Kilde: Bortført.no / Nyheter

Da Evas sønn ble bortført nektet politiet å motta anmeldelsen. Hun fikk ingen hjelp. Verdifull tid gikk tapt og hun bestemte seg for å leie inn eksperthjelp fra ABP World Group.

Gutten hadde blitt bortført til Mitrovica i Kosovo av barnefar og Eva ønsket hjelp med å lokalisere og bringe ham hjem.

Det ble sendt et 3 manns team ifra ABP til Kosovo. Byrået har kontaktnettverk i de fleste land i verden, og det gjelder også Balkan. De har og taktiske team som ved behov kan hente ut barnet fysisk fra bortførers oppholdssted.

Huset der barnet befant seg ble lokalisert, samt møter med lokale maktpersoner med beslutningsansvar ble avholdt, slik som politisjefer, ministre, Department of Justice i Pristina med flere.

Martin Waage fra ABP hadde via kontakter ordnet seg med en høyerestående polititjenestemann som guide og “døråpner”. Ambassadøren, Sverre Johan Kvaale, og hans medarbeidere forklarte om hva de kunne assistere med og hva som var deres begrensninger, men påpekte at de var mer enn velvillige til å gjøre hva som kunne gjøres fra deres side.

For å gjøre en lang historie kort: Evas sønn ble returnert to måneder etter at Waage hadde fått oppdraget. Saken løste seg med fredlige midler.

Hvert år blir om lag 50 norske barn bortført til utlandet. Myndighetene viser liten vilje og handlekraft til å få returnert norske barn. Norske myndigheter klarer ikke å få til samme resultat som Martin Waage fra ABP – ganske enkelt fordi de ikke prioriterer disse barna.

Vi ser gang på gang at myndighetene gir foreldre urealistiske forventninger om sjansene til å få tilbake barna med rettslige midler. Foreldre henvises til lange, kostbare, og som oftest, håpløse rettsprosser i utlandet. Vi ønsker å gjøre noe aktivt slik at flere bortførte barn returneres til Norge og at det blir mindre attraktivt å bortføre norske barn.

Bortført-fondet skal gjøre foreldre i stand til å kjøpe inn tjenester fra spesialister i sikkerhetsoppdrag, som skal lokalisere og tilbakeføre bortførte barn til Norge.

Vil du hjelpe? Besøk Bortført.no

(kaf)

A un anno dalla dichiarazione d’indipendenza del Kosovo, Mitrovica resta divisa tra un nord serbo e un sud albanese. Ogni cosa ha un doppione: scuole, tribunali, ospedali e documenti

Nonostante gli anni, la mercedes beige sorpassa con disinvoltura i trattori e gli altri veicoli che affollano la strada a due corsie che attraversa il Kosovo da nord a sud. La destinazione è Mitrovica, città che marca il confine tra il nuovo Kosovo indipendente (e albanese) e quello che si sente ancora provincia della Serbia. Per la precisione la linea di confine tra questi due mondi divide la città stessa in due, con il governo kosovaro che controlla la zona sud e la Serbia che mantiene il controllo di quella a nord del fiume Ibar. A fare da collegamento tra i due mondi un ponte sotto la vigilanza continua del contingente francese della KFOR. In realtà di ponti ce ne sono altri due, ma di questi si parla molto meno.

Mitrovica è il luogo dove in maniera più evidente si palesa la coesistenza tra due strutture statali parallele, che la dichiarazione unilaterale di indipendenza dello scorso anno ha ulteriormente allontanato. La Serbia, che pure riconosceva il mandato dell’UNMIK in quanto sancito da una risoluzione del Consiglio di Sicurezza dell’ONU, si rifiuta di riconoscere la legittimità del governo kosovaro e della missione UE in Kosovo.

I due sistemi intervengono in ogni aspetto della vita degli abitanti di questa città: dai tribunali alle scuole, dall’assistenza sanitaria ai documenti personali, dai sussidi economici alle patenti di guida e alle targhe delle auto. Per quanto riguarda le auto, nella parte nord si vedono le targhe con la sigla KM (Kosovska Mitrovica) emesse dalle autorità serbe, a sud dominano invece quelle con la sigla KS adottata dal nuovo governo. Il problema sorge per gli autisti dei veicoli in transito da una parte all’altra (e ce ne sono molti) che devono fermarsi e togliere la targa ogni qualvolta attraversano il fiume Ibar.

Per l’UNMIK, il controllo serbo sul nord di Mitrovica ha sempre rappresentato uno smacco difficile da digerire, che si rifletteva nella stigmatizzazione di quel pezzo di città come “zona grigia”. Nel 2002, Steiner, l’allora rappresentante speciale in Kosovo del segretario generale dell’Onu, dichiarava: «Se si getta uno sguardo su Mitrovica nord oggi, che cosa si osserva? Strade grigie. Giovani senza prospettive. Macchine parcheggiate in doppia e tripla fila. Disordine. Paura. Nessun investimento. Niente lavoro. Nessun futuro. È tempo di fare qualcosa…».

Mentre la situazione di Mitrovica, per la prossimità del confine con la Serbia, è in qualche modo estrema rispetto ad altre municipalità con una forte presenza serba – va ricordato il dato spesso sottovalutato che solo circa un terzo dei kosovari di etnia serba vive nelle municipalità del nord – è comunque fondamentale per capire la complessità del rebus kosovaro anche ora, a un anno dalla dichiarazione di indipendenza.

In tale rebus vanno poi inserite le minoranze rom, askhaljia e egiziane (RAE). La loro storia, il loro presente e la loro sorte sono strettamente legate a quanto accade nel resto del Kosovo.

Al comune di Mitrovica sud parlo con la funzionaria rom che ha funzione di collegamento tra la comunità e le istituzioni locali, che si sente impotente di fronte alle richieste, talvolta disperate, che le arrivano dai rom e per l’assenza di risorse e volontà politica da parte delle istituzioni che, dice la funzionaria, «spesso la fanno sentire come un pupazzo» messo lì per accontentare la comunità internazionale ma senza alcun potere reale.

Nel suo ufficio, uno stanzino senza finestre con un computer che non viene riparato da più di un anno, ci sono affisse due mappe del quartiere rom, una di prima della guerra del 1999 e della tabula rasa fatta dagli albanesi di ritorno a Mitrovica dopo la fine dei bombardamenti della NATO, e l’altra con evidenziate le aree dove dovrebbe risorgere, secondo i piani concordati dal comune con le agenzie internazionali, la mahalla dei rom. Il quartiere che una volta si estendeva su un territorio di circa venti ettari lungo la riva sud del fiume Ibar ora si è ridotto a poco meno di due ettari. La distanza tra quello che c’era prima e il presente diventa evidente mentre passeggiamo verso le nuove abitazioni assegnate da pochi mesi ad alcune famiglie rom che hanno accettato di fare da apripista di un controesodo che forse non avverrà mai. Quello che colpisce attraversando a piedi l’area è l’assenza di vita, l’assenza di musica, gli ampi spazi vuoti dove è stata rimossa ogni traccia di quello che c’era.

