritate în cele ce urmeaza.

Masacrarea de civili în mare parte neînarmati se înscrie în rândul crimelor de razboi si merita o aspra condamnare. Faptul ca ele au fost comise si de catre Armata Româna ne fac sa simtim cele mai profunde sentimente de regret, cu toate ca si militarii români au fost ei însisi victime si au suferit atacuri din partea populatiei evreiesti în timpul retragerii din vara anului 1940, cu toate ca în timpul ocupatiei sovietice a Basarabiei, numerosi evrei au luat parte la represaliile si crimele comuniste împotriva populatiei civile românesti.

Domnule Filderman, nimeni nu poate sa fie mai sensibil ca mine la suferinta celor umili si fara aparare. Înteleg durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuie, sa întelegeti si Dvs., toti la timp, pe a mea, care era aceea a unui neam întreg.

Va gânditi, v-ati gândit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut, la evacuarea Basarabiei, si ce se petrece astazi, când zi cu zi si ceas cu ceas, platim cu marinimie si cu sânge, cu foarte mult sânge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere si ne-au tratat de la Nistru pâna la Odesa si pe meleagurile Marii de Azov?

Dar potrivit unei traditii, voiti sa va transformati si de asta data din acuzati în acuzatori, facându-va ca uitati pricinile care au determinat situatiile de care va plângeti. Sa-mi dati voie sa va întreb, si prin Dvs. sa întreb pe toti coreligionarii Dvs., care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferintele si loviturile primite de noi erau mai mari: ce-ati facut Dvs. anul trecut, când ati auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia si Bucovina, cum au scuipat ofiterii nostri, le-au smuls epoletii, le-au rupt uniformele si, când au putut, au omorât miseleste soldatii cu bâte? Avem dovezi.

Acesti ticalosi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori si au sarbatorit-o cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare

În timpul ocupatiei bolsevice, aceia pentru care va înduiosati astazi au tradat pe bunii români, i-au denuntat urgiei comuniste si au adus jalea si doliul în multe familii românesti.

Din pivnitele Chisinaului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor nostri, care au fost astfel rasplatiti fiindca 20 de ani au întins o mâna prieteneasca acestor fiare ingrate.

Sunt fapte ce se cunosc, pe care le cunoasteti desigur si Dvs. si pe care le puteti afla în amanunt.

V-ati întrebat Dvs. de ce si-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Va puteti explica de ce la înaintarea noastra am gasit copii evrei de 14-15 ani cu buzunarele pline de grenade? V-ati întrebat câti din ai nostri au cazut omorâti miseleste de coreligionarii Dvs., câti dintre ei au fost îngropati înainte de a fi morti? Voiti si în aceasta privinta dovezi, le veti avea.

Sunt acte de ura, împinsa pâna la nebunie, pe care evreii Dvs. au afisat-o împotriva poporului nostru tolerant si ospitalier, dar astazi demn si constient de drepturile lui.

Maresal Antonescu, 19.X.1941

Nu dorim sa mentinem lucrurile la acest nivel, la morala lui „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”. Dar aspectele de mai sus denota ca violentele antievreiesti din România nu poarta pecetea vreunui antisemitism doctrinar, ci au fost cauzate de starea de razboi în care se afla atunci România si de atitudinea favorabila a evreilor fata de dusman. Lipsa de loialitate a unor cetateni fata de propriul stat si pactizarea lor cu inamicul – un stat totalitar bazat pe crima si teroare – constituie de asemenea o responsabilitate grava, care nu poate fi trecuta cu vederea. Tinând cont de contextul lor real, aceste incidente regretabile ar fi avut probabil loc si daca Miscarea Legionara nu ar fi existat!

Sa ne oprim o clipa la unele evenimente mult mai proaspete în memoria cititorilor: la crimele regimului Milosevic în Kosovo sau Bosnia. Dupa patrunderea în aceste teritorii a trupelor NATO, s-au descoperit o serie de gropi comune în care zaceau civili masacrati în masa. Nu Milosevic este autorul tensiunilor interetnice dintre musulmani (bosnieci sau albanezi) si sârbi, ci invers, ele sunt tocmai cauza ascensiunii unuia ca Milosevic în fruntea statului. Crimele amintite nu pot fi puse însa pe seama întregii populatii sârbe, ci au fost executate cu sânge rece de catre o masinarie profesionista de represiune si teroare.

O asemenea masinarie profesionista de represiune si teroare a functionat si în România începând cu anii 20-30-40 pâna în decembrie 1989 si chiar si ulterior, daca ne gândim de exemplu la mineriade. Cu toate ca personalul acesteia a fost mereu primenit, multi tortionari carlisti sau antonescieni sfârsind în cele din urma ca victime sub regimul comunist, metodele crude si barabare au fost pastrate si chiar perfectionate, ajungându-se pâna la ororile inimaginabile ale „reeducarii” din temnitele comuniste. Aceasta masinarie s-a facut vinovata de o serie de crime dintre cele mai oribile împotriva unor oameni nevinovati, în anumite momente victimele ei fiind si din rândurile evreilor, dupa cum, la un alt moment dat, mai precis dupa 1945, din rândurile ei au facut parte si numerosi evrei.

În ziua de 18 mai 1946, dupa-amiaza, Tribunalul poporului a pronuntat sentinta în Procesul marii tradari nationale.(…) Includerea în acest proces a fostilor ministri legionari din primul cabinet Antonescu, instalat în septembrie 1940 (care cabinet ministerial a functionat pâna la 20 ianuarie 1941, anume cu cinci luni înaintea declansarii razboiului antisovietic) a fost, la acea vreme, o chestiune foarte controversata. Se sustinea (stiu aceasta dintr-o sursa comunista) ca chiar în conducerea P.C.R. au existat voci care au considerat aceasta afacere neconstitutionala, fara nici un temei juridic, deoarece toti acesti fosti ministri legionari fusesera odata judecati si condamnati –dupa calificarea facuta de maresal- ca „dusmani ai neamului”. Era o absurditate – asa va sustine Lucretiu Patrascanu, pus cu schepsis în calitate de ministru al Justitiei, sa se ocupe de buna desfasurare a proceselor judecate de tribunalele poporului –sa fie trasi la raspundere pentru crime de razboi, alaturi de cei care dezlantuisera razboiul si ajunsesera cu armatele pâna la Stalingrad, niste oameni care în tot timpul razboiului din rasarit s-au aflat în lagarele si închisorile Antonestilor sau în lagarele naziste. Pâna la urma câstig de cauza au avut evreii din partid: legionarii trebuie judecati si condamnati pentru ca au nutrit idei antisemite, ceea ce este sinonim cu comiterea unor crime împotriva umanitatii…

V.Blanaru-Flamura – „Generalul Antonescu în camasa verde legionara” (vol II, p.293)

Nu trebuie uitat însa ca anterior pogromului de la Iasi, pe vremea regimului carlist, victimele acestui aparat au fost cu predilectie legionarii, ei suferind cele mai crunte torturi, violente si arestari, sute de legionari fiind ucisi în veritabile bai de sânge. Iata de ce se impune o nuantare a atributului de „nemaiîntâlnit” al violentelor antievreiesti pe care l-am acordat la început: „nemaiîntâlnit” daca ne gândim la faptul ca victimele au fost evrei, caci asemenea orori se mai petrecusera în România în perioada imediat precedenta având drept victime legionarii.

În întreaga tara s-a organizat o „vasta actiune” pentru „capturarea tuturor celor implicati în rebeliunea legionara care nu reusisera sa paraseasca România sau sa gaseasca adapost la germani.” Armata, prin asa-zisii „comisari regali”, Jandarmeria, care în trecut se dovedise a fi în fruntea asupritorilor Legiunii, ca si acea parte din aparatul respectiv, pe care legionarii nu au tecut-o prin operatiunea vreunei verificari si epurari sau n-au izbutit s-o câstige de partea lor, toti acesti corifei ai cruciadei antilegionare, elemente satanice propulsate din slujba fostului rege Carol al II-lea în slujba Antonestilor, au intrat în „vasta actiune”. Asemenea tortionarilor armandisti si carlisti, si tortionarii antonescieni vor comite abuzuri, se vor deda la nelegiuiri, vor fi impostori, obtuzi si aberanti. Daca ex-regele Carol al II-lea si Armand Calinescu, omul prin care s-a încercat lichidarea gardismului, au evitat sa se afiseze direct ca promotori ai asasinatelor savârsite, generalul Antonescu nu va face la fel. El va ordona tunarilor si tanchistilor sa traga în multimea de pe strazi si în sediile legionarilor. Dupa „rebeliune” va declara: „De-acum înainte voi fi necrutator …” Si va ordona armatei sa traga de la distanta în toti cei care vor tine întruniri în aer liber sau în localuri fara aprobarea autoritatilor, sa execute pe loc pe toti acei care vor fi gasiti cu arme asupra lor. În baza decretului-lege din 5 februarie 1941 (decretul nr.236), tribunalele militare vor primi ordinul sa fie si ele necrutatoare: sa ucida, sa pedepseasca fara mila, cu munca silnica pe viata, sa taie în carne vie.

V.Blanaru-Flamura – „Generalul Antonescu în camasa verde legionara” (vol II, p.124)

Daca sub regimul antonescian se poate vorbi de un adevarat holocaust, atunci acesta a fost holocaustul antilegionar:

Rezulta din majoritatea cronicilor marxiste de astazi ca Miscarea Legionara a fost singura organizatie politica în regimul dictatorial antonescian împotriva careia s-au aplicat cele mai necrutatoare masuri represive de distrugere în masa (la fel ca în dictatura carlista), ca numarul legionarilor trecuti prin anchete, închisori si lagare, s-a ridicat nu la zeci de mii, ci la multe zeci de mii. Într-o situatie întocmita de legionari în închisorile staliniste s-a vorbit despre circa 120.000 de legionari si simpatizanti iar la jertfele legionare de mii de oameni; Maresalul Antonescu „nu voia sa stie nimic”, legionarii puteau sa moara cu sutele, cu miile, puteau sa moara toti, guvernarea lui avea sa fie „cel mai maret asezamânt politic…”

(…)

Tot din foarte multe cronici marxiste, mai ales din ultimul timp, rezulta ca Ion Antonescu si oamenii care l-au ajutat sa guverneze nu numai ca au sabotat masina de razboi hitlerista, contribuind nemijlocit la caderea Germaniei national-socialiste, dar ca s-a dovedit un mare binefacator al evreilor, salvând de la holocaust zeci de mii de evrei emigranti din Transilvania ocupata de unguri, România dovedindu-se „pamânt al sperantelor” pentru evrei.

V.Blanaru-Flamura – „Generalul Antonescu în camasa verde legionara” (vol II, pp. 296-297)

Eventualele violente petrecute împotriva evreilor în timpul Statului National-Legionar sau al asa-zisei rebeliuni nu cad în responsabilitatea Miscarii Legionare, ele fiind in exclusivitate false insinuari ale calomniatorilor.

Ion Antonescu se referea la „Ajutorul legionar” atunci când sustine ca „unele elemente îmbracate în camasa verde si altele cu false tocuri de ziaristi la ureche merg din casa în casa si din întreprindere în întreprindere, în Capitala si în tara, pentru a ameninta, a teroriza si stoarce bani…

Realitatea este ca asemenea „actiuni huliganice” (astfel le va numi generalul) nu au avut loc, sau în nici un caz, daca s-au întâmplat undeva, ele n-au fost isprava unor legionari, ci a unor elemente straine de Miscarea Legionara, certate cu legea, care – asa cum se întâmpla de fiecare data în împrejurari iesite din comun – profitând de zapaceala inevitabila a unor shimbari de regim prin actiuni radicale, s-au dedat la astfel de fapte condamnabile – fie pentru a-si face dintr-o excrocherie ca aceasta o sursa de venituri personale, fie pentru a crea, voit, cu plan, în opinia oamenilor, un curent defavorabil regimului. La data aceea au fost foarte multi legionari care au sustinut ca oamenii lui Eugen Cristescu si Riosanu erau în stare sa foloseasca si metoda semnalata de general, în intentia de a discredita Miscarea Legionara si a o pune în conflict cu Antonestii si cu armata. Mai târziu, aceasta parere va fi confirmata de unele marturisiri facute de organizatorul stratagemei menita sa dezlantuie confruntarea dintre cele doua tabere de la cârma tarii, organizatorul care s-a numit Eugen Cristescu, seful S.S.I.-ului.

(…)

Din discutiile cu diferiti lideri legionari, aflati atunci în holul mare al cladirii în care odinioara îsi avea birourile prim-ministrul tarii, am înteles ca la învinuirile proferate de general la adresa politiei legionare, Horia Sima ar fi raspuns cam asa (era data de 7 ianuarie 1941): „Ati fost tendentios informat, domnule general. Stiti foarte bine ca de la 30 noiembrie anul trecut, nu exista politie legionara nicaieri în tara… Am recunoscut ca în trecut s-au comis oarecari mici nereguli. Ele s-au datorat în primul rând faptului ca s-a trecut de la un sistem de guvernare la un alt sistem, ca aceasta trecere a avut si trebuie sa aiba substanta revolutionara, un sistem de guvernare ce a fost nevoit sa faca dreptate miilor de martiri legionari prin actiuni în afara paragrafelor de legi … Noi am condamnat aceste actiuni, dar condamnam si nesabuinta acelor cercuri care, prin diferite tertipuri oculte au generat executiile de la Jilava. Iar dumneavoastra, domnule general, e bine sa stiti ca aceste cercuri nu se gasesc printre legionari… În prezent, dupa tot ce stim noi – si dati-ne voie sa stim si noi ce se întâmpla în tara- lucrurile au intrat pe fagas normal. Daca însa, totusi, vi s-au semnalat unele abuzuri, va rugam sa verificati prin surse neutre, pentru ca ele nu apartin Miscarii, ci –dupa câte stim- aceste abuzuri, daca au avut loc, ele au fost puse la cale în birourile domnilor Riosanu si Eugen Cristescu…”

La auzul acestor afirmatii se pare ca generalul a avut o noua iesire psihopatica.

