Cutuma. Obiceiul. Traditia. Rinduiala ancestrala, care trebuie musai tinuta la respect, altfel fie se ajunge la degradare, fie la anarhie. Umbla zvonul ca in triburi invecinate, titlul de ozo “a decazut asa de mult, incit orice cersetor poate sa-l aiba”. Dupa ce Ikemefuna fusese omorit, pe Okonkwo l-au napadit gindurile negre. Vedea cu amaraciune ca pina si una dintre fiicele sale este mai destoinica decit propriul sai fiu, Nwoye. Cum avea slabanogul acesta, sa-l mosteneasca pe el, Okonkwo, cind el, Nwoye, seamana mai mult cu bunicul sau, Unoka ? Fusese bine ca Ikemefuna fusese ucis ? “- Pamintul nu ma poate pedepsi pentru ca am ascultat porunca trimisului sau, spuse Okonkwo. – e adevarat, recunoscu Obierika. Dar daca Oracolul mi-ar spune ca fiul meu trebuie sa moara nu m-as opune, dar nici nu l-as ucide eu“. Intreaga comunitate Umuofia, formata din noua sate, numara cam o mie de suflete. Toate pricinile erau judecate pe un teren destinat adunarilor populare – ila – de noua egwugwu – spiritele stramosilor, cite unul de fiecare sat. Capetenia lor, purta denumirea de Padurea Blestemata, aidoma locului in care erau parasiti inainte de moarte, cei care nu meritau onoarea de a fi ingropati linga stramosii lor. Hotaririle acestor egwugwu erau litera de lege, iar nesocotirea acestor hotariri, putea sa atraga asupra vinovatului, inclusiv pedepsa cu moartea. Autorul descrie cu mare talent obiceiuri de nunta, de botez si de inmormintare, ceremonii de dezlegare a vrajilor, leacuri impotriva bolilor si apelul la vraci, obiceiuri de casatorie si divort, povesti – inclusiv despre “oameni albi” – despre care incepuse sa se zvoneasca, legende din batrini, pilde de intelepciune, educarea copiilor, respectul datorat stramosilor, sarbatori populare. O multime de termeni dintr-o limba probabil disparuta, sau macar grav denaturata. O lume fascinanta. Pagini de o frumusete incredibila. Devine destul de limpede de ce acest roman a fost obiectul a nenumarate studii academice. Cutume. “Pamintul nu ma poate pedepsi pentru ca am ascultat porunca trimisului sau“. Asa sa fie ?  Ezeudo, fusese numele trimisului, om vrednic si care dobindise avere, faima, titluri si respect. Murise de batrinete. Tot clanul participa la ceremonia de inmormintare. Din greseala, Okonkwo descarca o pusca si il ucide pe unul dintre fiii mortului. “Sa omori pe cineva din propriul tau clan era o ofensa adusa zeitei pamintului, iar cel care comitea o astfel de crima trebuia sa-si paraseasca locul de bastina“. In caz de moarte accidentala, surghiunul urma sa dureze sapte ani. “Okonkwo si familia sa isi parasira satul, indreptindu-se catre locul de bastina al mamei sale“. Apoi, gospodaria sa a fost invadata de rude si prieteni de-ai celui ucis, care au distrus tot! “Nu simteau deloc ura impotriva lui Okonkwo. Nu faceau decit sa curete pamintul pe care Okonkwo il murdarise cu singele unui membru al clanului“. Cutume. Batrinii spuneau : “daca un deget e plin de ulei, le murdareste si pe celelalte“. Brusc, Okonkwo se vede fara nici-un rost. Telul sau, de a deveni unul dintre mai marii clanului sau, se spulberase. El, impreuna cu cele trei sotii si cu cei 11 copii, trebuiau sa ia totul de la inceput. Un unchi de-al sau, ii reface moralul : “datoria ta e sa-ti alini sotiile si copiii si sa-i duci inapoi in pamintul tatalui tau, dupa sapte ani. Daca vei lasa durerea sa te copleseasca si sa te bage in mormint, vor muri cu totii in exil“. Intelepte vorbe ! Apar primele zvonuri despre un clan decimat de catre oamenii albi ca represalii. Oamenii acelui clan, ascultind Oracolul au ucis un mesager calare pe un “cal de fier” = o bicicleta, care le-ar fi adus bineinteles, necazuri. In Umuofia apar primii misionari, care-si construiesc o biserica, incep sa cistige adepti si sa propovaduiasca in imprejurimi. Adeptii noii religii, erau exclusiv dintre cei denumiti in clan – efulefu – oameni fara valoare, “un efulefu era un om care-si vinde maceta si merge cu teaca goala la razboi“.  Un prieten de-al lui Okonkwo, il vede pe fiul acestuia printre misionari. ” – Ce faci aici ? – Sint unul de-ai lor. – Ce mai face tatal tau ? intreba Obierika, nestiind ce sa mai spuna. – Nu stiu. Nu mai e tatal meu, spuse Nwoye cu tristete“.

Care e legatura dintre o biserica inclusiva si una imperfecta? Simplu. Pentru ca e o biserica inclusiva va fi automat imperfecta si “murdara”. Este o consecinta naturala. Pe masura ce biserica Noului Testament a inceput sa se deschida, sa includa si pe altii dintre Neamuri, au inceput sa apara problemele. Cititi scrisorile lui Pavel catre diferitele biserici: ce “mizerie”.

Nici ucenicii lui Isus nu erau mai buni. Parca de fiecare data erau pe dos. Intelegeau gresit ceea ce spunea Maestrul lor, aveau prostul obicei de a adormi cand iti era lumea mai draga si nevoia mai mare, chiar si in Ghetsemani. “Stanca” Petru s-a lepadat de Isus la primul colt, cand a fost vorba sa-si riste viata recunoscand ca era ucenicul Lui. Si mai si promisese ca merge cu Isus chiar si la moarte! Si totusi, exact acestor oameni imperfecti, acestei cete “murdare” le-a incredintat Isus cea mai mare misiune. Pentru ca Isus lucreaza cu pacatosii pe care ii iubeste. Nu stiu cum, dar Isus a reusit din oamenii aceia diferiti sa faca o echipa. Levi Matei, omul de la vama, vandut Romanilor, alaturi de Simon zilotul, cel care ii ucidea pe cei ce colaborau cu Romanii? Nu doar ca aveau opinii diferite, dar cand aveau ocazia se luau la harta. Din alta perspectiva, insa, in grupul lor era viata, era dinamism, pentru ca erau diferiti.

Isus nu i-a judecat, dar i-a mustrat atunci cand o luau pe alaturi. Chiar si Iuda a fost iubit si acceptat, neghina intre grau pana la seceris. Desi stia ca Iuda il va vinde pentru un pumn de dolari, Isus a avut aceeasi relatie cu el ca si cu ceilalti. Cel care a rupt aceasta relatie a fost Iuda, nu Isus. Si asta in cel mai sensibil si intim moment: dupa ce Isus i-a spalat picioarele si au stat la masa impreuna.

Isus a creat o atmosfera de crestere si dezvoltare pentru a crea lideri din rebuturi. Stia ca unii sunt mai greoi la pricepere si schimbare. Nu a vazut doar ce era bun in ei, dar le-a si oferit ce era mai bun. Si, incet-incet si eu au inceput sa dea ce aveau mai bun in ei. Desi procesul a fost dificil si dureros uneori, rezultatele au fost extraordinare.

Incercati sa lucrati cu un grup de tineri si veti vedea ce potential nebanuit se ascunde in fiecare. Dar pentru a scoate la lumina aurul ascuns in subterane este nevoie de un proces lung de “spalare” a mizeriei si murdariei. Veti avea si grau, si neghina. Si partea cea mai riscanta este sa decidem noi cine este grau sau cine este neghina. Intrucat nu ne-a fost incredintat noua acest proces, sa-l lasam pe El sa decida. Unii, pe care noi deja ii vedem in pozitii inalte s-ar putea sa esueze lamentabil in ciuda potentialului urias pe care il au. Altii, despre care nu avem o opinie prea inalta s-ar putea sa ne surprinda cu mult peste asteptari.

Daca citesti sfaturile lui Pavel catre Timotei in legatura cu selectia liderilor (1 Tim 3:1-13) procesul pare simplu: sa te feresti de poligami, de betivi, de inselatori, de cei care se iau la bataie, agresivi, si asa mai departe. Si gandim ca restul erau oameni de treaba din care avea ce alege. Problema era ca acestia erau de fapt biserica lui Timotei, o biserica inclusiva dar “murdara” asa cum orice biserica misionara va fi. Viata este imprefecta, “murdara”, iar biserica va fi alcatuita de oameni in viata. Doar o biserica moarta va fi curata. Acolo nu se mai intampla nimic. Ce preferi: o biserica curata, comfortabila, dar inactiva, sau o biserica imperfecta, “murdara”, inconfortabila, dar dinamica si activa?

Duminică, 28 iunie 2009, la Biserica Creştină Baptistă „ Betleem „ din Haţeg Marius Giura şi-a prezentat activitatea sa de misionar român în Siberia, în mijlocul buryaţilor, un popor de etnie mongolă, vieţuind într-o zonă culturală aridă, acolo unde cea mai uzuală distanţă de parcurs în vederea evanghelizării este de 500 km/zi.

Marius a ţinut să fie prezent cu soţia sa, ne-a proiectat fotografii din zona aceea îndepărtată, cu munţii înzăpeziţi, cu lacuri îngheţate, cu oamenii aşteptând o minune din partea lui Dumnezeu.

A prezentat mărturia sa pe nerăsuflate, cu bucurie şi încredere punând accentul pe esenţa misiunii, curajul de a merge până la marginile pământului sub puterea Duhului Sfânt, cuvintele îi curgeau limpezi pe buze, ca un copil care îşi spune povestea sa simplă, dar importantă. Bucuria sa a fost una molipsitoare, cuvintele curgeau normal ca-ntr-o familie unde un fiu îşi prezenta crezul, viaţa, puterea de a fi lumină în lume.

Am reţinut că oamenii din zonă, buryaţii, au un cult al duhurilor, ceea ce ne indică un popor idolatru, persoanele din zonă se mirau când Marius nu şi-a adus jertfa la casa duhurilor, un lucru oarecare, o sumă de bani sau ceva drag, ci a mărturisit simplu că există un Duh, unul singur, puternic, mai puternic ca orice: Duhul Sfânt …

A avut confruntări hotărâte cu reprezentanţii unor credinţe diverse, specifice Asiei, mai ales cu budişti, care păreau miraţi de noul mesaj, de puterea care venea din Cuvântul lui Dumnezeu, de adevărul care spală vieţi.