E quello che non è stato tolto dagli urbanisti e dagli architetti del comune e delle agenzie internazionali è stato rosicchiato dagli occupanti abusivi albanesi che subito dopo la guerra si sono mossi velocemente, con ruspe per demolire e con mattoni per erigere nuovi muri. D’altra parte, non si può dire che queste azioni siano state contrastate con vigore dalle autorità locali. Il comune anzi ha autorizzato la costruzione sul terreno dove da generazioni sorgevano le case in muratura dei rom di un mercato coperto, alcuni ristoranti con vista sul fiume e immobili vari non meglio definiti, ma sufficienti a ridisegnare il territorio, a occuparlo, e ad aprire potenziali ulteriori vertenze sui diritti di proprietà che si protrarranno per anni, sempre che i rom abbiamo le risorse e la determinazione per far valere i propri diritti su quei terreni, sanciti anche dalla risoluzione 1244 delle Consiglio di Sicurezza delle Nazioni Unite che prevede il diritto degli sfollati di ritornare in condizioni di sicurezza nel loro luogo di residenza e riprendere possesso delle proprie abitazioni e proprietà.

La Roma mahalla era uno dei quartieri rom più vivaci e attivi dei Balcani dove prima della guerra vivevano almeno ottomila rom, oggi non resta che il nome e poche decine di rom, incerti sul proprio futuro. Dove c’erano persone, ora ci sono vaste aree desolate che l’estate ha coperto di papaveri selvatici e gli uomini di cumuli di rifiuti. E non si tratta solo di quelli prodotti dai residenti e non raccolti dalla nettezza urbana locale – nonostante la richiesta formale avanzata dai rom perchè venga garantita almeno una raccolta a settimana. Quest’area è anche una zona di scarico di immondizia prodotta altrove, soprattutto dalle centinaia di cantieri edili che montano e smontano pezzi di città, a Mitrovica e nei dintorni.

A nord del fiume Ibar, Mitrovica è ancora Serbia. La ciminiera rossa e bianca dell’enorme complesso industriale della Trepca ormai in disuso domina il panorama. Ai piedi dell’imponente colonna una collina nera. Sono tonnelate di polveri e detriti prodotti dalla lavorazione dei minerali. La collina nera è lì dov’è, apparentemente immobile, da dieci anni almeno. Apparentemente perchè le polveri per loro natura se le porta via il vento e le deposita ovunque: per le strade, sulle auto in sosta, sui vestiti distesi ad asciugare, sulle stoviglie, nelle case. Ma queste polveri, che contengono un’alta percentuale di piombo, sono altamente tossiche. E sotto alla collina le autorità internazionali hanno costruito un campo profughi che da anni ospita centinaia di rom, che si ammalano e muoiono per avvelenamento da piombo nell’indifferenza generale. «Siamo come pupazzi che gli albanesi, i serbi e la comunità internazionale muovono a proprio piacimento a seconda dei loro interessi», dice Skander, il leader del campo profughi di Leposavic, pochi kilometri a nord di Mitrovica, che avevo incontrato nell’ex-deposito dell’esercito jugoslavo divenuto da nove anni la casa di alcune centiani di rom. «Il campo non è un’abitazione dignitosa – dice Skander – ma almeno qui, nella zona dei serbi, ci sentiamo fisicamente sicuri, loro non hanno bruciato le nostre case e rubato le nostre cose».

Nella saletta comune ci sono tre computer e un grosso tavolo su cui sono impilati documenti, mappe e articoli di giornale. Ci sediamo intorno al tavolo, alle sue spalle ci sono foto del campo e due ritratti di Tito, ammirato dai rom per aver riconosciuto più di trenta anni fa il loro popolo e la loro cultura nella costituzione jugoslava. Racconta la vita al campo e le interminabili riunioni, conferenze, discussioni e le promesse mai mantenute dalle decine di interlocutori nazionali e internazionali che hanno fatto visita all’insediamento, ciascuno con la sua ricetta da proporre. (nando sigona)

Din nou despre bravul popor sârb ! Mereu împotriva dezinformării şi manipulării !

Sfidând cu o nesimţire fără de margini toate normele internaţionale, cei care au greşit repetat, cei care au acordat sprijin mascat ca de exemplu mafiei albaneze, ” deştepţii ” ce  ar fi acţionat  în numele ” democraţiei ”şi care au trâmbiţat ” grija faţă de poporul kosovar, atât SUA cât şi UE, au creat oare un viitor luminos kosovarilor… căci par să-i cam fi uitat. I-au minţit, folosit, şi de-acum, încotro ? Kosovo fără Srbija e la pănmânt, economic mai ales iar kosovarii sunt total dezorientaţi. Doar leaderii lor se bucură văzându-şi liniştiţi de… afaceri, interesele personale sau ale stăpânilor pe care-i deservesc de ani buni. Niţşte aşa zis leaderi proveniţi din rândurile grupărilor paramilitare UCK, ce s-au dedat la trafic cu copii, ca exemplu, nimic pentru soarta poporului kosovar.Şi cât de incalificabil rămâne ceea ce a făcut NATO, care, ” din greşeală ” a tot bombardat cu precizie de chirurg şcoală, monastire, fabrică, televiziune,poduri, trenuri… Cu o aroganţă scârboasă, în numele eradicării terorismului, seamănă pe oriunde trec sămânţa masacrelor, genocidului, apoi, fac pe porumbeii păcii… ei, cei în slujba răului, a tot ceea ce-nseamnă rău şi întunericîn lume şi aduc aminte nu doar de Srbija şi Kosovo ci şi de Iraq, Hiroshima, Nagasaki, Vietnam, etc

TAMO DALEKO… :

De ce tot scriu şi eu ca mulţi alţii pe care-i RESPECT pentru că o fac şi spun lucrurilor pe nume ? Pentru că avem DATORIA MORALĂ să NU ne educăm copiii-n minciună, pentru durerile şi suferinţele, tristeţile fraţilor noştri sârbi, pentru că aşa cum mi-e silă şi  scârbă de masoni, de abuzatori, de zmintiţii de conduclumea şi-şi văd exclusiv de propriile buzunare şi interese, la fel mi-e de silă de viespiile sectare , aceia care îşi justifică comportamentele deviante dar şi acţiunile celor pe care eu şi cei ca mine le denunţăm, sau te miri ce războaie de acum, sau cândva, spunând : ”… a fost voia, voinţa lui Dumnezeu… ”… NU e adevărat, Dumnezeu NU voieşte ca răul, indiferent ce formă îmbracă, să stăpânească lumea. ” Oamenii ” păcătuiesc, nu Doamne, Doamne voieşte, El doar spune să ÎNVĂŢĂM din GREŞELILE noastre, nicidecum NU ne îndeamnă să greşim pentru a învăţa, căci El ne-a dăruit PILDELE prin FIUL! E ipocrit cel ce-şi justifică astfel faptele, ipocrit şi fals şi făţarnic,iar lumea noastră, din nefericire, e tot mai bogată-n asemenea specimene, ” farisei ”, ” cameleonii ”, ” modelele de moralitate ”, etc etc. Şi, da, nefiind înregimentată politic, dar fiind un om liber, am să tot scriu şi spun, nu am… reţineri. E micul şi umilul meu aport, pentru ca SĂ NU SE MAI ÎNTÂMPLE, căci nimeni nu are voie să uite, oricând putem fi noi,sau altul, sau altul… Şi nu cred căar place cuiva să fie părăsit de toţi, batjocorit sau judecat cu uşurinţă… mai ales de către ignoranţi !

Poftim mentalitate ” sănătoasă ”, a celor ce vin să dea lecţii de ” moralitate ” pe oriunde li se căşună pe pământ, adicătelea, cum şi ce înţelege America prin ” eradicarea terorismului ”, praful ce-l aruncă-n ochii omenirii într-u adormirea conştiinţei şi ca să-şi ascundăcu intenţie adevăratele interese, scopuri, planuri, a se citi,petrol, bani, putere :

Condoleezza Rice : ” Uneori, TREBUIE duse războaie ca să ne socotim cu tiranii şi din această cauză războaiele cu Iranul şi Coreea de Nord nu sunt excluse… ”.

