Alexander Petrov nu este doar un creator de animaţie, ci - aşa cum arată ecranizările după Dostoievski sau Hemingway; specialitatea lui - şi un cogito dotat cu un impresionant simţ al atmosferelor romaneşti cu potenţial de excurs mistic, de unde şi supenergetismul viziunii lui regizorale. Fiecare detaliu şi fiecare sunet este lucrat cu atâta minuţiozitate încât emană o teribilă şi hipnotică forţă de absorbţie. Adică: face artă 100%.

Majoritatea animaţiilor sale, într-un prim stadiu, au fost pictate de către Petrov cu degetele pe foiţe de sticlă. Pentru Bătrânul şi marea, animaţie la conceperea căreia a lucrat 4 ani, Petrov a pictat mai mult de 29.000(!) de foiţe.

Remarcabil, ba de-a dreptul năucitor, nu?  

Ca etichetă estetică, critica de animaţie rusească l-a încadrat într-un soi de realism romantic…Cam puţin, aş spune eu…

Şi acum, Alexander Petrov:

Lepadarea de sine – a fost una din temele centrale ale multor sfinti. Este prima conditie pentru cei care vor sa fie ucenicii lui Isus, si de multe ori am meditat la acest subiect, inspirat de scrierile lui Eckhart, Wurmbrand si altii. Abandonarea in voia lui Dumnezeu este poate cea mai inalta culme pe care putem sa ajungem, locul unde dorim tot ce ni se intampla, astfel incat nu se mai intampla nimic din ceea ce nu am dori. Un sfant din secolele trecute spunea ca ar prefera sa fie in iad  decat sa fie in cer impotriva vointei lui Dumnezeu. Un alt sfant a scris odata ca o eternitate despratit de Dumnezeu nu i-ar parea mai mult de o clipa daca ar fi incredintat de dragostea divina in tot acest timp.

Oare poate eul sa fie sursa dorintei de lepadare de sine? E ca si cum as intreba – poate trupul sa se raneasca pe sine insusi? Nu poate, decat daca este energizat de la un nivel superior, cel al sufletului. La fel, eul nici nu vrea, nici nu poate sa renunte la sine si nu acesta e sensul lepadarii de sine. Pentru ca in acest caz nu ar mai ramanea nimic, absolut nimic. Daca eul doreste lepadarea de sine, in momentul in care o incearca el de fapt se slujeste pe sine. Nu exista formula prestabilita, nu exista cale spre lepadarea de sine, ci aceasta insasi este calea. Nu exista cale nici spre dragoste sau credinta mai multa, ci dragostea si credinta sunt calea. Nu exista nimic ce ai putea face, decat sa mori. Cand cineva a murit nu mai face nimic…

Aceasta dorinta daca se naste in noi trebuie sa vina din alta parte, dintr-un alt Sine care a inceput sa creasca in interiorul nostru. Daca nu ar fi asa, lepadarea de sine ar fi nebunie curata, ar fi ca si cum te-ai minti ca esti satul dupa ce nu ai mancat nimic doua zile. Eul nu va putea niciodata sa se lepede de sine insusi la fel cum un om nu se poate ridica pe sine insusi afara dintr-o prapastie.

Dar atunci cand il vedem pe Dumnezeu cu ochii credintei, eul nu mai are aceeasi putere, de fapt el este aproape topit de caldura dragostei divine. Si bineinteles ca raspunsul nostru nu intarzie sa apara insa initiativa ii apartine lui Dumnezeu. Exista si o cautare din partea noastra insa El se lasa gasit si se descopera asa cum este in realitate. Atunci suntem impliniti, avem toate raspunsurile dar niciunul parca nu mai conteaza.

Zguduit, în străfundurile sale, de curentul ce-l va duce cu sine, sufletul încetează să se mai întoarcă mereu înspre sine, sustrăgându-se o clipă legii ce doreşte ca ins şi specie să se condiţioneze unul pe celălalt, circular. Sufletul se opreşte, ca şi cum ar asculta unei chemări. Apoi se lasă dus drept înainte. Nu percepe în chip direct forţa care-l pune în mişcare, dar îi simte indefinita prezenţă sau o întrezăreşte în spatele unei viziuni simbolice. Apoi, sufletul este cuprins de o imensă fericire, de extazul în care se cufundă, ori de încântarea pe care o încearcă: Dumnezeu este acolo, iar el este în El. Nu mai există mistere, întrebările dispar, obscuritatea se risipeşte; aceasta este o iluminare. Dar pentru câtă vreme? Imperceptibila nelinişte ce plana asupra extazului coboară şi i se alătură asemenea unei umbre a lui. Şi deja aceasta va fi suficientă pentru a putea distinge, chiar şi în stările ce vor urma, adevăratul misticism complet de ceea ce odinioară i-a fost anticipare ori pregătire. In fond, acea urmă de nelinişte arată că sufletul marelui mistic nu se opreşte la extaz, ca punct final al unei călătorii. Este cu adevărat un repaus, dacă vreţi, dar la fel cum, oprită într-o staţie, maşina rămîne sub presiune, la fel şi mişcarea sufletului se continuă printr-o cutremurare pe loc, în aşteptarea unui nou salt înainte. Mai precis: oricât de intimă ar fi uniunea cu Dumnezeu, nu este definitivă decât dacă este totală. Fără îndoială, nu mai aflăm nici o distanţă între gândire şi obiectul gândirii, de vreme ce au căzut întrebările care măsurau şi constituiau chiar depăr­tarea ca atare. Dispare şi separaţia radicală între cel care iubeşte şi cel care este iubit: căci Dumnezeu, este prezent iar fericirea nu-şi mai află margine. Dar dacă sufletul se cufundă în Dumnezeu prin gândire şi prin sentiment, ceva din cele ce sunt ale sufletului rămâne în afară; este voinţa: căci dacă sufletul ar acţiona, fapta lui ar decurge numai din el. Viaţa nu-i este încă pe de-a-ntregul divină. Şi sufletul ştie: de aceea este vag neliniştit şi tocmai agitaţia în repaus este caracteristica a ceea ce noi numim misticismul complet. Ea exprimă faptul că sufletul şi-a luat elan spre a merge mai departe, că extazul interesează atât facultatea de a vedea şi de a se emoţiona, cât şi facultatea de a voi, pe care va trebui s-o repună el însuşi în Dumnezeu. Când sentimentul acesta a sporit până la a ocupa întreg sufletul, exta­zul dispare, sufletul se regăseşte singur şi, uneori, îl încearcă dezolarea. Obişnuit pentru o clipă cu lumina orbitoare, el nu mai distinge nici un contur în umbră. Şi nu-şi dă seama de lucrarea profundă care se săvârşeşte obscur în sine. Simte că a pierdut enorm; dar încă nu ştie că a pierdut spre a câştiga totul. Aceasta este „noaptea obscură” despre care au vorbit marii mistici şi care este, poate, ceea ce are mai semnificativ, în orice caz mai instructiv, misticismul creştin. Se pregăteşte faza definitivă, caracteristică marelui misticism. Este absolut imposibilă analiza acestei pregătiri ultime, misticii înşişi întrezărindu-i cu greu mecanismul. Ne limităm la a spune că o maşină dintr-un oţel extrem de rezistent, construită în vederea unui efort extraordinar, se va afla cu siguranţă într-o stare analogă dacă ar dobândi conştiinţa de sine în momentul montării ei. Piesele sale fiind pe rând supuse celor mai dure încercări, unele fiind chiar aruncate şi înlocuite cu altele, ea va avea sentimentul că-i lipseşte ceva, aici şi acum, al unei dureri răspândite peste tot. Dar suferinţa aceasta absolut superficială nu va avea decât să se aprofundeze, spre a se transforma în aşteptarea şi speranţa unui instrument minunat. Sufletul mistic se vrea tocmai acest instrument. De aceea, va elimina din propria lui substanţă tot ceea ce nu este îndeajuns de pur, de rezistent, de suplu, spre a putea fi folosit de Dumnezeu. Deja sufletul îl simte prezent pe Dumnezeu, deja crede că l-a întrezărit în viziunile sale simbo­lice, deja în extaz se unise cu EI. Dar nimic din toate acestea nu era durabil, întrucât totul era contemplare: acţiunea va readuce sufletul la sine, despărţindu-l astfel de Dumnezeu. Acum, Dumnezeu este cel care acţionează în el, prin el: unirea este totală şi, prin urmare, definitivă. Acum, cuvinte ca mecanism şi instrument evocă imagini ce ar fi mai bine să le lăsăm la o parte. Le putem utiliza pentru a ne forma o idee despre lucrarea de pregătire; însă nu ne vor învăţa nimic despre rezultatul ultim. Să spunem doar că sufletul a dobândit, de acum înainte, un preaplin de viaţă. Un elan imens. Un impuls irezistibil ce îl aruncă înspre cele mai ample acţiuni. Calma exaltare a tuturor facultăţilor sale face sufletul să vadă lucrurile în mare şi, oricât de slab ar fi, să acţioneze cu forţă. Şi mai ales, el vede simplu iar simplicitatea aceasta, care uimeşte atât în cuvinte cât şi în conduita unui astfel de om, îl conduce întru depăşirea complicaţiilor, de existenţa cărora pare a nici nu-şi da seama. O ştiinţă înnăscută ori, mai curând, o inocenţă dobândită, îi sugerează din prima clipă demersul util, actul decisiv, cuvântul căruia nu-i poţi replica nimic. Dar efortul rămâne indispensabil, la fel puterea de îndurare şi perseverenţa. Acestea apar singure, se desfăşoară de la sine într-un suflet în acelaşi timp activ şi „activat”, a cărui libertate coincide cu activitatea divină. Ele reprezintă o enormă risipă de energie dar şi un prea-plin de vitalitate care inundă sufletul, izvorând din chiar sursa vieţii. Acum, viziunile sunt departe: divinitatea nu va şti să se arate din afară dinaintea unui suflet ce o conţine pentru totdeauna. Nimic nu pare să deosebească esenţial un astfel de om de semenii printre care locuieşte. Doar el însuşi îşi dă seama de transformarea care îl înalţă în rândul acelor adjutores Dei, pacienţi în raport cu Dumnezeu, agenţi în raport cu oamenii. Din această înălţare spirituală, omul nu resimte nici un orgoliu. Mare, din contra, îi este umilinţa. Şi cum să nu fie umil, când singur a putut constata în dialogurile sale tăcute cu sine, cu o emoţie în care-şi simţea sufletul în întregime topindu-se, ceea ce am putea numi umilinţa divină?

