Photos & text by Ridhuan Abu Bakar (diwant)

A proud member of Pixelworks Photography & Design

SOME people I’ve met said that my wedding pictures or rather people photography are not good enough compared to my other works such as landscape, product or nature. The others came to me and praise my work especially my photos of wedding and solemnization ceremonies. Although the pictures are the same to everyone who visits my blog, there are thousands of opinions about it. Whatever their opinions are, I take it as an encouragement to do better in the future. I can guarantee you guys that these are not my finished product yet, as long as God’s willing to give me the creativity to go much further.

Although since the start of my journey in photography I’ve been shooting wedding, it’s a very difficult and demanding subject to explore with, especially when these pictures communicates between yourself and the client. Whereas in landscape photography, the only real communication is between you and the weather (that does not talk), your wedding pictures does need a lot of sense to the client’s point of view. What you like is not necessarily likable for your client, and could be vice- versa (surprisingly. That is when you’re on the top of the popularity list).

A friend said that I’m not that good in capturing wedding compared to my landscape pictures so I should concerntrate more on landscape and nature because according to this person I’m already good at it. Although I partly agreed with the assesement, what I don’t agree is that the person told me to focus more on other subject of photography than continue with wedding. What I agreed with the statement is that I am not good enough yet with my photography. But that doesn’t mean that I should quit, but instead I should concerntrate more on the subject so I can improve on my pictures and so forth.

So although the person acknowledges my skills in other forms of photography other than wedding, the challenge of accomplishing the harder subjects is what gives the greatest of satisfaction in one’s career. I would like to thank the person who gives this timely reminder about my overall performance so I can look back in the mirror and give a little bit of a slap on my chin…

In the series, I would like to congratulate Suhaini & Miza for their successful weekend and the next Monday they go out to work as a happily-married couple…

In ultimele zile pe terenul alunecos al politicii romanesti fac echilibristica doua personaje care isi proclama sus si tare independenta politica si se declara dispuse sa dea din mana vrabia primariei pentru cioara de pe gardul Cotroceniului, respectiv al Palatului Victoria.

La prima vedere cei doi aproape ca-ti rup inima cu spiritul lor de sacrificiu, insa mai poate crede cineva ca in Romania oamenii politici nu reprezinta interese bine stabilite, ca nu au in spate calcule profunde, ca se “trezesc” intr-o buna zi si isi incearca norocul la prezidentiale sau accepta sa conduca un guvern “de tehnocrati” cu durata de viata improbabila lasand in urma stabilitatea unui mandat de primar castigat? Aiurea!

Un gargaragiu + un neamt = psd+pnl = Love.

Dar cine sunt aceste personaje? Unul este Sorin Oprescu, medicul lui Iliescu si gargaragiul care a prostit bucurestenii cu autostrazile suspendate. Cel care a promis la un moment dat pe cuvant de onoare ca nu pleaca de la primarie! Bineinteles, s-ar putea spune ca afilierea lui la aripa Iliescu-Vanghelie este de domeniul istoriei, dar cine altul daca nu doctorasul “endependent” se consulta cu nea Nelu inainte de a-si anunta candidatura si fugea deunazi, chiar dupa spusele proprii, tot la el sa-l asigure de vesnicul respect? Cu toate ca, pe langa “strategul” Cozmanca, ii mai are aproape si pe expertii tocmiti de conu’ Dinu Patriciu, alta proba irefutabila a “neafilierii” politice a chirurgului.

Celalalt este Klaus Johannis, un primar al Sibiului care, pe langa faptul ca reprezinta visul romanasilor de a fi condusi de un neamt (eh, un neamt mai balcanic cu dosare in justitie pentru insusirea frauduloasa a doua imobile din orasul pe care il pastoreste, deci un neamt santajabil), recunostea intr-un interviu acordat cu mai bine de un an in urma ca si el cocheteaza cu ideea de a fi presedinte sau premier.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/811215/KLAUS-JOHANNIS-quotNu-sunt-convins-ca-eu-sunt-solutia-anti-Basescuquot/

“I.L.: Câţi ani vă gândiţi să rămâneţi primar?
Fiind ales pentru patru ani, opţiunea ar fi să fiu primar patru ani. Întrebarea mi s-a pus de multe ori şi cu multe subînţelesuri. Cred că, deocamdată, locul meu este aici. Mi-e greu să evaluez acum ce voi face peste patru ani sau dacă apare o altă oportunitate. Acum sunt bucuros că am fost acceptat de sibieni cu un scor bun.

M.M.: V-ar tenta să candidaţi la preşedinţia României?
Este o întrebare care creşte în frecvenţă.

M.M.: Până acum n-a apărut nimeni care să-l bată pe Traian Băsescu şi partidele adversare preşedintelui sunt în căutarea unei soluţii.
Nu sunt convins că eu sunt această soluţie. Nu-mi doresc să plec din Sibiu.

I.L.: Dar dacă dintr-o cercetare sociologică ar reieşi că oamenii vor acest lucru? Se vorbeşte despre primar neamţ, preşedinte neamţ.
Când voi ajunge în situaţia aceasta vă voi da un răspuns.

I.L.: Dv. vă cunoaşteţi mai bine decât vă cunosc cei care ar dori să vă facă o propunere. Pentru ce poziţie v-aţi considera mai potrivit, mai calificat, pentru cea de preşedinte sau pentru cea de premier?
Şi una, şi alta ar fi o provocare interesantă, teoretic.

M.M.: Dar când vedeţi ce se întâmplă la Bucureşti, nu vă spuneţi: eu aş face asta?
Da, mă gândesc.”

PLANUL B:
Asa ca nu-i deloc de mirare ca intr-un sondaj ce se pregateste a aparea pe piata Oprescu va fi cotat cu 53% sanse de a ajunge presedinte in eventualitatea in care intra in turul II alaturi de Basescu.

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/turul-ii-basescu-47-oprescu-53-8689.html

O cacealma, s-ar putea spune, Oprescu nu a facut mai nimic ca primar al capitalei si nu da senzatia unui om cu proiect. E adevarat, insa Oprescu nu vine singur, ci in tandem. Un tandem care satisface toata gasca anti-Basescu, un cuplu de oameni sprijiniti de ambele parti mari PSD+PNL, iar mai nou si de UDMR+celelalte minoritati.

Planul adevarat este asadar altul si el incepe sa se contureze lent prin “razgandirile” programate ale doctorasului si deciziile “subite” ale neamtului.

http://www.realitatea.net/oprescu-s-a-razgandit–il-vrea-premier-pe-johannis_640617.html

“Nominalizarea lui Klaus Johannis este o alegere deşteaptă şi ar fi bine să ducă acest mandat nu numai în această perioadă, ci şi după alegerile prezidenţiale. Johannis a confirmat deja că este un bun manager”, a spus Oprescu, fiind, astfel, în asentimentul tuturor liderilor de partide parlamentare, cu excepţia PD-L.

Cu alte cuvinte, pentru electoratul sastisit de politica (mai cu seama in urma campaniilor repetate de discreditare a acesteia pe la mogul.tv ce de multe luni indeamna uneori si pe fata populatia sa nu se prezinte la vot) se livreaza un cuplu de marionete, Oprescu+Johannis, conduse din spate de Patriciu, Iliescu, Vanghelie &co.