Wesley Clark, imediat după agresarea fostei Jugoslavii : ” da, este adevărat că NATO A COLABORAT cu teroriştii AEK, dar AEK teroristă TREBUIE  să existe fiindcă e necesară existenţa unor forţe care să combată violenţasârbească… ”.

Alain Pokar : ” Serbia e mielul sacrificat care permite gazdelor noii ordini mondiale să întemeieze puterea teroristă ”.

Carla del Ponte, fost procuror al TPI Haga, în cartea sa ” Vănătoarea ”, declară că :

” barbati sarbi au fost rapiti si le-au fost vandute organele traficantilor internationali. Declaratiile Carlei au determinant tribunalul din Belgrad sa declanseze o ancheta cu privire la cazurile a 300 de tineri sarbi care au fost rapiti in vara lui 1999 si care, conform Carlei del Ponte au fost transportati in Albania, unde le-au fost indepartate organele. Aceste crime atroce au fost comandate de catre Armata de Eliberare a Kosovo (KLA – Kosovo Liberation Army) al carei lider era actualul prim ministru al Kosovo, Hashim Thaci ”

„Victimele au fost cel mai probabil răpite după ofensiva NATO, cînd forţele internaţionale de menţinere a păcii erau deja desfăşurate în Kosovo”

” Nu suntem plătiţi să fim morali ! ” :

http://manipularea.blogspot.com/2008/04/cum-este-manipulat-mass-media-n.html

Pe 12 aprilie 1999, un atac NATO asupra unui tren de călători în Grdelica, sudul Serbiei, a ucis cel puţin 12 civili. NATO a atacat în mod intenţionat civili în această atrocitate. NATO nu şi-a suspendat atacul nici după momentul în care s-a aflat că e vorba de o ţintă civilă. NATO a muşamalizat apoi această crimă de război.

” Presedintele Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, Lord Russell-Johnston, a apreciat ca “actele de razbunare oarba indreptate impotriva sarbilor din zona constituie o amenintare, nu numai pentru ei, dar si pentru toti locuitorii provinciei” sarbe, majoritar locuita de etnici albanezi. “Etnicii albanezi din Kosovo trebuie sa inteleaga ca, asa cum stau lucrurile in Serbia in ziua de astazi, violenta etnica functioneaza ca un bumerang: sfarseste intotdeauna prin a-i lovi pe cei care au initiat-o”, a adaugat Lord Russell-Johnston.

Potrivit unui document publicat vineri de Inaltul Comisariat pentru Refugiati al ONU si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE), minoritatile din provincia sarba Kosovo, in principal sarbii si tiganii, continua sa cada victime violentelor si nu beneficiaza decat de servicii publice limitate. La un an de la sfarsitul campaniei NATO impotriva Iugoslaviei, si secretarul general al ONU, Kofi Annan, a denuntat atacurile anti-sarbe din Kosovo si le-a cerut albanezilor kosovari sa puna capat violentelor etnice, sub amenintarea posibilitatii de a pierde sustinerea comunitatii internationale. In raportul Consiliului de Securitate dat publicitatii vineri, Annan afirma ca, in ciuda progreselor inregistrate, “intelegerea si toleranta in Kosovo raman fenomene rare, iar reconcilierea este departe de a fi o realitate”. Numai saptamana trecuta, o serie de atacuri anti-sarbesti din Kosovo s-au soldat cu moartea a opt persoane si ranirea altor 14 sarbi. De la intrarea fortelor internationale in provincia sarba au fost ucisi 1000 de sarbi, alti 800 au fost rapiti de UCK, fiind dati disparuti. In urma acestei campanii anti-sarbesti, care include si distrugerea a peste 80 de biserici si manastiri, sute de mii de sarbi si-au parasit locurile natale, inregistrandu-se reversul situatiei invocate de aliati inainte de a declansa bombardamentele impotriva Iugoslaviei.(D.E.)  ”

http://www.ziua.net/display.php?data=2000-06-12&id=45297

” Apropo, cine va exploata imensele resurse de crom din Kosovo in timp ce populatia se sparge in enclavizari etnice?  ”

” Cand vorbim de Kosovo trebuie sa avem in vedere urmatorul lucru: in Kosovo sunt cele mai mari rezerve de crom din estul Europei!!!

Cromul este esential in industria moderna de armament. Practic, fara crom nu exista industrie moderna de armament!  ”

Conflictul ineretnic din Kosovo nu este decat rodul unor dezinformari create de cei ce au interese meschine in Kosovo.

Independenta Kosovo-ului ar putea duce la posibilitatea ca resursele provinciei (petrol, plumb, zinc, crom si argint) sa fie concensionate de doua -trei corporatii… ”

http://marelelupalb.wordpress.com/tag/kosovo/

• Kosovo a apartinut puternicei dinastii sarbe, Nemanjic, timp de 200 de ani – provinicia fiind, dealtfel, cunoscuta si sub numele de “Vechea Serbie”, leagan al culturii sarbe si important centru ortodox.

Despre etapele epurării etnice , aici :

http://www.fabricadebani.ro/news.aspx?iid=8286

Omagiu poporului Sârb :

” Dezbină şi vei stăpânii… ” stăpânii , adică cei din umbră, cei ce vor stăpânii zăcăminte, banul, puterea, influenţa, cei ce se joacă de-a ” eradicarea terorismului ” şi de-a ” democraţia ” ori de-a ” grija şi mila faţă de … ”… cei ce lovesc şi scuipă-n obrazul popoarelor, în ortodoxism, în absolut orice le stă-n Cale :

” Mortii sunt ai nostri! Razboaiele sunt ale voastre! ”

- articol preluat -

Stiti si voi cum a inceput totul… Daca nu, am sa incerc sa va spun o poveste pe care probabil ca nu o cunosc foarte multi si ar trebui sa clarifice cumva ceea ce se intampla in Serbia si Kosovo – Metohija acum si ceea ce s-a petrecut in trecut.

Nu voi incerca sa iau partea nici uneia dintre parti, nici sa judec sau sa acuz pe cineva. Sunt vinovati in aceeasi masura. Am fost printre ei. AM VAZUT si SIMTIT mai mult decat ceea ce se prezinta la televizor.

Martie 1998 – forte militare sarbe descind in Prekaz, o localitate din centrul Kosovo/a. Facand uz de toate armele din dotare, inclusiv si tancuri, rad de pe suprafata pamantului casele in care locuiau membrii familiei Jeshari. Belgradul il considera pe capul familiei, Adem Jeshari, un radical si un terorist, un adevarat inamic al statului sarb.

Din punctul de vedere al statului sarb, ceea ce s-a intamplat a fost un fapt perfect normal. Persoana respectiva, ca de altfel si alti membri ai familiei, faceau parte din UCK – KLA: Kosovo Liberation Army. Dar uite ca ei nu aveau voie. Cum adica sa ii omoare pe membrii unei grupari care este considerata de statul sarb terorista? Cum? Marea Britanie ii omoara pe membrii I.R.A? Spania ii omoara pe mebrii E.T.A.? Israelul (cu sprijin american si englez) ii omoara pe mebrii Hamas sau O.P.E.? Nu! Cum sa-i omoare! Ii cearta si-i bat la fund cu discursuri despre pacea mondiala. Si oricum nu se poate face o comparatie, deoarece KLA e o armata de eliberare a unui stat iar restul sunt terorirstii.