(…)

Scribii antonescieni, folosind toate falsurile posibile, s-au straduit si în acest domeniu, al corectitudinii legionarilor, sa gaseasca o bresa în dispozitivul moral al Legiunii. Urmasii lor, cronicarii marxisti de astazi, nu s-au lasat mai prejos. Vom gasi prin urmare în „operele” lor (inspirate din „operele” scribilor antonescieni) afirmatii ca acestea: „camasile verzi si-au însusit sume importante din fondurile colectate prin intermediul Ajutorului legionar”; „Ajutorul legionar – un cuibar de teroristi si jefuitori”; „pistolarii de la Ajutorul legionar”, etc. Dar numai atât. Caci cu toate eforturile depuse de celebrele comisii antonesciene care au verificat timp îndelungat modul de întrebuintare si de gestiune al imenselor fonduri din casieriile „Ajutorului legionar”. Nu s-a descoperit nicaieri, nici macar un fapt concret care sa arate ca, într-adevar, „camasile verzi” si-au însusit vreo suma din fondurile „Ajutorului legionar” în folos personal.

Asa se face ca în cronicile marxiste de astazi gasim foarte putine cuvinte despre incorectitudinea legionarilor în administrarea bunurilor si mânuirea fondurilor din visteria „Ajutorului legionar”. Din acest punct de vedere, cu toate eforturile anchetatorilor si împotriva dorintei lui Antonescu de a prezenta Garda de Fier compromisa, nu s-a reusit traducerea în fata justitiei nici a unui legionar pentru vina de a-si fi însusit suma de bani sau bunuri colectate prin intermediul „Ajutorului legionar”. Nu s-a izbutit nici macar înscenarea unui proces cu asemenea profil, desi Antonestii aveau la dispozitie destui „experti” în materie de înscenari juridice.

(…)

În propaganda scribilor antonescieni se va sustine ca „în total, în întreaga tara au fost descoperite la diferite sedii si locuinte personale ale legionarilor 129 de camioane cu marfuri diferite furate în timpul rebeliunii”. Realitatea este ca toata aceasta marfa a fost confiscata de autoritatile antonesciene de la pravaliile si cantinele „Ajutorului legionar”, alimente si marfuri ce nu aveau nici o legatura cu „furturile” din timpul „rebeliunii”.

(…)

Alaturi de „nebunia distrugerii”, dezlantuita în ziua de 22 ianuarie 1941, ne referim cu precadere la incendierea unor cartiere evreiesti din Capitala, la spargerea si jefuirea pravaliilor de pe Baratiei, Vacaresti si Dudesti si acele „omoruri” comise acolo si atribuite „bandelor gardiste”. În închisorile staliniste de mai târziu, Eugen Cristescu va recunoaste ca majoritatea acestor acte criminale menite sa puna în pozitie odioasa Miscarea Legionara aveau amprenta organizatorilor din S.S.I.

(…)

Trebuiau inventate niste „barbarii legionare” si niste „orori”, sau chiar înscenate diabolic pentru ca represiunea de dupa-amiaza si din orele urmatoare sa poata fi justificata. Antonestii aveau nevoie sa motiveze într-un fel folosirea tunurilor si tancurilor împotriva legionarilor. Nu numai fata de Hitler, spre a-i ajuta în caz de nevoie, ci mai cu seama fata de natiunea româna stupefiata, uluita de durere, vazând cum se trage cu tunul pe strazile Bucurestilor contra tineretului tarii iesit sa manifesteze în Piata Victoriei. Ca niciodata în istoria României.

Solutia s-a gasit: un pogrom în cartierul evreiesc din Bucuresti, Vacaresti-Dudesti. Cartierul celor mai nevoiasi evrei din Capitala tarii. Planul era cu o anumita intentie facut, acea de a-l pune în raspunderea legionarilor spre a-i arata cât mai odiosi.

Oamenii cei mai de încredere ai vedetelor camarilei, agentii lui Riosanu si Eugen Cristescu, intrara în actiune. La instigatiile lor si cu ajutorul lor, borfasii de rând, huliganii mahalalelor, tiganii, chiar unii evrei ajunsi la ananghie (trebuie sa nu uitam ca si printre evreii din comunitatea bucuresteana ca si din celelalte comunitati evreiesti din tara, existau o sumedenie de indivizi certati cu morala, cu justitia, cu ordinea, cu societatea în care traiau: vagabonzi, cersetori, rai de lucru, sarlatani, aventurieri, teroristi, hoti, spargatori – în acea vreme cel mai faimos spargator de case de bani, supranumit „gura de lup” era un evreu: Lica Wolff, care mai târziu a ajuns gardian la Ministerul de Interne cu gradul de plutonier de securitate), au fost cei care au devastat magazine, au incendiat si jefuit cartiere întregi, au ucis, daca într-adevar acolo au avut loc asasinatele de care evreii vor face atâta caz mai apoi. Acestia, profitând de faptul ca atât armata, cât si politia, respectiv gardienii publici si legionarii se aflau angajati în confruntare armata la sediile legionare si institutiile din centrul orasului, s-au dedat la jafurile si asasinatele pe care comunicatele Antonestilor, în mod perfid, le vor atribui „bandelor gardiste”.

În vara anului 1949 am avut „fericitul” prilej ca luptator anticomunist sa fiu încarcerat la Interne în aceeasi celula cu Gh. Rânzescu, fostul subdirector general al Sigurantei Statului. În discutiile noastre am avut ocazia sa aud din gura acestui mare politist ce rol de capetenie l-au avut agentii lui Eugen Cristescu în acele asa-zise „falsuri” si „asasinate”, cu evrei asasinati si jefuiti, „barbarii legionare”, cu ostasi torte vii, în zilele rebeliunii…

(…)

În centrul Bucurestilor, acolo s-a spus ca legionarii erau „stapânii strazilor”, unde „reusisera sa ocupe pozitii importante, astfel încât Horia Sima se putea socoti victorios”, acolo n-au avut loc nici pogromuri, nici spargeri de magazine si jafuri, desi si aici existau evrei (si înca dintre cei mai avuti si mai implicati în nelegiuirile antilegionare), si aici erau magazine evreiesti (din cele mai bogate), sinagogi, case locuite de evrei, cartiere întregi, ca de pilda cartierul comercial al Lipscanilor si împrejurimile lui.

(…)

La Aiud, fostul secretar general al Presedintiei Consiliului de Ministri, Ovidiu Vladescu (unul din principalii autori ai lucrarii „Pe marginea prapastiei”, lucrare aparuta în toamna anului 1941), ne va explica din ce motive Antonestii aveau interes sa apara în propaganda lor antilegionara cât mai multi evrei executati de legionari.

Printre colaboratorii intimi ai generalului Antonescu se aflau foarte putini filogermani, ceea ce înseamna ca toti acestia nutreau mai degraba sentimente de prietenie pentru Marea Britanie. Intentia lor era sa arate englezilor, si eventual americanilor, ca la o adica pot conta pe politica lor antinazista. Ca si în problema „rebeliunii legionare”, a „ostasilor arsi de vii”, a „devastarilor si jafurilor din cartierele evreiesti” a „executiilor de la abator” si a celorlalte atrocitati plasmuite în laboratoarele S.S.I., si chestia asta cu „executarea de catre rebeli a 118 evrei” este o afacere a S.S.I-istilor în care Ica Antonescu a jucat rolul principal, mai mult decât Eugen Cristescu si Rioseanu.

V.Blanaru-Flamura – „Generalul Antonescu în camasa verde legionara” (vol II, p. 148, 35, 160, 133, 67, 111-113, 121)

ANEXE

Fragment din volumul „Miscarea Legionara si evreii“ de Flor Strejnicu (Ed. Imago, 1996)

Pogromul de la Iasi din iunie 1941

Publicatia “Die Welt” din 6 aprilie 1995 citeaza din ziarul evreiesc Ma’ariv: “Este cunoscut ca germanii nu au facut sapun din grasimea sau cenusa evreilor. Aceasta este o legenda survenita din cauza unor false interpretari a prescurtarii de pe sapunul din lagarele de concentrare. Daca evreii mint pe tema sapunului, cei care ne urasc vor spune ca mintim si pe tema camerelor de gazare”. Exagerarile, deformarile adevarului sunt frecvente nu numai asupra perioadei Statului National Legionar, ci si în relatarile despre anumite triste evenimente care au avut loc în România în perioada în care Statul National Legionar, fie ca înca nu luase fiinta, fie ca era demult abrogat si atât într-un caz, cât si în altul, legionarii erau în temnite sau stateau ascunsi. Reamintim ca Statul National Legionar a luat fiinta la 14 septembrie 1940 si a fost desfiintat în 14 februarie 1941, desi chiar din 23 ianuarie al aceluiasi an, legionarii care nu reusisera sa fuga în strainatate zaceau cu miile în închisorile din România.

În cartea  Martiriul evreilor din România, la p.37, sub titlul Chinuiti de negre presimtiri, G.Brailescu-Gotlieb afirma ca, la 1 iulie 1940 (deci cu 2 luni si jumatate înaintea decretarii Statului National Legionar), “legionarii organizau marsuri cu cântece pe strazile orasului, mai ales noaptea, pentru a impresiona mai mult populatia evreiasca si a întretine o atmosfera de teroare. Proferau amenintari cu moartea împotriva acestei populatii care, nesustinuta de nimeni, neîndrumata si neaparata, traia clipe de spaima”. Imaginatia lui G.Brailescu-Gotlieb functioneaza defectuos, din moment ce chiar datele infirma fanteziile “de Dorohoi” ale semnatarului.

Daca acest neadevar apare sub o singura semnatura si se refera la niste legionari care cântau noaptea bagând spaima în populatia evreiasca, despre amestecul legionarilor la Iasi în iunie 1941, în care au murit “mii de evrei”, calomniile sunt proferate de mai multe voci. Totul, deci, se petrecea la sase luni de la lovitura de stat a lui Antonescu, asa-zisa “rebeliune legionara”. Citatele care urmeaza sunt luate din aceeasi carte, Martiriul evreilor din România, aparuta în 1991 la editura Hasefer din Bucuresti, si anume din capitolul IV intitulat  Iasul patat de sânge – în “acea duminica de 29 iunie 1941″. Nimeni nu contesta ca, la Iasi, în zilele amintite, au avut loc asasinate. Dar a învinui pe legionari ca ar fi fost autorii acestor nenorocite întâmplari, dovedeste permanenta rea credinta la adresa legionarilor, de fapt la adresa adevarului istoric.

La acea data, eu însumi, în vârsta de 15 ani, eram condamnat la 3 ani închisoare corectionala, iar detinerea de arme era pedepsita cu moartea (vezi cazul dr. Ana Maria Marin). Închisorile gemeau de legionari, iar generalul Antonescu nu înceta sa ceara tribunalelor militare cele mai severe condamnari. Nu cunosc un singur arestat care la proces sa fi fost achitat. Sa redam din cartea amintita:

“Între ei s-a gasit un oarecare Lupanschi, care a declarat ca este legionar si ca avea asupra sa testamentul facut cu o zi înainte, fara a se gasi arme asupra lor” (ss Insp. Reg. E. Giosanu) -p.90.

“Semnificativ este faptul ca soldatul de la Trenul Regtar al Reg. 13 Dorobanti care s-a dedat la jaf si maltratari contra evreilor este un sg.maj.T.R. Manoliu Mircea din Bivolari si care a fost identificat ca legionar”. Urmeaza acuzatia ca acest “identificat legionar” (cum a fost oare identificat?), împreuna cu un caporal, a ucis 6 evrei în noaptea de 27-28 iunie. Si apoi: “Faptele savârsite de acesti militari cunoscuti legionari, împuscaturile ce au avut loc mai ales în cartierele Pacurari si Toma Cosma, unde sunt cei mai multi legionari precum si faptul ca în dupa-amiaza zilei de 28 iunie a.c. s-a prins de catre Inspectorul de Jandarmi un tânar legionar spionând în preajma acestui Inspectorat, la care s-a gasit un testament scris cu o zi înainte, din care se deduce ca face parte dintr-o echipa a mortii, ma îndrituiesc a face unele deductii atribuind aceste fapte unor elemente legionare în unire eventual cu elemente comuniste” (Prefectul Jud. Iasi, Col. Captaru) – p.92.

[Se cuvine aici, la loc potrivit, sa explic ce a însemnat de fapt "Echipa Mortii":

"Dar în fata obstacolelor, loviturilor, insultelor, uneltirilor, prigoanelor care ne asaltau de pretutindeni, noi având sentimentul acesta grozav al singuratatii, al nici unui ajutor la care sa putem alerga, opuneam: hotarârea mortii. "Echipa Mortii" este expresia acestor stari de suflet ale tineretului legionar din întreaga tara. Ea însemneaza hotarârea acestui tineret de a primi moartea. Hotarârea lui de a merge înainte, trecând prin moarte."

(Corneliu Zelea Codreanu - Pentru legionari, p.457)

Deci, în "Echipa Mortii" intrau de fapt toti legionarii, pentru ca oricare din ei erau gata sa primeasca moartea pentru credinta lui. În nici un caz "Echipa Mortii" nu ar fi avut sarcina -asa cum înca si azi se insinueaza- sa omoare vreun semen.]

“…totusi nu am avut informatii si nu erau indicii ca se va produce ceva, întrucât comunistii erau internati iar legionarii nu se mai aflau în oras decât în infima parte” (ss Gh. Leahu, chestorul Politiei municipiului Iasi) -p.101.

“La aceste abuzuri s-a raliat populatia civila, recrutata din pleava societatii” (ss Chirilovici, chestorul Politiei Iasi) -p.104.