Atat Geoana, care in ciuda eforturilor disperate, nu a reusit sa se situeze deasupra scorului partidului, cat si Antonescu, cel fara energie combativa, au fost lasati din brate de cei care controleaza partidele lor.

Miza este mare:

1. privatizarile ramase

2. dosarele grele

3. actiunile omv ale petrom vandute pe blateanu la bursa rusilor

Adica preluarea atat a puterii economice, cat si a celei politice!

Va urma o perioada interesanta in care daca nu ramanem cu ochii deschisi la manipulare, ne ducem cu totul la vale…

Si MIZA mizelor….spalarea clasei politice devenita peste noapte alba ca zapada, care nici usturoi n-a mancat, nici gura nu-i miroase…si care se poate ocupa linistita de condus prin spate, avand INDEPENDENTII in fata ca paravan !

Ca sa nu mai vorbim de faptul ca in felul asta se atrage segmentul de lehamisiti…plus pe ardeleni in a-l vota pe doctor, dandu-le impresia ca, pe langa el (cam locvace si marlan), se vor alege si cu un “om de isprava”….

Si nu in cele din urma…faptul ca odata Johannis instalat va face cu majoritatea parlamentara ce vor vrea aia…degeaba va vrea sa schimbe ceva Basescu ca nu va putea..asa ca si-au asigurat  urmatorii 5 ani de liniste, iar mogulii in frunte cu Patriciu… au GUVERN si PARLAMENT la dispozitie…

Ia sa vedeti cum guvernul privat facut de Patriciu pe net…va deveni GUVERNUL JOHANNIS….

Somn usor natiune…

…dupa 20 de ani, de la ”evenimentele” din decembrie incepute drept revolutie si sfirsite ca  lovitura de stat, ”cortina rosie” sta sa cada peste Romania ! “Regizorul de lumini si umbre”, Iliescu si cei “trei masinisti” ai sai tintesc maneta care sa declanseze mecanismul pe” marea scena a tarii” ! Metoda - aceeasi dintotdeauna : manipularea ! Inducerea nemultumirii in rindul maselor largi de cetateni ! Care nu inteleg ca nici acum si nici mai tirziu, pina cind criza nu va pleca de la noi nu o vor duce mai bine ! Chiar de ar guverna “mamica si tatucul” psd ului trist ! Minciuna si isterizarea ameninta Romania ! Impacarea tuturor categoriilor sociale sub” flamura partidului psd” am mai trait o ! Abuzuri nesfirsite , saracie, coruptie ! Si boieri, mari boieri de partid care impart pachete celor saraci ! In numele solidaritatii si prosperitatii sociale ! Se pare ca poporul acesta nu poate fi condus decit prin manipulare si minciuna ! Sfruntata ! ”Regizorul” si “manistii” sai sunt priceputi la chestia asta…iar comunismul haladuie nestingherit printre oamenii simpli, tirindu si trupul odios si imprastiind duhoarea sinistra !!! Cu toate acestea, Romania mai poate fi, totusi, salvata… dar nu cu “plante agatatoare”, cu “felceri” ori “prostanaci”! Iar singura sansa reala de supravietuire pentru Romania de astazi ramine Traian Basescu… !!! Cu bune si rele…ca orice om !

…obisnuiti cu” jocul”, politicienii “musca cu furie” si de aceasta data ! Iliescu, zimbeste multumit ! Miza: Guvernul inclinat in dreapta, asemeni turnului din Pisa, care se incapatineaza sa … cada ! Pe margine, gloata de “gura-casca”, cu giturile intepenite in sus, isi da coate si asteapta cu rasuflarea taiata…clipa ! Intre “doua imbrinceli” si “un sut”, Guvernul …rezista ! Cu aura stirbita de lumina care vine de la rasarit, multimea isterizata tropaie! Intr o cadenta dementa….Istoria si a terminat pasta de pix si isi continua scrierea cu cerneala “simpatica” …pentru unii ! Democratia, lesinata de “epuizanta leapsa” abia mai respira…amenintata de o noua lovitura de stat ?!? “Ciuma rosie” se mai prelinge si azi pe culoarele interzise multimii….in asteptarea motiunii “sub centura” !!! Se va “intunerici” din nou in Romania ?

…”ciolanul” politic are doua capete ! PNL si PSD trag cu nadejde de “os” ! Aratindu si “de fantezie” dintii, spectatorilor…lehamituiti de circul ieftin, romanesc !!! Doar leul, suparat, girbov si  cu coama ciufulita nu mai vrea sa intre in “cusca” BNR ! Un zimbet trist la vederea noului “dresor” de schimb ii intirzie in coltul gurii…copiii nestiutori il trag de urechi, ii dau sa bea bere, ii spun bancuri porcoase si se fotografiaza cu el….Rabdator, plictisit, leul suporta …deocamdata, cateii de ocazie care latra peste tot in numele  sau ! Potaile isi iau nasul la purtare, ridica coada dar nu si uita vechile obiceiuri. Proaste ! Scarpinindu se necontenit de tot ce le iese in cale… potaile ramin potai in viata ca si in… politica !!!

… mi am facut recent analizele ! Sunt alergic la praful de case – de la patru in sus !, la penele de gaini ouatoare cu ouale “limpezi” ca lumina zilei !, la alea ude mereu de la colt de strada - care in curind vor avea acoperis daca se aproba !, la polenul de crin mai ales daca il tin peste noapte in dormitor, la radiatiile antenelor in exces care prind acelasi post dinspre rasarit, la parul smuls cu furie de alegatorii vesnic nemultumiti….si ca sa ma vindec de toate acestea, am decis sa ma duc la mare…aerosolii, briza si marinarul imi vor fi, de acum, alaturi mereu !

… multe mi au fost date sa aud! Si sa vad! Dar parca de asemenea “gogosi”, servite cu indeminarea ospatarului profesionist, nu am avut niciodata parte ! Una dupa alta, azvirlite “la plesneala” electoratului ramas cu gura cascata pe la talk showuri nocturne… si ticaloase ! Dolofane din cale afara dar…” fara zahar, sare si grasimi” !!!

Tu imi mizezi fericirea la jocuri de carti. Tie iti e usor, ai intotdeauna un as in maneca, un as de inima rosie.
Daca ai juca cinstit, n-ai sti nici macar ca nu in toate jocurile asul e cea mai mare carte; uneori, dragostea nu e pe primul loc.
Dar tu mizezi pe aceeasi carte. Si se ajunge la un razboi in care inima rosie nu e diferita de inima neagra: all’s fair in love and war.
Si, in noaptea asta, tu imi mizezi fericirea la un joc de carti. Si dimineata o sa-mi spui daca ai castigat sau nu… E fericirea mea, dar e castigul tau.