Henri Bergson

Nu sunt eu primul care scrie despre misticismul religios şi nu sunt nici ultimul care o va face. Nu eu l-am inventat şi nici eu nu am inventat argumentele pentru combaterea lui.

De ce ar trebui să intereseze pe cineva despre misticism? Misticismul a intrat prin anumite filiere şi în creştinismul modern aflându-se într-o răspândire tot mai largă şi asupra denominaţiilor neoprotestante invadând chiar şi doctrinele acestora.

Mişcarea carismatică susţine cu tărie existenţa unor experienţe indescriptibile şi aproape neperceptibile de către raţiunea umană. Sună interesant şi poate palpitant pentru unii – dar este împotriva învăţăturilor obiective pe care Scriptura ni le oferă.

Mie nu mi-ar place, spre exemplu, să ştiu că nişte tinerei din biserica pe care o păstoresc au tot felul de experienţe transcedentale care  sunt corelate cu experienţe raţionale, în primul rând, ale creştinilor din primul veac revendicate acum de ei însă sub forme diferite sau cu accente deosebite  decât cele observate în Scripturi.

Pentru unii poate că va fi o experienţă mentală dureroasă citirea acestui post însă am o veste (sau două chiar) bună: nu totdeauna scriu aşa, un astfel de exerciţiu ascute puţin mintea. Nu cred că la ora actuală există cineva mai explicit ca şi Carl Henry care să prezinte mai biblic şi mai bine argumentat căile de cunoaştere a lui Dumnezeu.

Enjoy!

• Misticismul religios descrie intuiţia ca pe o cale de cunoaştere care se opune atât raţiunii, cât şi sentimentului şi astfel şi revelaţiei divine inteligibile.
• Divinul nu poate fi cunoscut pe baza criteriilor aplicabile vieţii cotidiene. Dumnezeu transcende distincţiile dintre adevăr şi neadevăr şi este dincolo de bine şi rău.
• Concentrarea personală asupra Divinului  prin transcendere (a păşi peste) psihică (reflectare a realităţii, specifică sistemului nervos) a categoriilor de spaţiu şi timp, de adevăr şi eroare, bine şi rău cuprinde conştiinţa adoratorului în Totul infinit şi duce la o uniune şi identificare extatică cu inefabilul (cel care nu poate fi exprimat în cuvinte).
• Uniunea misticului cu realitatea ultimă elimină în chip declarat categoriile de gândire şi experienţă, se susţine că realitatea religioasă nu se poate verifica prin căi obişnuite de cunoaştere şi care se poate aplica altor relaţii umane.

Concluzii?

Misticul ar trebui să pună la îndoială intenţiile metafizice nu să declare incompetenţa raţiunii

Misticul consideră că eşecul raţiunii de a confirma sau valida pretenţiile sale dovedeşte incompetenţa raţiunii în ce priveşte problemele religioase. Nu ar fi mai potrivit să se pună la îndoială credibilitatea intenţiilor metafizice (depăşesc cadrul experienţei, fenomene care nu pot fi studiate cu simţurile noastre)? Ce criteriu de adevăr şi eroare mai rămâne dacă Dumnezeu este dincolo de adevăr?

Misticul nu poate susţine ca adevărat ceva ce trece dincolo de adevăr.

Pare că absorbţia (încorporare) eului de către infinitul religios într-o uniune extatică, ce transcende distincţia dintre subiect-obiect anulează abilitatea misticului de a oferi o dare de seamă asupra stării de lucruri reale.

Misticul nu poate vorbi despre inefabil pentru că nu are nici un temei – el este inexprimabil

Misticul trebuie să foloească raţiunea şi convenţia logicii dacă vrea să vorbească despre realitatea inefabilă. Totuşi realitatea ultimă – dacă este capabilă de reprezentare inteligibilă termenul inefabil nu îşi mai are sensul; iar dacă nu este capabilă de reprezentare inteligibă, misticul nu mai are temei (şi nici rost) să mai vorbească despre Inefabil.

Ex: cineva poate argumenta împotriva celorlalţi că a văzut o farfurie zburătoare dar e cu totul absurd să descrii o realitate despre care se suţine că este ineret inexprimabilă.

Misticul nu poate formula experienţa lui împărtăşind-o altora – ea este inexprimabilă!

Misticul nu poate formula experienţa pe care trebuie să o aibă şi alţii fiindcă în cazul unei „intuiţii inexprimabile” nimeni nu ar putea şti ce experienţă a avut altcineva.

Misticul nu poate infirma că credinţa lui nu e decât o plăsmuire a imaginaţiei lui

Misticul nu are nici o bază sigură pentru credinţa că acel Inefabil ar fi altceva decât o plăsmuire a imaginaţiei sau doar un concept limitativ (care limitează).

Misticul nu are bază sigură pentru credinţa că acel inefabil nu e decât ceva ce depăşeşte capacitatea de a cunoaşte

Misticul nu poate infirma că, credinţa lui nu e decât un concept limitativ care descrie tot ce ar putea depăşi capacitatea omului de a cunoaşte. Limitarea conceptului este limitarea cunoaşterii la tot ce nu poate cuprinde mintea umană. Este o aberaţie.

Misticul nu poate transforma experienţele paradoxale în afirmaţii despre natura ontologică

Nu există nici o bază legitimă pentru a transforma experienţele paradoxale sau contradictorii în afirmaţii despre natura realităţii ontologice (trăsăturile generale ale existenţei)

Cum poţi susţine ceva (despre care nu ai precizie) că există cu adevărat?

Apărătorii teologiei negative declară că Dumnezeu există dar nu ştim exact ce este. Dar cum se poate susţine că ceva, despre care nu putem afirma cu precizie nimic, există cu adevărat?

Misticul nu poate considera părerile lui prea valoroase cât timp sunt doar ale lui

Sigur că oricine are tot dreptul să insiste că el are cu totul alte păreri despre Dumnezeu decât ceilalţi. Dar misticul n-ar trebui să-şi considere părerile prea valoroase în cazul în care ele nu i-ar aparţine decât lui.

Misticul nu poate avea audienţă pentru că el nu are criterii de judecată şi doar pretinde epistemologie proprie

Dar dacă cineva pretinde valabilitate universală pentru orice afirmaţie despre Divin, el trebuie să introducă criterii care să facă posibilă judecata între concepţiile alternative;  simplus fapt că cineva pretinde că urmează o epistemologie (procesul cunoaşterii) proprie nu îl îndreptăţeşte la un auditoriu înţelegător.

Dumnezeu, revelaţie şi autoritate. Carl F. H. Henry

Am scris data trecuta despre cauzele aparitiei gandirii de tip mistic, identificand o prima cauza drept esecul de a intelege fortele naturii, considerate de primitiv drept manifestari ale unor entitati apartinand “altei lumi”.

Voi continua aducand in discutie un alt izvor nesecat al gandirii de tip mistic, si anume moartea.  Se poate specula daca constientizarea si anticiparea propriei morti este o caracteristica psihica strict umana, sau daca este prezenta si la alte animale. Este cert insa ca omul are aceasta perspectiva a inevitabilitatii propriei sale morti. Exista si anumite zicale cu note de amuzament care pornesc de la spusele lui Benjamin Franklin, “Singurele lucruri certe in viata , sunt taxele si moartea.” O persoana iute de minte observa ca macar moartea nu se agraveaza de la an la an…..

Prospectul unei vieti finite , urmate de intoarcerea la inexistenta prenatala , este generator de stari emotionale profunde, manifestate printr-o continua teroare psihologica. Este plauzibil ca din aceasta teroare psihica ce persista in grade variabile de intensitate sa apara o gama larga de psihopatologii. Profunzimea fricii de moarte face dificila acceptarea ei ca un lucru firesc, parte integranta a vietii. Inainte ca aceasta acceptare sa aiba loc, daca va avea , intrucat majoritatea oamenilor esueaza aici, se parcurg anumite etape , prima fiind refuzul acestei sentinte si dorinta de a o nega. Anumiti psihologi , ( Ernest Becker mai cu seama ) merg intr-acolo incat sustin ca este exact aceasta tentativa de negare a mortii cauza tuturor patologiilor psihicului uman, si astfel , a unei mari parti a raului ce exista in lume. Este ironic ca mai sus mentionatul psiholog a dobandit, la 2 luni dupa propria moarte, respectul pe care il merita, dupa ce i-a fost premiata lucrarea “Negarea Mortii”.

In acest proces continuu de respingere a efemerului, omul va recurge la orice mijloace pentru a incerca gasirea unei cai de mijloc, a unui compromis. In anumite scrieri mistice de mare anvergura si impact este descrisa atat tragedia neantului cat si futilitatea incercarilor de a gasi armonie in viata. Voi face acum un studiu de caz al unui baiat foarte deprimat si suparat pe viata din cauza ca si-a dat seama ca va muri. Acesta a scris o compunere care este inclusa intr-o carte de povesti mistice faimoasa.