Marius şi-a pus casa la dispoziţie, acolo în Siberia, într-un apartament obişnuit se întâlnesc peste 30 de persoane la studiu biblic, la mărturie, la închinare, persoane dornice să se confrunte cu adevărului divin, savurând un ceai cald îşi aduc aminte, brusc, de pacea din inima lor.

Nu este uşor să predici la o temperatură negativă, la – 40 * C iarna, unde frigul nu iartă, dar puterea credinţei l-a ajutat să meargă mai departe. Marius are puţin peste 30 de ani şi are de crescut 3 fetiţe, toate purtând nume creştine, ca mărturie, cu o soţie care îl înţelege şi-l ajută în misiunea sa. În jurul său se adună tot mai mulţi tineri care doresc să se salveze din mijlocul unui popor idolatru, dornici să aibă părtăşie cu fraţi care ştiu ce înseamnă smerenia. E un proces de durată, un proces natural, ca un fruct ce se coace încet dar sigur, e rodul Evangheliei în mod misterios şi curat.

Dar familia lui Marius este implicată şi în activitatea unor centre sociale de reabilitare a celor ţinuţi în lanţuri de păcat, de alcool, de droguri şi această misiune este una importantă cu rezultate care au uimit lumea din zonă, oficialităţile care îşi pun tot mai multe întrebări legate de metoda de salvare creştină, diferită de cea tradiţională. Secretul lui Marius este tot mai vizibil: suflete salvate, oameni schimbaţi care au la bază credinţa, un nou mod de viaţă.

Fratele nostru doreşte să revină mereu în zona aceea din Siberia pentru că  legislaţia rusă nu-i permite să stea mai mult de 3 luni, cu pauză de 3 luni, deplasarea se face pe bază viză acordată de organele de stat din Rusia, el speră că situaţia se va schimba şi lumea va înţelege că oamenii au nevoie de Evanghelie, dar e dispus să rabde în continuare, să-şi crească fetiţele în acea deplasare între România şi Siberia, pe mii de kilometri.

Mărturia sa a fost şi un moment de cercetare a bisericii din Haţeg, fraţii şi surorile au  meditat mai mult la faptul că e nevoie să ne cunoaştem mai bine unii cu alţii, să avem mai multe întâlniri de dragoste şi că relaţiile  interumane trebuie refăcute sub puterea Duhului Sfânt.

Marius a făcut un lucru normal la creştini, l-a prezentat pe Hristos Isus şi l-a prezentat cu bucurie.

Aşteptă încurajări spirituale şi materiale de la fraţi şi de surori din toată ţara, se bazează pe rugăciunile celor care au inima deschisă pentru misiune şi aşteaptă un semnal la adresa sa de email: marius_giura@yahoo.com.

Biserica din Haţeg l-a înţeles şi a fost alături de el, prin rugăciune, încurajare şi sprijin material, iar pastorii bisericii, fratele Miluţ Bojin şi fratele Adrian Condrea au avut un  cuvânt de mângâiere şi de îmbărbătare pentru un misionar plecat spre Polul Nord, în Siberia.

 Unele dintre duminici au o semnificaţie aparte pentru creştini, cu Arca Bisericii poţi călători cu adevărat până la marginile pământului, împinşi de puterea divină.

A consemnat   din Haţeg, Constantin Stancu

       Iertarea inseamna, in esenta, sa alegi, sa alegi sa-l vezi cu alti ochi pe raufacatorul tau. Cand niste misionari moravieni le-au dus mesajul lui Dumnezeu eschimosilor, s-au straduit sa gaseasca un cuvant pentru iertare in limba bastinasilor. In cele din urma, s-au hotarat asupra unui cuvant greoi format din douazeci si patru de litere:issumagijoujungnainermik. Aceasta formidabila grupare de litere se traduce astfel:”A nu te mai putea gandi la un anumit lucru”

Max Lucado- “Infrunta-ti uriasii”

Dacă aţi primit emailuri, sms-uri sau mesaje pe mess despre 22 de misionari răpiţi în Afganistan, citiţi informarea unei persoane care este în acest moment în Afganistan: Danuţ Mănăstireanu – Zvonuri false despre misionari rapiţi in Afghanistan.

În realitate este vorba de ceva ce s-a întâmplat în 2007, când  22 de coreeni, aflaţi în Afghanistan sub falsa motivaţie a unor activităţi umanitare au încercat de fapt să facă în mod agresiv şi iresponsabil activităţi misionare. (Dănuţ M.)

Pentru cine nu are timp, este o alarmă falsă, sau, în cel mai bun caz, expirată de doi ani.

Fundaţia OM ROMANIA organizează pe data de 6 decembrie 2008, conferinţa de misiune cu tema “MISIUNE IMPOSIBILĂ?”
Aceasta va avea loc la BISERICA PENTICOSTALĂ EMANUEL din oraşul Codlea strada Laterală, Nr. 64 din orasul Codlea. Invitatul conferinţei este pastor Sami Oprişanu, fost misionar în Ucraina.
Conferinţa va incepe la ora 10:00 şi se va încheia la ora 17:00.
Poate  participa orice persoană indiferent de vârstă.
Taxa de participare: 10 RON (este inclusă masa de prânz).
Inscrierile se pot se face până la data de 2 decembrie 2008.
Informaţii: 0268-253613 sau e-mail: info@ro.om.com

David Livingstone

     S-a născut la 19 Martie 1813, la 10 km depărtare de oraşul Glasgow, în Scoţia.     La vârsta de 20 de ani s- produs în viaţa lui Livingstone marea transformare, naşterea din nou.     La incept n-a avut de gând să se facă misionar, însă dăruia pentru susţinerea misionarilor cât putea de mult.

Atât apelul cât şi faptele unui misionar intors din China pentru a cere ajutor bisericilor din Marea Britanie l-au convins pe Livingstone să devină misionar.      Avea atunci doar 21 de ani. Planul său a fost să primească educaţie teologică şi medicală. Astfel a studiat medicina şi teologia la Univ. din Glasgow. În nov 1840, Livingstone, a luat doctoratul în medicina şi licenţa în teologie, la aceeasi Universitate. 

     În acest timp, făcuse cunoştinţă cu Dr. Moffat, misionar în Africa. I-am spus, istoriseşte Dr. Moffat: “că ar fi bine să meargă în şesurile din nordul Africii, unde am văzut de multe ori, în zori de zi, ridicându-se fumul a mii de sate, în care nu pătrunsese nici un misionar.”

In China unde planuia la inceput sa mearga era razboi. A ales să meargă în Africa, Africa devenind câmpul său de lucru.

     A urmat o viaţă de 30 de ani, de neobosită alergare, pentru răspândire Evangheliei, pentru convertirea păgânilor, pentru ajutorarea celor bolnavi, dar şi pentru deschiderea de noi drumuri, înspre centrul Africii, pt cei ce urmau să devină misionari. Dorinta lui era sa raspandeasca evanghelia, sa aduca comertul si civilizatia in aceste regiuni.

     Dupa aproximativ 3 ani de la sosirea in Africa D L s-a fost casatorit cu, fiica misionarului Robert Moffat, Mary impreuna cu care au avut cinci copii… din care unul a murit in Africa.

     D Livingstone, a predicat Evanghelia tuturor celor pe care i-a întâlnit, chiar şi triburilor de canibali. El istoriseşte: “am avut o deosebită plăcere să predic acestor ucigaşi, despre sângele preţios care curăţă păcatul. Slăvesc pe Dzeu că mi-a dat mie, nevrednicul, prilejul şi cinstea deosebită, să fiu primul sol al harului în aceste regiuni întunecate.”

     D L era forte determinat chiar dacă trecea prin multe greutăţi, de multe ori a fost zile întregi ud şi a dormit numai pe iarbă… “suntem nemuritori până ne isprăvim lucrul la care am fost chemaţi”.

     Dr David Livingstone a fost o combinatie curioasa de misionar, doctor, explorator, om de stiinta si activist impotriva sclaviei. Este pus astăzi alături de cei mai faimoşi cercetători, si exploratori, Marco Polo, Cristofer Columbus, Lewis and Clark, Neil Armstrong si altii…………“sunt atât de convins că trebuie să deschid o cale pentru evanghlie în Africa, încât voi continua oricât de mari vor fi piedicile şi orice vor spune oamenii.” A luat notite si a desenat harti in orice loc unde mergea.

Livingstone a descoperit cascada căreia el i-a dat numele Cascada Victoria, după numele reginei M Britanii. Poate nici o descoperire a lui Livingstone nu l-a făcu atât de celebru ca această cascadă, ea fiind a doua Niagara, insa mult mai frumoasa. A identificat 43 de feluri de fructe comestibile care creşteau necultivate. A descoperit o multime de rauri. Primul crestin care a traversat Africa de la est la vest, cu Evanghelia. Livingstone a calatorit 29000 de mile in Africa; adaugand la portiunea cunoscuta a globului, aprox. 1 mil. Sq. mile.

Livingstone a stârnit în oameniide ştiinţă cel mai mare interes pt Africa, a pus în mişcare lumea creştină pentru misiunea între africani şi a produs o puternică reacţie împotriva sclaviei o mare problemă a acelor zile. Oriunde mergea inima lui D L se frângea văzând ravagiile făcute de comerţul cu sclavi. “Pretutindeni sunt cadavre”scria el “oamenii sunt omorâţi în cele mai grele şi mai variate chinuri”, “găsesc adeseori femei moarte legate de arbori sau zdrobite în drum, vina lor find, că n-au putut să se ţină de grup, iar stăpânii lor le-au ucis ca să nu devină proprietaea altora.”este estimat ca peste 20 mil de africani au fost vanduti ca sclavi, iar peste 80 mil. Au fost ucisi datorita vanatorii de sclavi de-a lungul continentului.