S-a diluat un pic cliseul cu scrisul chiar pe malul marii. Mi-am luat laptop-ul pe terasa, m-am uitat la mare ca in fiecare zi si a inceput sa ploua. Si mi-a placut asta, am ras, s-a redus de la bun inceput riscul penibilului. Sa vedeti despre ce vreau sa scriu. Nu despre Danemarca, despre mare, despre puterea locului in care sunt si despre demnitatea lui. Ci despre faptul ca in acest context vertical, limpede am citit doua carti pe care mi le-a adus tatal meu. I le-am cerut eu, sa nu il suspectati pe tata ca mi-ar fi cumparat cartile astea de buna voie, el ma stie interesata de chestii mai grele de-atat. Una dintre ele nu ar fi cumparat-o sigur. Cele doua carti sunt jurnalul Oanei Pellea si cartea lui Radu Pavel Gheo despre viata lui in America si intoarcerea in Romania dupa doar zece luni de trait in alta parte. Jurnalul Oanei Pellea l-am vrut pentru ca am fost curioasa. Am vrut sa stiu de ce femeile din Romania au spus ca au plans citindu-l. Nu femei care imi plac, ce-i drept. Am tot dat de citate din jurnal, am tot dat de lacrimi in urma citirii lui, de revelatii facile, de indemnuri imbecile. Si mi-am spus ca trebuie sa citesc ceva ce are succes la femeile pseudo-intelectuale din Romania. Cartea lui Gheo – cu ea e alta poveste. Mi-a recomandat-o Horia Patrascu si am promis ca o citesc. Iata, am citit-o. Si nu oricum, ci intr-un moment de liniste perfecta in mintea mea, asa incat sa nu cumva sa ii atribui starea mea proasta, am vrut sa o primesc cu burta goala si sa o accept macar pentru ca imi tine de foame. Intr-o zi am citit cartea Oanei Pellea, in ziua urmatoarea cartea lui Gheo. Cartea Oanei Pellea m-a plictisit initial si iritat usor pe final, cartea lui Gheo m-a iritat doar. 1-0 pentru Gheo, asadar. Mi-a placut ca pana si in zile ca cele pe care le-am trait si le traiesc ma insoteste Romania. Mi s-a parut amuzant. Umor negru dar tot umor. M-am simtit insa foarte straina de ambele perspective asupra vietii si de Romania cu totul, ca sa fiu sincera. Asta si datorita faptului ca cele doua perspective m-au apasat si m-am scuturat de ele din reflex pe tot parcursul lecturii. Nu m-au apasat serios, m-au apasat ca niste pantofi prea stramti. Jurnalul Oanei Pellea este atat de fad, simplist si plin de locuri comune incat nici nu stiu daca sa vorbesc despre el. L-am citit sperand ca se dezvolta, ca filmele cu inceput greoi. Dar nu. A fost constant. Nu in sensul bun. Nu mi-a zis nimic. Nu am simtit nimic. Si nici nu stiu cum poate cineva sa simta ceva citind jurnalul. Are o miza atat de mica. Si mie imi place Oana Pellea ca actrita asa ca am pornit citirea jurnalului cu multa tandrete. Nu ma asteptam la cine stie ce idei noi dar nici la idei atat de banale, demne de o liceeanca de provincie. Mi-am zis ca imi scot parleala cu cartea lui Gheo dar nu a fost asa. Am citit o serie de stupori ale unui om care parca venise de la tara la oras. Atat. A, si nu a rezistat la oras. Nimic, absolut nimic in plus. Concluzia cartii mi-a intors matele pe dos, este concluzia pe care o acuz poate cel mai vehement cand vine vorba despre intoarcerea, ramanerea in Romania. Ca strainatatea e civilizata dar ca nu are suflet. Cu ceva nuante, va las pe voi sa le descoperiti.

In amandoua cartile am simtit ce ma intristeaza pe mine la romani. Infrangerea fara efort prealabil real si cu justificari mincinoase. Infrangerea cu pansamente. Infrangerea cosmetizata, infrangerea impachetata in hartii care nu au culoarea infrangerii. Si nici mirosul ei. Concluzii usoare, concluzii grabite, lipsa de profunzime. Lucruri care ma supara la romani, in general. Am citit doua carti care canta in struna lenii mentale romanesti. Fiecare in felul ei, fiecare pe nisa ei dar tot cantat in struna este in carti. Doua carti care, odata citite, vor mangaia oamenii care nu gasesc rostul in a se adapta cu adevarat la lumea dezvoltata. Unul zice ca e urata lumea actuala, altul zice ca lumea nu are suflet. Si imi pare rau, imi pare foarte rau. Oana Pellea s-a agatat de Dumnezeu, gasindu-si confortul in presupusele lui brate iar Gheo s-a agatat de Romania. Amandoi s-au intors la valori care se presupune ca ii definesc si linistesc. Restul, dincolo de aceste doua valori: o nebuloasa amenintatoare.

Si ma intreb a nu stiu cata oara de ce ne speriem atat de repede, atat de usor? Ce se afla in lumea asta larga de ne impinge atat de repede in bratele tarii natale sau in bratele lui Dumnezeu in anul 2009? Oameni destepti fiind. De ce ne grabim cu retragerea? Mai exact – nu “ce ne impinge” ci ce ne tine legati de aceste valori oricat de inteligenti am fi si cat de bine e sa ramanem legati de ele fara sa ne fi desprins macar ca exercitiu, intr-un gest de curaj si incredere in noi insine si in lumea din jur deopotriva?

Dumnezeu, tara natala, parintii. Sunt lucruri despre care am auzit aproape zi de zi, pe diferite cai, ca te definesc. Fara ele esti pierdut. Fara ele esti gol. Fara ele esti singur. Chiar daca ar fi asa, nu merita sa fii singur, cu adevarat singur macar o data? Nu esti curios sa fii singur, nu vrei sa stii ce faci cand esti numai cu tine si ce esti dincolo de valorile astea, ce poti face tu dincolo de ele, purtandu-le in suflet dar nu de gat? Purtandu-le ca baza dar nu ca desfasurare in sine a propriei vieti? Sunt atat de multe lucruri in afara de tara natala, Dumnezeu si familie. Atat de multe lucruri care trebuie sa se adauge pe baza trinitatii pe care sa zicem ca o acceptam ca fiind o buna pornire. De ce romanilor le este atat de greu sa faca realmente acest lucru? Sa se desprinda, sa tasneasca, sa ajunga intr-un loc din care se pot privi lucrurile cu mintea aerisita. Poate ca se vor indragosti cu adevarat de Dumnezeu, de tara natala, de parinti.

De foarte multi ani existenta mea nu a mai avut o miza serioasa. O miza tare, o miza pentru care sa-ti tremure macar un pic genunchii, o miza de care sa tii, fie si elegant, cu dintii. O miza. Oamenii se pacalesc foarte des ca existenta lor ar avea mize. Cel mai des gasesc mize de genul “traiesc sa invat” sau “traiesc sa-i ajut pe ceilalti”, “traiesc pentru copiii mei”, “traiesc de dragul celor care investesc iubire in mine”, “traiesc pentru a iubi”. Dar astea nu sunt mize. Imi permit sa spun ca ele nu sunt cu adevarat mize. Am incercat si eu sa ma mint folosindu-le drept mize. De cele mai multe ori, cu exceptia celei cu traitul de dragul copiilor, le si amestecam. Fara sa vreau, din slabiciune, devenisem un amestec de presupuse mize universal valabile si impaciuitoare. Dar, de fapt, repet, existenta mea nu mai avea o miza clara. Sustineam ca m-am amestecat in esenta intregului doar pentru ca varful existentei mele se tocise si nu mai putea sa iasa din amestecul presupus luminos si armonios.