“Desertaciunea desertaciunilor, desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni!. Ce folos are omul din toata truda pe care si-o da supt soare? Un neam trece, altul vine, si pamantul ramane vecinic in picioare. Soarele rasare, apune, si alearga spre locul unde rasare din nou. [...] Nimeni nu-si mai aduce aminte de ce a fost mai inainte ; si ce va mai fi , ce se va intampla mai pe urma nu va lasa nici o urma de aducere aminte la cei ce vor trai mai tarziu. [...] Mi-am pus inima sa cunosc intelepciunea, si sa cunosc prostia si nebunia. Dar am inteles ca si aceasta este goana dupa vant. Caci unde este multa intelepciune, este si mult necaz, si cine stie multe, are si multa durere. [...] Am cumparat robi si roabe , mi-am strans aur si argint, si mi-am adus cantareti si cantarete, si desfatarea fiilor oamenior : o multime de femei. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat, nu mi-am oprit inima de la nici o veselie. Apoi, cand m-am uitat cu bagare de seama la toate lucrarile pe cari le facusem cu mainile mele si la truda cu care le facusem, am vazut ca in toate acestea este numai desertaciune si goana dupa vant si ca nimic nu este trainic sub soare.Atunci mi-am intors privirile spre intelepciune, prostie si nebunie. Si am vazut, ca intelepciunea este cu atat mai de folos de cat nebunia, cu cat este mai de folos lumina de cat intunericul ; Inteleptul isi are ochii in cap, nebunul umbla in intuneric. Dar am bagat de seama ca si unul si altul au aceeasi soarta. Si am zis in inima mea, Daca si eu voi avea aceeasi soarta ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai intelept? Si aceasta este o desertaciune. Caci pomenirea inteleptului nu este mai vecinica ca a nebunului: chiar in zilele urmatoare totul este uitat. Atunci am urat viata caci nu mi-a placut ce se face supt soare. [...] Si am fericit pe cei ce au murit in vremi stravechi mai mult decat pe cei vii care sunt acum in viata. Iar mai fericit si decat unii si decat altii este cel ce n-a venit pe lume, cel care n-a vazut faptele cele rele care se savarsesc sub soare. [...] Toate acestea le-am incercat prin intelepciune, si am zis, “Vreau sa fiu intelept!”, dar intelepciunea a ramas departe de mine.  M-am apucat si am cercetat toate lucrurile, cu gand sa inteleg, sa adancesc, si sa caut rostul lucrurilor. Si am gasit ca mai amara decat moartea este femeia, a carei inima este o cursa si un lat, si mainile ei sunt niste lanturi. Cel placut lui Dumnezeu scapa de ea, dar cel pacatos este prins de ea. [...] Sa ascultam dar incheierea tuturor invataturilor : Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om. Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bun , fie rau.”  Semnat – Ecclesiastul.

Putem constata din textul citat mai sus pledoaria de natura emotionala a naratorului, in anumite momente am putea sa ne gandim la o scrisoare de adio din partea sa, atat pare de deprimat. Acesta realizeaza nimicnicia vietii, ce pare a reduce viata omului la un nonsens, intrucat tot ce realizeaza acesta pe parcursul vietii nu va schimba deznodamantul. Mai mult decat atat se observa ca dezvoltarea mintii nu constituie un factor ameliorator, atat nebunul cat si inteleptul sunt sortiti pieirii, dar inteleptul, datorita cunoasterii lui, sufera mai mult si in timpul vietii, spre diferenta de nebun. Aici cuvantul nebun are sens de ignorant mai degraba, om simplu nepreocupat de probleme existentiale.

Acest individ ,cu numele de cod Ecclesiastul, incearca sa gaseasca un refugiu din lumea trista dominata de efemer, prin trafic de carne vie, posesie de metale pretioase, organizare de concerte muzicale, si reverse gangbang. [ Daca ne gandim bine aceste preocupari sunt inca preferatele multor oameni - e suficient sa dam drumul seara pe otv. ] Dar aceste activitati nu ofera decat iluzia escapadei, intrucat dupa euforia indusa artificial de acestea, ceea ce ramane este tot perspectiva vidului etern. O ultima sansa este acordata intelepciunii, insa metodologia aplicata pentru a o dobandi , demna de un copil rasfatat,  esueaza. Ajunge din nou la concluzia ca este in zadar, realizarile unui om in timpul vietii, nu ii confera acestuia nici macar o recunostinta post mortala, intrucat si acelea vor cadea prada , in final, neantului. O reactie directa este ura fata de faptul de a se fi nascut, si invidia pentru cei ce au avut norocul de a nu o face.  Certat si cu intelepciunea acum sexismul pune stapanire pe fiinta sa, si arunca vina pentru toate necazurile pe femeile cu care nu demult incercase sa se imbete. Poate ca va fi o surpriza, insa dupa tot acest stres si toate neplacerile suferite, gaseste si solutia : bdsm-ul divin, dorinta de a fi supus si a asculta poruncile unei fiinte imaginare, care , ca prin farmec, va face ca dupa moarte sa curga lapte si miere.

Lasand nota comica la o parte, nu este greu de observat ca nelinistea profunda pe care o sufera psihicul uman in relatie cu perspectiva mortii creeaza un teren fertil pentru vaste trairi si emotii negative. Sa le nominalizez. Depresie, demotivare, imoralitate, vanitate, lacomie, sexism, iresponsabilitate, fanatism, delir.

Incercarea omului de a transcede moartea si a da un sens vietii folosindu-se de auto-amagirea ca o fiinta imaginara va salva situatia, reprezinta patologia psihica in formele ei cele mai grave, nu pot decat sa fiu de acord cu Becker. A se nota ca dorinta aceasta de a exista , refuzul de a accepta realitatea mortii, nu are nici o legatura cu instinctul de conservare, care este un instinct a carei functionalitate buna necesita exact asta, dorinta de a trai. Nu are nici o legatura pentru ca moartea , ca parte de final a vietii, nu reprezinta un pericol, o amenintare, care trebuie evitata si combatuta. Nu pot sa neg ca ma tenteaza si pe mine ideea de a trai mai mult. Viata omului este, raportat la potentialul magistral al mintii umane, extrem de scurta. Dar inainte de toate un om trebuie sa realizeze, daca vrea sa isi pastreze sanatatea psihica, ca viata e grea, e plina de lucruri care nu ne plac, viata limitata , si unica, fiind unul dintre ele. Este necesar sa acceptam acest lucru pentru a putea sa ne traim singura viata pe care o avem intr-un mod cat mai plin de sens. Refuzul este un nonsens.

Trebuie observat ca frica de moarte genereaza mai multe varietati de solutii imaginare la problema mortii, in functie de secta. Ideea de Rai este comuna, cea de “reincarnare” la fel. Nu numai ca viata ar urma sa continue dupa moarte, insa va fi si una mai buna, si de data aceasta, eterna, in care omul este rasplatit pentru faptele bune pe care le-a facut. Atat de magnifica este imaginea aceasta a railui la unele secte incat apar si promisiuni de placere sexuala, spre exemplu un cadou de peste 70 de dame de companie. [...]

Definitia misticismului pe dexonline este: MISTICÍSM s.n. Credință în existența unor forțe supranaturale și în posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forțe. Misticismul nu se rezuma numai la credinta in existenta fortelor supranaturale ci poate fi identificat si ca o modalitate bizara de a gandi, sau mai exact o patologie a gandirii, astfel incat aceasta nu opereaza in acord cu realitatea cunoscuta si rationalitate, ci din contra, in dezacord cu acestea.

Radacina gandirii irationale nu este un mister greu de elucidat, nu e nevoie de doctori neurochirurgi sau constructori de nave cosmice pentru a pe da seama ca pe la inceputurile evolutiei umanitatii, omul nu prea duduia de IQ. Dobandirea si dezvoltarea capacitatilor cognitive a necesitat timp, iar cunostintele pe care fiecare generatie le acumula erau transmise urmasilor, astfel usurandu-le acestora drumul spre a descoperi si mai multe cunostinte , pe care mai apoi sa le transmita urmasilor lor. Se intampla inca si astazi. Nu doresc sa divaghez spre evolutionismul darwinian, insa se impune sa notez cateva aspecte legate de asta. Instinctul de conservare este cel mai puternic instinct la cam orice animal, astfel orice abilitate , cunostinta, sau credinta, in cazul omului, care il ajuta sa supravietuiasca este una pozitiva in sensul conservarii vietii sale. Pentru a scurta, valoarea de adevar a unei credinte sau cunostinte a unui om este mai putin relevanta daca il ajuta sa supravietuiasca.  Pentru a exemplifica, credinta ca esti urmarit de un animal salbatic in padure , chiar si daca nu esti, reprezinta un factor ce sporeste sansele de supravietuire intrucat se trece intr-o pozitie defensiva ; pe de alta parte, ignorarea unui potential pericol foarte improbabil, reprezinta un factor ce scade sansele, sau altfel spus paranoia, comparata cu imprudenta este per total mai benefica supravietuirii unui animal sau om.

Revenind la evolutia cunostintelor , nu este numai plauzibil, dar si cert , faptul ca de-a lungul istoriei evolutiei lor, oamenii au dobandit , fie prin propriu contact cu realitatea , fie prin imitare si invatare de la alti oameni, cunostinte false ca valoare de adevar, dar de o anumita utilitate pentru ei. Un fel de efect placebo aplicat sociologiei, as putea spune.Ne putem imagina aici tot felul de ritualuri banale fara efect in ceea ce isi propuneau dar cu efect de a crea coeziune intre participanti.

Progresul uman a fost continuu , desi disproportionat. Astfel inca exista tot felul de triburi cu apucaturi de om al cavernei , contemporani cu civilizatii ce viseaza la calatorii intergalactice si tot felul de alte realizari ce pana nu demult erau considerate numai fictiune stiintifica. Dar exista insa si asemanari intre cele 2 tipuri de asezaminte. Notabil, misticismul, care nu a disparut, ci s-a transformat, evoluand sau stagnand la anumite nivele. Acest lucru nu aduce deloc puncte de glorie umanitatii “civilizate” , si reprezinta unul din cele mai tragice aspecte ale existentei umane.