     La varsta de 60 de ani, bolnav de friguri si dezinterie, David Livingstone, abia mai putea merge.     La 4 dimineaţa în ziua de 1 Mai 1973, băiatul care-i păzea coliba, a chemat un alt om crezând că Dr. Livingstone a murit. Când au intrat, au găsit lampa stinsă şi pe Dr. Livingstone pe genunchi cu capul în mâini. S-au retras crezând că se roagă, dar, după aceea, au înţeles că este mort. Aşa a murit Dr. Livingstone, singur în coliba din Ilala, din Zambia, centrul Africii, fără un prieten  care să stea lângă el, departe de copii, de lume şi de biserici; dar a murit în genunchi, rugându.se pentru Africa –pentru scumpa lui Africa– încredinţând-o celui ce a murit pe cruce pentru ea, Mântuitorul lumii pierdute.

     Nici o alta persoana nu a facut mai multe eforturi pentru viitorul misiunii ca si Livingstone.     Viata lui D L inspira la curaj si deopotriva la smerenie si dedicare totala pentru Hristos si evanghelie.

     Scopul meu a fost să-L imit pe Christos, atât cât poate fi imitat.

GEORGE MULLER

     Unul dintre cei mai mari oameni ai rugaciunii si a credintei a secolului trecut. George Muller s-a nascut in Germania in 1805.

     Dupa terminarea studiilor teologice la Universitatea din Halle, a plecat in Anglia, unde a intrat in legatura cu o societate misionara. Aflandu-se la Bristol, pentru evanghlizare Dumnezeu il directioneaza insa spre o alta lucrare. Inima lui George se leaga de cei 6000 de copii orfani ai Angliei care erau gazduiti in inchisorile din tara, pentru ca nu exista un alt loc pentru ei. Intr-o dimineata in timp ce studia, a descoperit textul din Psalmul 81:10, si a fost foarte incantat de el. S-a hotarat  sa faca ceea ce nu facuse niciodata pana atunci: sa-i ceara lui Dumnezeu un local 25,000 de lire si niste oameni bine inzestrati care sa ingrijeasca de copii! Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea. In dimineata imediat urmatoare au sosit primii bani.

     De atunci George Muller s-a hotarat sa nu ceara nimic de la nimeni, decat de la Dumnezeu. “Domnul va purta de grija” a devenit mottoul lui, si al orfanilor carora le era acum tata. Unul din principiile lui Muller era, sa nu ceara ajutor financiar niciodata de la nicio fiinta umana, oricat de mare ar fi fost nevoia, ci sa-si prezinte dorintele inaintea lui Dumnezeu, care a promis sa ingrijeasca de cei ce-L slujesc si sa le asculte rugaciunile.

     Prin rugaciune si credinta a construit 5 orfelinate, casa pentru mai mult de 10,000 de copii orfani, a infiintat 117 scoli care a educat peste 120,000 de copii, incluzand orfanii.

Fara sa ceara ceva altei persoane decat lui Dumnezeu, a primit peste $ 7,200,000 de-a lungul vietii, pentru orfani, doar prin rugaciune. A deschis o biserica in Bristol, unde se adunau 7 persoane. Cand a murit erau peste 2,000 de membrii. Nu a acceptat niciodata salar de la biserica, ci a predicat mereu, Luca 12:33, “vindeti ce aveti si dati milostenie”

     Cand se ruga pentru ceva, el nu se ruga doar pentru ca dorea acel lucru, ori pentru ca nevoia era mare. George Muller se ruga tot timpul cu Biblia deschisa inaintea lui. In fiecare rugaciune se baza pe promisiunile specifice ale lui Dumnezeu, deschidea Biblia si cu degetul pe acea promisiune venea inaintea lui Dumnezeu si primea lucrul cerut.

     Cand vedea ca hrana era pe terminate, se ruga impreuna cu sutele de copii orfani, iar Dumnezeu raspundea imediat.

     Acest om al credintei si al rugaciunii traia in duh de rugaciune “ma rog cand merg, cand vorbesc, cand ma culc si cand ma trezesc” spunea el. Si raspunsurile vin intotdeauna. De mii si zeci de mii de ori rugaciunile mele au primit raspuns. Nu voi renunta niciodata, stiu ce Dumnezeu slujesc! Era nedezlipit de Scriptura si incuraja mereu pe credinciosi, sa-si faca obiceiul sa se trezeasca dimineata devreme pentru a se intalni cu Dumnezeu. A citit Biblia de peste 200 de ori, in 69 de ani.

     El scria in jurnalul sau: “Daca un om sarac, a obtinut toate lucrurile pentru construirea a cinci orfelinate si intretinerea lor, doar prin rugaciune si credinta, fara a cere ceva vreunei alte persoane, decat lui Dumnezeu, atunci aceasta e o dovada vizibila ca Dumnezeu este inca credincios si El inca asculta rugaciunea”

      Dupa multi ani, Muller scrie cu privire la convertirea lui: “cand m-am predat total lui Dumnezeu, iubirea de bani s-a dus, iubirea dupa o locuinta s-a dus, iubirea dupa averi s-a dus, iubirea dupa lucrurile lumesti s-a dus. Dumnezeu a devenit totul pentru mine. Am gasit totul in El. Nu mi-am dorit nimic altceva. Si am ramas cu El, un om fericit, un om deosebit de fericit, cautand sa implinesc doar lucrurile lui Dumnezeu.

     Avem atatea de invatat de la acest om care s-a rugat neincetat si a crezut pe Dumnezeu pe cuvant. Credinta lui Muller a fost o credinta simpla in suveranitatea lui Dumnezeu. Era total dependent de Dumnezeu. Noi putem manifesta aceasi credinta astazi. Ne vom increde noi total in El, pentru ca toti cei ce se incred in El, Il vor gasi drept.

      Este de ajuns sa ne incredem in Dumnezeul Cel Viu, spunea Muller, si sa nu ne ingrijoram pentru lucrurile pamantesti, pentru ca “inceputul ingrijorarii este sfarsitul credintei; si inceputul credintei este sfarsitul ingrijorarii”

Tematica: De ce si cum sa raman in misiune pe termen lung in TPM?

Sunt invitati sa participe la aceasta conferinta toti membrii TPM Romania. Aveti libertatea sa invitati si alti prieteni ai TPM.

vezi detalii pe http://www.tineripentrumisiune.ro/conferinta2008/

Abraham Unger a scris lui Johann Klassen and Fratelui Fast in Molotschna pe data de 12 februarie 1865, confruntandu-i cu problema unei doctrine false si rugandu-i sa faca tot ce le sta in putinta sa lupte impotriva ei, deoarece acelasi duh cauzase mare tulburare cu cativa ani inainte. Gerhard Wieler si Fratele Becker au adus aceasta doctrina din Molotschna in urma cu 4 ani si au instituit-o in Einlage.

Acum ajutorul a venit din Molotschna prin Johann Klassen, care a fost in St. Petersburg. A realizat ca aceasta doctrina este una gresita. A venit la noi si a discutat cu fratietatea care credea gresit. Deoarece Johann Klassen a fost o persoana foarte respectata, cu darul vorbirii , a lasat o puternica impresie; totusi ei nu au putut sa accepte vorbirea lui.

Cativa frati, Heinrich Neufeld and Johann Neufeld (fost producator in Einlage), a calatorit in Molotschna pentru a cere sfatul fratilor de aici. Nu au avut de ales decat sa realizeze si sa admita greseala lor. Ei insisi au spus ‘Am gresit.” In acest fel oamenii lui Dumnezeu au fost smeriti inaintea lumii care le zicea cu bucurie “V-am spus noi.”

Heinrich Neufeld si-a data seama ca a fost calauzit in directie gresita de asa-zisii frati care nu au pazit turma, ci mai degraba au risipit-o, si astfel i-au pe copiii lui Dumnezeu in ratacire.

Au trecut cateva saptamani inainte ca adunarea sa se reintalneasca la sfarsitul lunii august 1865. Ei au declarat ca furia/ nebunia excesiva si dansul sunt gresite, si ca urmau sa isi schimbe caile lor. Dar din nou, nu erau decisi asupra ceea ce vor face. Nu toata lumea era de acord cu numirea din nou in functie de invatator a fratelui Neufeld. Discutia a continuat si in final majoritatea a hotarat sa aleaga un invatator. Nu au fost toti de acord cu decizia, de teama ca era prea repede / devreme deoarece adunarea {126} inca nu avea temelii solide. Dar in cele din urma au avut alegeri.

Abraham Unger a participat la alegeri cu conditia ca cel ce urma sa fie ales sa fie cercetat in baza versetului din 1 Timotei 3:7, “Trebuie de asemenea sa aiba o purtare aleasa fata de cei din afara, astfel incat sa nu cada de rusine si in capcana celui rau.” Alegerile au inceput, dar nu au participat cu totii. In final, Heinrich Neufeld a fost ales. Urma sa fie cercetat (testat), dar grupul din Kronsweide (primul care s-a intors la o viata noua) a obiectat, spunand; “Vocea adunarii reprezinta vocea lui Dumnezeu.”

Fratele Neufeld a fost tare iubit si a avut o purtare exemplara. Fratii au fost dispusi sa treaca cu vederea peste natura lui neconsecventa, peste faptul ca nu lua aminte la vorbele referitoare la reputatia buna pe care trebuie sa o aiba si deasemenea, ca a fost initiatorul tragerii la sorti. Unii au spus ca fratele Neufeld nu ar fi trebuit sa fie ales prin sorti, deoarece Cuvantul lui Dumnezeu este impotriva acestui obicei. Dar acest consiliu nu a fost luat in consideratie si voia Domnului a fost cautata din nou prin tragere la sorti. Inca o data optiunea a fost in persoana Fratelui Neufeld. S-a facut referire la cuvintele ui Balaam: “Nu am putut sa fac nimic maret sau mic ca sa merg peste porunca Domnului Dunezeului meu” (Numeri 22:18-35), dar nici acest pasaj nu a fost luat in consideratie.

Apoi, Neufeld, in mijlocul fratilor, s-a aruncat pe podea si a plans cu amar soarta lui. El a crezut ca Dumnezeu l-a numit ca invatator , dar fratii care nu erau de acord, credeau ca a fost ales doar de oameni. Si astfel parerile erau impartite. Majoritatea l-au sustinut ca fiind un invatator trimis de Dumnezeu, in timp ce minoritatea nu era de acord, acestia din urma crezand ca slava lui Dumnezeu a fost pastrata prin neparticiparea lor la alegeri.