E foarte dificil sa constientizezi lipsa mizei. Tocmai din cauza surogatelor de miza care plutesc in jurul nostru. Tocmai din cauza curentului care a adus ideea vulgaritatii si inutilitatii mizei. Ca intelectual a devenit de prost gust sa mai ai o miza, trebuie sa dai senzatia ca plutesti si ca esti complet dezinteresat in orice reusita. Dar, de fapt, intelectualii sunt cei mai vanitosi oameni de pe lume, sunt cei mai avizi de recunoastere, de lauda, mintea este organul cu cea mai mare nevoie de lingusire, de incurajare, de adoratie. Intelectualii nu sunt facuti sa se contopeasca armonios in Univers, daca e sa fim sinceri. Ei sunt facuti sa iasa din curgerea Universului si sa straluceasca individual. Daca mintea iti este cu adevarat puternica, ea are nevoie de hrana speciala, are nevoie de glorie, are nevoie de recunoastere.

Pe masura ce m-am desprins de Romania, mi s-a trezit, fara sa incurajez voluntar aceasta trezire, dorinta de miza. Imi palise in ultimii ani. In primul si poate si in ultimul rand din cauza Romaniei. Incetul cu incetul mi s-au retrezit vanitatea, pofta de glorie, pofta de a iesi explicit si nu subtil in evidenta.

De cateva zile viata mea si-a recapatat miza. Miza aia pe care multi se prefac ca o considera superficiala, miza care nu tine de asa-zisa profunzime, miza porceasca si spectaculoasa in acelasi timp, miza care te face sa nu dormi, sa nu mananci, sa nu ai liniste – toate astea fiind deranjate de o stare echivalenta cu cea pe care o ai cand te indragostesti. Faptul ca poti castiga enorm si ca poti pierde enorm deopotriva ma incanta peste masura. Miza clara, miza care se misca deasupra capului meu, ca suprema incantare si ca suprema spaima in acelasi timp. Am sansa de a face un lucru senzational. Un lucru care sa imi scoata viata din anonimatul cuminte, din cloaca de pseudo-intelectuali care-si ling ranile cu ceva mai mult stil decat si le ling prostii.

Si nu exista stare mai placuta de-atat pentru mine. Vanitatea mea e cumplit de vie in pofida incercarilor mele de a o dresa. Sa asculti zgomotul unui motor perfect construit, sa ai un orgasm coplesitor, sa privesti un spectacol devastator – toate astea sunt intrecute fara probleme de hranirea corespunzatoare a vanitatii care tine de miza inalta a propriei vieti.

Mie imi plac foarte mult drumurile, ma opresc des pe un drum in locuri care imi plac, imi impart drumul lung in bucati mici, stau in hoteluri fine, ma intereseaza cum e patul, cum e design-ul, cat de buna e mancarea, ma intereseaza fiecare detaliu, nu sunt genul de om care vrea doar sa ajunga, cu orice sacrificiu, cu orice compromis si cat mai repede. Pentru ca schimbarile sa fie solide, pe termen lung, drumul trebuie sa aiba un anume ritm, o anume consistenta.

Nu mi-ar fi placut de mine daca as fi scris ce s-a intamplat in prima zi de drum imediat cum am ajuns in camera de hotel. Deloc nu mi-ar fi placut. Nu as fi facut decat sa exprim o furie oarba si necizelata, asa cum nu imi place. Nu as fi facut decat sa vars o treaba care se intamplase, fara sa ma gandesc la importanta ei, in cazul in care avea vreuna.

Dar acum pot sa va spun ce s-a intamplat: pe drum spre Sibiu, cineva cu un off-roader, varianta cea mai rea, mai periculoasa si mai inumana in trafic, mai rea chiar decat un SUV, depasea in viteza cumplita o coloana de masini. Pe contrasens. Fara nici cea mai mica intentie de a intra la loc in coloana. Mai mult, ne baga lumini, mie si celui cu care eram in masina. Voia sa ne dam la o parte. Avea si girofar. La dreapta zid, la stanga masini, in spate masini, in fata El. In off-roader cu bullbar (din cel solid, metalic, ilegal in Europa, nu din cel decorativ, de plastic). Ne oprim cand vedem ca el nu doar ca nu incearca sa intre pe banda lui ci nu reduce nici macar un pic viteza. Noi suntem intr-o masina fina, understatement-ul suprem si puterea suprema in acelasi timp, o masina foarte capabila fara sa lase sa se vada asta. Dar nu e off-roader, nu e SUV, e o masina cu respect pentru mediu si pentru restul lumii care participa la viata pe planeta asta. Ne oprim si il privim pe domnul din fata intrand din plin, frontal in noi. E bine ca ce nu am vazut decat in filme, vad acum. Mi-a spus mama sa nu imi fac griji si ca voi trai toate filmele la un loc in viata mea. Ma rog, ea se referea la cele de dragoste, nu la cele de actiune. Dintr-o parte curge ceva, din alta ies aburi, masina noastra e facuta praf in fata si nu se mai poate merge cu ea. A lui nu are nimic.

In momentul ala imi doresc sa fiu o toapa, o bocitoare, o santajista. Sa ma dau jos si sa incep sa fac scene, sa ma dau cu capul de capota, sa urlu, sa plang, sa il intreb “ce-ai facut, ce-ai facut, era sa ma omori”. Din astea – cum se fac la noi. Ma dau jos din masina si spun foarte calm ca sunt in drum spre Berlin si ca ma pregateam sa imi incep viata acolo. Atat. Nici un cuvant mai mult. El incepe sa planga. Tipul de securist batraior care nu a inteles ca a imbatranit si ca Securitatea nu mai e ce-a fost. Gen Ion Tiriac. Se confirma caracterizarea mea improvizata: domnul vine de la vanatoare. Si atunci, karmic, de ce am patit-o eu si nu el? Ca el a omorat animale, nu eu. Este socat, cu lacrimi in ochi, “Domnisoara, vreti sa va spun de cati ani conduc?” Eu ii raspund: “Nu.” Lui ii curge o lacrima: “Va spun totusi”. Nu aud ce balmajeste. Nu vrea sa mergem la Politie. “Domnisoara, va dau ce masina vreti… Range Rover, BMW seria 7, ce masina doriti va dau.” Nici macar nu pot sa rad. Daca nu ar fi miza atat de mare, miza asta cu Berlin-ul, as face pe mine de ras. E foarte caraghios in incercarile astea de a ma impaca. Mergem la Politie, “daca asa doriti dumneavoastra”. Nu stiu ce isi inchipuia. La Politie aflu de la niste smecherasi care stau pe langa sectie ca am nimerit singurul politist necorupt din sectie. Cu toate ca sectia de Politie este cea mai infecta cazatura, cineva ma intreaba, ca la barul unui hotel, daca vreau ceva de baut. Pe domnul vanator nu il intreaba nimeni, asta imi place. I se ia carnetul domnului, cu toate ca el incearca sa ii tot paseze politistului niste bancnote. Imi spune la un moment dat “poate devenim chiar prieteni, cine stie?”. Eu reusesc intotdeauna sa fiu manierata, nimic nu ma transforma intr-o ciufuta dar de data asta nu scot un sunet. Nu ostentativ. Chiar nu pot.