Credintele stramosesti legate de diverse fenomene ale naturii, precum cutremure, fulgere, vulcane, etc,  nu se puteau forma in baza unor cercetari stiintifice , ele insa starneau sentimente de frica profunda in oamenii acelor vremuri. Frica, fascinatie, mister. Esecul de a le identifica intr-un mod plauzibil, concordant cu realitatea fizica, a fost compensat oarecum, sau mai bine spus inlocuit cu incercarea de a le identifica folosind speculatia, imaginatia, fantezia. Simpla putere socanta si dezlantuita a naturii s-a impus in mintea oamenilor acelor vremuri ca facand parte dintr-o alta realitate, o alta lume, izvorand din alte elemente, manifestandu-se in alte feluri decat cea a lucrurilor banale. Soarele, fulgerul, vulcanul, etc, prin forta lor, nu erau simple banalitati precum o piatra, un copac , sau un gandac – ce putea fi strivit la o simpla atingere de catre om. Pentru fulger, omul era gandacul. Teama exagerata , desi justificata, partial, fata de aceste elemente ale naturii a condus rapid spre obedienta totala a oamenilor fata de ele, control deplin, imaginat, exercitat de catre ele catre oameni.

Aceste forte misterioase pentru omul antic au capatat denumiri si clasificari, si interesul fata de ele a crescut si relatia dintre ele si om s-a accentuat , omul resemnandu-se cu locul sau inferior intr-o relatie controlat-controlor , sclav-stapan. In vremuri contemporane aceasta relatie se mai numeste si credincios-zeu.

Aceste elemente devenite treptat “Zei” fiecare pe un anumit domeniu , au continuatsa se manifeste in natura. Atat de impresionanta este forta lor incat oamenii considerau ca exista legaturi intre actiunile lor si manifestarile naturale. Similar cu reflexul conditionat pavlovian, daca-l pot numi asa, precum un animal face conexiuni intre anumite evenimente , la fel si omul a inceput sa faca tot felul de conexiuni – bizare – in legatura cu manfiestarile “misterioase” , si atunci cand acestea aveau loc , insemna – ceva – , iar el, omul,  in trauma sa permanenta si-a dat seama ca trebuie sa actioneze , intr-un anumit fel, pentru a stapani “furia” Zeilor. Asa au luat nascare ritualurile mistice, prin care omul antic, cu dibacie si inventivitate , a pecetluit, probabil, pentru totdeauna, gloria umanitatii.

Partea intai aici, partea a doua aici.

Dupa primele doua articole, in care vorbeam despre niste fundamente cu o logica indoielnica sau de efectele negative ale misticismului, in articolul asta e vorba despre influenta negativa a bisericii asupra civilizatiei. Nu neg ca biserica a influentat si pozitiv umanitatea – vezi mai jos – dar problema este cum punem in balanta cele bune cu cele rele. Cam ca la judecata de apoi.

10. Teama de Dumnezeu.

Suntem tot timpul indrumati sa traim cu teama de Dumnezeu. Sintagma “om cu frica lui Dumnezeu” a devenit un sinonim pentru un om integru, drept, cinstit. Oare de ce? Daca Dumnezeu e milostiv si bun, n-ar vrea sa traim cu dragoste de el? De ce Dumnezeu i-ar prefera pe cei care traiesc in frica si in saracie si in mizerie, decat pe cei instariti sau fericiti aici, pe pamant?
“Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. “ – Luca; XVI; 22
Prin urmare, oamenii care sunt fericiti de-a lungul vietii si au o viata indestulata, nu merita sa fie iubiti de Dumnezeu.

11. Intr-o lume in care 40 de milioane de oameni sufera de virusul HIV, Papa Benedict al XVI-lea condamna folosirea prezervativelor.

In adresa lui in fata episcopilor catolici africani, Papa Benedict al XVI-lea a condamnat aspru metodele de contraceptie, considerand ca prezervativele nu fac decat sa inrautateasca criza SIDA in Africa. Alternativa oferita de el este “sfanta invatatura a bisericii, singura in stare sa previna propagarea virusului HIV”. Parerea mea e ca Papa Benedict e ori cel mai mare incompetent de pe fata planetei, ori habar n-are ce e un prezervativ.

12. Folosirea religiei ca o arma politica de catre biserica, si nu numai.

Intr-o convorbire telefonica secreta din 2003, George W.Bush, presedinte american pe vremea aceea, i-a solicitat omologului sau francez, Jacques Chirac, sa invadeze si el Iraqul sub pretextul unei misiuni divine, prin care sa-i inlature pe trimisii Satanei, Gog si Magog din Iraq.
Cuvintele fostului sef de stat american au fost “Gog si Magog sunt la lucru acum in orientul mijlociu… Profetiile bibliei sunt indeplinite… Aceasta confruntare este dorita de Dumnezeu, care vrea sa se foloseasca de acest conflict pentru a-i sterge de pe fata pamantului pe dusmanii poporului Sau, inainte ca Noua Era sa inceapa.”

Un om in stare de asemenea afirmatii halucinante – fie ca si le crede sau nu – hotaraste soarta vietii a sute de mii de oameni, cand singura hotarare care ar trebui sa fie luata legata de persoana lui ar fi: dusuri reci sau electrosocuri?

13. Mizeriile care se intampla in biserica.

Inchizitia, arderi pe rug, vanatoarea de vrajitoare, torturarea unor bieti bolnavi mintali, considerati eretici sau posedati. Toate lucruri care tin de domeniul trecutului, corect? Nu. Maicuta ucisa pe cruce si torturata cu bestialitate la Tanacu, calugarul porno, actele de pedofilie, zeci sau sute preoti care au profitat de increderea enoriasilor care s-au spovedit la ei pentru ca sa-i toarne la securitate, inainte de ‘89? Cu toate astea cum ramane?
Va zic eu cum ramane: Biserica incearca sa musamalizeze toate lucrurile care nu-i convin. A facut-o si acum 400 de ani, o face si acum. Ritualul exorcizarii – la fel cu cel de la Tanacu – este in continuare incurajat de Biserica Ortodoxa Romana. Preotii care au fost turnatori ai securitatii? S-a incetat urmarirea lor de catre CNSAS, sub pretextul “Biserica trebuie să fie un stâlp a societăţii, Biserica nu trebuie să fie murdărită”. E murdara deja. Ca veceurile ecologice de dupa concertul Madonnei.

14. Religia impotriva stiintei.

Biserica n-a fost mereu impotriva educarii oamenilor. Dovada manuscrisele pastrate in biserici, continuitatea folosirii limbii latine sau eruditia calugarilor din evul mediu.
Biserica a fost insa,impotriva educarii oamenilor, cand emanciparea lor intra in contradictie cu deciziile luate de clerici. Dovada manuscrisele arse, dovada indobitocirea serbilor sau a iobagilor, dovada banii luati de la ei de catre biserica. Tot in evul mediu.
Biserica a ars pe rug inventatori ca Giordano Bruno sau i-a tinut in arest la domiciliu pentru tot restul vietii pe inventatori ca Galileo Galilei. Toate sub pretextul ereziei. Cel mai probabil, biserica a tinut in loc omenirea cu peste 200 de ani, din punct de vedere al evolutiei stiintifice, iar judecand dupa numarul de oameni tinuti intr-o continua ignoranta de biserica in ziua de azi, numarul de ani creste. Cel mai probabil, daca n-ar fi existat oameni suficient de curajosi ca sa riste sa fie arsi pe rug pentru inventiile lor, azi am fi crezut in continuare ca pamantul e plat sau ca soarele se invarte in jurul lui.

15. Biserica cea bogata.

Daca banii detinuti acum de biserica catolica si cea ortodoxa, bani obtinuti prin promisiuni false, teroare, talharirea persoanelor condamnate de erezie sau cruciade provocate in scopul imogatirii ar fi investiti in stiinta, in cercetari medicale, in hranirea celor nevoiasi sau in educarea celor ignoranti, omenirea ar avea mult mai mult de catstigat decat din hranirea unor trantori.

Aici voi incheia, nu inainte de a da un ultim argument, de data asta nu unul logic, ci unul subiectiv – aviz tuturor crestinilor sau credinciosilor care, cu un aer de superioritate bazata pe o legenda de acum 2000 de ani , au impresia ori ca sunt un ignorant, ori ca sunt un biet suflet care trebuie salvat.

Cu ce il ajuta pe un om sa stie daca exista sau nu Dumnezeu? Il ajuta sa traiasca mai bine? Ma indoiesc. Il ajuta sa fie mai fericit? N-am vazut multi credinciosi mai fericiti decat ateii sau agnosticii, in afara de cei cu semne de schizofrenie si extaz mistic delirant. Poate fi un om spiritual, fara sa fie religios? Bineinteles ca poate fi, ba chiar, e mai eliberat de constrangerile unui sistem bazat pe incredere oarba sau ale unor dogme claustrante.
Indiferent ca Dumnezeu exista sau nu, legile universului vor fi aceleasi, gravitatia va exista de acum incolo, timpul va exista de acum incolo, pentru multe miliarde de ani, inainte de a se sfarsi toate.
Indiferent ca Dumnezeu exista sau nu, oamenii vor fi in continuare la fel, vor avea aceleasi dorinte, aceleasi instincte, aceleasi pasiuni, aceleasi moduri universale de a se exprima.
Indiferent ca Dumnezeu exista sau nu, fiecare din oamenii care va trai de acum incolo pe Pamant va avea particularitatile lui unice si irepetabile.
Indiferent ca Dumnezeu exista sau nu, vietile noastre continua sa fie la fel, cu bune, cu rele. Indiferent ca Dumnezeu exista sau nu, noi vom continua sa facem totul pentru a iesi castigatori din lupta impotriva timpului, vom continua sa facem alegeri, sa luptam, sa muncim, sa iubim, sa fim fericiti.

“Man is never honestly the fatalist, nor even the stoic. He fights his fate, often desperately. He is forever entering bold exceptions to the rulings of the bench of gods. This fighting, no doubt, makes for human progress, for it favors the strong and the brave. It also makes for beauty, for lesser men try to escape from a hopeless and intolerable world by creating a more lovely one of their own.” – H. L. Mencken

(Ante-scriptum:

MATERIALÍSM s.n. 1. Orientare în filozofie, opusă idealismului, care soluţionează problema fundamentală a filozofiei, afirmând primordialitatea materiei, a existenţei şi caracterul secund, derivat, al spiritului, al conştiinţei. ♢…….. materialism mecanicist = filozofie materialistă care explică toate fenomenele prin analogie cu cele mecanice; materialism vulgar = curent din sec. XIX care, în esenţă, reduce întreaga realitate, inclusiv conştiinţa, la materie. 2. (Depr.) Interes exagerat pentru problemele materiale. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. matérialisme, germ. Materialismus].