“Socotesc ca atacatorii au fost legionari si borfasi, care urmareau sa produca panica pentru a devasta” (ss. Leoveanu, dir.gen. al Politiei) -p.108.

Trebuie amintite din aceeasi carte: telegrama de la p.32: “Dl. General Antonescu a ordonat ca toti evreii comunisti din Iasi si cei asupra carora s-au gasit steaguri rosii si arme sa fie executati chiar în nopatea aceasta”; Ordinul Statului Major al Armatei a IV-a: “Populatia evreiasca este partasa la aceasta actiune” si ca gen. Antonescu a ordonat “sa fie executati pe loc”; p.106: “Parte din acesti evrei au fost executati de soldatii germani, chiar în drumul deplasarii pâna la chestura”; p.118: “evreii din Iasi au încercat sa se rascoale”.

În cartea lui Cristian Troncota “Eugen Cristescu, destinul unui mare român” gasim date deosebit de elocvente asupra rolului pe care acesta l-a jucat împotriva Miscarii Legionare, despre intrigile si regizarile de culise care aveau drept scop, înca de la numirea lui în functia de director al Serviciului Secret de Informatii (SSI), discreditarea si distrugerea Miscarii:

“În calitate de director al Politiei de Siguranta, timp de 14 ani am activat împotriva Miscarii Legionare si am efectuat dizolvarile Garzii de Fier din 1931 si 1933″ (p.58).

“Fiind cunoscut ca în calitate de director al Politiei de Siguranta timp de 14 ani am activat împotriva Miscarii Legionare si am efectuat dizolvarile Garzii de Fier din 1931 si 1933 (…), având în vedere ca eram functionar de cariera fara nici o culoare politica si condusesem Politia de Siguranta ani de zile, ceea ce îmi înlesnea o educatie profesionala si o practica în materie informativa, si contând pe activitatea mea net antilegionara, subsecretarul de stat Rioseanu propune lui Antonescu numirea mea în locul lui Nicolaide. Cum generalul Antonescu cunostea atitudinea si antecedentele mele în raport cu Miscarea Legionara înca din 1934 (…), accepta propunerea facuta de Rioseanu. Pentru aceste consideratii si în aceste circumstante s-a semnat decretul prin care am înlocuit pe colonelul Nicolaide de la conducerea Serviciului Special de Informatii” (p.152).

“Tocmai aceasta pozitie a lui Eugen Cristescu fata de Miscarea Legionara l-a determinat în noiembrie 1940 pe generalul Antonescu sa-si aminteasca de fostul sef al Sigurantei” -adauga C.Troncota la p.159. Despre rolul pe care i l-a sugerat Antonescu lui Eugen Cristescu la numirea în aceasta functie, acesta din urma face urmatoarea  declaratie la ancheta din 6 octombrie 1944: “…pentru ca oricât s-ar spune ca a adus la putere Miscarea Legionara, dar pentru cine stie sa faca politica în tara aceasta trebuie sa-si dea socoteala ca Miscarea Legionara fusese umflata de celelalte partide de asa maniera, încât aceasta formula politica trebuia sa fie epuizata de o maniera oarecare. Ori o iei si o suprimi total, ceea ce nu se putea atunci, pentru ca cuprinsese o parte din mase, ori o aduci la guvern si de o maniera oarecare, dupa o vreme foarte scurta, o suprimi” (p.372).

Aceasta era pozitia recunoscuta de Eugen Cristescu fata de Miscare si de asemenea acesta era rolul lui transmis de Antonescu.

Cine erau informatorii lui Cristescu? “Serviciul avea vreo 30 de informatori evrei…” (p.273). Mai mult, “i-a stimulat” pe câtiva prieteni evrei “sa-i semnaleze cu date absolut exacte orice violenta legionara împotriva evreilor spre a putea informa Presedintia Consiliului de Ministri” (p.61). “Stimulez pe câtiva prieteni evrei sa-mi semnaleze cu date orice violente împotriva evreilor” (p.188). Deci Eugen Cristescu cerea informatii “sincere” despre violenta legionarilor împotriva evreilor chiar de la … evrei!

Cristian Troncota concluzioneaza: “Deci înca din primele momente, ca sef al SSI-ului, Eugen Cristescu a continuat sa actioneze împotriva legionarilor…”(p.61).

Dar care era atitudinea lui Cristescu fata de Ion Antonescu privind Miscarea Legionara? “…directorul SSI-ului îl dezinforma sistematic pe seful statului prin furnizarea de informatii false si uneori tendentioase” (p.64); “… informatiile pe care le primea Eugen Cristescu le prezenta generalului Antonescu de asa maniera, încât sa-l determine la masuri severe împotriva legionarilor…” (p.64); “Unii politicieni ai vremii l-au acuzat pe Eugen Cristescu ca aducea informatii fanteziste, ca, practic, mai mult îl dezinforma pe Conducatorul statului” (p.77); “Eugen Cristescu prinsese slabiciunea generalului Antonescu care se temea de legionari, si timp de patru ani a exploatat aceasta frica” (p.65). Dupa aceasta scurta dar edificatoare demonstratie prin documente citate din cartea lui Cristian Troncota, în care se poate vedea ura veche împotriva Miscarii, fapt pentru care a si fost numit director al SSI-ului, chiar în plin Stat National Legionar, calitatea informatorilor si tendentiozitatea cu care prezenta aceste informatii generalului Antonescu, intuim cum va actiona Cristescu în legatura cu pogromul de la Iasi.

Dupa ce, la pagina 8, Radu Lecca declara despre ancheta care s-a facut la timpul potrivit, urmatoarele: “Aceasta ancheta a stabilit ca cca. 170 de politisti, cetateni carausi si raufacatori au servit drept indicatori nemtilor, care nu stiau sa distinga pe evrei de români”, Eugen Cristescu afirma în declaratia din 6 octombrie 1944: “Am constatat ca acei care au provocat pe germani si care i-au înstiintat ca evreii au tras în germani, au fost legionarii” (p.281). Deci Eugen Cristescu trage cu totul alte concluzii fata de cele ale anchetatorilor, la un interval de aproape 4 ani, probabil dupa informatiile culese de la “prietenii evrei”, informatii pe care ancheta facuta în momentul oportun nu le-a consemnat, neexistând. Si Eugen Cristescu continua: “Dupa cercetari a rezultat ca provocarea a fost facuta de legionari, care i-au instigat pe nemti”, iar despre arme, “cred ca tot de la germani aveau arme”. Se stie foarte precis ca, în acea perioada, portul ilegal de arma era pedepsit pe loc cu condamnarea la moarte nu numai pentru barbati, ci chiar pentru femei, asa cum s-a întâmplat cu Ana Maria Marin, sotia lui Vasile Marin. Ar fi putut oare acei “putini legionari” sa-si riste viata pentru un scop al germanilor, de-acum adversari declarati ai Miscarii prin ajutorul dat la oprimarea Statului National Legionar si prin internarea în lagarele din Germania a celor care reusisera sa fuga? Afirmatie împotriva oricarei logici!

Dar Eugen Cristescu lua informatii si de la subalternii lui, care aveau aceleasi resentimente fata  de Miscarea Legionara. Astfel, fostul chestor al politiei din Iasi transmite colonelului Chirilovici, în calitate de comandant al Garnizoanei Iasi, ca, “în ziua de 27 iunie 1941, în cartierul Pacurari, s-a adunat un grup care cânta cântece legionare (…), un pluton de soldati s-a transportat la fata locului unde a gasit un grup de 30-40 de legionari, toti înarmati si care au început a se raspândi cu armele asupra lor, în momentul când ei se apropiau de pavilion. În locul unde erau strânsi legionarii, au gasit doua lazi cu arme. Doi dintre cei aflati acolo i s-au prezentat raportându-i ca sunt ofiteri de la Marele Cartier General al Serviciului Secret, spre a înarma pe legionari si a-i plasa apoi în spatele frontului inamic. Cercetându-le actele, a stabilit ca aveau ordin de serviciu de la Marele Cartier General” (p.116). Reiese cum nu se poate mai clar ca înscenarea a fost regizata de SSI. De fapt, nu ar fi fost o întâmplare izolata. Astfel, în anul 1941, în zilele puciului din ianuarie, “domnul Tiberiu Hentea, Comisar în Politia legionara, depune marturie ca a vazut cu ochii lui cum un comisar din politia veche carlista distribuia camasi verzi cu centuri si diagonale unor grupuri de tigani din Ferentari, acestia astfel deghizati, s-au napustit apoi asupra unor pravalii din Capitala” (Gazeta de Vest, nr.120, p.12). Dar exemple despre infiltratii maligne în mijlocul Miscarii Legionare, la capitolul respectiv.

Asupra implicarii SSI în pogromul de la Iasi, sa marturie si sentinta din 26 iunie 1948, în care regasim condamnate 5 cadre de baza ale SSI (p.120).

Este interesant de subliniat totusi ca generalul de divizie Emanoil Leoveanu, care s-a aflat în fruntea Directiei Generale a Politiei în perioada 21 ianuarie-10 decembrie 1941, în Memoriul asupra anchetei facute la Iasi, nu aminteste nimic despre implicarea legionarilor. Dimpotriva, el vorbeste despre acest pogrom astfel: “Este cert ca evreii din cartier au atacat cu focuri de arma trupa” (p.247); “Aceste atacuri au fost provocate de populatia evreiasca pentru a se razbuna” (p.248). “Fara îndoiala, documentele de arhiva mai sus citate dau gir afirmatiei ca Eugen Cristescu a fost într-adevar un “consacrat adversar al Miscarii Legionare”, iar afirmatiile memorialistilor legionari cum ca toate ghinioanele si nenorocirile care s-au abatut asupra Miscarii Legionare s-ar datora fostului sef al Sigurantei si al SSI-ului, trebuie sa recunoastem ca nu sunt lipsite de substanta” (p.79).

Dupa parcurgerea acestor date, furnizate de lucrari ale unor adversari ai Miscarii Legionare, se impun urmatoarele concluzii:

1. Statul National Legionar a fiintat în perioada 14 septembrie 1940-14 februarie 1941, iar pogromul de la Iasi a avut loc între zilele de 27 iunie 1941 si 1 iulie 1941!

2. În timpul pogromului de la Iasi, legionarii erau în temnite, plecati peste hotare sau se ascundeau în fata extrem de agresivei si profesionistei Sigurante a Statului, respectiv Serviciului Secret de Informatii condus de Eugen Cristescu, dusman declarat al Miscarii.

3. Asasinatele de la Iasi au fost executate de armata germana, evreii fiind considerati, pe drept sau pe nedrept, provocatorii.

4. Acuzele plasmuite împotriva legionarilor în legatura cu acest pogrom, speculate si azi de unele cercuri, sunt opera Serviciului Secret de Informatii condus de Eugen Cristescu, precum si de oamenii acestuia si de unii înalti ofiteri a caror animozitate împotriva Miscarii Legionare era explicabila, în urma loviturii de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941.

5. În nici una din declaratiile evreilor scapati cu viata la Iasi si citati în cartea  Martiriul evreilor din România nu este acuzat vreun legionar.

N-a existat holocaust în România

“Le Monde Juif” spulbera aceasta acuzatie

“Le Monde Juif”, revista a Centrului de Documentare al Evreimii Contmporane, numarul 105 din ianuarie-martie 1982 publica un articol “La Roumanie Sauvée de l’Holocauste”, datorat D-lui Iosif Toma Petrescu.

Articolul este de mare importanta atât prin faptul ca trateaza problema soartei evreilor din România în cuprinsul razboiului, cât si prin revista care i-a acordat ospitalitate. “Le Monde Juif” se ocupa precumpanitor de tragedia evreilor din Europa sub dominatia hitlerista. Este un fel de magazin istoric, rezervat marilor teme ale deportarii evreilor din Europa în lagarele din rasarit.

Cum arata si titlul articolului, Dl. Iosif Toma Petrescu urmareste sa demonstreze, cu marturii proprii, ca n-a existat holocaust în România, cum, din nefericire, s-a afirmat în multe publicatii evreiesti. Holocaustul din România, construit evident cu rea credinta, este bazat pe o falsa premisa. Si anume s-a cercetat câti evrei au fost în România la izbucnirea razboiului? 850.000. Câti au mai ramas la sfârsitul razboiului? Între 350-400.000. Restul, adica jumatate, au cazut victima holocaustului.

Dl. Petrescu descopera falsitatea acestui calcul. Când dezmembrarea României s-a produs în 1940, evreii din Basarabia si Bucovina au ramas sub dominatia sovietica. Când cu diktatul de la Viena, evreii din Transilvania de Nord au ramas sub ocupatia maghiara. Ori, densitatea populatiei evreiesti era mult mai mare în aceste tinuturi (Basarabia, Bucovina, Transilvania de Nord) decât în restul tarii, Moldova, Muntenia si Ardealul de Sud.

“În urma dezmembrarii României în 1940, majoritatea celor 850.000 de evrei români au devenit fie cetateni sovietici, fie cetateni maghiari, astfel ca pe teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti nu erau mia mult de 250.000-300.000 de evrei”, spune Dl. Petrescu.

El se ocupa apoi de represaliile militare de la Iasi, din 3 Iulie 1941, dupa izbucnirea razboiului, savârsite de trupe germane si române. De remarcat ca Dl. Petrescu are corectitudinea sa nu atribuie aceste represalii Garzii de Fier, cum se îndeletnicesc anumiti publicisti evreo-bolsevici, în slujba lui Ceausescu. Pe vremea aceea Legiunea umplea închisorile sau membrii ei erau fugari peste hotare. Trebuie subliniat ca pierderile suferite de populatia evreiasca în aceste zile se datoresc actiunilor de sabotaj intreprinse de agentii evrei în spatele frontului, în întelegere cu inamicul.