Ce faci dupa o chestie ca asta? Initial am crezut ca te intorci cu coada intre picioare la Bucuresti. Simbolic. Vine o vita cu o masina monstruoasa, nu incetineste, nu franeaza, are bullbar, are girofar, te face praf, intr-o ilegalitate crasa. Asta e. Nu avem legi ca lumea, nu avem autostrazi, nu avem caracter, nu avem constiinta, nu poti sa scapi de aici si trebuie sa iti intre bine in cap chestia asta, nu esti mai presus decat cei care suporta umilinta zilnica.

Dupa accident, dupa ce masina de tractari a plecat catre Bucuresti, ma intrebam de ce nu am plecat cu ea. Nu voiam decat sa fiu intr-un loc sigur iar in Romania singurul loc sigur este acasa. Din toate punctele de vedere, inclusiv stilistic. Nu mai zic moral. Dar mi-am dat seama ca, intr-un fel sau altul, cam asa se desfasoara fiecare zi a mea in Romania. Cineva face ceva incomensurabil, inacceptabil, mafiot, strigator la cer iar eu ma retrag in casa. Ultima palma de la Romania nu face decat sa sublinieze asta.

M-am dus la un hotel, cel mai luxos din zona, din acelasi lant cu cel in care trebuia sa stau la Sibiu. Si am stat in camera doua zile. Cu room service si atat. Abia azi dimineata m-am uitat pe geam, in rest am stat cu perdelele trase, prinsa intre lumi, statutul cel mai oribil cu putinta, nici acasa dar nici intr-o tara ca lumea, cu o stare de nesiguranta, in aceeasi tara care imi daduse atat vechea cat si noua stare infecta. Am mancat crema de sparanghel, risotto cu trufe, tarta cu ciocolata amaruie, am mancat inghetata de lamaie facuta de bucatar, nu cumparata. Si Fettucine cu sun dried tomatoes. Am baut tot ce era non-alcoolic in minibar, am avut senzatia ca nu ma pot misca in nici o directie. Habar nu aveam ce pot sa fac si ce nu. Se pare ca mintea mea luase si accidentul in serios.

Patul a fost senzational in hotel, baia la fel, mancarea – fina si usoara. Din 21 de firme de inchiriat masini, nici una nu a vrut sa ne dea o masina cu care sa mergem pana la Berlin ca apoi sa o aduca ei inapoi. Dar a 22-a firma a vrut. Si am inchiriat un SUV. Impotriva oricaror principii ale mele, impotriva firii, lumii, oamenilor, mediului. Si am plecat la Berlin. Toata lumea se dadea la o parte pe sosele, SUV-urile sunt cel mai tare lucru in Romania, stiti doar.

Nobletea, “semetia”, intelepciunea, luminozitatea – ca tot discutam cu Ada despre ele in finalul unui post anterior – le-am dat pe toate astea la o parte. Ca sa ies vie din Romania. Nu vreau sa mor intr-un context meschin, ridicol, lipsit de orice fel de miza si demnitate. Nu vreau sa mor nobila, semeata si inteleapta in mijlocul unei umilinte marunte, la ordinea zilei, care nici macar nu ar zgaltai mintile oamenilor ci ar parea ceva firesc cu toate ca nu este. Nu vreau sa mor. Nu inca. Nu aici.

Asadar, nimic nou. Nu aveam nevoie de inca o metafora a vietii in Romania. Dar, trebuie sa recunosc, asta din urma a fost una foarte clar exprimata.

38m2 res ni veliko za stanovanje. Švedski oblikovalki Sofie Andersson je uspelo na tej majhni kvadraturi urediti prijetno bivališče za mlad par. Oprema je večinoma Ikea, prevladujoča barva je bela z dodatki nekaj malega črne, oranžne ter pisanih blazin.

Še kuhinja: ta je očitno starejšega datuma, vendar obnovljena in v beli barvi.

Kaj iz zgornjega koncepta si lahko izposodimo za osnovo in je  na policah v Ikei, si lahko ogledate na kolažu:

Fotelj je modernejši, saj je model v stanovanju že nekoliko retro. Pisan črno-bel vrtljiv fotelj je kot nalašč za majhna  in moderna stanovanja , kjer iz enega mesta komuniciramo z različnimi lokacijami v sobi: gledamo skozi okno ali pa se pogovarjamo z osebo na postelji.

Miza je nekoliko vpadlivejša, lahko pa izberemo tudi kaj kovinskega s stekleno ploščo.

Ker prihaja v modo svetlo-umazano-zelena, predlagam to barvo za blazine in morda še za vazo, pa še kakšno rožnato – vijolično pregrinjalo za kontrast.

Daca e sa visez cu adevarat la ceva, visez la urmatorul lucru, jur: o situatie nasoala. Nasoala, nasoala nu doar nasoala pe alocuri si fara ca lumea sa recunoasca faptul ca e nasoala. Ceva fara echivoc. Sa cada avionul, ca in “Lost”, da’ sa urmeze ceva ca lumea dupa aia, ca serialul nu mi-a placut, nu m-am putut uita la prea multe episoade, era tras de par. Sa ramai inzapezit pe un varf de munte. Nu, asta nu e cumplita, trebuie ceva mai dur. Sa fie o gripa care sa omoare mai toata populatia planetei si tu sa fii unul dintre supravietuitori, ca in serialul senzational facut de BBC, “Survivors”. Ala serial, nu cliseele din “Lost”. Partea cu gripa nu imi place neaparat pentru ca stiu ca moare multa lume, daca era aia cu avionul sau cu inzapezitul, era mai bine dintr-un punct de vedere: ca nu murea nimeni, ajungeai tu intr-o situatie grea si atat, nu aveai o drama de proportii pe umeri. Dar sa ne facem in cap un amestec din toate cele trei posibilitati si sa ne gandim ca trebuie sa o luam de la capat undeva, fara mijloacele cu care ne-am obisnuit. Un fel de “Robinson Crusoe” combinat cu “Imparatul mustelor”. Si, treaba care ma fascineaza pe mine, ma incanta in ultimul hal, simt si acum frisoane de placere: sa afli cate parale face cu adevarat fiecare din cei cu care ramai intr-o situatie nasoala. Sa-i vezi pe toti cum se comporta cand nu se mai pot fofila, cand trebuie sa faca ceva pe bune. Sa gandesti, sa rezolvi, sa gasesti mancare, sa linistesti oameni, sa le dai speranta. Sa vezi cum se comporta toti cand trebuie sa stii sa supravietuiesti, mental si fizic, fara proptele si fara sa te poti ascunde. Cand trebuie sa te concentrezi ca sa supravietuiesti, cand nu te mai poti eschiva de la munca si cand nu mai poti fura idei sau atitudini, cand nu mai poti vorbi mult si aiurea, cand totul e redus la esential.

Ma gandesc la o situatie ca asta aproape in fiecare zi. Am inceput sa judec un om in functie de cum cred ca ar reactiona intr-o situatie ca cele descrise mai sus. Ma gandesc: “as vrea sa fie printre cei putini cu care raman izolata?”. Si ma gandesc serios, este o sita foarte buna pentru cernut persoanele ipocrite, fandosite, comode, isterice, proaste sau nebune de-a dreptul, asa cum sunt multi in Romania, fara sa se stie asta oficial dat fiind ca nu exista metode si interes pentru a le evalua dereglarile psihice. Orice mica mizerie devine mare de tot doar prin acest exercitiu mic de imaginatie. Mai sterg de pe lista, mai adaug pe lista, a devenit o mare placere lista asta.