Cine spune asta? Cine are DREPTUL de a judeca ce fac oamenii in in tara lor? Oare nord-irlandezii nu lupta pentru independenta? Dar iata ca englezii au dreptul de a-i impusca! Oare bascii nu vor tot independenta? Dara iata ca spaniolii ii pot califica drept teroristi si ii pot omora! Oare gruparile arabe HAMAS si O.P.E. (Organizatia pentru Eliberarea Palestinei) lupta pentru bani sau petrol? Pe pamantul lor? In COLONII israeliene?

Probabil ca ei au dreptate iar eu am innebunit!

Asadar… un adevarat masacru. Cu toata apartenenta acelei familii la KLA, au fost ucisi intr-o singura inteventie 53 (ati citit bine: cincizeci si trei) de membri ai familiei Jeshari.

Kosovo, srpska suza. srpska verzija.

Masacrul din Prekaz a fost ca un strigat de lupta ce a unit mai multe “bande” de tineri albanezi kosovari. Ei aveau sa fie cei care au pus bazele gruparii UCK-KLA. Acest fapt a provocat intr-un fel si schimbarea opiniei internationale asupra a ceea ce se intampla in Kosovo-Metohija. Puterea de a influenta opinia internationala era destul de bine cunoscuta de niste tineri de numai 18 ani, iar actiunile foarte bine puse la punct impotriva fortelor militare sarbe au uimt statul si guvernul sarb. Din pacate insa numai ei vedeau aceste actiuni. Orice crima comisa contra albanezilor kosovari era cumva transformata intr-o crima impotriva umanitatii. Sarbii deveneau brusc calaii Europei, chiar daca, uneori, cei care cadeau in bratele mortii erau oameni inarmati si murisera intr-un schimb de focuri. Tot atunci, Statele Unite ale Americii, care pana in martie 1998 considerau UCK-KLA o grupare incadrata intre cele “teroriste”, a acceptat brusc o “colaborare fructoasa” cu respectiva grupare paramilitara.

Un alt masacru, mult mai suspect de data aceasta, a avut loc in 1999 la Racak, unde au fost gasiti 45 de etnici albanezi morti. Toti cei decedati erau barbati. Si toti erau imbracati in haine de camuflaj sau salopete de aceeasi culoare. Aste amanunte insa au fost “uitate”. Si ca pe umarul stang al uniformelor erau cusute embleme – rosii cu un vultur negru cu doua capete. Au “omis” sa spuna si acest detaliu. Dar n-au uitat sa considere acest eveniment drept declaratie de razboi contra sarbilor. Ei erau acum “balaurul” Europei. Ceea ce incepuse in 1990 in Bosnia & Herzegovina si Croatia, trebuia dus la sfarsit…

Pentru a nu repeta greselile din anii `90, americanii in frunte cu secretarul de stat Madeleine Albright, au decis ca in Serbia nu mai era nevoie de o forta de pace apartinand Organizatiei Natiunilor Unite (ONU-UN) similara cu cea care reusise pana la urma atat de bine sa mentina pacea in Bosnia si Croatia: UN Protection Force – Unprofor. Nu! De data asta trebuia sa fie o forta NATO. De ce? Probabil pentru ca s-a presupus ca sarbii nu vor accepta asta si ca totul va degenera intr-un razboi.

“That meant the Serbs rejecting the plan and the Albanians accepting it “– Jamie Rubin Asistent Secretar de Stat USA.

Acum, odata “acceptat” planul si de restul tarilor europene, trebuia stabilit pe cine va “sustine” aceasta forta si pe cine va “pedepsi”. Din moment ce se stia ca sarbii nu vor fi de acord cu o forta NATO pe pamantul lor… imi puteti da voi raspunsul? Sunt sigur ca da!

“Negocierile” au durat cateva saptamani si intr-un final s-a ajuns la un rezultat: Statele Unite i-au convins pe albanezii sa accepte planul. Sarbii l-au respins! (ce intamplare) Asfel statele europene din NATO sau nu, s-au trezit in momentul in care au realizat ca forta pe care o vor exercita, se va indrepta impotriva unui stat european, national si independent dar si impotriva problemelor interne ale acestuia.

Jocul a inceput!

“In Kosovo – Metohija traiesc 1.8 milioane de albanezi kosovari, aproximativ 200 mii sarbi si inca 100 mii alte nationalitati (tigani, muntenegreni, turci, romani, greci).

Comunitatile sarbe sunt constituite in cateva enclave majore in partea centrala si de nord a regiunii iar peste 50.000 locuiesc in partea de nord a orasului Kosovska Mitrovica si in regiunea adiacenta Zvecan. Exista familii de sarbi si in restul regiunii. Familii de sarbi care traiesc asa de generatii. Cu vecini albanezi sau de alte nationalitati. De cand se stiu traiesc acolo. Acolo este tara lor, si a sarbilor si a albanezilor.

Kosova – acum considerata de albanezi numai a lor desi doar pe vremea Albaniei Mari a fost parte a statului si poporului albanez. Majoritatea populatiei pare sa le dea lor dreptate.
Kosovo-Metohija – acum revendicata de sarbi ca leaganul civilizatiei sarbe. Lacasele de cult par sa le dea lor dreptate. Kosovo, o regiune unde pana nu de mult traiau impreuna sarbi si albanezi. Si poate se mai certau si bateau dar traiau acolo, impreuna .”

Odata “jocul” inceput, reactiile au fost cele “impuse” si asteptate. Radicalii au “iesit la rampa”.

Slobodan Miosevic a inceput cea mai mare campanie de mutari de forte armate de la al doilea razboi mondial incoace. Armata sarba ocupa regiunea si pana ce primul bocanc al vreunui soldat NATO avea sa calce in regiune, aproximativ 850.000 de etnici albanezi aveau sa fuga sau sa fie deportati in Albania si Macedonia.

† Molitva Za Kosovo/ Serbian Orthodox Music/ Prayer For Serbian Kosovo :

NATO era neputincioasa!

Dar cumva sarbii trebuiau acuzati si loviti. Cineva trebuia scos vinovat cu orice risc. Si acel vinovat nu trebuia sa fie albanez.

“There were a couple of times when I felt I just can`t do this anymore. We`re just not doing this right and I owe it to my people to stand up and say we`re just not doing this right!” a spus Generalul Michael Short, seful fortelor armate aeriene NATO din Kosova.

Permisiunea acestui militar, asa cum a fost ceruta de a cauta pentru atac puncte majore si strategice ale armatei sarbe, nu a fost acceptata de conducatorii acestui razboi. Astfel zeci de sate parasite au fost rase de pe suprafata pamantului de catre bombele coalitiei.

“ … on many days, he says, his pilots had to drop as many as half their bombs on dump sites, known to be empty and of no value. The general blames the politicians for allowing public opinion to dictate military startegy. He also blames the nature of NATO.”

Va mai amintiti de acea epurare etnica pe care tot ne aratau ei ca o fac sarbii? Iat-o ! zeci de sate (albaneze probabil, ei fiind majoritarii regiunii ) distruse de avioanele NATO si puse in spatele sarbilor. Au o scuza! Din avion nu se vede daca satul este albanez sau sarbesc, nu?!?

Era firesc sa fie pierderi unalitarele, ca in orice razboi, nu? Pai daca da, cum ar fi putut sarbii sa doboare renumitele avioane invizibile F-117? Mai mult decat simplu pentru cine stia atunci.

Cererile comandantilor de a distribui cu mare grija ordinele de razboi au fost incalcate si neonorate de americani care au lasat totul pe seama unui sistem informatizat: CHRONOS. Raportul unei comisii care investiga tot ce se intampla in acele zile, a scos la iveala ca acel supersecret sistem informatizat putea fi accesat de mai bine de 600 de persoane si ca o mare parte din misiunile de lupta ale fortelor NATO ajungeau la urechile comandantilor sarbi.