(sursa: http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_neologisme/materialism))

Credeam că va veni frigul. Eu tot sper să vină. Azi a fost mai cald decât m-am aşteptat. Mi-am luat în rucsac şi hanoracul, de teamă că va ploua după masă. Cine ştie ce a fost în capul meu, din moment ce dimineaţa se putea observa clar un soare destul de viguros pe cer. Nu ştiu cum de-am reuşit, n-am văzut soarele, ci m-am lăsat dus de obişnuinţa zilelor trecute.

Pentru a se crea un mecanism ciclic/monoton nu e nevoie decât de câteva zile pare-se. Se zice că pentru ca fumatul să devină un obicei e nevoie de 21 de zile de ars ţigări. Mă gândesc acum la obiceiurile  zilnice de care nici măcar nu ne dăm seama (deoarece au intrat în bagajul normalităţii noastre), acele reflexe ca mersul la serviciu, cu maşina, la bere/suc/sau orice altă băutură de socializare, samd: (nu că ar fi nocive sau benefice, nu vreau să mă refer la aspectul acesta) am fi noi capabili să renunţăm la ele definitiv şi să creăm în loc altele, numai de dragul experimentului, doar atât. Este partea noastră umană în stare să lase în urmă ceva, în schimbul unui înlocuitor mai bun?

Pe de altă parte: noi suntem într-atât de îndrăgostiţi de prezent, încât trecutul este reflectat în minţile noastre ca fiind ceva vechi, şi nu neapărat vechi în sensul de valoros, ci, de cele mai multe ori (nu vreau să generalizez, să spun că asta e o lege), ca inutil, perimat, ca un mit. Lumea uită că tot ce avem există pentru că de la începuturile începuturilor şi până în prezent există o lege sau o toană a naturii, aceea a continuiţăţii şi a intermediarităţii: tot ce este se datorează unui lung şir de descoperiri şi de evenimente trecute, iar ce este nu este decât o stare de intermediaritate, aşa cum spunea Charles Fort, adică nu o stare de final, ci una care va conduce către alte schimbări, revoluţii, descoperiri, exact la fel cum au făcut-o evenimentele şi descoperirile trecute.

Credinţa omului că ce este acum este un mare apogeu este total eronată. Am auzit mulţi oameni întrebând sau întrebându-se: Ce se mai poate inventa? Ce stiluri muzicale se mai pot crea? Pe vremuri se comunica la distanţă cu telefonul cu fir, care acum aproape că e istorie, deci trecut, deci inutil. Azi vorbim la mobil, la celular, suntem abonaţii unor branduri de renume mondial într-ale telefoniei mobile, şi nu ne putem imagina, la fel ca tipul de la frizerie, căruia i-am ascultat monologul lui despre telefoanele inutile din trecut vs. Celulare, despre scrisorile parfumate pe care şi le trimiteau îndrăgostiţii prin poştă vs. e-mail, până mi-a venit rândul, că se poate şi mai mult de atât şi că acesta nu e decât începutul început acum, să zicem, cu aproximaţie şi rotunjit, 100 de ani.

Nici acel început de acum 100 de ani nu poate fi numit un început în adevăratul sens al cuvântului, întrucât el este rezultatul altor începuturi samd. Ce înseamnă 100 de ani la scara istoriei omenirii? Dacă voi zice un rahat, atunci limbajul meu va fi catalogat indecent. Rămân deci la un rahat. Ce înseamnă 100 de ani la scara Universului? Un RAHAT de milioane de ori mai mare.

Au trecut abia 100 de ani de ştiinţă “adevărată” şi gata, ne-am şi suit pe piedestalul omului superior care are impresia că trăieşte nişte vremuri memorabile, epice, uriaşe: Noi am inventat cât toţi predecesorii noştri umanoizi la un loc, chiar mai mult. Noi am dezlegat toate chichiţele Naturii, omul nu mai este un mister, creierul uman, o jucărie de copii, se vor inventa până şi creiere artificiale, uite-aşa, cum pocneşti din degete, deoarece nimic nu ne mai poate sta în cale, nu mai există obstacole pentru noi, zidurile care ni se puneau contra au fost sfărâmate din rădăcini. Ce contează că au mai rămas nişte amărâte de întrebări cum ar fi de exemplu Ce se întâmplă după moarte, ca s-o expun pe cea mai clasică dintre ele, ele nu sunt decât nişte fire de praf în calea furtunii, misterul din care ele se alimentează, în viitorul foarte apropiat va depune garda la fel cum au făcut-o toate celelalte mistere. Misterul nu mai trebuie să existe. El dăunează epocii materialiste în care trăim. El duce cu gândul la misticism, la teorii de-alea trecute, deci vechi, deci perimate, deci inutile.

Noi suntem moderni, cu privirile orientate către azi, suntem narcisişti, ne privim des în oglinzile de cristal ale băilor, ele ne fac să uităm de oglinzile din interiorul nostru. Le înlocuiesc. Teoria compensaţiei. Ne e frică de viitor şi în consecinţă îl abolim, îl ucidem, Da! Un prezent continuu ar fi ideal. Ne e frică de trecut, de acolo mai ies la suprafaţă unele urme atavice pe trupurile noastre sau în obiceiurile noastre sau oriunde în jur, pe care le urâm, sunt urâte, perimate, inutile.

La ce ne mai trebuie cele două picioare când mai tot timpul mergem cu mijloace de transport motorizate? Câteodată mai trebuie să mergem şi pe jos, într-adevăr. Dar. În prezentul acesta etern se inventează chiar acum o metodă care să ne satisfacă şi acest moft, ceva care să ne poarte dintr-un colţ în altul fără ca noi să mişcăm un deget. Asta e sigur. Şi atunci la ce ne vor folosi picioarele? Ele sunt doar nişte reminiscenţe atavice. Vor dispărea încetul cu încetul, evolutiv, prin nefolosire, ni se vor retrage în corp. La fel se va întâmpla şi cu mâinile şi cu ochii, atunci când ne va fi aşa de lene să privim, încât ne vom dori ca altcineva să privească pentru noi, şi cu gura şi cu limba şi cu urechile şi cu nasul şi cu toate organele până când se va ajunge la creier…Sau. S-a început de la creier, pentru că am impresia că altcineva gândeşte pentru noi. E doar o impresie. Creierul cu siguranţă va desăvârşi creaţia.

(va urma)

Alexandru Nădăban

Alexandru Nădăban – Note critice la textul lui Paul Dan,

THE STORY OF THE REFORMATION WITHIN EASTERN ORTHODOXY IN THE 20TH CENTURY IN ROMANIA An analysis of the Eastern Church Theology and Practice

PAUL DAN California 2009

De la început vreau să afirm în mod clar că elementele criticate aici se referă la scrierea lui Paul Dan, nu la persoana sa ori la denominaţia pe care dânsul o numeşte reformată. Trec peste faptul că referirile la biserica reformată (adică cea cu teologie reformată, calvină) nu indică în niciun fel spre denominaţia derivată din gândirea şi practica lui Tudor Popescu în secolul 20. Mă voi referi doar la unele probleme mai evidente (mai ales de la începutul textului), având în vedere că sunt foarte multe probleme în text. A le critica şi corecta pe toate ar fi ca şi cum la o teză de doctorat în domeniul matematicii ai corecta greşelile de ortografie (dar aceasta se face totuşi în cazul tezei). Nu pun la indoială încercarea de a scrie a autorului; doar forma şi implicit rezultatul acesteia.

Analiza domnului Paul Dan este asemănătoare cu aceea a unui student care NU a încercat să înţeleagă de ce unii autori au scris ceea ce au scris şi de ce scrierile lor nu concordă cu punctul său de vedere. Am perceput textul ca venind din partea unuia care pretinde că ştie tot şi de aceea are doar el dreptate. Din păcate nu s-a născut omul care să le ştie pe toate şi să le pună într-o astfel de formă încât să convingă pe toată lumea. Senzaţia mea este că atunci când studiezi îţi dai seama de imensitatea a ceea ce este de cunoscut şi îţi spui că niciodată nu poţi cunoaşte totul. Dar probabil autorul a abordat subiectul din perspectiva (nedeclarată) a celui ce cunoşte Adevărul şi Adevărul l-a făcut liber. Adică l-a cunoscut pe Isus şi aceasta îl face să ştie întreg adevărul. Probabil că nu a uitat de sfârşitul cărţii din Noul Testament din care s-a inspirat parţial, care zice că s-au făcut mult mai multe şi ele nu încap în cartea de faţă… Modul de prezentare este tipic unui student aflat în anul întâi de studii teologice sau celor fără deschidere spre studiul teologiei. Să le luăm pe rând.

Probleme de formă: bibliografia reprezintă totalitatea surselor (cărti, articole, site-uri, etc), în ordine alfabetică, ce au fost folosite la alcătuirea lucrării. Acest lucru nu este însă valabil în cazul dvs. Dvs înşiraţi fără ordine mai multe cărţi; notele dvs. de subsol sau de la sfârşit (end-notes) nu se regăsesc în acestea. Chiar dacă aşa aveţi chef, nu aveţi dreptul să introduceţi în bibliografie toate cărţile care vi se par nimerite pentru subiectul dvs. , chiar dacă le-aţi citit, în cazul în care nu citaţi sau faceţi referire la ele. Nu avem ce face. Aşa sunt regulile la disciplina asta.

N-am înţeles de ce la end-note 61 aţi introdus “the mystical mind” şi de ce este atâta text acolo. Nu se pun capitole întregi la end-notes. Dvs aveţi câteva de acest gen. Se pun numere de pagini de unde este un text dacă cineva vrea să se convingă de veridicitatea celor afirmate sau citate şi unele lămuriri, note explicative ce ar dăuna, prin mărimea lor sau prin amănunte, desfăşurării subiectului în textul principal. Dacă notele dvs. sunt explicative, ele sunt totuşi de prea mari dimensiuni.