Dl. Petrescu recunoaste ca proiectele de deportare a totalitatii populatiei evreiesti din România nu se vor executa niciodata si în general, nici deportarile dincolo de frontierele române ale evreilor locuind pe teritoriul vechii Românii, dupa 1940.

Aceasta se datoreste eforturilor depuse de o serie de personalitati românesti pe lânga Maresalul Antonescu, pentru a cruta evreilor români soarta câmpurilor de exterminare din Polonia.

Contra evreilor din România s-au luat anumite masuri restrictive, dar legislatia discriminatorie n-a fost împinsa la extrem. De pilda, sa poarte steaua lui David sau sa fie amenintata viata lor.

Autorul se ocupa în continuare de numeroasele interventii ale lui Iuliu Maniu, presedintele partidului national-taranesc, pe lânga Maresalul Antonescu, pentru a-l determina sa nu aplice evreilor masurile riguroase cerute de guvernul german. Ori de câte ori o mare primejdie amenina pe evrei, Maniu intervenea la Maresal, fie mergând direct, fie prin intermediari, cum era Dr. Nicolae Lupu.

“Cu toate ca România a fost ocupata de nazisti, nimeni n-a fost deportat din teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti în câmpurile de exterminare hitleriste” declara Dl. Petrescu.

Evreii fugari din Austria, Cehoslovacia si Ungaria, îsi gasesc cu sutele salvarea în România.

Autorul face o comparatie cu Ungaria, unde, în 1944, administratia maghiara a procedat în mod nemilos contra populatiei evreiesti. Toate deportarile s-au realizat din regiuni românesti ocupate de trupele maghiare, în vara lui 1940, dupa verdictul de la Viena.

“În zilele noastre, spune Dl. Petrescu, în anumite publicatii despre holocaust, se mentioneaza sute de mii de victime evreiesti în România, fara a se preciza ca provinciile de unde s-au facut aceste deportari apartineau în acea epoca Ungariei si ca administratia maghiara e responsabila. E o injustitie contra României si e ceea ce m-a determinat sa fac prezentul raport”.

O întrebare ce-o adresam D-lui Petrescu si notabilitatilor evreiesti din lumea libera. Cum se face ca dupa netagaduitele servicii aduse de Iuliu Maniu cauzei poporului evreiesc, acestia l-au lasat sa fie condamnat si apoi sa moara în închisoarea Sighet? E o întrebare legitima, deoarece, în perioada procesului Maniu, 1947, evreii detineau aproape toata puterea în România.

În ce priveste Garda de Fier, e prea mult sa-i cerem D-lui Petrescu sa recunoasca ca n-a existat în Ianuarie 1941 o rebeliune legionara, ci o lovitura de stat a Generalului Antonescu. Ceea ce a urmat n-a fost decât reactia poporului pentru a apara formele constituite ale statului. Evreii au avut un amestec important în dezlantuirea loviturii lui Antonescu, cum o marturiseste “Cartea Neagra”, publicata de Comunitatea Evreilor din România în 1946.

Dupa acest articol, asteptam din partea Congresului Mondial evreiesc ca pe Monumentele Holocaustului din lumea întreaga sa stearga numele României, careia îi atribuie în mod nedrept moartea a 500.000 de evrei.

Horia Sima

Colectia “Tara si Exilul” an XXIII-XXIV, 1986-88

(reprodus dupa “Antologie legionara”, vol. IV. pp.477-478, Colectia “Omul Nou”, Miami Beach, Florida, USA, 1994)

sursa:fgmanu.net

Cartea Neagră, scrisă de evreul Matatis Carp şi publicată în anii 1947-48, are trei volume, dedicate, în ordine, momentelor de grea cumpănă prin care au trecut evreii din România: guvernarea legionară, pogromul de la Iaşi şi deportarea în Transnistria. Cartea Neagră se citeşte în mare grabă. Mai exact spus, se frunzăreşte. Este o carte …jenantă. Nu cred că s-a găsit cineva s-o citească atent cap-coadă. Eu, ca român şi ca om, citind la această carte, am fost mereu încercat de două sentimente contradictorii, iar fiecare dintre aceste sentimente mă zorea să las mai repede cartea din mână: (1) sentimentul ruşinii că au putut fi săvârşite crimele descrise şi inventariate, şi (2) sentimentul ruşinii că autorul inventează aceste crime sau măcar le exagerează numai, cu bună ştiinţă, că adică minte!

mai departe…

Zilele trecute mi-am propus să mai citesc o dată volumul I din Cartea Neagră, dar să-l „lecturez” metodic, cu creionul în mână, având trează atenţia spre a descoperi (1) în ce fel autorul se contrazice pe el însuşi şi (2) în ce măsură pot fi găsite confirmări – desigur, involuntare, pe care autorul le aduce ipotezei „noastre”, ipotezei că în ianuarie 1941 o bună parte din evenimentele cuprinse în ceea ce unii numesc azi „pogromul de la Bucureşti” sunt de fapt materializarea unei diversiuni la a cărei organizare şi desfăşurare lideri evrei importanţi, precum şi o parte dintre „victime”, şi-au dat concursul. Închei această lectură cu o concluzie: dacă procedam de la bun început aşa, citind cu maximă atenţie textul, nu ar fi fost greu să găsesc ceea ce am căutat apoi aiurea. Aş zice că Matatias Carp a fost cât se poate de corect şi ne-a spus tot adevărul, dar nu ni l-a servit „mură-n gură”, iar noi nu ne-am priceput să decriptăm corect mesajul său! Iată acest mesaj:

Lucrul cel mai important pe care l-am scăpat, l-am trecut cu vederea, este acela că însuşi Matatias Carp ştie, recunoaşte şi ne informează, corect, că nu legionarii au organizat şi declanşat rebeliunea, ci autorităţile. Textul este inechivoc, la pagina 73: „De aceea, provocând rebeliunea, care în acel moment periculos a scăpat populaţia evreiască de la exterminare, generalul Antonescu nu a fost însufleţit de vreun îndemn generos sau umanitar cu privire la cei ce erau atunci cele mai apăsate victime ale legionarismului. A provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dânsa.” Aşadar, Ion Antonescu „a provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dînsa”!! Spus cât se poate de clar! Deci nu legionarii au provocat rebeliunea! Deci sintagma „rebeliunea legionară” nu este corectă. Legionarii nu au avut controlul „rebeliunii” devreme ce nu ei au organizat-o şi declanşat-o!

Paginile 74-75 sunt paginile care trebuie citite cu atenţia cea mai mare. Mai întâi se face o succintă descriere a ostilităţilor. Matatias Carp separă desfăşurarea rebeliunii „în sectorul nordic al Capitalei ţării”, de felul cum „s-a desfăşurat rebeliunea în cealaltă emisferă a oraşului”. Spune „că nu a fost nevoie de cine ştie ce desfăşurare de forţe” pentru a-i scoate pe legionari din centrele lor de rezistenţă: „Când Generalul s-a hotărît să lichideze rebeliunea, n-a avut nevoie decât de câteva ceasuri: de la orele 2p.m. până spre noapte.” Care au fost „centrele de rezistenţă legionară”? „Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, Cazarma Gardienilor publici, Casa Verde din str.Roma, Sediul Corpului Muncitoresc Legionar din str.Călăraşi etc.” Cu alte cuvinte, Matatias Carp confirmă toate sursele legionare care afirmă că în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii nu au atacat pe nimeni, ci au mărşăluit prin centrul Capitalei, scandând lozinci anti-masonice (sau iudeo-masonice), apoi s-au baricadat în clădirile pe care le administraseră până atunci, de unde, fără să opună o rezistenţă serioasă, au fost scoşi de armată, „împleticindu-se în lungi şi dezgustătoare convoaie printre santinele”. Câţi au fost aceştia? „Câteva mii”. Confruntarea dintre legionari şi armată s-a lăsat cu „câteva victime căzute de o parte şi de alta în luptă dreaptă(sic!), câteva geamuri sparte, câteva ziduri zdrelite de schije, un oficiu public jefuit şi incendiat, câteva birouri publice răvăşite (…)” care astfel „au marcat sfârşitul „erei legionare”, pe care Horia Sima o anunţase emfatic în mesajul său de anul nou.”

În continuare, la pagina 75 textul descrie jaful şi prăpădul la care este supusă „cealaltă emisferă a oraşului, acolo unde bolnave tradiţii au făcut să se îngrămădească, una lângă alta, aşezările evreieşti. (…) Deşi sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănţuite.” Este, probabil, fraza cheie a Cărţii Negre. Invit onor cititorii s-o mai …lectureze (oribile dictu!) o dată, pentru a trece apoi la o analiză de text atentă. Nu zăbovim prea mult asupra expresiei „bolnave tradiţii”, care nu pare a fi critică la adresa bucureştenilor, ci a evreilor bucureşteni, traiul în ghettou fiind o tradiţie evreiască. Iar la Bucureşti nu se poate vorbi chiar de un ghettou. Starea de spirit exagerat de normală (sic!) a localnicilor îi va fi împiedicat pe evreii bucureşteni să-şi urmeze genotipul…

Importantă, extrem de importantă este secvenţa care urmează, în care sunt pomeniţi „cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Cine sunt aceştia? În nici un caz legionarii. Ci sunt unii care au ştiut bine că „sectorul cel mai ameninţat” era cartierul evreiesc şi care au neglijat, „din indolenţă sau cu dinadinsul”, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din tonul de reproş care li se face acestora, deducem că ei aceştia, care au făcut totul pentru ca rebeliunea să izbucnească, nu aveau cum să fie legionarii, ci unii care aveau anumite obligaţii faţă de cartierul evreiesc, dar „din indolenţă sau cu dinadinsul” „totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din acest „totuşi” se înţelege limpede că „cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească” ar fi trebuit, ar fi avut obligaţia să se gândească şi la securitatea evreilor, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Mi se pare evident că Matatias Carp nu are astfel în vedere nici măcar autorităţile. Coroborând pagina 75 din Cartea Neagră cu documentele descoperite şi publicate de Vladimir Alexe, ar rezulta că (1) cei vinovaţi de indolenţă faţă de populaţia evreiască a cartierului evreiesc aparţineau acestei populaţii, erau evrei, şi că (2) înscenarea pusă la cale cu concursul acestor evrei a fost realizată cu un exces de elan distructiv, cu un surplus categoric de victime, atât bunuri materiale, cât şi vieţi omeneşti. Victime pe care planificatorii nu s-au învrednicit să le prevadă şi să le evite. Caracterul aluziv al reproşului, descifrabil numai pentru cei în temă, iar nu pentru cititorii de duzină ca alde subsemnatul, este elementul care ne face să credem că cei vizaţi de reproşul lui Matatias Carp, la acea dată secretar general al Uniunii Comunităţilor Evreeşti din Vechiul Regat, erau evrei cu rang important în comunitatea evreiască. Este un reproş adresat unor colegi din fruntea evreimii româneşti, adresat acelor evrei care, în colaborare cu oamenii lui Eugen Cristescu, au declanşat rebeliunea. Căci, se mai înţelege şi asta din textul de la această pagină 75, Antonescu a provocat rebeliunea, dar alţii „au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Iar aceşti alţii, după modul voalat şi aluziv în care se referă la ei autorul, nu pot fi decât nişte lideri ai evreilor, bine cunoscuţi de autor, colegi sau tovarăşi ai acestuia. Au făcut ei o treabă bună, nimic de zis, dar o puteau face mult mai bine dacă nu dovedeau oarece indolenţă! …Cam acesta pare înţelesul ciudatelor vorbe ale lui Matatias Carp.

Acest reproş (sau atac?) al autorului la adresa liderilor evrei care au negociat rebeliunea cu Eugen Cristescu şi au participat la organizarea şi desfăşurarea rebeliunii, mă determină să nuanţez ipotezele deja formulate: o parte cel puţin din crimele invocate s-ar părea că au fost chiar crime crime, adică au existat şi evrei ucişi în acele zile. Dar nu de legionari, ci „de bandele ucigătoare şi jefuitoare” revărsate din periferie. Se înţelege, citind printre rânduri, că aceste bande au scăpat de sub controlul celor care le-au organizat şi le-au dirijat la început. Pe aceşti organizatori îi vizează cu discreţie reproşurile lui Matatias Carp. El nu putea să le spună propriu zis pe nume şi nici să fie prea explicit, căci ar fi însemnat să dea în vileag lucruri extrem de neplăcute pentru comunitate. Dar măcar atâta şi-a putut permite: acest reproş aluziv, pe care nu-l puteau înţelege decât cei dinlăuntrul afacerii…

Să recitim şi descrierea „pogromului”: „Cartierele evreieşti au fost invadate de bandele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu primele semne ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor (s.n.), bunurile şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distrugerea, incendierea, furtul şi asasinatul.