Greu de acceptat aceasta “neprofesionalitate” a americanilor nu?

Pe masura ce campania aeriana isi facea efectul anihiland Serbia, intrau in joc interesele economice. Nu trebuie sa va mai spun ce industrie dezvolta un razboi. Si astfel, la cererea guvernului britanic, in Mai 1999 Tony Blair si Robin Cook incearca sa-l convinga pe presedintele america Clinton ca este necesara trimiterea unei forte terestre in Kosovo/a, o forta care sa mentina “pacea” in regiune. Desi initial americanii n-au fost de acord, aderarea altor puteri la aceasta idee i-a convins.

Germania si Rusia, doua tari pe care Milosevici si guvernul sau se bazau, si cu care presedintele sarb discuta pe o linie telefonica directa, si-au amintit ca si ei au o industrie militara care trebuie sustinuta. Astfel, cei care ar fi trebuit sa sprijine un popor si nu un presedinte, ii “sugerasera” deja acestuia sa-si retraga trupele din Kosova/a.

La inceputul lunii iunie, pe cand oficialii Marti Ahtisaari si Viktor Chernomyrdin incercau sa-l convinga pe presedintele Milosevic sa opreasca razboiul, acesta era deja “convins”.

Zece zile mai tarziu, dupa intalnire, trupele NATO intrau in Kosovo/a cu consimtamantul presedintelui Milosevic.

Acesta a fost inceputul. Era “o paine de mancat acolo” si-au facut-o. Ei nu rateaza nici o ocazie. Rezultatul ?

- aproape 850.000 de refugiati albanezi;

- aproape 250.000 de refugiati sarbi;

- din aproape 1.000.000 de refugiati, 70 % au fost copii sub 18 ani

- din 12 Iunie 1999, ziua in care s-au terminat bombardamentele NATO, s-au inregistrat cu aproximatie, conform surselor UN, 793 de morti din care 630 sarbi, muntenegreni si tigani, iar 163 albanezi .

Pagubele materiale nu cred ca mai conteaza. Lucrurile cumva incepusera sa se indrepte spre o directie, spuneau oficialii. N-au mentionat insa directia.

Mereu trebuie sa existe un “tap ispasitor”. In martie 2004 s-a aprins iar focul in Kosovo/a. Se pare ca este nevoie de cineva care sa poarte vina tuturor celor intamplate. Odata ce au fost sarbii, hai sa fie din tot ei. Cu lacrimi in ochi, vad imaginile prezentate la televizor. Au trebuit omorati trei copii ca sa scoata din nou o parte vinovata. Cineva a ales ca mortii sa fie albanezi. Mai conta oare? Nu! N-ar fi contat nici daca ar fi fost sarbi, dar asa trebuie sa stie “opinia mondiala” nu? Vreti sa scoateti albanezii vinovati? Va spun eu si alti morti, dar nici ei nu sunt vinovati!

Cautati-i in alta parte.

Nu vreau sa ma erijez in avocatul sarbilor pentru ca am prieteni in Serbia si Kosovo/a din ambele nationalitati. Am petrecut acolo clipe superbe stand la terase si band o bere inconjurat fiind de sarbi si albanezi. Toti la aceeasi masa. Se poate. Acolo unde cuvantul “ametstecat” a capatat sensuri noi. In Kosovo/a, “amestecat” nu inseamna “impreuna”. Inseamna “aproape”, dar foarte clar delimitat. Insa se poate. Am vazut-o si eu in ochii copiilor. Ce au reusit insa sa faca “aparatorii pacii mondiale”? Pe langa cele de mai sus, va mai enumar cateva cifre pe care le-am aflat in perioada in care am vizitat acea regiune 2002 – 2003 :

- din aproape 250.000 de refugiati sarbi s-au mai intors la casele lor o foarte mica parte;

- in 2002 s-au inregistrat 70 de crime pe teritoriul regiunii, iar in 2003 s-au inregistrat 72 de crime. Desi majoritatea au fost considerate ca avand la baza motive etnice, NU A FOST FACUTA NICI O ARESTARE a presupusilor criminali a cetatenilor sarbi, agravand starea de tensiune care exista in randul sarbilor; ( ca exemplu alaturi de atrocitatile comise de sarbi inainte de interventia NATO din 1999, alatur acum si pe cele facute de albanezi dupa interventia NATO: 20 februarie 2004-Zlatomir Kostic si Milijana Markovic gasiti morti si cu sloganuri anti-sarbesti incrustate pe corp cu cutitul; 30 de sarbi gasiti morti in 1999 la Staro Gracko; 22 de sarbi ucisi in Lipljan; copii sarbi ucisi intr-o scoala in Gorazdevac; familia Stolic ucisa in casa personala din Obilic cu lovituri de cutit, printre membrii familiei era si un copil de un an, injunghiat in gat)

- minoritatea sarba a ajuns sa locuiasca in enclave pe langa taberele KFOR;

- in 2003 au fost raportate peste 3.600 persoane disparute, din care 75 % albanezi iar restul de 25 % alte nationalitati;

- Jovica Ivic in varsta de 18 ani din Caglavica a fost impuscat de trei ori in stomac dintr-o masina – 16 martie 2004

- trei copii de origine albaneza au murit innecati in raul Ibar, dupa ce au fost alergati de o banda de radicali sarbi in partea de Nord a orasului Kosovska Mitrovica;

- case ale sarbilor si un spital au fost arse din temelii in Kosovo Polje, alaturi de o multime de lacasuri de cult: biserici ortodoxe si moschei.

Exemplele pot continua si pot fi sustinute cu poze, dar nu asta este important. Important zic eu este ca… razboaiele sunt ale lor, insa mortii sunt ai nostri!

Sa fi castigat iar radicalii? Eu sper ca nu!

Odihneasca-se in pace martirii “razboaielor” purtate in Kosovo/a, Spania, Palestina, Irak…!

“There`s no heart like your own heart!”

21 Martie 2004 – zi de doliu national in Serbia.

Razvan Serban

http://floarealbastra.clubromantic.ro/nr10/reportaj.htm

” Amnesty International a cerut, joi, NATO sa lanseze o ancheta in legatura cu atacul sau aerian din aprilie 1999 vizand sediul din Belgrad al radio-televiziunii sarbe, RTS, care s-a soldat cu 16 morti. “La 10 ani dupa bombardamentul fortelor NATO asupra radio-televiziunii sarbe din Belgrad, nimeni nu a fost adus in fata justitiei pentru aceasta incalcare grava a dreptului umanitar international”, a subliniat Amnesty International intr-un comunicat, citat de AFP. NATO a respins insa cererea Amnesty International pentru o ancheta in legatura cu atacul sau aerian. “Tribunalul Penal International (TPI) pentru fosta Iugoslavie a examinat deja acest lucru. Nu a retinut argumentele Amnesty si a decis ca NATO nu are niciun motiv pentru a se apara” a declarat o purtatoare de cuvant a Aliantei. “Incidentul a facut obiectul unei anchete aprofundate”, a adaugat ea. Cei 16 angajati ai RTS au fost ucisi in 23 aprilie 1999, in timpul bombardarii cladirii unde se afla sediul radio-televiziunii sarbe. NATO a desfasurat o campanie de bombardamente impotriva regimului lui Slobodan Milosevici, pentru a obliga fortele sarbe sa se retraga din Kosovo. NATO desemnase RTS drept tinta legitima, din cauza “functiei sale de propaganda”, dar nu “a anuntat in mod clar atacul”, desi stia ca se afla civili in cladire, sustine Amnesty International, citand oficiali NATO din perioada respectiva. “Bombardamentul sediului radio-televiziunii publice sarbe a reprezentat un atac deliberat …

http://www.ziare.com/articole/atac+televiziunea+sarba

Sasa Matic, Nena Djurovic, Marinko Rokvic, Vesna Zmijanac, Radisa Urosevic i Cakana pevaju pesmu o Kosovu i Metohiji :

KOSOVO JE SRCE SRBIJE !!!