Cele doua grupuri au ramas impartite. Grupul mai mare, acolo unde Fratele Neufeld era un predicator activ, predicand pocainta cu sarguinta s-a consolidat si a crescut in numar, chiar daca unii din mijlocul lor s-au intors la celelalt grup. Au existat conflicte intre cele doua grupuri pentru o perioada, dar in cele din urma ambele parti au obosit. Apoi, pe 28 iulie 1866 s-au unit.

In final au fost alesi doi invatatori, doar provizoriu: Aron Lepp si Peter Friesen, ambii fiind activi in imparatia lui Dumnezeu. Deoarece nu exista nici o ordine sau un set de reguli / legi in adunare, aceia care au dorit sa introduca astfel de reguli au fost fost considerati farisei legalisti, restul adunarii continuand sa traiasca intr-o maniera nenorocita. In ciuda acestui fapt, Peter Friesen si Johann Loewen {127} au pornit in calatorii misionare in vechiul si noul Danzig, unde exista adunare inca din anul 1864. Lucrul acesta a venit ca si rezultat al contactelor din industria feroviara. Sufletele care au fost trezite au venit cautand calauzire / indrumare, si din cand in cand am avut partasie cu ei si am simtit aceea legatura interioara care ne aduce impreuna la un loc.

In acelasi timp a avut loc o mare trezire, urmata la scurt timp de o aspra persecutie. Sapte frati au fost exilati in Turcia, precum criminalii. Altii au fost amenintati. In cele din urma au semnat declaratii pentru a se putea intoarce in biserica. In baza acestui fapt, Abraham Unger a scris urmatoarea scrisoare adresata presbiterului, pe data de 1 aprilie 1965:

Draga frate Pritzkau,

Am primit scrisoarea dumneavoastra din 17 martie si am citit-o cu mare tristete. Am plans pentru dumneavoastra. Imparatia lui Dumnezeu sufera o mare pierdere din cauza ca dumneavoastra va abateti de la calea noua cu atata usurinta. Si noi, de asemenea, am primit o scrisoare oficiala prin care ni se interzice sa calatorim, din cauza unei anchete ce urmeaza a fi facuta. Opt frati sunt cercetati, probabil de War Ministry.

Ei bine, fratilor, vi s-a inmuiat inima si v-ati lasat infricati de niste oameni care nu pot sa faca nimic mai mult decat sa va omoare trupul. Nu ma susprinde lucrul acesta, deoarece eu insumi am experimentat cat de slab echipat este un om in fata suferintei, dar lucrul acesta nu ne poate justifica. Fratilor, Isus a spus foarte clar: vesnic pierdut sau vesnic salvat – iata ce mare diferenta. Nenorocirile din vremurile acestea nu sunt vrednice de gloria ce urmeaza a ne fi descoperita.

Imi scrieti ca fiecare spune ca nu ar fi trebuit sa parasim biserica, pentru ca acolo am auzit cuvantul adevarului. Dar ce anume intelegem prin biserica? Intelegeti cladirea / locul in care va intalniti? Cand intrati si cititi predica, cantari sau va rugati, etc., lucrul acesta este bun si nu este pacat. Pe de alta parte, daca ideea de biserica este legata de oamenii care se aduna acolo, credinciosi si necredinciosi; din nou, daca ati facut un legamant cu ei prin semnatura dumneavoastra; si daca aveti partasie la cina Domnului cu ei; atunci cititi 1 Corinteni 10:16, 17 si 20: “Paharul binecuvantat, pe care-l binecuvantam , nu este el impartasirea cu sangele lui Hristos? Este o paine, noi, care suntem multi, suntem un trup, caci toti luam o parte din aceeasi paine … {128} dar ce jerfesc neamurile, jerfesc dracilor, si nu lui Dumnezeu. Si eu nu vreau ca voi sa fiti in impartasire cu dracii.”

Da, eu spun ca acesti oameni care l-au pus in lanturi si care v-au trimis dincolo de granite pentru gandirea si credinta voastra diferita de a lor; aceia care doresc sa va tina legata constiinta; acesti oameni sunt fratii vostri, cu ei sunteti un singur trup. Cititi de asemenea 2 Corinteni 6:14-18: “Nu va injugati la un jug nepotrivit cu necredinciosii.” Fratilor, sa nu comitem o astfel de fapta care sa-l dezonoreze pe Salvatorul nostrum , care a murit de dragul nostrum. Fratilor, luati sabia duhului, loviti in stanga si dreapta, ca dusmanii vostri sa cada. Fara batalie nu este biruinta, si fara biruinta nu este cununa. Haidem cu totii sa luptam pentru a primi cununa vietii vesnice.

Voi scrieri ca probabil a fost si mandrie si eu va spun, da, a fost multa mandrie. De cand Gerhard Wieler a inceput sa invete in adunare, aceasta aroganta / mandrie a fost invatata, astfel ca sa fie dispretuiti atat lumea cat si copiii lui Dumnezeu care gandeau altfel decat noi. Am luptat mult impotriva acestei situatii, dar nu am castigat nimic pana cand nu am fost total separati. Astfel, nu dorim sa dispretuim pe credinciosii crestini care gandesc diferit de noi. Dimpotriva, vrem sa le vorbim cu bunatate, sa staruim in a le arata calea lui Dumnezeu, pentur ca oricine nu este impotriva noastra, este cu noi. Pe de alta parte, cand gresim nu vom lasa mainile in jos si vom abandona; deoarece aceasta gresesala nu va fi ultima. Astfel dar, va atrag din nou atentia. Luati sabia Duhului in mana inca o data: este cuvantul lui Dumnezeu. Reparativa greselile facute in fata autoritatilor. Recunoasteti ca semnatura voastra a fost o greseala, doar asa veti avea victorie si doar asa Dumnezeu va fi cu voi. Noi ne vom ruga pentru voi. Cred ca bunul Dumnezeu va va da puterea necesara pentru a face acest lucru, pentru ca doar asa veti gasi pacea.

Tocmai am primit un document din Hamburg, al carui continut indica faptul ca guvernul rus nu este impotriva baptistilor. Fratele Oneken a calatorit in St. Petersburg pentru a-i reprezenta pe fratii din Rusia in fata tarului, si are cele mai inalte asteptari ca vor primi libertate religioasa in Rusia si Polonia. Acest lucru, cu siguranta, va fi foarte benefic pentru noi deoarece avem déjà aproximativ o mie {129} de membri in Rusia si Polonia. Cu ajutorul Domnului , cat de curand vom avea o colaborare / asociere mai mare cu baptisti, lucru pe care il vad absolut necesar.

Conform acestui document, s-a deschis in Hamburg o scoala de misiune, cu 24 de frati insrisi la cursuri. Sunt acceptati acolo frati pe care Dumnezeu i-a inzestrat cu darul de a fi martori pentru El. Sunt de asemenea sustinuti cu tarie de adunarile din care fac parte si au dat dovada de sarguinta in inaintarea imparatiei lui Dumnezeu. Probabil au o minte deschisa, sunt dedicati in totalitate Domnului si Il servesc cu bucurie. Au rugamintea ca daca si noi avem astfel de frati in mijlocul nostrum, sa ii recomandam. Ei vor acoperi cheltuielile pentru scoala, masa si cazare. Programa scolara cuprinde religie, limba germana si engleza, compunere, matemetica, literature, geometrie, istoria bisericii, geografie, exegeza (sistematizare), etc… Studentii vor fi acolo pe o perioada de la sase luni la un an. Apoi vor fi trimisi in toate directiile, unde va fi nevoie. Cei mai multi student au fost déjà numiti de adunarile lor. Au nevoie de asemenea de support financiar de la scoala, pe cat posibil. Intretinerea scolii presupune costuri mari din partea studentilor. In ciuda unei economii foarte bune de intretinere, se ajung la costuri de trei “Taleri” (moneda) pe saptamana.

Dragi frati, as vrea sa le scriu fratilor din New Danzig, dar nu stiu cui sa ma adresez sau cine va raspunde. Daca se poate, va rog sa directionati aceasta scrisoare catre ei.

Dupa cum vedeti din scrisoarea precedenta, fratele Unger a corespondat cu fratietatea din Hamburg. Prin urmare au devenit familiari cu situatia noastra si au fost constienti ca nu exista nici o congregatie existenta (organizata) in acest loc. In 1866 Abraham Unger a propus catorva frati sa scrie celor din Hamburg si sa ceara un invatator care sa ne ajute (asiste) la organizarea unei adunari. Urmatorii opt frati au semnat pentru acest lucru: Abraham Unger, Kornelius Unger, Heinrich Epp, Kornelius Fast, Johann Neufeld, Johann Loewen si Hermann Borm. Acesti frati au dorit ca adunarea sa se bazeze pe un fundament bine organizat, ceea ce pana acum nu s-a realizat. Am trimis cererea la Hamburg de urgent si in primavara anului 1866 am primit vesti de la ei. Adunarea din Hamburg {130} avea déjà o misiune in Turcia. S-a stabilit ca fratele August Leibig sa calatoreasca acolo si de asemenea, va veni sa ne viziteze in primavara. Ce a gasit aici? Distrugere si competitive. Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, ceea ce ne lipsea noua.

Duminica a avut o predica serioasa cu invitatie la sfarsit, dupa care s-a stabilit sa urmeze o adunare a membrilor. Fratele Leibig a fost numit presedinte. A cerut secretarei sa cronometreze intalnirea, lucru total nou pentru noi. Presedintele ne-a dat indicatii bune intrebandu-ne care ar fi scopul / folosul unei intalniri administrative daca nu a fost tinut nici un raport. Multor frati li s-a parut un lucru normal si in consecinta am inceput sa facem lucrul acesta. Fratii care erau cei mai inzestrati cu darul vorbirii au fost cei mai activi. Inainte ca o persoana sa termine de vorbit, un altul incepea si toata lumea a ramas asezata. Presedintele a intrerupt discutia cu urmatoarea afirmatie: “Fratilor, nu asa trebuie sa fie cu copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu este unul al ordinii. Fiecare persoana care are de spus ceva, trebuie sa se ridice de la locul lui si sa se adreseze adunarii, unul dupa altul. Fiecaruia i se permite sa intervina de 3 ori pe marginea unui subiect, astfel fiecare frate va avea posibilitatea sa vorbeasca. Acest lucru permite ca opiniile si gandurile intregii adunari sa fie auzite.” Afirmatia aceasta a adus lumina. Fratilor care doreau sa vorbeasca tot timpul si care doreau sa isi impuna opiniile nu le-a placut aceasta sugestie.