Atacul s-a produs concomitent în toate cartierele şi împotriva tuturor obiectivelor.(…) Periferia a revărsat în zilele acestea spre mahalalele evreieşti pe toţi amatorii de bunul altuia sub scutul celei mai sigure impunităţi.”(s.n.) Aşadar, rebeliunea a continuat şi multă vreme după capitularea legionarilor! Ce poate asta să denote altceva decât faptul că legionarii nu aveau nici o legătură cu „bandele ucigătoare şi jefuitoare”?! Iar informaţia că acele bande acţionau „sub scutul celei mai sigure impunităţi” devine decisivă: legionarii erau ultimii care puteau oferi impunitate cuiva. Cum să-ţi mai închipui că legionarii, deja arestaţi majoritatea („câteva mii”), mai puteau proteja ei pe cineva?! S-ar fi protejat pe ei înşişi dacă ar mai fi putut! Repet, citită atent, pagina 75 a vestitei cărţi, spulberă tot restul cărţii. De ce o fi scris-o domnul Carp?…

Un alt moment de sinceritate al autorului se produce atunci când recunoaşte rolul pe care comunitatea evreiască din România a înţeles că trebuie să-l joace în acele împrejurări: anume să facă tot ce era posibil pentru a-i învrăjbi pe legionari şi generalul Ion Antonescu. Citez de la pag. 71, pagină revelatorie şi ea: „Regimul legionar s-a prăbuşit în sânge şi cenuşă şi unul din elementele care au contribuit la această prăbuşire a fost activitatea conducerii evreieşti (s.n.). (…) Încă din luna octombrie, numai după câteva săptămâni de guvernare laolaltă, Antonescu şi Horia Sima îşi trimiteau reciproc în scris ameninţări cu falimentul regimului şi al ţării şi azvârleau unul asupra celuilalt, răspunderea dezastrului. Discordia aceasta trebuia cu orice preţ întreţinută. (s.n.) Chiar dacă se întrezăreau pericolele şi suferinţele pe care o eventuală convulsie le-ar abate asupra tuturor ea trebuia provocată, (s.n.) pentru că în acel moment cealaltă alternativă era prăbuşirea ţării şi exterminarea totală a populaţiei evreieşti.” Aşadar, conducerea evreiască a considerat că este nevoie absolută de „o convulsie”, în urma căreia discordia dintre general şi legionari să ducă la un divorţ total, fiind perfect conştientă că o asemenea convulsie, care să scoată de la guvernare pe legionari, ar putea abate asupra tuturor (evreilor) mari pericole şi suferinţe. Dar ea, dumneaei convulsia, „trebuia provocată”. Cum poate fi interpretat acest text altfel decât ca o recunoaştere a rolului pe care l-a jucat „conducerea evreiască” în planificarea, organizarea, declanşarea şi desfăşurarea rebeliunii, a „convulsiei”?!

„Discordia aceasta (dintre Antonescu şi legionari) trebuia cu orice preţ întreţinută”, zice Matatias Carp. Iar preţul a fost în primul rând minciuna, sutele de reclamaţii împotriva legionarilor cu care conducerea evreiască l-a bombardat pe General. Reclamaţii nefondate, false, incorecte, dar numărul lor mare făcea dificilă verificarea fiecăreia. Conform dictonului „calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne!”, şi au rămas în arhive acele reclamaţii mincinoase până în ziua de azi, când sunt interpretate ca documente istorice, dovezi ale sălbăticiei legionare… La data aceea însă, cu fiecare memoriu mincinos – consemnează Matatias Carp, „s-a mai rupt un fir din legăturile şubrede dintre General şi Mişcarea Legionară. Conducerea evreiască a continuat această acţiune până în ultimul moment”.

…Să ne amintim puţin în ce condiţii tragice pentru România s-a ajuns, ca unică soluţie politică posibilă, la colaborarea dintre General şi Mişcarea Legionară. Cât de mult a regretat fiecare voitor de bine al acestui neam românesc ruptura dintre General şi tineretul legionar! Ce şansă mare pentru români s-a irosit atunci, nefructificată?! Poate că cel care a regretat cel mai mult acest divorţ sângeros a fost Ion Antonescu însuşi. Acum aflăm cine a fost artizanul acestui dezastru naţional românesc: conducerea evreiască, din care făcea parte şi Matatias Carp!… Se adaugă astfel o pagină nouă şi neaşteptată la inventarul crimelor şi trădărilor de care de-a lungul istoriei românii au avut parte din partea evreilor! (…Mă rog, a unor evrei, unii mai lideri!) Rebeliunea legionară a fost aşadar opera „conducerii evreieşti”, care a dus astfel până la capăt acţiunea fundamental anti-românească de a-l separa pe Antonescu de legionari, de a-i scoate pe legionari de la guvernare şi de a-i compromite prin crimele şi ororile din ianuarie 1941, crime care nu s-au produs niciodată sau, de se vor fi săvârşit, nu legionarii le-au făptuit.

Rămâne deci cum a spus Ţuţea: Legionarii nu au omorît niciun evreu!

Cartea Neagră ne mai oferă o şansă de a ne dumiri ca lumea la pagina 93:

„5 octombrie 1940.

Un nou comunicat semnat de conducătorul statului, arată starea de ameninţare permanentă în care se găseşte populaţia evreiască. Textual, comunicatul spune, între altele:

„Unele elemente îmbrăcate clandestin în cămaşă verde (…) merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în capitală şi în ţară, pentru a ameninţa, a teroriza şi a stoarce bani”.

Informaţia că unii derbedei îmbrăcau „clandestin” cămaşa verde ne pune pe gânduri. Mai întâi ne amintim că după numai câteva luni, în ianuarie 1941, circa 10.000 de cămăşi verzi, procurate de evreul comunist Constantin David din URSS, au fost îmbrăcate de „bandele ucigătoare şi jefuitoare”, recurgându-se astfel la un truc diversionist, exersat deja, precum se vede, cu câteva luni înainte de diversiunea cea mare din ianuarie, confirmând-o! Cel mai plauzibil este ca acele „elemente” să fi fost evrei! Ipoteza ne este sugerată şi de documente comuniste de mai târziu. Într-o şedinţă a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, ţinută în 5 octombrie 1945, „care se referă la populaţia evreiască”, printre multe alte accente şocant de critice la adresa evreilor, înregistrăm şi dezvăluirea făcută de Vasile Luca cum că mulţi evrei după 23 august 1944 „s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani”! (Vezi Teodor Wexler şi Mihaela Popov, Anchete şi procese uitate 1945-1960, vol.I, pag. 26.) Aşadar stratagema, sigur de nişte evrei efectuată în 1945, de ce nu i-ar fi avut ca executanţi tot pe evrei în ianuarie 1941 sau in octombrie 1940?!… Oricum, să îmbraci cămaşa verde legionară şi să comiţi acte de abuz şi jaf, era un gest menit să şubrezească legăturile dintre legionari şi General. Se încadra perfect în strategia „conducerii evreieşti”.

Să menţionăm că în timpul războiului, în zonele ocupate de germani, politrucii sovietici, în majoritate evrei, sub conducerea unuia Leonid Brejnev, au organizat mici grupuri de diversiune: indivizi îmbrăcaţi în uniforme militare nemţeşti, care săvârşeau felurite acte criminale împotriva populaţiei civile, pentru a compromite relaţiile dintre această populaţie şi armata germană, pentru a sădi ură şi neîncredere faţă de germani şi pentru a împiedica astfel colaborarea armatelor de ocupaţie cu populaţia locală… Truc clasic, dar niciodată folosit de români.

Un cuvînt în plus despre documentul citat mai sus: este deosebit de important. Nu ne mirăm că a rămas necunoscut până la data când Teodor Wexler l-a publicat. În acest document găsim informaţii şi menţiuni cu totul neaşteptate despre Transnistria, în totală contradicţie cu afirmaţiile din Cartea Neagră, vol.III. Astfel, la un moment dat Vasile Luca spune: „Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor (…) Au venit evreii din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari (…) nu prea sunt evrei deportaţi în Ardeal care au rămas în mizerie. Au devenit arhimilionari. (…) Apărem noi (adică comuniştii – n.n.) şi punem toate organele de conducere, şi în fruntea administraţiei – elemente evreieşti. (…) Şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? (…) Şi ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci cu ruble. (s.n.) Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. (…) Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreieşti, în primul rând.” Lăsăm pentru altă ocazie comentariul acestui document publicat pentru prima oară de Teodor Wexler, un evreu care cunoştea bine adevărul despre Transnistria. Soţia sa provenea din evreii deportaţi peste Nistru… Şi niciodată nu a găsit de cuviinţă să reclame infernul transnistrean.

În concluzie, Cartea Neagră, din motive greu de înţeles, la o lectură atentă ne oferă suficiente date pentru a putea fi citată în sprijinul tezei „noastre”: conducerea evreiască din România a fost implicată ca principal actor şi beneficiar al „rebeliunii legionare”. Spun beneficiar, căci aşa consideră Matatias Carp alungarea legionarilor de la guvernare, ca pe un triumf al „conducerii evreieşti”. Aveau oare nişte minoritari etnici dreptul să se amestece atât de adânc în destinul şi împotriva intereselor fireşti ale poporului care le oferise găzduire şi protecţie? Mai ales în condiţiile în care cu numai câteva luni înainte, la cedarea Basarabiei, alţi evrei, de peste Prut, dăduseră dovadă de cea mai dezgustătoare lipsă de loialitate faţă de statul şi de poporul român!… Aşadar, în ianuarie 1941, cu ocazia „pogromului” de la Bucureşti, nu evreii au fost victimele legionarilor, ci legionarii, şi o dată cu ei întreg neamul românesc, au fost victimele „conducerii evrieşti”!

Un cuvînt şi despre cuvîntul pogrom, folosit atât de des cu referinţă la evenimentele din ianuarie 1941: după datele oficiale, au murit 120 de evrei, dar şi un număr ceva mai mare de români, majoritatea legionari! Au fost şi evrei răniţi, într-un număr însă mult mai mic decît al românilor răniţi. Cum să se numească pogrom o confruntare în urma căreia agresorii ies cu mai multe victime decât cei agresaţi?! Numai această confruntare a cifrelor este suficientă pentru a deduce cât de nepotrivită şi de abuzivă este folosirea cuvîntului pogrom. E timpul să renunţăm deopotrivă la termenii rebeliune legionară şi pogrom. Ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 1941 a fost cu totul altceva: a fost o diversiune anti-legionară, anti-românească, „provocată de duşmanii neamului”. Îl citez astfel pe Horia Sima, care a făcut această apreciere – „evenimente pe care eu le consider provocate de duşmanii neamului”, în scrisoarea adresată generalului Ion Antonescu în 22 ianuarie 1941. Acelaşi înţeles îl dă şi „manifestul Trifa”, chiar din primul moment al „rebeliunii” care a debutat, precum se ştie, prin asasinarea unui maior german, „ucis mişeleşte din ordinul Angliei printr-un agent al Inteligence Service-ului, pe străzile Capitalei”. Singurul amestec legionar în acest asasinat a fost că tot ei au plătit şi pentru această diversiune…

Mai e de adăugat că scoaterea de la guvernare a legionarilor s-a făcut cu acordul lui Hitler. Ca şi asasinarea Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu. Aşadar, într-o chestiune foarte importană: soarta legionarilor, a celor ce organizaseră mişcarea cea mai naţionalistă din Europa, constatăm un acord total de vederi între Hitler şi conducerea evreiască din România. După „rebeliune”, o bună parte din conducerea legionară s-a refugiat în Germania, unde Hitler nu a pregetat să-i interneze pe legionari în lagărele de concentrare de la Dakau, Buckenwald etc., alături de deţinuţi politici evrei. Cu menţiunea că regimul de detenţie pentru legionari a fost cel mai aspru, mai ales în comparaţie cu al evreilor… Această observaţie ne scoate însă prea departe de capacitatea noastră de a controla ipotezele.

sursa:ioncoja.ro

sau Cum îl pune Zaharia Coja pe Matatias Carp la stâlpul infamiei

Îi auzi pe unii zicând: „Au fost omorîţi şase milioane de evrei nevinovaţi!… Dar şi unul singur să fi fost ucis, şi crima este la fel de mare!” Vorbe de la care avem, deductiv, teza reciprocă, la fel de valabilă: Când eşti acuzat că ai ucis şase milioane de evrei, dacă poţi dovedi pentru un singur evreu că au minţit când l-au declarat victimă, este suficient ca să ai dreptul să te îndoieşti şi de ceilalţi evrei că au fost într-adevăr ucişi!”

În numele acestui principiu voi oferi în continuare cititorilor noştri minunata poveste a evreului Alexandru Spiegel, o voi oferi în două variante, una a evreului Matatias Carp, şi alta a românului Ion Coja, subsemnatul de mine…

mai departe…

Varianta MATATIAS o găsim în Cartea Neagră, vol.I, pag. 175-176:

„18 ianuarie 1941.

O bandă de legionari compusă din Andrei Georgescu, Ion Geambaşu, Vasile Hârşova, Petre Ion ridică de la domiciliul său din Constanţa pe comerciantul Alexandru Spiegel şi-l transportă cu o maşină de piaţă la Hârşova, în celălalt capăt al judeţului.

Victima este închisă într-o cameră a sediului legionar, unde 2 ţărani care înainte fuseseră bătuţi de legionari sunt obligaţi la rândul lor să-l bată pe Spiegel. Nemulţumiţi de loviturile acestora, au mai adus şi pe un al treilea ţăran arestat şi el, şi în cele din urmă i-au înlăturat pe toţi şi în locul lor au trecut Petre Ion şi ajutoarele sale.

Alexandru Spiegel, dezbrăcat de pantaloni şi fără ghete, a fost întins cu faţa în jos pe o masă bătută în cuie de duşumea ca să nu mişte şi legat cu frânghii de masă, peste picioare şi peste umeri. În această poziţie a căpătat câteva sute de lovituri, pe tot corpul şi la tălpi. Loviturile erau date în ritm de patru, de către patru bătăuşi deodată, aşa cum se bate fierul cald „la patru ciocane”. Ultimele lovituri de cravaşe, după ce victima a fost dezlegată, au fost date peste organele genitale.

A doua zi dimineaţă, Spiegel, împreună cu trei ţărani, au fost scoşi în stradă, legaţi la un „stâlp al infamiei” şi ţinuţi astfel până spre înserat, pe un ger năpraznic care obliga paznicii să se schimbe din 2 în 2 ore. Spiegel era desculţ, pentru că picioarele se umflaseră din cauza bătăii şi nu s-a mai putut încălţa.

În jurul stâlpului au fost adunaţi copii de şcoală şi îndemnaţi să arunce cu bulgări de zăpadă. Din cauza suferinţei, Spiegel nu mai putea să ţină capul ridicat şi de aceea i s-a trecut întâi un lanţ în jurul gâ’rului, iar mai târziu i s-a proptit o ţepuşă sub bărbie.