Sibilla

imagini preluate de pe google.ro

informaţii preluatede pesursele precizate ( surse pe care se regăsesc şi alte surse…)

Omagiu Poporului Sârb – youtube… ( Molitva, tamo daleko… )

Nichts passt, alles stimmt. Mitrovica.

Das osmanische Gedudel macht mich kirre. Seit einer Stunde sitze ich in einem vollgepackten Bus nach Mitrovica, einer ethnisch getrennten Stadt im Norden Kosovos. Eine Handbreit von mir entfernt, sitzt die Waffe eines Kosovarischen Polizisten fest im Halfter. Ich druecke mich in den Frotteesitzbezug, auf den man als Milbenallergiker besser nicht haut und versuche meine Gedanken auf alles ausserhalb der Busfenster zu heften: plastikbetuetete Wiesen, ein Spielplatz, ein Brautmodenladen, ein ueberlebensgrosser UCK-Held mit Maschinengewehr, Western Union und dahinter das dunkle Kuppeldach einer Moschee, Blechhuetten, Sonnenblumenkerne und Zigaretten im Strassenverkauf. Nichts passt, alles stimmt. Ruhe ueberkommt mich. Wird alles normal, wenn man nur lange genug hinschaut?

Mein roter Rollkoffer rumpelt durch die Schlagloecher. Vor mir taucht die Bruecke von Mitrovica auf, die den serbischen Norden vom albanischen Sueden trennt. Ich habe schon viele Bruecken ueberquert, die Nationen oder Ethnien trennen. Diese hier ist anders. Stacheldraht dreht seine Kreise vor dem Gelaender, franzoesische KFOR-Jeeps warten auf jeder Seite. Auf dem ehemaligen Kulturzentrum der Stadt am Ufer stehen drei Soldaten hinter Sandsaecken. Hier ist der Krieg keine in Truemmer verwandelte traurige Erinnerung. Er haengt in der Luft wie die verschiedenen Nationalflaggen in den verschieden Stadtteilen. Ich bleibe in der Mitte der Bruecke stehen und schaue nach rechts und links. Ich warte. Es normalisiert sich nicht.

Another DFBMBE “Short” video of my trip from Mitrovica to Leposavic in Northern Kosovo.

While I was filming outside Radio Mitrovica someone who seemed upset by my use of my cell phone camera spat on my back!

Now spitting on another human being is one of the most disgusting acts and in my humble view is perpetrated by low life. Obviously such low life lives in Mitrovica (south of the river by the way). I have to point out here that the people inside Radio Mitrovica were nothing more that charming and extremely nice.

Mitovica need to get a grip of some of its people if outsiders are to feel welcomed.

Me? Will I go back? Most probably but first impressions count right?

Oh and in case any people say I should have asked for permission to film on the public street, my answer is to wake up and smell the coffee. Freedom and Democracy allow filming on the public street.

Kosovo apparently wants freedom and democracy although most of the Institutions of Kosovo just want it in a very selected format it seems to me.

Rant Over. Enjoy the video

È passato un anno dalla dichiarazione di indipendenza del Kosovo e la città di Mitrovica continua a demarcare un confine con una profonda portata simbolica. Un confine lungo il corso di un fiume, l’Ibar, un confine che si identifica, se così possiamo dire, in un ponte. I paradossi dei confini, dove i ponti sono luoghi di conflitto e di contrapposizione invece che di legame e di unione.

Mitrovica è una città divisa, divisi sono due popoli, due culture, due mondi. Una città che vive su questa contrapposizione, con mezza città che guarda a nord, verso la Serbia, e l’altra metà che guarda a sud, verso il Kosovo. Apparentemente senza grandi scontri, ma con una tensione latente, con una preoccupazione quasi nascosta, per una popolazione che ha visto momenti ben più duri e ben più conflittuali per prendere paura delle bombe che ogni tanto vengono fatte esplodere presso gli edifici sedi della comunità internazionale.

Il ponte di Mitrovica forse non è famoso come il ponte di Mostar, anche perché si tratta di un manufatto moderno, modernissimo, senza alcuna portata storica di rilievo. Eppure, molto più del ponte di Mostar è il luogo della contrapposizione (il ponte di Mostar è un simbolo fortissimo, ma lì il vero confine della città divisa è il Boulevard e non la Neretva). Tanto simbolico come luogo della divisione che il presidio militare è costante e la base NATO è in pratica sul ponte. Tutta la vita cittadina, protesa per le questioni della vita quotidiana in direzioni opposte (nord e sud appunto), tende verso il ponte quando  è in gioco il presente e il futuro delle identità contrapposte.

La portata simbolica è dimostrata dal fatto che mentre sul quel ponte il passaggio può essere complicato se non vietato in momenti di tensione, si passa sempre liberamente e in pratica senza alcun presidio o controllo per un altro piccolo ponte, quasi una passerella, posta a poca distanza dal ponte principale.

Che siano due mondi non è solo un modo di dire: le due metà sembrano vivere due vite diverse, come se fossero a centinaia di chilometri l’una dall’altra. Passando quel ponte di pochi metri cambiano gli edifici, cambia il paesaggio, cambia la musica, oltre ovviamente alla lingua, ai luoghi di culto, alle bandiere. La moschea nella piazza di Mitrovica sud, la cattedrale ortodossa sulla collina a Mitrovica nord. La musica con influenze turche e mediorientali a sud, il rock balcanico a nord.

Eppure Mitrovica presenta una complessità, tipica di una città, per la quale i confini fisici e culturali sono poco rispondenti ad una eterogeneità che sul terreno è molto più marcata di quanto si possa credere. Così a Mitrovica nord ci sono i quartieri albanesi (riconoscibili dalle case basse e dalla forma dei tetti), c’è la presenza di altre minoranze (bosniaca e turca ad esempio) spesso dimenticate, come in tutte le politiche e le riflessioni sulla questione Kosovo, e infine c’è il campo rom, che ospita una comunità quasi sempre vittima delle guerre qualunque siano le parti confliggenti.

Mitrovica vive come sospesa, intorno a quel ponte, simbolo forse anche figurato di un passaggio che non si vuole o non si può fare. Dopo un anno si potrebbe dire che Mitrovica vive la normalizzazione di una divisione de facto, che solo a parole si continua a negare. Una realtà bloccata, seppure viva, che da entrambe le parti chiede sviluppo più che parole. Anche se, a mio parere, qualunque sia il futuro di Mitrovica, sarebbe un errore grave abbandonare il dialogo come strumento di intervento.