Munca fratelui Leibig in mijlocul nostru nu a fost pentru mult timp. Era in mijlocul nostru doar de 2 saptamani cand autoritatile au aflat ca el incerca sa uneasca pe toti copiii lui Dumnezeu ce erau imprastiati. Raportul venit de la Cortita prevedea ca fratele sa fie luat in custodie si sa fie arestat de catre organele judecatoresti din Cortita. A fost luat si dus la centrul guvernului din Jekaterinoslav, apoi la Odesa si in final expulzat. Din nou eram lipsiti de ajutor, desi am fost foarte binecuvantati prin prezenta sa.

Dar Dumnezeu nu duce lipsa de resurse. Prin minunata Sa calauzire, Fratele Karl Benzin impreuna cu familia s-au mutat in mijlocul nostru in primavara anului 1868, veniti de la adunarea din Dirschau, Germania. Fratele era familiar cu structura bisericii, deoarece activase ca diacon in adunarea sa. A fost in masura sa ne ofere un ajutor substantial in cel mai crucial moment.

La intalnirea din 10 iulie 1868 in Einlage, unde fratele Benzin a fost numit presedinte, au fost luate urmatoarele hotarari:

Adunarea nostra se va numi “Adunarea din Einlage.”

In afara de aceasta adunare in Einlage, mai existau si alte adunari in Markusland, {131} Chernoglas si altele.

Membrii slujitori din adunare, cum ar fi batranii, invatatorii si diaconii, toti cei care trebuiau alesi, au fost numiti in functie. Obligatiile batranilor erau: botezul, cina, nuntile, sfatuirea si consilierea (alinarea, mangaierea), sa tina registrele adunarii si sa se ocupe de orice lucrari scrise sau corespondenta necesara. Pentru aceasta ar avea nevoie de stampila bisericii. Astfel, mai multe subiecte au fost discutate pe rand si finalizate; dar nu sunt toate enumerate aici.

O alta adunare a membrilor bisericii a fost stabilita pe 14 iulie, avand ca presedinte din nou pe Karl Benzin. In deschiderea intalnirii, a intrebat daca toata lumea a ramas de acord cu hotararile luate la intalnirea precedenta. “DA-ul” a fost aratat printr-o ridicare de mana. Karl Benzin a trecut la urmatorul subiect, si anume la faptul ca adunarea ar trebui sa aleaga un prezbiter (batran) in aceea

Intalnirea a inceput la ora 2 dupa-amiaza. Dupa o cantare (imn) si rugaciune, presedintele a intrebat daca alegerea va fi validata prin vot majoritar, si aceasta fiind acceptata in unanimitate. Karl Benzin si fratele prezbiter Wieler au mers intr-o anexa pentru a numara voturile. Potrivit majoratatii, alegerile au fot castigate de Abraham Unger, care a primit 21 de voturi. Aron Lepp a avut 9 voturi, Peter Friesen a avut 5, si ceilalti au avut mai putine voturi. Adunarea avea acuma un prezbiter si invatatori.

Lucrurile ar fi trebuit sa se desfasoare in conformitate cu Scripturile, dar din cauza diferitelor interpretari existente intre membri, Cuvantul lui Dumnezeu era adeseori inteles variat si in mod individual.

Situatia nu era inca calma si linistita, lasand multe de dorit. Dar Domnul care a inceput aceasta lucrare stia cum sa o continue. In anul 1869 Fratele Oneken a venit din Frankfurt in Rusia in vizita la fratii sai cu care era foarte implicat in Old Danzig. Cu aceasta ocazie, a dorit sa ne ajute si sa creeze unitate intre fratii care predicau Cuvantul. Din moment ce fratele Lepp renuntase la pozitia sa temporara pe perioada sederii fratelui Oneken, adunarea a fost nevoita sa aleaga din nou un invatator. Fratele Lepp a fost ales inca odata. In Octombrie 1869, serviciul (o adunare) a fost tinut in casa lui Abraham unger in localitatea Einlage. Aici, fratele Oneken l-a ordinat pe Abraham Unger ca prezbiter sip e Aron Lepp, Karl Benzin si alti doi frati ca si diaconi. Din pacate, fratele Oneken a putut sa ramana cu noi doar 10 zile {132}. Unii frati ar fi dorit ca el sa ramana mai mult in mijlocul nostrum, dar pentru ca iarna era aproape iar calatoria de intoarcere se facea pe apa si cu diligenta, fara alti pasageri, plecarea lui a fost in graba.

Adunarea a fost pe cont propriu si a muncit din greu. In 1870 prezbiterul adunarii a primit o noua misiune (sarcina), si anume sa mearga la Old Danzig sa indeplineasca asa numita “chemare Macedoniana.” Din cand in cand aveam partasie cu ei, si erau bucurosi s ail vada pe Abraham Unger in mijlocul lor. Practic, in scurt timp au ajuns sa fie una in inimi si spirit.

In a doua zi de Rusalii, adunarea a hotarat sa tina un botez, iar fratele unger a fost rugat sa oficieze acest act. A pasit in apa si a botezat 53 de suflete, printre care si doi rusi. Sora din Rusia a fost crescuta intr-o casa din Germania. Fratele rus s-a grabit sa intre in apa, zicand: “Cine ma va boteza daca tu nu o vei face?” Unui frate I s-a facut mila si i-a spus, “Intra in apa.” Zis si facut. Si-a aruncat “tschumarka” si s-a indreptat inspre pastor.

Dintr-o data, Fratele Unger l-a vazut pe fratele rus stand in fata lui, si nu prea stia ce sa faca. Stia ca este un frate credincios, dar de asemenea stia ca este membru in Biserica Ortodoxa. Pe de alta parte, erau prezenti multi spectatori (martori) rusi. Abraham Unger s-a increzut in mana lui Dumnezeu si l-a botezat pe rus.

Imediat dupa botez, fratii au mers acasa. In cazul in care ar fi fost prinsi si intemnitati, doreau sa mai fie cu familiile lor pentru putin timp. Dar planurile lui Dumnezeu sunt necunoscute. Desi “Odessa Zeitung” a raportat ca Abraham Unger botezase doi rusi, nu s-a intamplat nimic dupa acest eveniment. Toata gloria sa fie a lui Dumnezeu. Amin.

Acesta a fost inceputul Bisericii Baptiste Ruse sau Adunarii Baptiste din provincia Jekaterinoslav. (In urma cu 8 ani Gerhard Weilder a botezat un rus din Volovkaia, care fiind persecutat, a fugit in Turcia. Ulterior, a fost excomunicat si nu se mai stie nimic de roadele activitatii sale.

Au existat diferite puncte de vedere in adunarea noastra. Un punct in care apareau diferente era faptul ca fratele Oneken era Baptist si toti cei botezati de el erau baptisti de asemenea. Ca urmare, conducatorul nostru, invatatorii si diaconii trebuiau sa fie baptisti. Lucrul acesta i-a pus pe ganduri pe mai multi si au fost ingrijorati{133}. De asemenea, s-a discutat problema serviciului militar si faptul ca am avut Cina impreuna cu baptistii. Un alt subiect discutat a fost fumatul. Baptistii nu interziceau lucrul acesta la fel de vehement cum o faceam noi; in mod ocazional Fratele Oneken fuma cand era cu noi. Cativa frati au incercat sa il intreaca, fapt care nu a ajutat la mentinerea pacii.

Toate acestea au avut ca rezultat dorinta mai multor frati de a se desprinde complet de baptisti. Fratele Lepp a sprijinit aceasta dorinta. Cativa frati s-au temut ca prin asocierea noastra cu baptistii, am fi pierdut privilegiile noastre menonite. Fratele Unger, pe de alta parte, credea ca putem merge impreuna fara a puna in pericol privilegiile noastre. Lucrul acesta a dus la discutii legate de serviciul militar, fapt acceptat de baptisti. In conceptia unora, serviciul militar era ceva gresit, altii erau de parere ca atunci cand situatia o cere, trebuie sa se supuna autoritatii guvernamentale. Aceasta discutie a generat pareri pro si contra.

In acelasi timp, fratele Leibig, care venise din Turcia sa ne viziteze, a venit cu propunerea de a avea doua comunitati separate, dar pastrand legatura frateasca si luand impreuna Cina Domnului. Aron Lepp si Fratii au fost de acord cu aceasta sugestie, astfel ca dezbaterea s-a incheiat. Lucrul acesta a fost un pas important in pastrarea pacii in adunare, si pentru asta ii multumim lui Dumnezeu si fratelui Leibig. Cei care nu se bucurau de privilegiile menonite, erau considerati baptisti.

Adunarea a hotarat ca fumatul sa fie inacceptabil, iar fratele Lepp a fost de parere ca excluderea era necesara in astfel de situatii. Fratelui Unger i s-a parut aceasta decizie prea aspra. Fratele Lepp a ramas la convingerile sale. S-a hotarat ca cei 10-12 frati care fumau sa nu mai fie priviti ca membri ai adunarii. Aceasta a fost o decizie nefericita, din cauza ca cei vizati era persoane foarte respectate si inzestrate. In plus, acest fapt a atrast un protest din partea celor din afara. Si astfel, adunarea ducea batalii, una dupa alta.

De indata ce o batalie se termina, urmatoarea aparea la usa. Fratii care predicau Cuvantul aveau puncte de vedere foarte diferite in ceea ce priveste doctrina, asa incat se parea ca adunarea este obligata sa se separe.

O intalnire a membrilor a fost stabilita pe data de 6 ianuarie 1871, pentru a se hotari ce urmeaza a fi facut. Aron Lepp {134} a sugerat ca fratele Leibig sa fie rugat sa ne viziteze, el fiind slujitor in adunarea baptista din Dobrusca, Romania. Membrii au fost de acord cu aceasta propunere. Domnul, care cerceteaza si calauzeste inimile oamenilor, asemenea unui parau, a pus in inima fratelui Leibig dorinta de a ne mai vizita inca o data. Intre timp, Baptistii au fost recunoscuti (au primit statut legal) pe perioada 1867 – 1871.