N-am întâlnit până acum end-notes şi bibliography împreună. Nu de alta, dar sunt două categorii diferite. La dvs. se pare că nu contează. Şi încă ceva: atunci când subiectul este „Eastern Orthodox Church” trebuie ca autorii şi citatele din operele acestora să aibă ceva în comun cu subiectul dumneavoastră. Cel mai bine ar fi să fie relevante. Din păcate nu se poate spune aşa ceva în textul pe care l-aţi produs.

Probleme de metodologie: atunci când cineva face o analiză sau tratează un subiect, se trec în revistă autorii care au scris ceva relevant pentru subiectul respectiv (şi de cele mai multe ori se interacţionează cu aceştia, emiţând judecăţi negative sau pozitive). Dumneavoastră nu faceţi aşa ceva. Asta lasă impresia că dumneavoastră aţi fi unica autoritate în materie, ceea ce probabil nu este adevărat. De aici impresia de infailibilitate.

La trecerea de la un paragraf sau subcapitol la altul, nu explicaţi ce vreţi să faceţi, care este intenţia dvs. , care este scopul afirmaţiilor dvs. şi unde îl duc acestea pe cititor. De asemenea între frazele unui paragraf există ruperi de logică. De ex: în pasajul

A rich young lady by the name of Miss Ghica, supported most of the cost for the construction of a two-story building as a headquarters and auditorium for the new movement. Today, at 48 Carol Davila Street, Bucharest, Romania the building is still in place, with the same function. The sanctuary holds 1,000 people although in the beginning they had only 40 attendees. This reformation within the Eastern Orthodoxy of Romania is in full agreement with the motto: Sola Scriptura, Sola Fide, Sola Gratia.

Nu ne spuneţi care este legătura dintre primele fraze şi ultima. A fost deviza reformei luterane şi deviza lui Tudor Popescu? A afirmat el această deviză explicit? Personal mă îndoiesc. Cred că şi dumneavoastră. Ceea ce faceţi din punct de vedere metodologic este să îi atribuiţi propriile dumneavoastră concluzii lui Tudor Popescu.

Ne mărturisiţi că sunteţi împotriva ereticilor şi în special a lui Origen. Biserica Ortodoxă i-a dezgropat cadavrul şi l-a ars după moartea sa. Aici vă faceţi vinovat (la fel ca şi Biserica Ortodoxă) de a-l judeca pe Origen după standardele de acum, de care Origen n-a avut habar, nu în contextul în care a trăit. În acel context, având in vedere că a fost cel mai prolific scriitor creştin şi că a scris ceea ce alţii nici nu au avut capacitatea să gândească, nu e de mirare că a ajuns la unele erezii.

Citaţi din diferite bloguri ca din nişte autorităţi în materie. Şi eu aş putea cita horoscopul pentru a demonstra că mâine veţi avea o zi tare dificilă. Dar voi avea oare dreptate chiar dacă aceasta va apare în horoscopul dvs. ? Probabil că nu.

Metodologic, este greşit să enunţaţi mai întâi concluzia, apoi să aduceţi unele argumente. Aceasta se întâmplă foarte frecvent în textul dvs.

Probleme de conţinut: la acelaşi pasaj de mai-sus

Care este sensul la pasajul de mai sus? În plus, câteva observaţii privind exactitatea exprimării: ce fel de reformă a fost dacă la începutul ei în clădirea ce poate/putea, adăposti 1000 de persoane erau doar 40? Se poate spune că pe preotul Tudor Popescu l-au urmat doar 40 de persoane? Ciudat.

Nu cumva acea doamnă bogată era prinţesa Ghika? Dacă da, este cu totul altceva.

Din titlul „An Analysis of the Eastern Church Theology and Practice” deduc logic că analiza e exhaustivă, este analizată toată teologia şi practica acestei biserici. Din păcate, această afirmaţie nu concordă cu realitatea. Analiza dvs. în cele o sută de pagini nu este totală. Pentru a trata un astfel de subiect conform enunţului dvs. ar fi nevoie de multe, multe volume (asta doar dacă nu vrem să contrazicem termenul analiză).

Şi apoi dacă cineva vrea să se informeze ce înseamnă aceea „Eastern Church” va avea o mare bătaie de cap dacă vrea să fie corect. Se referă aceasta la toată biserica ‚eastern’ (răsăriteană) sau nu? Această denumire generică este vastă, dar dvs. nu precizaţi despre ce este vorba la început. Aceasta induce în eroare cititorul. Dacă aş face „O analiză a cosmosului”, gândindu-mă la Alfa centauri şi Gemeni şi la sistemul nostru solar şi la încă vreo 10.000 de galaxii, acest lucru n-ar fi corect, deoarece cosmosul are cam multe galaxii, iar eu nu am precizat la ce mă refer şi este imposibil să mă refer la toate.

În teologie, şi în general în ştiinţă, atunci când cineva scrie pentru public (fie acesta select sau nu) sunt necesare precizări, că de aia e teo+logie. Şi Churchil a lăudat Rusia comunistă într-un anumit context, dar doar în acel anumit context. Nu şi în rest. Apoi, spuneţi, „Since the 5th Century, the Eastern Orthodox Church is frozen in Neoplatonic mysticism, due to the philosophical leanings of the Church Fathers.” Poate că sunt de acord cu această afirmaţie, dar aţi putea să îmi arăraţi de unde aţi tras această concluzie? Şi de când anume din secolul al cincilea? De la inceput, de la mijloc sau de la un eveniment anume, vreun conciliu sau vreun împărat?

The state of the Reformed Eastern Orthodox Church of Romania at the present time…

The actual name of the denomination which God established through Tudor Popescu is called The Romanian Evangelical Church. This title was not necessarily Popescu’s desire but was given by the recent leadership. I used the name Reformed in the title to emphasize the actual theological significance of the movement.(4)

Atenţie: acest text are ca trimitere (end-note 4) o referire la internet, la “mysticism”. Sau este trimiterea greşită sau ne explicaţi care este legătura cu aceasta, pe care o reproduc aici:

Overview

Spiritual quest for union with the divine.

Forms of mysticism are found in all major religions. Hinduism, with its goal of absorption of the soul in the All, is inherently predisposed to mystical experience. Buddhism emphasizes meditation as a means of moving toward nirvana. In Islam, Sufism employs metaphors of intoxication and of the love between bride and bridegroom to express the desire for union with the divine. In Judaism, the foundations of mysticism were laid in the visions of the biblical prophets and were later developed in the Kabbala and in Hasidism. Mysticism has appeared intermittently in Christianity, notably in the writings of St. Augustine and St. Teresa of Àvila, and in the works of Meister Eckhart and his 14th-century successors.

Referitor la acelaşi pasaj, vă luaţi permisiunea de a schimba denumirea unei biserici deja existente, ceea ce încurcă şi mai mult. Dacă numele denominaţiei lui Tudor Popescu pe care Dumnezeu a înfiinţat-o era The Romanian Evangelical Church de ce vă luaţi arbitrar libertatea de a-l schimba? Dacă fiecare sau tot al zecelea om ar dori să schimbe sensul unor cuvinte sau nume aflate deja în uz, ar genera cel de-al doilea Babel. Nu-i aşa?

„The sound mind”: dvs. susţineţi că în 1 Corinteni se spune că credinciosul are „sound mind”. Poate, dar nu uitaţi cui se adresează în scris Pavel: bisericii, acelor credincioşi pe care dvs. îi acuzaţi că nu ar avea acea „sound mind”. Ori Pavel vorbea prostii, ori dvs. nu ştiţi cum să spuneţi ceea ce doriţi. Din textul epistolei reiese că ea este adresată bisericii, deci creştinilor, cu alte cuvinte celor cu „sound mind”. Dvs. afirmaţi despre acei creştini din Corint „In brief, that church had a worldly mindset”. Mi se pare ca aveţi o problema de logică aici. Vă rog reformulaţi.

Mi se pare că sunteţi foarte selectiv în unele citate. De exemplu, ceea ce omiteţi din definiţia misticismului şi se află tot în situl pe care îl folosiţi: ‚But the basic meaning of “mysticism” has to do with the relationship of human beings to a divinity or deity,’! Dar se pare că nu credeţi acest lucru. O fi ocult.

Aveţi o înţelegere limitată sau un mod selectiv de a folosi unii termeni, de exemplu ce înseamnă mistic şi misticism. Dacă este vorba de „Eastern Orthodox Church” este absolut necesar să vă referiţi la acesta în acest context, nu în cel păgân. Dacă vreţi o comparaţie, este ca şi cum s-ar interzice vorbirea în limbi pomenită în Fapte datorită faptului că şi alte religii aveau proroci ce cădeau în transă şi vorbeau în limbi. Uimitor este că în ciuda faptului că susţineţi o studiere a Bibliei în contextul cultural şi istoric al ANE (ancient near east), nu-l cunoaşteţi sau acesta nu are nici o reverberaţie în bagajul dvs. academic. Conform metodologiei dvs., ar trebui interzisă prorocia pentru că aceasta nu era monopolul evreilor şi vorbirea în limbi pentru că nu era monopolul creştinilor. Dar realitatea istorică şi textele biblice vă contrazic. Să tragem concluzia conform metodologiei dvs. că orice vorbire în limbi şi orice prorocie este ocultă? Asta ar însemna să le categorisim astfel şi pe cele existente în Biblie. Aş dori să-mi explicaţi pasajul în care prorocul Mica proroceşte despre un duh oarecare ce stătea de vorba cu Dumnezeu şi se hotărăşte să fie un duh de minciună în gura prorocilor. Era acesta un duh demonic? Deci Mica avea tangenţe oculte? Si, ca atare, textul este unul ocult? Iar dacă Satana ia contact cu Dumnezeu, cum de este acest lucru pomenit în Biblie? Este şi acesta demonic? Ce este aceia demonic, domnule Paul Dan? E ocult? Aveţi grijă ce studiaţi! Faceţi mari greşeli metodologice. Puneţi mâna pe nişte texte bune, chiar şi fundamentaliste şi vedeţi care era contextul acela de acum aproximativ trei mii de ani.