As vrea sa raman izolata cu cativa oameni care se tem de adevar, de exemplu. Bine, sunt multi dar am eu cativa fosti amici, cu femei care-i tin sub papuc si as vrea sa vad ce se intampla cu tinutul sub papuc acolo si ce se intampla cu discutiile pseudo-intelectuale despre management artistic, de exemplu. As vrea sa le vad relatiile scartaind sub ochii mei atunci cand nu mai exista climatul care sa le hraneasca prefacatoria si parvenitismul, atunci cand nu mai exista nimic care sa le hraneasca snobismul. Poti sa fii parvenit si snob si la dracu, fara apa si fara mancare? Sunt foarte curioasa. Poti sa fii prefacut atunci cand treaba e pe viata si pe moarte? Poti sa te prefaci ca iubesti un barbat si poti sa-l mai pisezi si dupa o epidemie de gripa la nivel mondial? Am doua cupluri in minte, le-am trecut pe lista. Precizez ca nu pun pe lista decat oameni care sunt inca in viata, asa cum o stim. Cei trecuti dincolo vor veni oricum sa ne viziteze asa ca nu ii pun pe lista, nu hotarasc eu cine vine si cine nu in privinta lor.

As mai vrea sa fie in situatia asta nasoala un barbat care sa arate infiorator de bine, cineva ca Simon Baker sau ca Mads Mikkelsen si sa va spun de ce: pentru ca un barbat foarte aratos este perfect pentru a-ti arata valoarea femeilor din grup, vezi de ce sunt in stare pentru a capta atentia lui si cat sunt in stare sa calce in picioare.

As vrea sa fie si Gordon Ramsay cu noi, ca sa gateasca lucruri bune si sa faca ordine printre barbati, sa-i reduca la esenta masculinitatii, ca el fiind incult si provenind dintr-o familie saraca, o sa vrea sa vada muschi, transpiratie, rezultate, nu o sa se lase impresionat de barbati puturosi, agitati, frecand ceva in mana si intinzandu-se la discutii despre fotbal sau politica. O sa-i puna la treaba cumva si o sa-i reduca la tacere, o sa-i complexeze, mai ales ca are si un penis foarte mare si nu ezita sa tot spuna asta. “Problems in the department downstairs?” intreaba el cand un barbat il scoate din minti. E al naibii dar iubeste oamenii in felul ala simplu, frust. E de folos.

Femei, pe langa pisaloagele parvenite, as vrea din alea foarte, foarte frumoase. Femei ca Juliette Binoche, Cate Blanchett sau Halle Berry, eventual toate la un loc. Ca sa imi clatesc privirea si ca sa stiu ca mor parvenitele de necaz.

Pur si simplu trebuie sa citez dintr-un prieten: “as vrea sa fie si Iliescu in situatia asta, ca sa-l judecam, in sfarsit”.

As vrea sa mai fie un om in varsta, intelept, impacat, un om care sa fie deasupra intregii situatii si deasupra agitatiilor noastre de orice fel, un om la care sa te duci si care sa-ti demonstreze cat de inutila iti este agitatia, fara sa te jigneasca si fara sa te sperie. Nu cunosc un astfel de om in clipa asta. Aia pe care ii consideram asa s-au dovedit a fi colaboratori ai Securitatii asa ca nu imi mai plac. Ar mai fi fost unul in viata da’, v-am spus, slabiciunea asta cu Securitatea nu-mi place deloc. Nume de cod “Laurentiu”, mai mult nu spun.

Mai am doi tampiti in minte, doi corporatisti care nu stiu nici cum se face un foc, as vrea sa li se sublinieze lipsa de masculinitate si lipsa de sens a propriei existente, cu totul. Sa ajunga sa fure din provizii, in halul asta sa ajunga. Sa ne ameninte, sa se dea sefi prin forta, eventual cu un briceag sau ceva. Sa fie disperati dandu-si seama ca, fara corporatia care-i tinea in spate, sunt niste nimicuri.

As vrea sa fie si Trent Reznor in situatie, asa incat tensiunea lui interioara sa fie mai puternica decat tensiunea oricui, tensiunea lui sa fie dincolo de cea generata de situatie, sa ne convinga, fara vorbe, ca ceea ce traim noi e un fleac pe langa ce-l irita pe el la existenta, in general. Si sa aiba pantalonii aia trei sferturi care-i placeau lui intr-o vreme si sa stea mult timp singur, fara sa ne bage in seama si sa-si lase barba, asa cum are inainte de concert, de nu-l recunoaste nimeni, poate sa apara pe scena cand se strica ceva si toata lumea din sala sa creada ca e vreun mecanic.

Am mai primit o idee foarte buna de la un prieten: Regele Mihai si Regina Ana sa mai fie cu noi. Asta mi-ar da o mandrie fantastica, nimeni nu ar mai fi ca mine – sa le arat tuturor ca si Romania a insemnat ceva la un moment dat.

Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Anamaria Marinca, Monica Macovei si Fursecul Mecanic. Fara sa clipesc i-am pus pe lista. Elemente care sfideaza, fiecare in felul lui, mediocritatea romaneasca. Fursecul Mecanic se va intelege bine cu Gordon Ramsay, sunt convinsa. Se stie ca un bucatar bun nu este niciodata un patiser bun asa ca se vor completa perfect in treaba care uneste oamenii: mancarea.

As mai vrea un om cu o trauma foarte puternica pentru ca vreau sa-l vad depasind-o, sa-l vad fiind obligat sa supravietuiasca si sa-l ajut subtil in supravietuire, in refacere, as vrea sa se simta iar viu iar eu sa contemplu chestia asta. Sa stau de vorba cu el si sa-i raspund la orice intrebare vrea el sa imi puna. Sa fie incercanat si rupt de realitate iar eu sa pot sa-i descriu in ce situatie suntem, trezindu-l, dandu-i speranta unui inceput dincolo de ce i-a produs trauma. Sa vad situatia in care suntem prin prisma lui apoi, sa o vad ca pe o trezire spectaculoasa, in caz ca eu nu sunt deja complet treaza si plina de adrenalina noului inceput.

Mi-ar placea sa fie si un om care te face sa razi spunand chestii stupide, tacanite, sa faca “glume practice”, cum le zic americanii, sa te scoata din minti dar in felul ala placut, in felul ala la capatul caruia razi si te superi pe tine ca te-ai putut enerva initial pe niste fleacuri.