Fratele Leibig impreuna cu sotia si copiii sai, au ajuns in Andreasfeld in iunie 1871. Au locuit intr-o casuta pe proprietatea lui Peter Froese. A gasit adunarea de aici intr-o stare deplorabila: unii se bazau pe o interpretare, altii sustineau alta, era mult de lucru pentru a linisti si a uni spiritele. A vorbit putin, dar in partasia lui personala cu Dumnezeu prin rugaciune, ii cerea Domnului sa inmoaie inimile fratilor. A avut grija sa evite formarea de partied. In curand am vazut ca Domnul era cu el si avea succes in realizarea unitatii intre partied. Dumnezeu ii dadea intelepciune. Grupul care era cel mai apropiat de el, era de asemenea si cel mai aspru pedepsit, fara a da dovada de nici un favoritism. A adus mult imbunatatiri. A introdus timpul de rugaciune care sa preceada servicul de inchinare de dimineata, adunarile cu membrii bisericii, si scrierea proceselor verbale ale acestor intalniri. De asemenea, a fost de parere ca o scoala de misiune ar fi un lucru bun. Ulterior, fratele Lepp a participat la o scoala de misiune in Odessa. In august, Leibig a inceput Scoala Duminicala si a facut alte lucrari minunate care nu sunt mentionate in acest document. Anul a trecut prea repede, si fratele Leibig a trebuit sa se intoarca pe campul lui de lucrare in Turcia. (Romania era parte integranta a Turciei pe vremea respectiva.

In ceea ce priveste starea generala a adunarii si a invatatorilor, fratele Leibig a facut mult bine printre ei, si erau pe drumul cel bun al unitatii. S-a organizat o lucrare de misiune a predicatorilor pentru ca fiecare sa stie cand si unde urma sa slujeasca. Pastorii baptisti luau de asemenea parte la aceasta misiune.

In anul 1872 Eduard Leppky a venit din Prusia, iar in 1873 Wilhelm Schulz a venit din Germania. Fratele Schultz a fost trimis in regiunea Don River. Din moment ce avea darul vorbirii si vorbea in mod liber la adunari, fratii pastori locali au aflat despre el si l-au intrebat cine i-a dat autoritatea si permisiunea sa vorbeasca. A raspuns ca Regele regilor i-a dat aceasta imputernicire , sa mearga in toata lumea si sa predice evanghelia. Lucrul acesta a starnit discutii intre pastori, astfel ca au ridicat acuzatii impotriva lui in fata autoritatilor. A fost arestat si adus la Andreasfeld, pazit de gardieni {135}, dupa care a fost expulzat.

In anul 1875 Eduard Leppky a preluat campul lui de misiune. In acest timp, fratele Leppky a ajuns la o noua convingere (incredintare). A acceptat marturisirea de credinta a menonitilor si o predica / invata in aceasta regiune. A fost bine primit si a vorbea cu putere. Dar asa cum s-a intamplat de multe ori in trecut, satan a fost in stare sa conduca un suflet in directia gresita. Leppky era foarte stimat. Tot ce spunea era acceptat ca venit din cer. Dumnezeu a ingaduit sa urmeze o doctrina falsa. A inceput sa predice faptul ca doar cei care nu se ating de sabie vor fi mantuiti. Conform acestei invataturi, doar menonitii puteau fi salvati. Si cu aceasta afirmatie a intrat in conflict cu intreaga fratietate. In ciuda acestui lucru, continua sa vorbeasca aici si de asemenea in Molotschna, fiind plin de zel sa strice tot ce facuse August Leibig pana atunci.

In plus, dupa o perioada de 14 ani de slujire ca si prezbiter, Abraham Unger a demisionat din functia sa in 1876, datorita situatiei economice precare. In locul acestuia, adunare l-a ales pe Aron Lepp. Din moment ca fratele Leppky pusese bazele, fratele Lepp a considerat ca acum era timpul potrivit sa se desparta de Baptisti in ceea ce priveste comemorarea Cinei Domnului. S-a tinut o adunare cu toti membrii pentru a discuta punctul de vedere al fratelui Leppky.

Dar caile omului nu sunt intotdeauna caile Domnului. Separea (despartirea) nu a avut loc si totul a ramas ca inainte. Eduard Leppky a inceput sa scrie unele scrisori care prejudiciau conducerea bisericii. Inca o data s-a creat o separare intre membri. Au fost demascate si scoase in evidenta o serie de aspecte negative despre baptisti. Odata, fratelui Leibig nu I s-a permis sa ia cina deoarece era Baptist, si ca urmare, a incetat sa mai vina la intalniri.

Majoritatea membrilor erau de partea lui Eduard Leppky, iar Aron Lepp sustinea acest lucru. Fratele Unger si alti cativa frati erau de alta parere. Pe masura ce se apropia Conferinta Generala din Rueckenau, Moloschna din 1877, discutia pe aceasta tema s-a amanat pana la momentul in care se putea lua o decizie. Conferinta s-a desfasurat si au fost multi participanti. Unul din punctele importante la aceasta conferinta a fost discutare punctului de vedere a lui Leppky. Opiniiile au fost exprimate intr-o maniera ordonata, oamenii vorbind unul dupa altul. Dar nu s-a ajuns la nici un consens (decizie finala). In timpul discutiei, cativa frati se rugau in taina “Doamne, arata-ne tu calea” {136} La acel moment Johann Siemens s-a ridicat si a pus urmatoarea intrebare: “Ar fi de acord fratietatea sa amane momentul deciziei cu un an, pentru a vedea daca Domnul are ceva de spus in privinta aceasta?” Propunerea a fost acceptata. Unii frati si-au exprimat dorinta in mod privat ca acest subiect sa nu mai fie discutat si ca va ramane asa pentru totdeauna (pana in ziua invierii). Nu a mai fost abordat si discutat la nici o conferinta ulterioara.

La intalnirea generala a membrilor din data de 27 decembrie 1879, cel mai important subiect pe ordinea de zi a fost legat de casatoria copiilor nostril, care desi nu erau inca membri ai unei biserici, doreau sa fie casatoriti. Problema / intrebarea care trebuia rezolvata era: “Ce facem in situatia aceasta? Va trebui sa cerem aprobarea vechii biserici pentru a oficia casatoria? Dorim sa ii casatorim in adunarea noastra?” Multora li s-a parut aceasta problema de neinteles si fara solutie. Unii au facut comentarii de genul: “De ce sa fim preocupati de cei care sunt in afara?” Altii au raspuns “Ei sunt copiii nostri si suntem responsabili pentru bunastarea lor.” Primii au raspuns “Lasa sa mearga la biserica”. Cei din urma au raspuns: “Dar daca copiii nu sunt de aceeasi parere si nu pot veni la noi sa discute, pentru ca nu sunt convertiti?”

Abraham Unger a venit cu o propunere: adunarea ar trebui sa aiba o regula in privinta copiilor membrilor, care nu sunt botezati si care nu apartin niciunei adunari, dar doresc sa fie casatoriti, lor li se cerea sa vina personal in fata adunarii si sa ceara adunarii sa fie casatoriti acolo, si sa semneze cererea lor. Pe deasupra, ei promiteau ca vor frecventa serviciile bisericii si ca isi vor trai viata intr-un mod modesc si cinstit. Aceasta sugestie a fost pe placul adunarii. Propunerea a fost supusa la vot si acceptata in unanimitate.

Desi guvernul avea cunostinta de adunarea noastra, au continuat sa trimita un inalt official de la Ministerul din St. Petersburg in 1873, pentru a se infiltra printre menonitii din sudul Rusiei si a aduna informatii cu scopul intocmirii unui raport. De asemenea, a vizitat noua adunare a fratilor menoniti pentru a afla motivul separarii lor de Biserica Menonita initiala. Era interesat sa afle ce legatura exista intre noi si baptisti. Toti invatatorii si prezibiterii din Bisericile Fratilor Menoniti, inclusiv cea din Molotschna, s-au adunat pentru a intocmi un document (declaratie) adresat autoritatilor, document care sa cuprinda diferentele dintre bisercile mentionate mai sus. Veridicitatea datelor (acuratetea documentului) a fost verificata de intreaga adunare {137}. Declaratia impreuna cu Marturisirea de credinta au fost trimise la Minister. Conferinta fratilor menoniti de asemenea a hotarat sa tipareasca si sa publice aceste documente , lucru care nu s-a intamplat decat in anul 1876. Deoarece declaratiile cu marturisirea de credinta veneau intr-un moment in care o separare de Baptisti era luata in calcul, multi frati nu doreau aderarea la aceasta marturisire. Erau de parere ca nu este necesara si in mod ocazional era respinsa. Cu toate acestea, unii frati o pretuiau.

Asa cum a fost mentionat, baptistii germani din Rusia au fost recunoscuti in mod oficial iar guvernul a devenit interesant sa stie cati membri erau si unde locuiau. In anul 1878 Ministerul a trimis o cerere oficiala la biroul din Cortita prin care se cerea un numar exact al Baptistilor ce locuiaun in zona respectiva. In numarul total de baptisti am fost inclusi si noi, cei care ne-am despartit de adunarea Menonita. Johann Friesen, Abraham Unger si Jakob Koslowsky au aflat despre lucrul acesta si au cerut explicatii presedintelui de district. Ei au sugerat ca noi sa trimitem o petitie prin care sa revocam/anulam cererea lor. Adunarea s-a intalnit si au hotarat ca Abraham Unger si Aron Lepp sa cerceteze problema in continuare si sa vada daca noi mai putem sa ramanem Menoniti. Fratii si-au dat toata osteneala, au calatorit mult si cu multe sacrificii, si in final au gasit informatii. Era necesar ca sa trimitem marturisirea de credinta guvernului, scrisa atat in limba rusa cat si in germana. Faptul acesta a fost aprobat de adunare. Dar intrebarea era ce frati isi luau aceasta responsabilitate pe umeri?

Sarcina a cazut pe umerii invatatorului din Halbstadt, Johann Wieler. Fratele Wieler a predat documentul lui Peter Friesen, care era profesor de limba rusa. Astfel, o formulare / expunere clara a Marturiei de credinta si de asemenea o anexa (care intial a fost data la o parte de unii) au fost scrise si trimise Ministerului pentru a doua oara, prin care se arata in ce masura suntem de acord cu Menonitii si in ce masura suntem de acord cu Baptistii. Datorita anexei, am reusit sa ne pastram statutul de Menoniti in fata autoritatilor rusesti. Dupa un timp, biroul zonal din Cortita a primit un document prin care atat noi, cat si cei nascuti menoniti eram acceptati si recunoscuti ca si menoniti. Si astfel, dusmanul a fost facut de rusine din nou. In aceasta privinta, Adunarea din Molotschna a lucrat cu mai multa intelepciune, declarand ca nu sunt baptisti. (Adunarea fratilor menoniti din Molotschna a fost foarte independenta de la inceput, si prin urmare a existat tot mai putina influenta venita din partea Baptistilor) {138}

Ca urmare a acestor evenimente, ceea ce s-a intamplat intre membri cat si intre lideri a fost foarte clar. “Dar toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce sunt chemati dupa voia lui Dumnezeu.”