Dacă cineva are curiozitatea să dea click pe site-urile de unde provin informaţiile dvs., (end-notes) va fi uimit să constate că majoritatea lor nu sunt de provenienţă creştină. Aceasta nu este o problemă în sine, dar a folosi aşa ceva într-un demers atât de îngust ca al dvs. mă face să mă gândesc că nu v-aţi da în lături de la nimic pentru a vă dovedi punctul de vedere. Îi acuzaţi pe cei trei teologi (deloc tineri, poate un pic mai tânăr e Rogobete) că s-au ,murdărit’ de ortodoxie, iar dvs. vă luaţi libertatea să vă scăldaţi în mediile cele mai seculare şi atee din lume şi culmea, le folosiţi de parcă ar fi o emanaţie a gurii Domnului, adică revelaţie. Nu sunteţi selectiv şi mai ales nu sunteţi critic la adresa lor. Faceţi în schimb multă gălăgie. Dar vă atingeţi oare în acest fel obiectivul propus?

„The mystical mind is guided by a different spirit into darkness and the unknown. The Holy Spirit does not do that.” Din nou, s-ar putea să fiu de acord cu dvs. , dar aş vrea să îmi explicaţi câte ceva în direcţia aceasta. Care este acel „different spirit” şi cum se manifestă? Ce dovezi aveţi în sprijinul afirmaţiei dvs?

„The sound mind is constantly renewed by the Word of God as the context of Romans 12 says. The apostle has in view the previous eleven chapters of doctrine.” Aici mi se pare că aveţi o problema de fond în felul în care mânuiţi Biblia. Cine v-a spus sau de unde aţi dedus că cele 11 capitole anterioare sunt 100% doctrină? Doar pentru că ele se află în Noul Testament? Dacă vă uitaţi în capitolul 1 aş vrea să ştiu ce doctrină vedeţi în prima propoziţie sau în cea în care Pavel le spune fraţilor că voia de mult să îi vadă.

„A secular or mystical mind is enslaved in rehearsing the things of this world such as sin, philosophy, or religion.” N-am înţeles prea bine dacă puneţi semnul egal (or se traduce cu sau, deci este vorba de categorii identice) între o gândire mistică şi una seculară. Mie îmi par a fi două chestii diferite. Se pare că nu şi dvs. Este ciudată în continuare asocierea filosofiei, a religiei şi a păcatului. Nu de alta, dar Iacov 1: 26, 27, spune că religia creştinului este… (oare este Iacov eretic?), iar filosofie este dragostea de înţelepciune, iar păcatul vă las să îl definiţi dvs.

Dar mai jos treceţi la obiect spunând: „Here the apostle urges the believers” deci se adresează celor deja creştini, cu „a sound mind”, nu unei minţi mistice sau seculare. Sau le poţi avea pe amândouă? Din perspectiva dvs. reiese că nu. Şi din a mea la fel. Dar cred că ajungem la aceiaşi concluzie din direcţii diferite, perspectiva dvs. fiind una exclusivistă. Din câte înţeleg eu din conţinutul mai larg al lucrării dvs., (deşi s-ar putea să mă înşel) se pare că cei care nu au „sound mind” sunt necreştini, dar că unii au fost cândva (Bartos, Mănăstireanu, Rogobete), dar au dat din nou în acea „mystical mind” ce nu e „sound”, nu e a lui Cristos, deci nu sunt creştini, deci sunt pierduţi. Deci merg în iad. Corect?

„The sound mind brings a rational service to God” Poate ne definiţi ce este aceea-acel „rational”. Aşa cum unii nu definesc la ce se referă când vor o casă decentă. Pentru mine o casa decentă înseamnă să aibă un minim de confort, să nu fie scump de întreţinut şi să nu fie prea mare să îmi caut copiii prin ea. La alţii casa decentă e aceea care are toate facilităţile posibile, este mare cât un castel şi este plasată în Florida. Deci ce este „rational” în legatură cu Dumnezeu? Mi se pare că vă plasaţi într-o zonă limită sau cel puţin a unor categorii limitate. Este demonstrabil din Biblie că multe dintre raportările oamenilor nu au fost de loc raţionale în raport cu Dumnezeu. În acelaşi timp, Dumnezeu cu toate că a spus că va fi raţional, nu a fost, a mers dincolo de raţional. Iertarea nu e raţională, mila nu e raţională, jertfa nu e raţională. Şi totuşi dvs. spuneţi puţin mai jos că jertfa trebuie să fie continuă şi vie, însoţită de înoirea minţii. Oare chiar pretinde Pavel sau Dumnezeu că trebuie să fim raţionali în reânoirea minţii şi în aducerea trupurilor noastre ca jertfe? Mie nu mi se pare deloc. Dacă aş fi rational, nu aş face aşa ceva. Ba chiar m-aş feri de aşa ceva.

Mai spuneţi: „We saw in the previous paragraphs that the sound mind is under constant renewal.” Sorry?! În primul rând este o imposibilitate. O minte cât de cât normală are unele chestii foarte, foarte, fixe! Dacă nu ar avea, am înebuni. Dacă înţeleg corect dvs. vreţi să spuneţi că o minte normală (sound) se află într-o continuă reânoire. Probabil că ar fi bine să specificaţi câte ceva. Nu de alta dar puteţi fi înţeles greşit.

Vă las cu patristica, nu e domeniul meu, dar apelaţi la un specialist.

Şi vă las cu Domnul, să vă dea înţelepciune.

Alexandru Nădăban, încă.

Adevarat va graiesc voua in aceasta dimineata duhovniceasca. Duhul elfesc m-a cuprins inca de la primele ore ale zilei si va spun ca m-am dezbracat de prejudecatile lumesti si ideile dracesti.

Va zic intru adevar ca nu exista o alta cale decat cea a incluziunii (sic!) culturale, iar goarna duhului elfesc a hotarat sa trambiteze venirea mantuirii (cu M, daca sunteti into spiritual shit). Asa cum Saul, cel mai bun pr-ist al crestinatatii (nota bene pt profesioniste, that guy had no fuckin internet si nici logistica) a fost luminat pe drumul Damascului, asa si eu, bietul elf  cuprins de crize, m-am luminat pe drumurile Dorobantilor si adevarat va spun: lasati gasculitele sa vina la mine!

Nu le judecati aspru, voi ce fara de minte si aprigi ghicitori de suflete. Gasculitele, bambuiste sau gobliniste, dreduite sau tuguiate in buze, intelectuale sau darwiniste sunt manifestari ale sfintei trinitati postmoderne. Caci a lor este si imparatia(daca se supara va iau si jumatate din ea), si linistea si vorba cea de pe urma.

Nu fiti haini si nu aruncati cu pietre in dansele. Nu aruncati cu pietre in nimeni ca nu e frumos!! Poate atunci era la moda, dar moda s-a schimbat si acum civilizatia ne indeamna sa ban-uim sau ignoram.

Loviti-le cu flori de nu ma uita si rugati-va sa va bage in seama. Nu fiti cu sufletul nemultumit si nu va maniati pe dansele cand scot porumbei pe gurita sau slavesc moastele sfantului Bucurenci. Cum ne indeamna Monica gura de aur,  citandu-l pe marele aposotol de gasculite – Irinel, e misto!

Ele sunt sincere, deci pretuiti-le pentru sinceritate. Nu ridicati spranceana a mirare (daca puteti) cand va insira pe de-a lungul si de-a latul istoriei filosofice in tocuri sau conversi. Multumiti cerurilor ca sunt incaltate si au scaun la cap… sau nu arunca, dupa voi, cu scaunul. Fiti blanzi cand ele sunt candide si zambiti cu pofta cand se supara din cauze muieresti. Daca ele se supara, fericiti-le, daca ele sunt nemultumite, mai incercati, daca ele plange (?!), mangaiati-le!

Ascultati pilda si nu faceti pe nebunii. (leave that to the pro`s:D)

]]> http://carevasazica.wordpress.com/2009/04/07/dor-de-romania/ Tue, 07 Apr 2009 18:26:30 +0000 carevasazica http://carevasazica.wordpress.com/2009/04/07/dor-de-romania/ http://wakewalkingdreamer.wordpress.com/2009/02/26/leapsa-nr-2-my-33/ Wed, 25 Feb 2009 22:14:13 +0000 Walking Awake http://wakewalkingdreamer.wordpress.com/2009/02/26/leapsa-nr-2-my-33/

Iata-le aici, nealfabetic si fara ierarhie:

• John Lennon – Imagine*

Numele blogului o spune – sunt o visatoare. Melodia asta e manifestul nostru.

• Faultline feat. Chris Martin – Your love means everything

Un vis pe note, frison si inghet, paralizie de uimire. Si imi da permanenta impresie de prezenta a cuiva. Cuiva anume.

• Coldplay – Swallowed in the sea*

Expresia armonica a partea de “emotie” ce inseamna marea pentru mine. Mai exista si partea de “libertate”. Mai jos.

• Snow patrol – Chasing cars

Iata o melodie enervanta. E plina de speranta. Speranta ma irita. As putea sa o pun fata in fata cu “End of all hope” ca sa o neutralizez. Da, ce sa zic, ma reprezinta, n-o sterg.

• Nightwish – Beauty of the beast*

“Ars poetica” a ce a insemnat Nightwish inainte de 2005 (pentru dupa nu bag mana nicaieri), de fapt a autorului versurilor, ati prins voi. Unul din artistii pe care ii apreciez intr-adevar – cu idee poetica centrala, si totusi original de fiecare data, iesind din tipare cat sa nu fie paralel cu avangarda cu care e contemporan, dar pastrand doza de clasicism necesara ca sa se transmita, si recreand praf de sublim intr-o limba in care n-a plans cand era copil. Un aplauz aici, va rog.

• Bjork – Pagan poetry*

Artistii sunt anormali, iata dovada. E un fir de martisor melodia asta, patima cu aripi.