Imi imaginez masa de seara. Fiecare a facut ceva pentru ea, mie asa imi place. Eu nu prea inghit oamenii care stau atunci cand se pregateste ceva pentru toata lumea prezenta. Fiecare trebuie sa faca ceva, e o chestie care denota emancipare. Si umanitate. Eu asa traiesc, eu nu cunosc barbati care sa astepte masa, chiar nu cunosc. Din pacate, cunosc femei dar pe alea nu le iau in situatia mea de criza. Deci toata lumea trebuie sa spele, sa toace, sa taie, sa prajeasca, sa aranjeze, sa framante, sa ceva. Nimeni nu sta. Poate doar Regele si Regina au voie sa stea dar sunt convinsa ca nu vor accepta ei sa o faca. Ei vor stapani subtil si involuntar intreaga stare, vor impune respectul ala pe care doar nobletea autentica, fara fisura il poate impune. Iar cine nu se lasa invadat de respectul pentru aceasta noblete, este un om la care trebuie sa ne uitam mai atent pe tot parcursul situatiei de criza. Am inceput cu masa de seara, ca aia e prima prin care trecem. Dupa dezastru. Si pe urma vine noaptea, in care unii dorm si altii se intind la discutii pentru ca nu pot sa doarma, fie din excitatie prea mare, fie din deznadejde prea mare. Si se mai culca unii, se mai trezesc altii, lumea participa mult sau putin la discutiile astea de acomodare. Iar dimineata se disting cei care vor sa faca treaba, se fac expeditii pentru explorarea zonei si acolo vezi cine se eschiveaza de la munca. Si eu o sa ma duc in cea mai complicata explorare si o sa ma arunc, o sa ma catar, o sa fac tot ce e greu, o sa fiu mai buna decat barbatii in toate astea, mai putin in taiatul lemnelor, la asta nu ma bag. Si iar o sa facem de mancare la intoarcere. Si o sa plecam in alta explorare a zonei si o sa ne intoarcem cu diferite chestii. De la plante pana la chestii luate din supermarket-uri parasite. Depinde in ce situatie ne aflam exact. O sa ne intoarcem cu lucruri vitale, asta e ideea. Si vor incepe in cateva zile tensiunile sexuale si astea imi plac pentru ca vreau sa stiu cum se comporta barbatii cand sunt femei putine, vreau sa vad cum cele agatatoare si usor nebune sunt respinse pana si intr-o situatie ca asta, dupa ce ele se bucurasera ca poate pun mana pe o pulpa, pe un abdomen de Mikkelsen sau Baker.  Vreau sa mi se confirme ceea ce stiu deja: ca barbatii sunt demni si exigenti pana si intr-o situatie ca asta. Vreau sa reiasa demnitatea noastra ca rasa din toate cele, nu doar din asta cu sexul.

Un artist plastic ne mai trebuie, ca sa vad in imagini, in forme ce simte, uneori cuvintele sunt derizorii. Si poate lumea s-ar uita la ce creeaza el si si-ar vedea acolo gandurile imposibil de exprimat deocamdata. Si un filozof ne trebuie. De fapt, o corcitura intre sociolog si filozof, asa incat, atunci cand nu vedem sensul dinamicii lucrurilor, sa putem primi rationamente pertinente legat de aceasta dinamica. Un om care sa nu isi dea cu parerea fara sa aiba o pregatire potrivita, asa cum fac toti romanii, un om care sa fi studiat dinamica societatilor, nu vesnicul “eseist” roman care pute a incultura si atunci o da in bara, dand de inteles ca oricine isi poate da cu parerea in privinta mersului unei societati.

Imi plac la nebunie incubatoarele astea emotionale, ca “Big Brother” dar cu miza serioasa, nu financiara. Si sa nu poti iesi daca nu mai rezisti. Sa iti fie fortata definirea sau redefinirea, lucru pe care mi-l doresc cel mai mult pentru romani dat fiind ca ei nici macar nu stiu ca este nevoie sa te definesti sau redefinesti. Si le-ar trebui o situatie limita in care sa intelega ca nu suntem toti in aceeasi situatie, in acelasi rahat, ca nu suntem toti mediocri, ca nu suntem toti cu sufletul murdarel, ar trebui sa vada, intr-un astfel de incubator, ca ei sunt niste primitivi care beneficiaza de lucruri construite de societati emancipate, ar trebui sa-si dea seama ca nu au nici macar o latura buna a primitivismului asa incat sa puna curul la munca dar nu au nici macar o latura a emanciparii reale incat sa se comporte uman, inalt, demn intr-o situatie limita. As vrea ca printr-o situatie ca asta sa se desfiinteze mitul imbecil ca oamenii care provin din societatile civilizate devin nuli si derutati odata ce au fost scosi din sistemul lor perfect. Doar ei l-au construit, asa ca il vor reconstrui si in izolare, asa cum noi, ca romani, vom reconstrui sistemul de tolerare si cocolosire a mediocritatii. Doar ca, fiind confruntati cu oameni emancipati intr-o situatie limita, ne vom da seama ca aceasta mediocritate nu este nimic, este doar zeama care se scurge dintr-o branza, nu e nimic inchegat si demn de luat in seama. Vom intelege ca a avea ambitie, concentrare, onoare, convingerea propriilor puteri, curaj, inteligenta, o perspectiva luminoasa asupra lucrurilor – toate astea sunt lucruri fantastice. Nu vom mai putea  sta zgribuliti in micimea noastra, vom fi fortati sa intram intr-o lupta reala pentru supravietuire fizica si mentala iar in aceasta lupta e bine sa stii cum stai in raport cu adversarii, nu te mai poti mangaia cu duiosia tipic romaneasca fata de slabiciune si greseala, duiosie care nu este decat incapacitatea de a fi puternic, nicidecum duiosie reala. Iti tot spui ca nimeni nu e puternic, spui ca ierti si ca intelegi, in speranta ca vei fi si tu scuzat ca nu esti puternic. Insa intr-o situatie ca cea imaginata de mine duiosia mincinoasa si paguboasa pierde mult teren. Afli si afla toata lumea cat valorezi. Duiosia paguboasa si falsa poate insemna moarte.

Kako za praznike okrasiti mizo bega marsikatero gostiteljico že tedne pred dogodkom. Pravzaprav ni potrebno veliko in ni toliko pomembno, da sta posoda in pribor nekaj posebnega. Pomembno je vzdušje, ki ga pomaga pričarati dekoracija. Lep bel prt, nekaj svečk, nekaj borovih vej in kakšen novoletni trak ali okrasek bo že naredilo vtis. Barve naj bodo usklajene in bolje je, da je vse usklajeno na en odtenek, npr vijolično, ki se odlično ujema z vsemi zelenimi in zlatimi ali srebrnimi odtenki. Lahko pa se omejimo npr. na barvno lestvico od rumene do oranžne in ne mešamo zraven še rdeče in drugih barv. Tudi pri zlati in srebrni se je dobro odločiti: ali zlata ali srebrna, vsekakor ne oboje, že želimo poudarjeno elegantno pripravljeno mizo. Zgornji sliki sta lep primer, da je že malo zadosti.Vir: Yvette van Boven

Ena belo-rdeča kombinacija in en zeleno- rdeč kontrast na temni podlagi.

Nekoliko zamolkle barve, z različnimi modrimi odtenki stekla. Če imamo kakšne takšne kozarce, bi bilo vredno uporabiti katero od zgornjih idej.

K prazničnim mizam se tako zelo lepo podajo podstavki za torte in večnadstropna servirna stojala, ki so jim stare tete rekle etažere. Pri Ikei dobimo imenitne in po ugodnih cenah (14,95€), kot tudi steklene podstavke za torte (12,99€).

Zanimiva in preprosta okrasitev.

Večinoma so gospodinje nesproščene ob misli, da se nekateri kosi porcelana in stekla ne ujemajo, da so iz različnih kompletov in obdobij. Če le niso preveč pisani ali z vzorci v težkih in rjavih barvah, ki jih zelo poudarijo, potem jih lahko uporabimo skupaj. Vedno bolj je popularen bazar stil, ko se namenoma zmešajo različni kosi in tudi najdbe z bolšjega trga.