Abraham Unger s-a imbolnavit pe 19 februarie 188. A facut aprindere de plamani, iar viata lui se apropia de sfarsit. Fratii si surorile l-au vizitat des. De asemenea, fratele Lepp a fost indurerat de boala sa, desi in trecut au existat unele confruntari ce au slabit dragostea dintre Abraham Unger si fratele Lepp, cand acestia erau foarte fermi in convingerile lor. In ciuda acestui lucru, ultimele ore petrecute impreuna au fost partasia spirituala cea mai intensa si adanca.

Viata lui era pe sfarsite. Desi uneori se parea ca starea sanatatii lui se imbunatateste, cel putin asa credea el, Dumnezeu avea alte planuri cu viata lui. Pe parcursul ultimei sale nopti, in data de 11 martie la ora 8, era constient ca urma sa moara. Un frate care a venit de departe si a stat pe timpul noptii cu fratele Abraham Unger, relata ca noaptea respectiva nu I s-a parut asa de lunga. Fratele Unger a dorit sa isi ia ramas bun de la toti lucratorii sai. Fiul lui cel mai mare, precum si persoana din conducere, le-a permis celor 16 barbati sa intre in camera, toti deodata. Fratele Unger le-a adresat fiecaruia cateva cuvinte, cerandu-le iertare acolo unde a gresit, pentru ca acum urma sa plece. Rusii au plans, in timp ce ii stangeau si sarutau mainile.

Apoi si-a luat ramas bun de la copiii sai, care au intrat in camera, rand pe rand. David, mezinul, care era la liceul (Zentralschule) din Cortita, a venit si el acasa. Si-a luat ramas bun cu aceste cuvinte “David, fiul meu cel drag, mi-am pus sperantele in tine, dar nu voi fi prezent sa te vad la terminarea scolii.” Aceasta se intampla la ora 11 seara. Era sleit de puteri. A fost foarte lucid in vorbire, iar acum dorea sa doarma.

La miezul noptii situatia s-a intunecat. Se parea ca era stors de orice putere. Stia ca Dumnezeu si-a dus la capat lucrarea de mantuire, dar se simtea nevrednic si credea ca a facut asa de putin pentru Domnul. A devenit foarte nelinistit in patul sau. Dupa o ora de intunecime (nesiguranta) a cerut norei sale, Louise, sa-I citeasca din evanghelia lui Ioan, capitolul 10 {139}. Ea a citit: “Nimeni nu ii poate smulge din mana Tatalui”. El a raspuns: “Nimeni, deci trebuie sa cred lucrul acesta.” S-a linistit pe deplin si a ramas asa pana la sfarsit. Se parea ca plecarea sa intarsia. Pe 12 martie 1880, la ora 9 dimineata, a plecat dintre noi.

Serviciul de inmormantare s-a tinut pe data de 16 martie 1880. Cladirea scolii din Einlage a fost plina la capacitate. Johann Siemens din Andreasfeld a predicat la inmormatare, relatand evenimente din viata sa. Pe sicriu, copiii sai au scris cu litere aurii urmatorul verset din Biblie: “Am pazit credinta; de acum ma asteapta cununa neprihanirii.” Cimitirul era plin de oameni, veniti acolo inainte de sosirea cortegiului funerar. Multi locuitori din sat au dorit sa il vada inca o data. Fata lui nu era schimbata. Chiar si in sicriu avea un aer de invingator, si dupa moartea sa a fost onorat ca sun invingator. Multi din adunarea sa au ajuns la concluzia ca nazuintele (credinta) pentru care Abraham Unger a luptat, erau cele corecte. Scumpul nostru frate Lepp si-a schimbat parerea despre partasia cu baptistii, fapt pe care l-a recunoscut.

La una dintre intalniri, cu ocazia aniversarii inceputurilor lucrarii din Molotschna, pe 6 ianuarie 1885, fratele Lepp a recunoscut in fata tuturor schimbarea perspective sale, dorindu-si ca multe lucruri sa nu se fi intamplat. Dar totul era in trecut. Si cine nu ar fi dorit sa il ierte? Cu totii gresim, dar la final vom ajunge biruitori in cer. “Cei intelepti vor straluci ca stralucirea cerului si cei ce vor invata pe multi sa umble in neprihanire vor staluci ca stelele, in veac si in veci de veci (Daniel 12:3).

Acum as dori sa inchei scurta mea prezentare privind viata si lucrarea primului prezbiter din Biserica fratilor menoniti din Einlage, Abraham Unger, alaturi de care am impartasit si am experimentat multe evenimente descrise mai sus. Cred ca am dus la indeplinire ultima mea sarcina din viata aceasta, deoarece zilele mele sunt numerate.

Heinrich Epp {140}

NOTES

Froehliche Richtung

sau miscarea exuberanta

Toate pasajele biblice sunt luate din Sfanta Scriptura, New International Version (1978).

Ken Redding este fost activist la Centrul de Studii al miscarii Menonite din Winnipeg, Manitoba.

Ida Toews a fost profesoara la o scoala publica din Winnipeg, acum pensionara.

Dragii mei,

Daca va intrebati ce mai e cu mine pe aici prin Africa, aflati ca sunt bine si, multumesc Domnului, sanatoasa. M-am invatat cumva cu racoarea si cu ploile- aici in Cape Town este inca iarna. Au venit balenele in port si sunt minunate- si ele ierneaza aici ca si mine

In rest avem ore toata ziua, seara teme, pana si in weekenduri proiecte de facut- e un curs intensiv si nu-i usor pentru cineva ca mine care n-a facut niciodata engleza la scoala. Muncesc mai mult, e adevarat, cateodata stau noptile pana tarziu dar fac progrese.

Nu-mi vine sa cred ca a trecut deja o luna din Scoala de Video-Productie. Am facut deja 2 filmulete pe echipe. De fapt invatam in 3 luni cam tot ce invata studentii la facultatea de cinematografie in 3 ani: scriem deja scenarii, filmam, editam ceea ce am filmat pe calculator. Toate echipamentele scolii sunt performante asa ca practic dupa asta vom putea lucra oriunde in televiziune. Mie mi-au zis ca sunt printre cei mai buni la scris scenarii (e un dar natural) si prind repede si editarea pe computer. Cu camera de filmat trebuie sa mai practic.

Cel mai mult ma bucur ca avem lectori care ne invata cum sa prezentam creativ mesajele biblice cu ajutorul audio-vizualului. De asemenea nu ne lipseste rugaciunea cu toata clasa, lauda si inchinarea. Si Dumnezeu ne raspunde la rugaciuni ceea ce ne aduce o mare bucurie. Duminicile mergem la bisericile din apropiere. Ca lucrare unii dintre noi facem gratuit filmulete pentru organizatii crestine din zona. Echipa mea a facut un video pentru clinica unei biserici intr-o mahala de bordeie. In timp ce filmam vorbeam cu oamenii si ma bucur ca am putut chiar sa ne rugam pentru ei si problemele lor. Nu va inchipuiti cati frati crestini stau in noaptea asta si tremura in coscioabe, privindu-si copii adormiti nemancati….

Daca sunteti curiosi ce o sa fac dupa asta cu aceste cunostinte sau incotro o s-o apuc din octombrie, aflati ca nu am inca o directie clara de sus, ma mai rog si mai astept. Mi-e clar ca Domnul vrea sa-i slujesc in continuare ca misionara si ca locul sau forma de slujire sunt mai putin importante pentru El atata timp cat lucrez pentru largirea imparatiei Lui. Video/filmele pot vorbi la milioane deodata despre El. Va rog sa fiti alaturi de mine in rugaciune pentru a cunoaste voia si directia Sa intotdeauna.

Si mai rugati-va pentru sanatate (avem cativa colegi cu gripa, se ia de la unul la altul), ca sa am putere si rabdare in tot ce invatam, in tot ce practic; si pentru cei 400 euro pe care ii mai am inca de achitat la taxa scolii pana la 1 sept (doar in caz ca vreti sa-mi faceti un dar de ziua mea, va amintesc ca e pe 6 august …) Sper ca nu v-am plictisit.

cam asta pot scrie acum, pic de somn si maine e o alta zi plina. Fiti binecuvantati cu totii si nu ma uitati chiar de tot ca vin acasa in oct …

Dana (africana)

Pe ce pantă primejdioasă ne aflăm, pe când în România oamenii încă mai sunt în stare să-ţi dea în cap dacă vrei să le spui ceva despre Evanghelie, în ţările dezvoltate, eşti dat în judecată – mult mai simplu. Oamenii nu ştiu să-şi susţină credinţa, nici să şi-o apere sau să o argumenteze însă se ţin cu dinţii de credinţa adevărată sau cei care nu au una se agaţă de drepturile lor şi te poţi trezi oricând că eşti acuzat de viol.

Doi misionari creştini, arestaţi de poliţia norvegiană în luna mai, pentru răspândirea cuvântului Evangheliei, în timpul unei parade de la Oslo care sărbătorea ziua aniversară a apariţiei constituţiei ţării,  au fost găsiţi vinovaţi de o curte de judecată norvegiană.

Poliţia norvegiană arestează misionari pentru răspândirea Evangheliai la parada naţională
Europa începe o tranziţie care îndepărtează toleranţa faţă de libertatea omului de a vorbi în public, iar Norvegia este în fruntea acesteia.

Preluat de aici

   Este caracterizat printr-o mare renuntare de sine, o compasiune adanca pentru sufletele pierdute,o deosebita putere in rugaciune, un om organizat, de o perseverenta neobosita, cu o influenta uimitoare asupra semenilor sai, si in plus umilinta unui copil……..

   James Hudson Taylor s-a nascut, intr-o familie crestina, la 21 Mai, 1832, in apropiere de Leeds, in Anglia. Inca de mic dorea sa mearga misionar in China. La varsta de 17 ani, a experimentat nasterea din nou, iar dorinta si zelul de a fi misionar l-au facut ca la 19 ani, sa paraseasca familia si confortul, pentru a se muta intr-o zona mult mai rea, din dorinta a se obisnui cu siguratatea, saracia, si pericolul de a locui intr-un loc mizer si nesigur, unde singura companie putea fi Dumnezeu.