• Metallica – Nothing else matters*

Sunt iubiri si iubiri. Iubiri in care ne privim in ochi, iubiri in care stam spate in spate, iubiri in care stam umar la umar si mergem la pas catre inainte. Asta e din ultima categorie.

• Queen – I want to break free*

Asta pentru ca stiu ca exista lanturi.

• Pink Floyd – Shine on you crazy diamond*

Libertatea gandirii inseamna sa fii ceea ce in ziua de azi se numeste nebun, sau cel putin ciudat. Mie imi plac oamenii liberi. Au o pana in plus la palarie.

• Enya – May it be

Nu e doar din cauza filmului. Serios. Ce canta ea e aer.

• Deep purple – Smoke on the water*

Sunt in Cartea Recordurilor pentru World’s Loudest Band, si sunt unii din cei 3 tatici ai heavy metalului. Need i say more?

• Phoenix – Balada Negru-Voda*

Showdown a ce inseamna Phoenix in istoria muzicala autohtona. Pregnanta combinatie de folclor cu acorduri ce nu pot fi numite decat “rock”. Nu “metal”, nu “grele”, nu “heavy”, nu “electrice”, nici orice alt adjectiv care mi-ar putea veni in cap cand ma gandesc la o muzica astfel. Folclor pe acorduri rock, spuneam.

• Yael Naim – New soul

Pur. Corelati cu Vali Sterian – Cantec de oameni. E vocea copilului, nu a parintelui aici.

• Gnarls Barkley – Crazy

Despre viata. Si trecut. Si control. Si ce inseamna nebunia intr-o lume de tipare.

• Yann Tiersen – Comptine d’un autre ete

Asta e singura la care recunosc ca e luata din film. Dar doar luata de acolo. Pasiunea a venit ulterior. Pasiunea ei, nu a mea. Frumoasa in film, punem pe player (adica telefon). Senzatie (la propriu) de preinfarct de fiecare data cand atinge acel punct, “intriga melodiei”. Tulburator. Organic vorbind, tulburator.

• U2 – Walk on*

Celalalt cantec de vis cu ochii deschisi, capul in nori si drept inainte. Si si asta imi aminteste de cineva, cineva anume. Acelasi anume dintr-o data.

• Iron maiden – Fear of the dark*

Pentru frica mea. Care nu e de intuneric. Doar.

• AC/DC – Back in black*

Sfarsitul unei ere, inceputul alteia (Scott/Johnson), riff nebun, plete, negru, headbanging, curent electric. Sentiment de “liiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiibeeer”.

• Red Hot Chilli Peppers – Snow(Hey Oh)*

Libertate, litoral, White Horse, bere in rauri, lumea deodata prietena, pletosi agatati unii de gaturile altora si inganand sincron, din varf de bronhie: “Heeeeeeeeeeyoooooooh”. Revin: libertate…

• Iris – Corabia cu panze*

Expresia armonica a partea de “libertate” ce inseamna marea pentru mine. Mai exista si partea de “emotie”. Mai sus.

• Audioslave – Show me how to live

Tudor Arghezi in Psalmi, cam asa ceva. Razvratire. Necaracteristica mie catre astfel de tinte superioare, dar inteleasa. Pe principiul: WWD intelege pe toata lumea.

• Cornershop – Brimful of Asha

Toate se naruie in jurul tau, la modul nu prea major al cuvantului, totusi, hai sa zicem ca ai o zi proasta. Nu am de gand acum sa o si descriu, cum ca te-ai trezit prea tarziu, si cafeaua era prea rece sau cola prea calda si sendvisul prea tare, ca autobuzul te-a facut sa intarzii si mai mult, dar ai ajuns la timp pentru a iti pica examenul catre care alergai, si de la care iesi intr-o ploaie de neevitat pentru ca soarele de azi dimineata a prevenit umbrela din geanta, si deci mergi udandu-te sa iti platesti facturile, si pe langa ca unul din oficiile de care ai nevoie, singurul a carui factura are scadenta azi, e inchis, iar la ultimul tot nu iti ajung banii, cu toate ca pe una, dupa cum ziceam, nu ai platit-o, intr-un final ajungi ud la intalnirea cu el/ea, care are chef de cearta pentru ca cine stie ce ai uitat sa faci, deci te-ai deplasat juma’ de oras doar ca sa te certi, si ajungi intr-un final acasa, nu inainte de a fi stropit din crestet pan’ la glezne de un sofer binevoitor si de a fi olecuta clantanit de un caine de altfel lenes de langa bloc pentru ca i-ai parut suspect asa murdar cum erai, destul de adanc cat sa iti trebuiasca alti pantaloni, si erau aia buni, ca doar ai mers la examen,  si sa te doara piciorul cand urci scarile pana la ultimul etaj la care locuiesti, pentru ca nu se pune problema ca liftul sa functioneze tocmai azi, ca doar e pana de curent, acum ca ai de lucrat la calculator, si chiar voiai sa lucrezi, pentru ca din pat a sarit azi noapte un arc, motiv pentru care te-ai zvarcolit, dormind prost, toata noaptea. Nu am de gand sa spun asa ceva, chiar nu. In orice caz, sa ne imaginam o zi in care toate merg prost, dar nu de netrecut si de nereparat intr-o zi ceva mai buna. Punem asta in casti si un zambet de la ureche la ureche si o idee buna vor veni de la sine.

• Epica – Cry for the moon*

Cruzime realist-lucida plus voce feminina clara, curata, invizibil fortata. Esenta Epica. Intepator, dar frumos. Nu intepator de frumos. [Stiu ca voi scrie extensiv o data despre asta, nu detaliez.]

• Depeche mode – Enjoy the silence (2004)

Nu pot sa o ascult mai niciodata. Imi place, da. E electrizanta, e ca un vartej ce te atrage, simti la modul fizic cum te invaluie sunete din ce in ce mai grele, cam cum sunt plantutele alea in videoclip, care distrug intreaga cladire. E puternica intr-un sens distructiv, dar iti da si un calm aparte – parca iti paralizeaza muschii,lasandu-ti doar respiratorii. Dar tot nu pot s-o ascult. Asa.

• Massive attack – Teardrop

Da, recunosc, ma uit la House M. D.. Nici pe aproape atat de obsesiv ca toata lumea ce-l urmareste faaaascinata de fenomen, dar ma uit. NU de acolo stiu melodia. O ascultam dinainte, imi placea dinainte, o puneam pe lista oricum. Serios. Una din putinele (imi vin in cap doar doua, asta si cu urmatoarea) melodii electronice care ma ating cu adevarat (stiu ca asta e mai mult Bristol decat electronic pur, nu sariti.).  Usoara ca un fulg pe respiratie.

• Orbital – Halcyon (and on and on)

Cealalta melodie electro care imi merge la inima. Si din cauza filmului aluia, si din cauza celuilalt film carora le-a fost in coloana sonora oficiala, dar si pentru ca e infinit linistitoare si totusi revigoranta. Parca ti-ar rebuta creierul. Inchizi ochii, o asculti, te absoarbe cu totul, te detoxifica, si cand s-a terminat deschizi ochii si te simti in stare de orice. Psihedelic. Opioid chiar.

• Florin Chilian – Zece

Mii de voci au numit-o cea mai frumoasa declaratie de dragoste. Eu o vad mai degraba ca pe o oda catre Femeie.

• Valeriu Sterian – Cantec de leagan*

Pacatul originar. Care poate ca e o poveste frumoasa sau o fila de istorie sau o legenda sau o aiureala mistica sau un adevar, dar e o explicatie riguroasa pentru ce am ajuns, ca rasa, fata de ce suntem cu adevarat.

• Pasarea Colibri – Invocatie in zori*

Curata si blanda ca o ploaie de vara, zambet deschis la culoare, vecin cu rasul sanatos si usor la suflet. Muzica lor. Muzica lui. Prieten.

• Skillet – The last night*

Manifest pentru credinta sau pentru pamanteana interumana iubire, e suta-n suta manifest anti-singuratate. De ce e atat de rea, poate voi intelege vreodata. Eu sunt confortabila singura, atata timp cat stiu ca-s singura. Pe motiv ca am o problema cu a fi mintita, cum ziceam intr-o anterioara postare. Si de ce mai e melodia pe aici? Pentru ca ma face sa simt prezenta cuiva, cuiva anume, dar altcuiva. Si pentru ca si in ce nu cred e parte din mine.

• Red Hot Chilli Peppers – Road trippin’*

Visul. Ce as fi vrut sa fac cu viata mea daca as fi fost putin mai altfel decat sunt. Si ce inca vreau sa fac daca am cu ce (gaina cu oua de aur?) si cu cine(da, am.).

• Nirvana – The man who sold the world

Nirvana, nu David Bowie, nu doar pentru ca asa am facut cunostinta cu ea, ca orice om care se respecta avand perioada sa de rebeliune adolescentina (asta de acum e rebeliune pura, macar se stie ca nu-i de la varsta), ci si pentru ca imi place mai mult varianta asta, muzical vorbind. Imi pare ca ideea se preteaza cu vocea delicat sugrumata de o-lume-intreaga-stie-ce-anume-da’-nu-i-frumos-a-spune. What would you say when you’re face to face with … ?

• Therion – Rise of Sodom and Gomorrah*

Nu am ales melodia din acelasi deja utilizat motiv cum ca exprima pacatul omenesc, nici din uzatul motiv al vocii feminine vibrante, care mie imi merge la suflet foarte. Ci pentru ca sunt ei, si imi place muzica lor puternica, semiorchestrala si cu influente de mitologic. Foarte scandinav din partea lor, da.

*selectie fortata de o melodie dintr-o multime placute interpretate/compuse de acelasi artist; melodia mentionata este, totusi, undeva mai sus in top intre celelalte surate ale sale; la RHCP nu inseamna ca nu m-am putut decide – sunt prea stari diferite cele doua melodii.

Na, sa vad acum cine are rabdare sa citeasca tot.
As vrea sa vad cine isi bate capul si sa inteleaga, heh.

Leapsa de aici merge aici, desi probabil ea nu ma citeste si nu verifica legaturile externe, si mai e si intr-o temporara semipauza.

Sau e “o aplauza”?