La ora 9 seara Spiegel a murit şi Petre Ion se mândrea că va fi decorat pentru că „a omorît un jidan”.

Nota bene: Câteva cuvinte despre „stâlpul infamiei”, înainte de a merge mai departe. Probabil că vom găsi cu greu ceva mai caracteristic pentru stilul în care legionarii au dorit să guverneze. Conştienţi că au de împlinit în primul rând o operă educativă de mari proporţii şi de lungă durată, legionarii au considerat că unul dintre resorturile sufleteşti cele mai importante şi mai eficiente este sentimentul ruşinii, capabil să înfrâneze la om pornirile anti-sociale, egoiste, laşe, mai mult decât frica şi teama de sancţiunea penală. În acest scop, pentru a revigora disponibilitatea cetăţeanului de a se ruşina de faptele sale urîte, legionarii au găsit de cuviinţă să reactiveze instituţia medievală numită „stâlpul infamiei”. Măsură semnificativă pentru idealismul legionar şi un anumit soi de ingenuitate a modelului lor de comportament.

Cel căzut în greşeală nu era deferit justiţiei, justiţiei de concepţie modernă, al cărei scop imediat este sancţionarea, iar nu recuperarea păcătosului. Ci, prin punerea la stâlpul infamiei, „infractorul” era supus judecăţii publice, oprobiului celor cunoscuţi, vecini, prieteni, rude, a căror atitudine nu putea fi decât de desolidarizare, căci pedeapsa era prea mică în sine pentru a trezi compasiune: cel pus la stâlpul infamiei nu era legat – cum cred unii, ci obligat să steie în picioare sau ciucit jos, dar nu pe un scaun, iar cel care făcea de pază avea ca sarcină principală să explice trecătorilor în ce constă vinovăţia celui sancţionat astfel. Sancţiunea nu o dădea justiţia, ci – am putea spune azi, o dădea societatea civilă, pe care legionarii considerau că o reprezintă. La Bucureşti, primul care a păţit ruşinea nu a fost un comunist sau un evreu, adică un adversar al legionarilor, ci dimpotrivă, safteaua s-a făcut cu un …legionar! Pedepsit cu expunerea la stâlpul infamiei, legionarul cu pricina s-a ştiut vinovat, aşa că a doua zi s-a regăsit alături de camarazi, incapabil să mai repete greşeala din ajun şi deloc supărat sau revoltat pentru ceea ce păţise. Ştia bine că şi-o făcuse cu mâna lui. Revenim la episodul Spiegel, la cealaltă relatare a faptelor, din altă perspectivă, a subsemnatului (sic!), oareşicum martor, martor indirect, prin părinţii săi, la cele petrecute:

Varianta COJA, aşadar: „În ziua de 19 ianuarie 1941, comerciantul Zaharia Coja, din Constanţa, aflând că amicul său Alexandru Spiegler a fost dus la Hârşova şi expus la stâlpul infamiei, a luat o maşină de piaţă, i-a umplut portbagajul cu tot ce este necesar pentru o masă „la iarbă verde”, şi a mers la Hârşova unde şi-a găsit prietenul evreu, pus într-adevăr la stâlpul infamiei, împreună cu alţi trei ţărani români, toţi patru pentru vina de a fi dosit alimente în scop de speculă. Maşina a tras la câţiva paşi şi toţi s-au pus pe mâncat şi băut, cinstind probabil şi pentru Zuţă Coja, căci tocmai fusese ziua sa de naştere, la Bobotează. Au petrecut aşa până s-a împlinit pentru cei patru ziua de stat la stâlpul infamiei – zi lumină, după care cei doi prieteni vechi, evreul Alexandru Spiegler şi românul Zaharia Coja, s-au întors la Constanţa cu „maşina de piaţă” amintită. Despre această frumoasă poveste Ion Coja, fiul Zahariei şi autor al cărţii de faţă, adică subsemnatul, nu a ştiut nimic până târziu, după 1990, când a început să se vorbească în mass media românească despre suferinţele evreilor care au avut ghinionul să se nască şi să trăiască în România, printre români… Am întrebat-o atunci pe maică-mea ce-şi mai aduce aminte despre aceste suferinţe, iar mama mi-a confirmat, că da, au avut de suferit evreii, şi mi-a povestit ce ruşine a păţit bietul Spiegler. (Mama aşa zicea, Spiegler, cu l, iar nu Spiegel, ca Matatias Carp. Cine ştie, poate că nu e vorba de aceeaşi persoană…) Mi-am adus aminte atunci şi de o întâmplare de la moartea tatii, ianuarie 1966. Era în pat, acasă, mama i-a adus pe cei mai buni internişti din oraş, pe dr Dima şi pe dr Spiegler, care au pus acelaşi diagnostic: sfârşit iminent şi inevitabil… Cu deosebirea că dr Spiegler a refuzat să primească dreptul său pentru consultaţie. Am auzit eu, cu urechile mele, cuvintele cu care şi-a însoţit refuzul: „Ştiţi dumneavoastră de ce!” Mama nu a mai insistat, am făcut-o eu, întrebând ce a vrut să zică doctorul Spiegler. Iar mama mi-a spus că taică-meu fusese prieten bun cu unchiul doctorului, care „îl ţinuse la facultate pe nepotul său”. Altceva nu mi-a spus, nu a pomenit nimic de Hârşova atunci, în 1966. Deduc eu acum că trebuie să fi fost buni prieteni, de ştia de asta şi nepotă-su. Poate că ştia şi de episodul cu Hârşova. Nu cumva tocmai la asta se referise prin acel pronume relativ ce din enunţul „Ştiţi dumneavoastră de ce?”…

Scena cu stâlpul infamiei, „revăzută” după aproape 70 de ani, capătă dimensiuni hollywoodiene. I-am povestit-o lui Stelică Canja, constănţean stabilit în SUA. Fiind ceva mai în vârstă decât mine, şi-a adus singur aminte de fapte similare petrecute în acei ani, când evrei din Constanţa erau mereu pedespsiţi de legile anti-semite ale lui Antonescu: unii cu o săptămână de arest la poliţie, alţii cu trei zile sau chiar cu numai una… Şi atunci, uzând de dreptul la pachet al celui arestat, se prezentau la „vorbitor” prietenii, români sau evrei ai deţinutului, cu tot ce trebuia ca să se încingă o şuetă în pur stil constănţen. Sau românesc… Tatăl lui Stelică, croitorul de lux Nicu Canja – a făcut gestul acesta de mai multe ori, împreună cu alde Tănase Stănescu şi alţi „comercianţi”, fie-le ţărâna uşoară! Nu era, ca şi în cazul tatei, un gest de o bravură extraordinară, aşa cum ar putea să pară azi. Nici vorbă ca vreunul dintre românii care i-au ajutat pe evrei în anii aceia să-şi fi pus în primejdie viaţa! Nici măcar în cazul doamnei Agarici sau al reginei mamă! Astfel că nici un român nu ar avea de ce să fie declarat „drept al popoarelor”! Gestul lor era un gest normal, de solidaritate umană, prietenească, într-o lume normală, într-o Românie normală, pe care Matatias Carp încearcă să o facă uitată, ba chiar s-o deformeze, s-o sluţească.

Avem motive să devenim anti-semiţi feroci pentru această ticăloşie a evreului Matatias Carp & gaşca lor de istorici năimiţi, dar ne împiedicăm de alt evreu, ăla da!, evreu, NICOLAE STEINHARDT! Acesta ne-a lăsat un document despre psihologia românului, a lumii româneşti, în faţa căruia blasfemiile din Cartea Neagră a nerecunoştinţei evreieşti îşi pierd orice valoare, nici măcar cât o înjurătură nu mai contează. Este vorba de eseul Secretul scrisorii pierdute, a cărui publicare este azi sistematic evitată, prea ar intra în contradicţie cu toată literatura holocaustului din România!… Dar să nu disperăm, nu mor caii când vor câinii!

Aşadar, nici vorbă să fi murit atunci Alexandru Spiegel! Nici urmă de adevăr în chinurile şi torturile la care îl supune imaginaţia bolnavă a lui Matatias Carp. Ce să cred eu despre celelalte „cazuri” relatate în Cartea Neagră, neagră de atâtea minciuni?!…

Personal, de la această întâmplare „de familie” mi-am tras justificarea pentru o anumită abnegaţie cu care am urmărit şi celelalte minciuni legate de „Holocaustul din România”. Am simţit că dacă cineva a aranjat aşa de bine lucrurile încât eu să devin din cercetător al evenimentelor martor, martor al ticăloşiei lui Matatias Carp, asta s-ar putea să fie pentru mine un semn, îndemnându-mă să perseverez, în niciun caz să nu cedez sau să o las „mai moale”, aşa cum m-au sfătuit atâţia…

Povestea are şi o scurtă continuare – sau încheiere: prin 1994-95, am aflat că ambasadorul SUA Alfred Moses s-a declarat preocupat să identifice cât mai multe dintre acele persoane care în România anilor 1940-44 au ajutat evrei aflaţi în suferinţă. Români care ar merita să fie consemnaţi cu toate onorurile la Muzeul Holocaustului de la Jerusalem, ca „drepţi ai popoarelor”. I-am scris evreului ambasador al Americii în România oferindu-mă să-i prezint mai multe asemenea cazuri, am publicat scrisoarea, dar niciun răspuns, nici măcar din partea comunităţii evreieşti, care s-ar fi putut „autosesiza”, ba chiar ar fi trebuit s-o facă, obligată de propriul ei statut. M-am hotărît atunci, văzând lipsa de reacţie a celor vizaţi, să las uitării această întâmplare, aşa cum o lăsaseră şi părinţii mei. Dînşii nu făcuseră un caz din acea întâmplare pentru că nu li se păruse că era ceva deosebit, ci dimpotrivă, se purtaseră în ordinea firească a lucrurilor. Caz aş fi făcut eu şi îmi pica foarte bine, ca să mai închid din gurile care mă înjură ca pe un anti-semit nenorocit ce sunt! Dar am renunţat din lehamite, lehamitea pentru lipsa totală de recunoştinţă a evreilor din zilele noastre… Mi-am zis că nu merită asemenea evrei să afle adevărul, cel atât de frumos, despre soarta evreului Alexandru Spiegel, despre ce i s-a întâmplat acestuia la Hârşova! Rămână cu cel pe care l-au inventat ei!… Cu un Alexandru Spiegel pe care evrei netrebnici preferă să-l ştie torturat, batjocorit, mort de frig după ce a fost ţinut de români toată ziua desculţ în zăpadă!…

Însă întâmplarea, care nu este decât alt nume dat lui Dumnezeu, face ca zilele trecute să devin eu bunic, bunic debutant. Şi printre gândurile prilejuite de acest important „moment de cotitură” a vieţii sufleteşti, mă dumireşte ideea că nepoata mea Ilinca are dreptul să ştie tot ce se mai poate şti despre străbunicul ei Zaharia Coja!

…Ciudate mai sunt căile Domnului! Puteam să le părăsesc de mult şi să rămână aşa cum a născocit Matatias Carp mizerabila poveste a lui Alexandru Spiegel şi toate celelalte născociri bolnave prin care este urîţită creaţia cea mai de preţ a Creaţiei divine. Cum să nu te gândeşti la Diavol în asemenea clipe, că chiar că în slujba lui se află mincinoşi ca Matatias Carp, Ilya Ehrenbourg, Simon Wiesenthal etc., cărora le vine greu să se bucure de frumuseţea Omului, la care se simt incapabili, funciarmente incapabili să participe, să contribuie cu ceva! Să adauge ceva! Să-i aparţină în vreun fel…

Sper cu povestea aceasta – căci poveste este, ca un basm de adevărată, să bucur inimile prietenilor mei evrei! Şi pe Ilinca noastră, când va ajunge la vârsta potrivită. Mea culpa că am spus-o. Mea culpa că nu am spus-o până acum!

*

Închei cu o întrebare, din care am putea deduce un principiu după care să ne orientăm atunci când mai consultăm o colecţie de documente sau de declaraţii pe care se întemeiază acuzaţii atât de grave precum acuzaţia de omor, de pogrom, de genocid sau de holocaust! Asemenea acuzaţii nu pot fi formulate decât odată cu probe dintre cele mai solide. Precaritatea oricăreia dintre probe riscă să anuleze valoarea celorlalte probe şi implicit a acuzaţiilor. Deci, întrebarea cu care ne alegem după ce am aflat adevărul despre Alexandru Spiegel sună cam aşa: de câte ori trebuie prins cu minciuna Matatias Carp – sau oricare alt acuzator, că să nu mai dăm nici doi bani pe acuzaţiile lor?

Fireşte, când încă de la începutul Cărţii Negre ni se spune că românii îşi vindeau unii altora evrei, iar o dată cumpăraţi de ţăranii noştri evreii erau „tăiaţi în bucăţi pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d.” (pag. 21), dacă eşti om normal, închizi coperţile cărţii şi îţi vezi de ale tale. Răspânditorul unor astfel de mizerii nu merită nici o atenţie din partea unui cititor normal. Întâmplarea a făcut ca eu să nu fiu un cititor normal al Cărţii Negre, unul obişnuit, căci am ajuns la această carte după ce mă angajasem deja în disputa sunt sau nu vinovaţi românii de uciderea bestială a zeci şi sute de mii de evrei?, mă angajasem fără prea multe dovezi, nici nu le căutasem, ci contasem pe sentimentul meu extrem de net cum că aşa ceva nu este de crezut, că asemenea crime contrazic tot ce ştiu eu despre „fenomenul românesc”. Mai târziu, ajungând tot întâmplător să cunosc şi niscai legionari ca Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, pot spune că îmi făcusem o idee şi despre „fenomenul legionar”, idee violent contrazisă de trilogia Cartea Neagră, în speţă primul volum. Numai că s-a întâmplat cu mine ceva deosebit, cu totul şi cu totul deosebit, ceva care a avut darul să-mi dea sentimentul că sunt dator faţă de cei implicaţi în disputa menţionată, sunt dator cu un adevăr pe care numai eu îl cunoşteam. Aceasta este revelaţia pe care mi-a produs-o Cartea Neagră, anume să pricep că îmi revin anumite obligaţii devreme ce numai eu ştiu despre Alexandru Spiegel, unul dintre cei patru sute de mii de evrei pe care Matatias Carp şi Congresul Mondial Evreiesc i-au declarat ucişi în chip bestial de români, ştiu bine că nu a murit deloc aşa cum ne povesteşte Matatias Carp, inventând cu sadic nesaţ un supliciu cumplit de care să fie acuzaţi legionarii, românii adică. Ci dl Spiegel a murit în demnitate. Ani mulţi mai târziu. Fie-i ţărâna uşoară!