Due bombe. E’ iniziato così il nuovo anno a Mitrovica, in Kosovo.
E’ solo l’ultimo episodio di violenza in questo Paese che si appresta a festeggiare il primo anno d’indipendenza.
Le tensioni sono avvenute nella città del nord, divisa storicamente tra serbi ed albanesi.
Solo a novembre 2008, altri due ordigni erano scoppiati invece a Pristina, la capitale. Obiettivo: l’International Civilian Office dell’Unione Europea. L’episodio è arrivato sulle prime pagine dei giornali di tutto il mondo per l’arresto di tre cittadini tedeschi, accusati dal governo kosovaro di essere spie ed autori dell’attentato. Si è sfiorato l’incidente diplomatico prima che i tre fossero liberati.
In questo clima, a dicembre è iniziata Eulex, la più grande missione civile europea prevista per l’intero territorio del Kosovo e che è destinata ad aiutare i magistrati kosovari a portare nel Paese lo Stato di diritto e porre fine, tra l’altro, ai ripetuti e gravi episodi di violenza. Il più sanguinoso fu nel marzo 2004, quando disordini anti-serbi causarono 19 morti, 900 feriti e 4.000 profughi, oltre alla distruzione di 800 abitazioni e 35 edifici religiosi.
Nell’ultima esplosione di violenza, la notte tra il 2 ed il 3 gennaio 2009, una decina di persone sono rimaste ferite, compresi vigili del fuoco, una giornalista ed un cameraman.

Un’inchiesta di Rainews24 cerca di spiegare cosa sta succedendo oggi in Kosovo.
Qui il relativo video.

Die Gesellschaft für bedrohte Völker berichtet in einem Newsletter von Roma und Aschkali in Flüchtlingslagern im Nordkosovo. Sie sind dort einer hohen Belastung an Schwermetallen ausgesetzt, dadurch kam schon zu vielen Todesfällen. Hier kann man einen Appell an den Erweiterungskommissar der EU unterzeichnen, in dem gefordert wird, diese Menschen mit ihrem Einverständnis in ein nicht-kontaminiertes Gebiet umzusiedeln, sowie ein medizinisches Behandlungszentrum einzurichten.

Eu na ponte que divide Mitrovica; ao fundo, o lado albanês

Estou no Kosovo hoje.

É fácil chegar. Pega-se um ônibus na rodoviária de Belgrado e voilà. Não precisa de passaporte, não precisa de documento de identidade, não precisa de carteira de nada. Nem de muito dinheiro. O que é preciso é apenas curiosidade e uma certa cara-de-pau para passar na frente dos soldados da OTAN na maior, fingindo que não é com você. Afinal, como dizem os nacionalistas e o Eixo Washington-Londres-Bruxelas tenta negar, o Kosovo é Sérvia.

Vim pra cá com a Darcie, uma canadense muito divertida (e corajosa) que conheci há apenas dois dias. Ela está vindo de uma jornada transiberiana, desde Xangai (começou em setembro, logo apórs a olimpíada), atravessou Rússia, os países bálticos, Polônia, Eslováquia, Hungria, Romênia, Sérvia, depois Croácia, Bósnia e voltou à Sérvia. Tudo isso com couchsurfing. Ela simplesmente encasquetou que vinha pro Kosovo pra fazer mochilão e perguntou se eu não queria companhia. Quando eu teria essa oportunidade de novo? Fiz a mochila e vim.

Tinha de ser canadense.

Eu e Darcie na neve

Ao chegarmos, um certo medinho do que viria pela frente foi superado pela adrenalina de ter uma aventurazinha no cenário de um dos mais recentes focos de tensão geopolítica do mundo. Perguntamos como se faz para chegar a Priština, a maior cidade (não capital!) da província. Soubemos que os ônibus só saem da rodoviária, que fica do lado albanês, e que para isso é preciso cruzar a ponte que funciona como “portal” entre os dois lados. Tem ônibus pra ir. E nem sempre tem ônibus pra voltar. Fomos andando até lá e, na hora de atravessar, vimos os tanques, os jipes, os carros brancos da ONU e os soldados da KFOR (a força “de paz” da OTAN) cantando e berrando, parecendo totalmente alegrinhos para quem, supostamente, está de serviço.

Perguntamos se podíamos atravessar e a resposta foi “Sure! Go ahead.“

Blindados e jipes cruzam a ponte a toda hora

Na verdade, eles não incomodam muito. Só impressionam. A cidade de Kosovska Mitrovica, onde estou, é a primeira parada para quem vem pelo norte, de Belgrado. É uma cidade partida. O clichê pode estar batido para o Rio, mas aqui não tem como ser mais literal. Mitrovica (pronuncia-se “Mitrovitsa”) é atravessada por um rio sobre o qual só existe uma ponte. Uma margem, no norte, é de etnia sérvia. A outra, no sul, é albanesa. Quando eu lia isso nos jornais, artigos e enciclopédias, achava que era uma simplificação. Que era uma questão apenas de maioria de cada lado, e que naturalmente havia uma certa mistura.

Bem… não há.

O lado norte é 100% sérvio e o lado sul é 100% albanês. Desde a guerra de 10 anos atrás, não há mais nenhum sérvio no lado albanês e nenhum albanês no lado sérvio. Você atravessa a ponte (que é nova, bonita, recém-reformada e iluminada com refletores azuis), de apenas 100 metros, e tudo muda: o idioma, a cultura, a religião. Não se ouve uma palavra em servo-croata sequer no lado albanês. Ou nenhum prato sérvio no cardápio dos cafés e restaurantes. Ou nenhum ícone de santo ortodoxo que são comuns na margem sérvia; só há mesquitas. Os monumentos iugoslavos do lado albanês foram trocados por novos, muito kitsch, neo-realistas-socialistas, em aço fundido cromado. Até a moeda é diferente: o dinar sérvio não tem valor nenhum no lado albanês, onde só circula o euro.

E são apenas 100 metros de separação.

A cidade é muito militarizada. Os jipes e carros militares, tanto da ONU quanto da OTAN, circulam toda hora pra todos os lados. E os homens armados com fuzis são uma imagem muito intimidatória. Mas no lado albanês há cartazes dizendo “Thank you, USA! Thank you, England!“.

Dentro do restaurante do hotel

Estou hospedado no lado sérvio, num hotel muito simpático e barato (é hotel com preço de albergue). O lado albanês parece mais inóspito. É certamente mais “vivo” à noite: mais pessoas circulam nas ruas, brincam com a neve e tocam música. Mas um detalhe me chamou a atenção: só há homens nos cafés. As mulheres estão na rua, mas não entram. Provavelmente algum dogma muçulmano. Ou puro machismo.

Faz frio de uns -5 C lá fora, sob bastante neve, muito mais que em Belgrado. Há pilhas e pilhas de neve sobre as ruas, calçadas, bancos, monumentos. Mesmo assim, vi uma cena curiosa (do lado sérvio): um grupo de adolescentes, no pátio de uma escola, jogando uma pelada como se estivesse calor de verão. Às vezes a impressão que dá é que o povo sérvio é ainda mais louco por futebol que o brasileiro.

driniduka driniduka driniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka drinidukadriniduka driniduka

Since 1999 Mitrovica has been the flashpoint of ethnic tensions in Kosovo.  Mass demonstrations, violent clashes, shootings and teargas, but also manipulation of media for propaganda interests came familiar also to me while working there 2000-2002.  Mitrovica bridge came as symbol of confrontation between Serbs and Albanians and in spite of many multiethnic projects and experiments it still is, especially after March 2004 events.  Some week ago I read last plan to solve this deadlock.

Kosovar Institute for Policy Research and Development (KIPRED) is local Kosovo Albanian lead think tank which published its proposal – “Looking beyond Mitrovica bridge: an ‘Ahtisaari plus’ package proposal” – October 2008.  Interesting with this paper is that it is made by local researchers not by international consultants like before.  The Aim of proposal is to create three step phased solution, which will provide the ground for state functionality and sustainable development for both the Albanians and Serbs in northern Kosovo. (More about KIPRED here.)