   Petrecea mult timp studiind si rugandu-se, lucra ca ajutor pentru un medic din apropiere, iar in timpul liber distribuia tractate si evangheliza pe cei ce-i intalnea. Tot in acest timp a studiat greaca, ebraica, latina si dialectul mandarin, al limbii chineze.

   La 21 de ani Hudson Taylor a ajuns in James Hudson Taylor . Greul abia incepuse.    Datorita razboiului si a faptului ca misionarii erau mereu vanati de chinezi, abea gasea unde sa doarma.

   Apoi, dupa trei ani, societatea misionara prin care a plecat in China, l-a anuntat ca nu mai avea fonduri pentru a-l sustine.    Cu toate acestea J. Hudson Taylor nu a renuntat,… el declara: “Dumnezeu asculta rugaciunea si va misca inimile oamenilor”. Era total predat lui Dumnezeu si totdeauna gata sa se supuna chemarii Lui.    In scurt timp a adoptat imbracamintea si stilul de viata al chinezilor, facandu-se mai accesibil celor ce-l ascultau.    Pe langa munca sa de medic, el predica pe strazi si in capela, primea vizitatori si avea grija de corespondenta.

   In 1859 se casatoreste in China, cu Maria, o fata orfana, fiica unor fosti misionari.

   Noua familie era atat de convinsa ca trebuie sa mearga sa evanghelizeze intreaga China, incat nimic nu-i putea opri. “Am cautat de multa vreme Adevarul”, i se confesa un chinez, “dar fara sa-l gasesc. L-am cautat aproape si departe, dar nu l-am descoperit. N-am gasit odihna in confucianism, budism sau taoism, insa gasesc odihna in ceea ce am auzit in aceasta seara. Iata de ce, de acum inainte cred in Isus.”

   Deoarece se imbolnavise foarte grav a trebuit sa se intoarca in Anglia pentru un timp. Neobosit a continuat traducerea Noului Testament in limba chineza (lucru inceput in China).

   In Iunie 1865, s-a nascut MISIUNEA DIN INTERIORUL CHINEI, Taylor deschizand un cont de $50, cerand lui Dumnezeu, inmultirea banilor si totodata 24 de noi misionari care sa i se alature. Curand contul din banca a crescut iar cei 24 au putut pleca spre China. In scurt timp au mai plecat 70. Apoi altii 100.    Noua misiune specifica urmatoarele: misionarii nu vor avea nici o garantie pentru salarii, ei trebuie sa se increada doar in Dumnezeu pentru nevoile lor, pe deasupra ei trebuie sa adopte tinuta chinezilor, si apoi sa duca Evanghelia in interiorul Chinei.    El scria: Avem nevoie de barbati si femei care sa puna pe primul loc si mai intai de toate pe Isus, China si sufletele pierdute –chiar si propria viata trebuie sa fie secundara.

   Costul personal al viziunii lui Hudson Taylor a fost mare si pentru familia sa: sotia lui Maria s-a imbolnavit de holera si a murit, iar din cei 12 copii, cinci au murit, inainte de a implini 10 ani.

   In ultimi ani din viata, Hudson Taylor spunea: “Sunt convins ca suntem cu totii deplin satisfacuti de a fi slujitorii lui Dumnezeu, trimisi de El in diversele posturi pe care le ocupam, pentru a-I face lucrarea.    El ne-a deschis usi, noi am intrat. Nu am venit in China pentru ca lucrarea misionara de aici e fara pericol sau usoara, ci pentru ca El ne-a chemat la aceasta. Nu am contat pe o protectie omeneasca, ci pe promisiunea prezentei Sale. Nici dificultatile, nici pericolele, nici aprobarea, nici ura oamenilor n-ar putea sa ne schimbe cu nimic indatorirea.

   In istoria crestinismului, Hudson Taylor, ramane un exemplu de daruire totala si de incredere absoluta in Dumnezeu. A fost cel mai folosit misionar din istoria Chinei. In timpul celor 51 de ani de lucrare acolo, misiunea sa, numita, MISIUNEA DIN INTERIORUL CHINEI, a stabilit 205 statii misionare, a adus 849 de misionari, a investit in lucrare peste 700 de crestini chinezi, a adunat patru milioane de dolari, prin credinta, si a stabilit o multime de biserici, numarul crestinilor depasind 125000. A convertit mai mult de 35000 de chinezi, la Hristos si a botezat aproape 50000. Darul sau, de a-i convinge pe oameni sa se daruiasca pe ei insisi lui Hristos, cat si posesiunile lor, a fost uimitor. Mai presus de toate, Hudson Taylor, a luat in serios promisiunile lui Dumnezeu si a dovedit ca este posibil sa traiesti o viata spirituala superioara in mod constant.

   William Carey s-a nascut la 17 August 1761,   in apropiere de Northampton, Anglia, in familia unor crestini, foarte saraci.   La 14 ani a inceput sa lucreze ca pantofar, meserie de care nu s-a rusinat niciodata.

   Din adolescenta a fost atras de istorie si geografie, citiind orice carte de acest gen.   A devenit invatator la scoala din sat, si si-a facut propria harta a lumii, pe care a agatat-o deasupra mesei sale.   Vizitatorilor sai le spunea: vezi acesta e un teritoriu pagan, si acesta, si acesta…… deseori plangea tare la vederea acestei imagini…

   Nelipsit de la Biserica, la o intalnire de studiu, Carey, a sugerat ca tema “convertirea paganilor”. Imediat un pastor i-a spus: ”stai jos baiete. Cand Dumnezeu va vrea sa converteasca paganii, o va face fara noi”. Aceasta nu l-a descurajat insa, el publicand mai tarziu, faimoasa carte: “O cercetare a obligatiei crestinilor de a folosi orice metoda pentru convertirea paganilor”.

   In ultimii 10 ani petrecuti in Anglia, William Carey, a devenit un pastor apreciat.

   Datorita talentului sau pentru limbiile straine, inainte de 30 de ani putea sa citeasca Biblia in sase limbi. Cunoscut tuturor ca un om dedicat rugaciunii, a vorbit, a trudit, a perseverat, a predicat……….. Intr-una din intalnirile cu lucratorii din zona a predicat, ceea ce a devenit motto-ul a mii de misionari dupa el: Asteapta lucruri mari de la Dumnezeu, incearca lucruri mari pentru Dumnezeu!

   Pentru ca nu era nici o societate misionara si nici un interes real pentru misiune, in 1792, William Carey, a infiintat, impreuna cu cativa prieteni, Societatea Baptista de Misiune, primul misionar trimis fiind chiar William Carey.

   Compara India cu o mina de aur. Inainte de a pleca le-a spus prietenilor sai: “eu ma cobor, in mina, dar nu uitati voi tineti fringhiile”. I will go down, but don’t forget you hold the ropes. Era atat de convins ca Dumnezeul Preainalt il chemase la o predare totala a vietii, pentru convertirea paganilor… Pentru Carey paganii nu reprezentau doar numere, statistici, ei erau persoane, suflete eterne destinate sa traiasca pentru totdeauna in fericirea cerului sau in intunericul iadului. Renunt la tot pentru convertirea paganilor, a spus Carey.

   Dupa un an, in Iunie 1793 William Carey a plecat spre India. A sustinut ca odata ce o misiune a inceput, aceasta se poate in mare parte autosustine, de aceea pe langa predicarea evangheliei, a lucrat la o fabrica de indigo.   Au urmat ani de descurajare, nici un indian convertit, dupa sapte ani,… avea datorii, era deseori bolnav, sotia lui se imbolnavise foarte garav, iar in cele din urma muri, de asemenea ii murise pana atunci trei copii,… dar a continuat. Si-a stabilit misiunea la Serampore, nu departe de Calcutta.

   Primul sau convertit indian a fost Krishna Pal, pe care l-a botezat in 1800.

   In 1821 a infiintat Colegiul Serampore, primul colegiu crestin din Asia.   Mai mult de 213000 de volume de biblii sau Noi Testamente, in 34 de limbi au fost tiparite la tipografia din Serampore.   William Carey, a fost un om al Bibliei Ea este adevarul, asa ii placea sa spuna, si pentru ca ea este adevarul, trebuie tradusa si tiparita pentru ca un mare numar de oameni sa aiba acces la ea.   Pasajul preferat din Scriptura, era Romani 12:1-2.

   In 1801 a fost ales professor de Sanskrita, Bengali si Marathi, la Colegiul William Fort, din Calcutta.

   Era caracterizat ca un om care stia sa rabde, foarte perseverent in tot ceea ce facea, avea simplitatea unui copil si o totala transpatrenta, umilinta lui sincera fiind cunoscuta de toti.

   In ultimele zile ale vietii, i-a spus lui Alexander Duff, unul din colaboratorii sai, care se intorsese recent din Marea Britanie:   “Tu ai vorbit despre William Carey, cand nu voi mai fi, nu spune nimic despre William Carey, -vorbeste despre Mantuitorul lui Carey!”   Cand a terminat de revizuit ultima traducere la care a lucrat, batranul William Carey, a spus: “sunt gata sa-l intalnesc pe Domnul meu, nu am nici o frica, nici o indoiala, nu am nici o dorinta care sa nu fie satisfacuta!”

   In planul de evanghelizare a Indiei, Carey avea trei principii: predica evanghelia, tradu Biblia si deschide scoli.   Cand William Carey a murit, la varsta de 73 de ani, dupa 41 de ani de slujire continua, printre indieni, Misiunea Serampore, avea 30 de misionari, 40 de invatatori autohtoni, 45 de statii misionare, 26 de Biserici, 126 de scoli, cu peste 10000 de elevi. Biblia in intregime sau Noul Testament a fost tradusa in 34 de limbi, care slujea la o treime din populatia globului.

   William Carey a fost ridiculizat, de multi din generatia sa…. “cizmar hirotonit”  si “indraznet nebun”. Insa el, a infaptuit o lucurare pentru care este si va fii tinut minte, ca un adevarat prieten si binefacator al Indiei, al paganilor.   William Carey, a fost un erou al credintei, iubea paganii, iubea Scriptura, Il iubea pe Mantuitorul sau, iar orice lucru pe care-l incepea il ducea la bun sfarsit.