Iar întâmplarea prin care m-am pomenit să fiu azi singurul om care ştie adevărul mă obliga la un lucru simplu: să spun acest adevăr. Nu numai adevărul despre Spiegel, ci şi adevărul despre Matatias Carp, cu câtă neruşinare criminală minte! El şi ai săi!

O ultimă observaţie: sunt şocat de textul lui Matatias Carp, de compoziţia sa literară prin care imaginează supliciul la care legionarii l-au supus pe bietul domn Spiegel. Sunt şocat de asemănările cu supliciul real, deloc imaginat, de care au avut parte legionarii de la torţionarii evrei autori ai experimentului Piteşti… Să se fi inspirat acei evrei mizerabili – alde Nicolski, Ana Pauker etc., din Cartea Neagră? Iar Cartea Neagră de unde s-a inspirat?!

…Puteam să las nepovestită adevărata poveste a evreului Spiegel? M-aş fi simţit vinovat faţă de toţi evreii! E dreptul lor să se elibereze, să se lepede de coşmarul numit Cartea Neagră! Şi e de datoria mea să rup din această carte infamă foaia „dedicată” lui Alexandru Spiegel, înlocuind-o cu cea de faţă. Dixi et salvavi animam meam…

sursa:ioncoja.ro

Pe parcursul scurtei sale istorii publice, Miscarea Legionara a cunoscut din 1927 pâna în 1941 cinci dizolvari ordonate de partidele istorice sau direct de catre Carol al II-lea. Aceasta a însemnat sute de morti, mii de ani de temnita si lagar.

Aparuta dinlauntrul generatiei tinere care se ridica dupa primul razboi mondial, condusa de elita acelui tineret, era firesc ca Miscarea Legionara sa retina atentia celor mai corecti dintre intelectualii vârstnici care îi descopereau înca disponibilitati de munca si sacrificiu pentru viitorul natiunii române.

mai departe…

Cinci personalitati au crezut ca pot prelua conducerea miscarii

Dar tot atunci, Miscarea Legionara s-a vazut expusa si primejdiei de a fi acaparata de oameni politici cu o cariera întreaga înapoia lor si care neputând sa-si realizeze veleitatile de conducatori au crezut ca sosise marele moment al vietii lor si anume acela de a prelua conducerea unei organizatii tinere în plina ascensiune. Asa au aparut pe parcursul celor 14 ani de viata publica a Legiunii nu mai putini de cinci personalitati care oferindu-si initial experienta lor politica, relatiile si abilitatile de oameni familiarizati cu viata grea a democratismului parlamentar, au crezut ca pot prelua conducerea Miscarii Legionare. Rând pe rând au fost A.C. Cuza, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Carol al II-lea si generalul Ion Antonescu. Toti cei cinci pretendenti, odata respinsi, au devenit cei mai aprigi dusmani ai Legiunii. Incontestabilul lor talent politic, organizatoric, doctrinar s-a concentrat asupra Miscarii Legionare, cautându-i imperfectiunile, expunându-i stângaciile, condamnându-i intransigenta si inexperienta politica, exacerbându-i excesele, zelul înnoitor si atitudinile exclusiviste. Ultimul dintre acesti parinti vitregi a fost generalul Ion Antonescu si asupra personalitatii sale ne vom opri în cele ce urmeaza.

Ion Antonescu – om însetat de puterea absoluta

Se cunostea caracterul lui hotarât, curajos, energic, autoritar. Se stia orientarea lui pro anglo-franceza. Era militarul de Stat Major, dornic de afirmare si progres. Dar si irascibilitatea lui, cu unele iesiri ce-l apropiau de patologic si determinate, dupa unii analisti, de o boala mai veche, ce nu mai putea fi ignorata. Robit de ideea de a domina, suferea greu ierarhiile superioare, cautând sa-si impuna conceptiile de o maniera care i-a îndepartat multe simpatii din partea colegilor de arme. În viata politica se afirmase în guvernul efemer Goga-Cuza, ca ministru al Apararii, si în guvernul de dupa instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, când, tot ca ministru al Apararii, i-a avertizat pe Maniu si Codreanu ca, daca vor contesta Armata – condusa de el – va trage. Intrat însa în conflict cu regele, care la rândul lui nu concepea sa împarta cu cineva dictatura, este marginalizat si facut inofensiv într-o detentie la o manastire. Când iese de acolo în preajma caderii regelui, care era timorat de insurectia legionara, iese cu gândul de vindicta. Nu-l va ierta pe Carol si va cauta sa-l tina în minorat politic pe noul si tânarul rege.

Actul constitutional semnat pe 14 septembrie 1940 de el si de rege îl stânjenea si împotriva acestui act va atenta nu numai o data, desconsiderându-l si încâlcindu-l de mai multe ori. În intimitatea lui a ramas fidel democratiilor occidentale si a cautat fara succes sa se acomodeze conditiilor create de acceptarea colaborarii cu fortele Axei.

Acesta era omul care nu accepta concurenta, nu suporta sa împarta puterea cu cei care-l ajutasera sa vina la putere în septembrie 1940. Oricare ar fi fost acestia.

Dar cine erau acestia?

Nimeni nu poate face minuni în patru luni de guvernare

Erau supravietuitorii unor masacre unice în istoria moderna, cu rândurile rarite, cu o tara sfârtecata, ce predase fara lupta o treime din teritoriul ei, lovita de un cutremur si ravasita de haosul refugiatilor din cele trei zari.

Din miscarea elitista de pâna atunci, care-si manifestase exigentele de încadrare pâna la nivelul adolescentilor, al taranilor si muncitorilor, Miscarea Legionara absorbise acum contingente întregi de oportunisti, ce aveau sa se faca responsabili de multe din abuzurile, din excesele si din insubordonarile ce vor aparea pe parcursul celor patru luni de convietuire.

Si ce s-ar fi putut cere de la o organizatie care nu avea nici macar preponderenta în guvern, într-o tara ciopârtita si cu un aliat extern neloial – cel german, – care se simtea stânjenit de autoritarismul legionar si nu urmarea decât sa-si gaseasca un garant pe care sa poata conta în viitoarele actiuni militare din estul si sud-estul Europei.

Ne îndoim ca, în patru luni de co-guvernare, vreo formatiune politica ar fi putut realiza, în conditiile sociale de atunci, mai mult decât a realizat Miscarea Legionara; abia dupa un respiro de mai multe luni sau de câtiva ani structurile s-ar fi cristalizat, programele si-ar fi dovedit viabilitatea si s-ar fi putut emite verdicte asupra regimului. Invocându-se mereu fie inexperienta, fie stilul de lucru al cadrelor legionare si adunându-se piese la dosar ca pentru un viitor proces plin de incriminari (si pe care generalul l-a si aratat acuzator Comandantului Miscarii) nu se putea sa nu se gaseasca pretextele care sa duca la criza finala. La constituirea acelui dosar o contributie însemnata îsi aduceau necontenit si bine dozat si membrii noului grup de influenta din jurul conducatorului statului, dintre care unii erau informatori directi ai serviciilor de spionaj straine. Pe fundalul caracterului coleric si revansard ca si pe acela al dorintei de a se debarasa de un partener nedorit survine si decorarea Comandantului Horia Sima de catre rege la începutul lui ianuarie, fapt care îl duce la exasperare pe general, omul care nu întelegea sa împarta privilegiile ce decurgeau din pozitia de sef al statului.

Miscarea Legionara nu a fost o oficina nazista

Trei cauze ale conduitei generalului Ion Antonescu pot fi considerate ca determinante ale evenimentelor din 21-24 ianuarie 1941. Întâi caracterul sau, despre care am amintit mai înainte. Apoi, rolul anturajului din guvern, mai ales al subsecretarului de stat de la Interne, Riosanu, si al unui grup de femei ce-si continuau, de fapt, nefastele intrigi din epoca lui Carol al II-lea. Dintre acestea se evidentia Veturia Goga, nu numai o adversara personala a Miscarii, ci si o veche informatoare a serviciilor secrete englezesti. Ultimul element era mult invocata afiliere a doctrinei si practicii legionare la politica Reich-ului. Aceasta relatie de fraternitate sau chiar de vasalitate este unul din falsurile care au adus mari prejudicii Legiunii. Miscarea Legionara nu a fost o oficina, o sucursala nazista în România, stipendiata cu fonduri importante de la Berlin, nu a fost o creatie a propagandei germane. Aparuta cu sase ani înainte de instalarea lui Hitler la putere, îsi avea deja structurate liniile mari ale viziunii sale politice si sociale proprii. În ce priveste cancelariile germane, ele nu au vazut în M.L. decât un partener incomod, în timp ce Antonescu era o figura tranzitorie, care ar fi putut fi usor dominat si eventual schimbat la sfârsitul razboiului. Prin ambasadorul Fabricius, Berlinul stia ca Antonescu i-a adus pe legionari la putere si ca acum el îsi vede periclitata opera de salvare nationala din cauza ingratitudinii legionarilor si a a apucaturilor lor arhaice. Toate informatiile ce ajungeau la Ministerul de Externe de la Berlin erau grosolan deformate în defavoarea Miscarii Legionare atât de ambasadorul Fabricius, cât si de succesorul lui, baronul Manfred von Killinger. Îndraznim sa avansam ideea ca, asa cum, în 1938, dupa vizita la Hitler a lui Carol al II-lea a urmat imediat asasinarea lui Corneliu Codreanu, asa si acum, dupa vizita lui Antonescu la acelasi Hitler, la 14 ianuarie 1941, avea sa urmeze ceea ce pentru noi se numeste lovitura de stat a lui Antonescu.

Diversiunile lui Rioseanu

Refacând firul evenimentelor, vom observa ca înca din 10 decembrie se produc interventii ale subsecretarului de stat Riosanu de la ministerul de Interne, care constituie un preludiu la înasprirea tensiunilor dintre Miscarea Legionara si Antonescu si care aveau sa duca la lovitura de stat. În statul national-legionar, legionarii nu puteau fi rebeli împotriva propriilor structuri administrative ale tarii. Este un termen care a facut epoca prin continua repetare a lui, preluat de la Antonescu de catre comunisti si de la ei pâna azi în istoriografia cripto-comunista. Vom aminti doar câteva din actiunile lui Riosanu, care este implicat direct în mai multe rânduri. Astfel, el dispune interventia armatei în cazul incidentelor de la Cogealac, în Dobrogea, unde macedonenii refugiati din Cadrilaterul cedat Bulgariei intrasera în conflicte marunte cu localnicii mai vechi. Evenimentul a fost exagerat la Bucuresti, dându-i-se amploarea unei revolte locale si a fost nevoie de interventia prompta si de tactul comandamentului legionar din regiune pentru a se aplana neîntelegerile. Dar faptul s-a înregistrat cu grija la pasivul Miscarii, în Cartea Neagra pe care Ovidiu Vladescu, consilierul pe probleme civile al generalului, o tinea la zi cu grija sa de arhivar versat. O alta diversiune a aceluiasi Riosanu s-a produs în preajma Anului Nou, când, sub pretextul ca viata mai multor politicieni, fosti sefi de partide, este amenintata în noaptea de Revelion, a mobilizat unitati de interventie imediata ale jandarmeriei cu armament în dotare, pentru a-i reprima pe presupusii asasini legionari. Fapt care, desi infirmat în mod simplu prin linistea din noaptea respectiva, a creat totusi o tensiune suplimentara în raporturile lui Horia Sima cu Ion Antonescu.

Mii de bucuresteni demonstreaza pentru reinstaurarea legalitatii

Dar ceea ce a accelerat conflictul care mocnea a fost asasinarea maiorului german Doring de catre un agent al serviciilor secrete engleze. Ori, paza demnitarilor straini ca si cea a ofiterilor germani cu functii oficiale cadea în seama subsecretarului de sat Riosanu si nu a ministrului de interne, generalul Petrovicescu. Totusi, Antonescu îl demite pe ministru si face ca si Berlinul sa reproseze tot Miscarii Legionare asasinarea ofiterului german. Demiterea la 20 ianuarie a ministrului determina un protest al studentimii bucurestene împreuna cu legionari din corpul razlet, corpul muncitoresc si sectiile feminine, la care se raliaza mii de alti bucuresteni si care cer repunerea ministrului în drepturile sale, restabilirea echilibrului guvernarii, îndepartarea lui Riosanu. Eliminarea din guvern si din anturajul generalului a elementelor dubioase si curatirea întregului aparat guvernamental de elemente ostile Miscarii. Manifestantii nu cereau decât restabilirea ordinii constitutionale existente si nu au facut nici o aluzie la persoana generalului Antonescu, care, dimpotriva, a fost ovationat. Totul a decurs fara nici un fel de incidente.

Antonescu înlocuieste prefectii prin ordine verbale

Aceasta reactie a bucurestenilor a constituit pentru Antonescu începutul a ceea ce el a numit “rebeliunea legionara”.