KIPRED Plan

As framework the Albanian dominated Mitrovica South and Serb dominated Mitrovica North and Zvecan municipality are handled like a single economic area.  KIPRED proposes a phased political and economic development solution which main points are following:

• Establishing the rule of law by full deployment EULEX in northern Kosovo; by re-establishing custom services at boundary crossings to Serbia and  by disbanding parallel security structures supported by Serbia.
• Implementation of decentralization by creating a “trust fund” for infrastructural development; by organizing municipal elections, by transferring power of UNMIK Police to Kosovo Police Service and by implementing privatization of socially owned enterprises throughout the north.
• Implementation of “special investment area”, “free customs zone” and conducting “special economic study”

Plan of aggrandizement

The main weakness of KIPRED proposal is that under cover of decentralization and economical development smoke screen it is a simple plan of conquer northern Kosovo under Pristina government.  The idea is to replace administrative, rule & law and security structures by Albanian dominated government lead structures without any participation of local population.  To reach this aim the plan proposes active support from UNMIK and KFOR.

In theory it is possible to put KFOR/Nato tanks and brigades all over northern Kosovo, establish a local puppet administration in Mitrovica North and Zvecan – like has been done in Pristina – and so create an artificial quasi-region.  After occupation it is easy to implement privatization of local social companies to hands of near government interest groups.  This kind of imposed solutions however are not sustainable, they are more creating problems than solving them.

An alternative Approach

The basic fact is that Mitrovica bridge for Serbs symbolizes a front line of Serbia against Albanian occupation.  The northern part of Kosovo wants continue live integrated to its home country.  It is also possible to keep “frozen conflict” decades and formally act under UNMIK umbrella as international protectorate but what is the idea with that?

A pragmatic approach is partition: to draw border on Ibar river – northern Kosovo would continue as part of Serbia, southern part could be independent Kosovo  and the role of international community would change from administrator to facilitator.  This solution would help to focus resources where they are needed i.e. socio-economical development.  Creating jobs and increasing standard of living is the best guarantee for peaceful progress, not artificial security under foreign army.

Bottom line

KIPRED has represented some valuable ideas to boost economical development like “special investment area” and “free customs zone”.  This kind of ideas have already implemented in different border areas elsewhere and normally they are increasing economical activity on both sides of border.  These phase II and III activities can be implemented also decentralized way without military occupation.  Indeed the outcome of development projects is allways better if local stakeholders have commitment to aims and implementation.  Therefore drawing border middle of Mitrovica bridge can create real cooperation through economical interests.   If agreed by Belgrade and Pristina this simple act can shift the whole conflict to history books.

arirusila
EULEX Kosovo

Ex-Kosovo-Beauftragter hatte die bosnische Stadt Brcko als Beispiel für eine Lösung genannt

Quelle: derstandard.at

Pristina/Belgrad – Pristina (Pristhina) hat negativ auf einen Vorschlag des österreichischen Balkanexperten Wolfgang Petritsch reagiert. Der frühere Kosovo-Beauftragte der EU und spätere Hohe Repräsentant für Bosnien-Herzegowina hatte laut Medienberichten vom Montag angedeutet, dass die nordbosnische Stadt Brcko ein Modell für die seit Juni 1999 geteilte Stadt Mitrovica im Nordkosovo darstellen könnte. Da alle drei bosnischen Volksgruppen Brcko beanspruchten, wurde sein Status erst fünf Jahre nach dem Kriegsende (1992-95) definiert.

Der kosovarische Vizepremier Hajredin Kuci warnte vor einer Destabilisierung des jungen Staates, der im Februar gegen den Willen Belgrads seine Unabhängigkeit von Serbien proklamiert hatte. Er unterstrich am Dienstag gegenüber der kosovarischen Tageszeitung “Koha Ditore”, dass es Zeit für ethnische und regionale Integration sei. “Die Logik der ethnischen und sonstigen administrativen Teilungen (…) war ein schlechtes Beispiel.”

Ablehnung kam auch aus dem Präsidentenamt. Jeder Vorschlag, der im Widerspruch mit dem Vorschlag von Ex-UNO-Vermittler Martti Ahtisaari (über eine international überwachte Unabhängigkeit des Kosovo mit starken Minderheitenrechten, Anm.) stünde, sei für die staatlichen Institutionen und Bürger unannehmbar, sagte Xhavit Beqiri, Sprecher von Präsident Fatmir Sejdiu.

Der Kosovo sei ein Einzelfall und könne nicht mit irgendeiner anderen Situation verglichen werden, ließ auch der stellvertretende Chef der oppositionellen Allianz für Zukunft (AAK), Ahmet Isufi, wissen. Über den Vorschlag “überrascht” zeigte sich unterdessen auch die oppositionelle Allianz Neues Kosovo (AKR) des in der Schweiz lebenden Geschäftsmannes Behget Pacolli.

Kosovska Mitrovica ist seit dem Kosovo-Krieg 1999 eine geteilte Stadt. Die albanische Volksgruppe lebt im Südteil, die serbische im Nordteil der Stadt. Die beiden Stadthälften werden getrennt verwaltet. Die serbische Volksgruppe erkennt weder die Unabhängigkeit des Kosovo noch die kosovarischen Behörden an.

Der selbstverwaltete Brcko-Distrikt in Bosnien-Herzegowina wurde im März 2000 eingerichtet, weil sich die bosniakisch-kroatische Föderation und die bosnische Republika Srpska nicht auf eine Zuordnung des Gebietes einigen konnten. Als Sonderverwaltungsgebiet wird es offiziell von beiden Entitäten des Landes verwaltet, untersteht aber bei weitgehender lokaler Selbstverwaltung de facto direkt dem Gesamtstaat.

Indes setzt Lamberto Zannier, Chef der auch sechs Monate nach Ausrufung der Unabhängigkeit im Kosovo stationierten UN-Verwaltung (UNMIK), etwa für die Lösung der Zollfrage auf das “Hongkong-Modell” – ein Staat, zwei Systeme. Auch für das Justizwesen schwebt Zannier laut Medienberichten Ähnliches vor. (APA)

by Andreas S. von Warburg

The International Monetary Fund (IMF) is the first international institution to formally recognize Kosovo’s independence and to consider the application for admission to membership from the newly-formed Balkan nation, according to a statement by the Washington-based multilateral institution.

“In the context of this application, it has been determined that Kosovo has seceded from Serbia as a new independent state and that Serbia is the continuing state,” states the press release. “Accordingly, Serbia continues its membership in the International Monetary Fund (IMF) and retains all of its quota in the Fund, and all assets in, and liabilities to, the IMF.”

The IMF points out that the application for admission to membership received from Kosovo will be considered in due course.

“Under the IMF’s prescribed procedures for membership applications, the application must first be investigated by the IMF’s Executive Board,” explains the press release. “After its investigation, the Executive Board submits a report to the Board of Governors of the IMF with recommendations in the form of a Membership Resolution. These recommendations cover the amount of quota in the IMF, the form of payment of the subscription, and other customary terms and conditions of membership. After the Board of Governors has adopted the Membership Resolution, the applicant country may become a member once it has taken the legal steps required under its law to enable it to sign the IMF’s Articles of Agreement and to fulfill the obligations of IMF membership.”

IMF’s statement is an important break through for Kosovo, which broke away from Serbia in February and has been recognized by 42 nations, including the United States and 20 of the 27 members of the European Union.

Its independence is still opposed by Serbia, with strong Russian backing. Belgrade’s government has vowed to block it from joining international institutions such as the IMF and its sister organization, the World Bank.