A doua zi, la 21 ianuarie, generalul Antonescu dispune înlocuirea tuturor prefectilor si chestorilor legionari, concomitent cu eliberarea din functie a prefectului Capitalei, Radu Mironovici, care asigura ordinea publica, si a lui Alexandru Ghica, seful Directiei generale a Politiei. Antonescu da un ordin general ca armata sa ocupe toate institutiile publice punând în fruntea lor ofiteri, dintre coloneii cei mai în vârsta. În acest fel, normativul legal al numirilor în înaltele functii ale statului a fost ignorat. Noii numiti nu au fost desemnati prin vreun decret semnat de conducatorul statului, decret care sa fi fost publicat în prealabil în Monitorul Oficial. Ofiterii care se prezentau la prefecturi si chesturi nu dispuneau decât de ordine verbale, emanate de la garnizoanele militare locale. Singura lor justificare era forta de care dispuneau, întrucât veneau însotiti de un pluton, o companie sau chiar de un regiment, dupa necesitatile locului si momentului. În plus, pretentia lor de a li se ceda locul se baza exclusiv pe amenintarea ca vor trage în caz de nesupunere.

Prefectii si chestorii fusesera convocati primii la Bucuresti chiar de catre general, ceilalti la inspectoratele generale respective înca din 19 ianuarie, iar dispozitiile de convocare a lor au fost strict secrete ale lui Antonescu, de ele nefiind înstiintat nici Horia Sima, nici vreun alt ministru legionar. Prefectii fusesera chemati la Bucuresti pentru a se discuta importante “chestiuni economice”, iar chestorii la “reuniuni curente de informare si consfatuire”. Subalternii lor, care se aflau în cladirile vizate de armata, au opus o fireasca rezistenta unitatilor militare înarmate. Celor asediati li se alaturasera peste tot numeroase grupuri spontane de sateni si oraseni care fraternizau cu ei. Aceasta rezistenta initiala a fost considerata un al doilea act de rebeliune de catre generalul Antonescu, dupa protestul de la demiterea ministrului Petrovicescu. Incidentele armate au fost putin numeroase întrucât, în cele mai multe locuri, armata, în special soldatii si ofiterii tineri, simpatiza pe legionari si s-au evitat varsarile de sânge. Mai ales ca, spre cinstea lor, generalii de armata Coroama, Dragalina, Avramescu, Leventi, Atanasiu si Popescu, de la Corpurile de armata IV, VI, VII si III, precum si cei de la Timisoara, au fraternizat cu legionarii din institutiile ce urmau sa fie asediate.

Hitler îi someaza pe legionari sa înceteze rezistenta

Exasperat de esecul interventiei din provincie si temându-se de un esec similar în Bucuresti, Antonescu dispune consemnarea regimentelor în cazarmi, pâna când se va limpezi pozitia armatei germane. Aceasta limpezire nu a întârziat. Pe de o parte, înca din 14 ianuarie, când Antonescu se întâlnise cu Hitler, primise de la acesta acceptul de a lua masuri “pentru restabilirea ordinii interne, adica de a stârpi anarhia legionara”. Pe de alta parte, informatiile lui Fabricius erau total defavorabile Miscarii Legionare si-l recomandau pe Antonescu ca garantul linistii, a stabilitatii de care Reichul german avea nevoie în România, plina de petrol, în perspectiva apropiatei campanii împotriva URSS. Astfel ca, în dimineata zilei de 23 ianuarie, ministrul german Neubacher îl înstiinteaza pe comandantul Horia Sima ca Hitler îi someaza pur si simplu pe legionari sa înceteze orice rezistenta. Generalul Antonescu este de acord sa fagaduiasca ca, daca rezistenta legionara înceteaza imediat, nici un legionar nu va fi urmarit si M.L. nu va fi trasa la raspundere. În fata acestui adevarat ultimatum, Horia Sima redacteaza împreuna cu Neubacher ordinul de încetare a oricarei lupte si de parasire a localurilor asediate de armata. De fapt, trupele germane erau autorizate sa faca uz de arme. Ultimul comunicat dat de Hitler echivala cu un act de ocupatie. Ofiteri germani chiar au intervenit pe 24 ianuarie la Timisoara, Arad, Deva, Sibiu, Tulcea, somând pe legionarii care erau detinatorii legali ai administratiei sa paraseasca si sa predea cladirile. Apreciem, însa, ca, prin jocul acesta, pozitia generalului Antonescu fata de Berlin era si mai precara decât înainte, el devenind un prizonier al Reichului.

Antonescu nu si-a respectat promisiunile

Ce a urmat? Zone întregi, ca de pilda cea dintre Palatul telefoanelor si Posta veche, de pe Calea Victoriei, au fost mitraliate, victimele, morti si raniti (între 300 si 800), provenind, în imensa lor majoritate, dintre curiosii din populatia civila care venisera sa urmareasca desfasurarea evenimentelor. Nici termenul acordat pentru evacuarea institutiilor si sediilor nu a fost respectat. Antonescu se declansa cu o duritate care nu facea decât sa confirme pronosticurile cele mai sumbre lansate de cei care îl cunosteau.

Pentru a demonstra cu înca un fapt atitudinea dezlantuita a generalului, vom aminti ca Regele Mihai, aflat pâna atunci la Sinaia si pornind spre Capitala ca sa reinstituie ordinea prevazuta în actul constitutional de la 14 septembrie 1940, a fost împiedicat cu forta de a veni la Bucuresti de catre acelasi Riosanu, însotit de un grup de ostasi.

Pe fondul acestor actiuni, opiniei publice i se oferea spectacolul dur, dinamic si pe alocuri violent al unei avalanse haotice de stiri contradictorii, de manifestari care depasisera cadrele consacrate si ritmul unei vieti linistite. Se putea vorbi într-adevar de o insurectie, cele doua parti acuzându-se reciproc si pretinzând ca reprezinta legalitatea.

Cine sunt autorii crimelor împotriva evreilor

În asteptarea unui deznodamânt, organele de ordine erau depasite. Autoritatea sefilor, fara a fi contestata, parea a fi paralizata, amenintata de descompunere. Armata si politia se temeau de legionari, acestia se temeau de repetarea violentelor din partea armatei si a jandarmeriei, care nu odata îi supusese la represiuni dure. Scapata astfel de vigilenta organelor de ordine, pleava periferiilor, ca întotdeauna în istorie, a profitat de criza autoritatii. Astfel, ea a atacat micile întreprinderi ale populatiei evreiesti, pe care o banuia mai demult de a fi autoarea ascunsa a tuturor neîmplinirilor si suferintelor ei. A fost nevoie de numai câteva gesturi mici ale unor agitatori interesati care sa directioneze aceste impulsuri distructive. Au fost astfel devastate un numar de magazine, câteva sinagogi si, ce este mai dureros, au fost ucisi în jur de 120 evrei. Pe marginea acestor deplorabile manifestari în care Miscarea Legionara nu a fost angajata, neexistând niciodata vreun ordin de la centru ori de la alte autoritati legionare, pe marginea acestui trist episod s-a glosat mult în tara si în strainatate, atunci, ca si acum, el cunoscând si reverberatii si firesti exagerari în literatura si dramaturgie. Fapt este si trebuie subliniat ca Antonescu, care a condamnat sute de legionari pentru delictul de simpla apartenenta la Miscarea Legionara, nu a dat nici o condamnare pentru faptele enuntate mai înainte.

Ce a urmat dupa restabilirea linistii? Un val de sute si mii de arestari, mai ales din rândul tinerilor elevi si studenti, supusi unor anchete dure. Respingerea interventiilor de reconciliere facute de personalitati legionare ori de simpatizanti legionari, profesori universitari cu mare audienta în opinia publica. Legionarii care se stiau vizati de agentii serviciului lui Eugen Cristescu au ales exilul, cu tot ce însemna acesta, într-o Germanie care îl ajutase pe Antonescu. Sentintele, dintre care unele capitale, au fost aduse neîntârziat la îndeplinire. În aceste împrejurari a fost împuscat si colonelul Zavoianu, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Apoi, se decide trimiterea pe front în scopul unei ipotetice reabilitari, în linia I si în misiuni de sacrificiu, a unui numar de detinuti legionari încadrati mai întâi în batalioanele de la Sarata, alaturi de delincventi periculosi de drept comun. Jertfele au fost numeroase.

##

O problema se mai pune, evreii au avut vreo responsabilitate în declansarea haosului ce a dus la excesele stiute? Atât presedintele Asociatiei comunitatilor evreiesti, Filderman, cât si M. Carp (într-o lucrare a lui) recunosc ca evreii au contribuit la crearea si acutizarea disensiunii dintre Antonescu si Legionari si ca, implicit, si evreii aveau un merit la disparitia statului national-legionar. În ceea ce-l priveste pe Filderman, el era deseori vazut în cabinetele Presedintiei.

Cât priveste pe cei 120 de evrei ucisi în timpul evenimentelor trebuie subliniat ca în chiar lucrarea “Martiriul evreilor din România în perioada 1940-1944″, aparuta la editura Hasefer anii trecuti si care are un întreg capitol dedicat evenimentelor, nu se vorbeste nimic despre evreii care ar fi fost ucisi la abator si agatati în cârlige. Este, de aceea, cu atât mai surprinzator ca d-l profesor Nicolae Cajal, ca si d-l Theodor Wexler, ca si regretatul muzicolog Iosif Sava, au afirmat ca la abator au fost ucisi evrei.

Dr. Nae Nicolau

Acest material a fost preluat din ziarul „Oglinda“ de luni, 29 ianuarie 2001

sursa:fgmanu.net

• Propagandă religioasă.
• Cultul personalităţii lui Codreanu.
• Uniforme verzi.
• Chemări la mucenicie.
• Paranoia cu privire la evreimea şi francmasoneriea care ar încerca să submineze creştinătatea.

În zilele rebeliunii, ziarele legionarilor (singurele active în această perioadă) au practicat propaganda viguroasă contra evreilor. La sfârşitul articolelor apărea motto-ul “Ştiţi pe cine să împuşcaţi”.

Multe categorii au luat parte la răscoalele împotriva evreilor: ofiţeri de poliţie loiali legionarilor, diverse organizaţii legionare, sindicatele muncitorilor, sindicatele studenţeşti, elevi de liceu, ţigani şi criminali. Atacurile împotriva celor două cartiere evreieşti, Dudeşti şi Văcăreşti, au început cu câteva ore înaintea rebeliunii. Ministrul Vasile Iasinschi a dat ordinul incendierii cartierelor evreieşti, iar masele au luat cu asalt casele evreilor, sinagogile şi alte instituţii.

Sediile legionarilor au devenit centre de tortură unde erau aduşi evrei răpiţi din casele lor. Casele evreilor erau incendiate, evreii erau concentraţi în locaţii unde puteau fi torturaţi în scopul deposedării, iar femeile erau violate.
Evreii erau ucişi aleator, dar şi în execuţii organizate. Unii evrei au fost aruncaţi de la etajele superioare ale sediului poliţiei, iar alţii au fost ucişi în abator.

Pe lângă scopul de a descoperi proprietăţile ascunse ale evreilor, tineri sadici (inclusiv adolescenţi) au participat din plăcere la tortură. Tortura a continuat ore întregi, zile şi nopţi, iar torţionarii făceau cu schimbul. Evreii au fost tâlhăriţi de toate posesiunile pe care le aveau asupra lor, iar uneori chiar şi de haine.

Torţionarii erau conduşi de Mircea Petrovicescu, fiul Ministrului de Interne. Petrovicescu lega evreii de ţinte şi trăgea asupra lor, nu ca să îi nimerească în plin ci ca să deseneze linii în jurul lor.
De asemenea a folosit femei dezbrăcate şi legate cu spatele la ţinte. După ce termina de tras, alţii găureau sânii femeilor cu un sfredel sau le tăiau. O singură femeie a supravieţuit acestui tratament, dar a fost executată împreună cu alţi evrei.

Şi femei legionare au participat la pogrom; toţi supravieţuitorii au confirmat implicarea lor în torturi, ba unele dintre cele mai dure abuzuri au fost la mâna lor. Conform martorilor, femeile legionare dezbrăcau bărbaţii evrei şi îi loveau în organele genitale.

În 23 Ianuarie, cu câteva ore înainte ca rebeliunea să fie reprimată, un grup de Legionari au selectat aleator 15 evrei. I-au dus în camioane la abatorul local unde i-au împuşcat.
Cinci dintre evrei, inclusiv o fetiţă de 5 ani, au fost atârnaţi de cârligele abatoarelor când erau încă în viaţă. Au fost torturaţi, burţile le-au fost despicate iar măruntaiele le-au fost atârnate în jurul gâtului ca o parodie a ritualului shochita, sacrificiul Kosher al vitelor. Corpurile lor au fost etichetate drept “Kosher”.

Citeşte şi despre pogromul de la Iaşi: http://en.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi_pogrom

IV. Concluzii

Puţine lucruri m-au afectat în ultima vreme cum m-a afectat lecturarea textului de mai sus. Chiar nu ştiam!

Ce-i mai grav e că vedem şi astăzi ceea ce se întâmpla şi atunci: extremism politic dublat de misticism religios şi paranoia cu privire la diverse forţe oculte care ar complota împotriva neamului românesc.

Atunci când este vorba de torţionarii comunişti, faptele lor sunt puse pe “lipsa fricii de Dumnezeu” cu scopul deloc-subtil de-a sugera că toţi cei care nu cred în bau-baul cosmic sunt pe-o mână.
Este ironic că acelaşi standard nu se practică şi în cazul ML, care e responsabilă de fapte mult mai crude, toate pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară.

Toate relatările expuse mai sus au avut loc în decurs de câteva zile. Gândiţi-vă acum cum ar arăta o dictatură autoritariană cu iz teocratic ce ar dura ani întregi!

Sursa: http://www.tlp.ro/2009/03/pentru-dumnezeu-neam-si-tara.html