Flea Market Style

Upam, da bo tale prispevek v navdih in inspiracijo za kakšno dobro okrasitev. Če boste ob vsem skupaj utegnile – fotografirajte svojo stvaritev in pošljite sliko na kultura.bivanja@gmail.com , da izmenjamo izkušnje in dobre ideje. Vse prispele fotografije bodo objavljene!

Vse fotografije ambientov: LivingEtc.

Kjer je ogenj, ni dima!

Moderni bio-kamini so izdelani na osnovi Glassfire tehnologije. Tako si lahko s pomočjo tehnologije pričaramo ogenj praktično kjerkoli. Dimnik ni potreben, ker je gorivo v takšnem kaminu bioetanol, produkt rastlinskega izvora z imenom Fanola®, ki pri gorenju ne proizvaja neprijetnega vonja, saj, pepela in dima. Pri gorenju se izločata le voda in CO2, v podobnih količinah kot pri dihanju človeka. Kamin se sestavi v 10 minutah, na spletni strani Glassfire je video posnetek sestavljanja, nameščanja gorilnega dela in prižiganja ognja. Priporočam ogled.

S kombinacijo različnih materialov kot so kamen, steklo in kovina ter izvirnim oblikovanjem pa so ustvarjeni naslednji kamini. Zanimivo, kako postane kamin del pohištva.

Kamin, ki skoraj lebdi v prostoru. Vse zgornje slike: Planika.

Kamin kot avtovka “Travelmate“, ki jo lahko poljubno prenašamo iz enega v drug prostor, je delo oblikovalskega tima Studio Vertijet.

Kamini na zgornjih slikah: Conmoto

Firma Radius ima zanimiv program stenskih kaminov, priporočam ogled njihove spletne strani.

Prostostoječ kamin firme Blomus in še stenska varianta.

Pri Safretti so si zamislili nekoliko drugačne kamine. Vsi so zanimivi, atraktivni in centralna točka vsakega prostora. 

Zanimive so izvedbe za na prostem, Safretti

Bio-kamin, kot se jih je že prijelo ime, lahko postavimo v vsak prostor, ki tako pridobi na atraktivnosti, udobju in prijetnosti. Plapolajoči plamenčki in toplota ter oblikovalsko dovršeni in elegantni kamini doprinesejo magijo narave in nekaj prvinskega ter poudarijo ekskluzivnost vsakega doma.

Nu insist pe victoriile personale in ceea ce vreau sa spun azi. Victoriile strict personale. Alea sunt complicate. Intense dar complicate prin simplul fapt ca par spectaculoase si solide azi dar relative maine. De la mine eu vreau mai mult si mai mult si mai mult asa ca, ce a constituit o victorie azi, este treaba fasaita maine. Asa cum David Duchovny este dependent de sex, eu sunt dependenta de mici si mari victorii proprii, pe orice plan, fie ele si scremute, fie ele si amare, fie ele si ostenitoare, fie ele si obtinute din incheietura – victorii sa fie. Asa ca eu nu pot vorbi despre victorii personale. Ma aflu in situatia trista in care nu ma pot bucura cu adevarat de ele, am nevoie de o victorie noua mult prea des. Iar victoriile mari, de neclintit, fara echivoc – care sunt alea? Teoretic le stiu: sa iubesti neconditionat, sa fii senin, sa nu iti fie teama de moarte, sa ai echilibru interior, sa nu te poata umili si speria nimic, sa ai compasiune pentru tot ce este in jur, fie si pentru lucruri scarboase ca gandacii sau ca prostia. Ei bine, acestea nu mai sunt percepute ca victorii atunci cand sunt in tine asa ca nu te poti bucura nici de ele. Cand le simti, notiunea de victorie nu mai conteaza, nu mai exista pentru tine. Asadar, lasam victoriile personale intr-un sertar.

Un surogat pentru ele si, in acelasi timp, o dovada a unui altruism remarcabil, ar fi bucuria pentru cele ale altora. Si, avand aceasta bucurie, te apropii pe nesimtite si de “cele mari, de neclintit, fara echivoc” pe care le-am enumerat mai sus. Eu una ma bucur pentru victoriile altora. Multa lume spune asta dar putina lume chiar face asta. Eu chiar o fac numai ca, printre multele dificultati intalnite la noi in tara in ultimii ani, am intalnit-o si pe asta: nu prea am mai vazut victorii adevarate. Nu imi dau seama daca incapacitatea unora de a celebra si admira a facut in asa fel incat orice succes autentic sa fie musamalizat, nu-mi dau seama daca atunci cand cineva are o victorie o tine ascunsa pentru ca stie ca nu va starni cine stie ce reactie, nu imi dau seama daca victoriosii se tem ca nu cumva sa starneasca antipatie, camuflandu-si astfel cum stiu mai bine inaltimile reusitei. As vrea sa fie asa dar cred ca e mai grav de-atat. Cred ca, neprimind o reactie puternica, vie, constructiva, oamenii au ajuns sa-si puna sub semnul intrebarii victoria, au inceput sa puna sub semnul intrebarii importanta ei si atunci si-au pierdut motivatia pentru o alta, ajungand sa nu mai aiba o alta. Sau ajungand sa deprinda mecanismul construirii si promovarii unui succes fals, care sa aiba ecou in societatea noastra.

Ce aduce, in fond, o victorie, la noi? Cateva aplauze, in cel mai bun caz. Cativa jurnalisti. Nu multa lume. Daca nu e victorie in fotbal, doar ca aia nu prea e. De obicei lume care vine peste tot, nu lume care a venit pentru victoria ta in special. Neintelegerea victoriei tale dat fiind ca intreaga idee de victorie este in ceata. Invidie. Ma intreb foarte des cat de mult au deturnat apatia si invidia romaneasca traiectoria ideii de victorie, ma intreb cat de mult se hraneste ideea de victorie din reactiile altora la ea si imi dau raspunsul repede: mult, reactia la victorie este esentiala, ea ghideaza poate cel mai bine victoria urmatoare, ii face pofta dar ii si traseaza directia. Si cand nu este entuziasm dar nici invidie, este varianta cea mai rea, la care nu te poti raporta nicicum: apatia, lipsa de reactie.

Sunt atat de multe victorii mimate la noi, de la presupusele casnicii intr-o perpetua luna de miere pana la succesul in afaceri obtinut cu truda si munca, incat nu cred ca oamenii mai pot distinge intre o victorie reala si una contrafacuta. Ei nu mai resimt visceral puterea unei victorii, sunt dati peste cap ca pasarile din preajma display-urilor enorme si hidoase din intersectiile Bucurestiului, si-au stricat radarul pentru acest gen de reperare. De fapt, cred ca, la fel ca fericirea, victoria a iesit din viata romanilor, ea este ceva ce se intampla doar la televizor, in emisiuni, in reclame, in filme, e ceva ce nu poate fi decat orchestrat si se aplauda doar la comanda. Nici nu mai stim ce inseamna iar reperele, exemplele, la fel ca in multe alte zone, ne deruteaza teribil.

Aproape toti oamenii pe care i-am intalnit in ultima vreme au renuntat sa-si mai gandeasca viata in termeni de victorie si fericire. Eu incerc sa-i tentez cu toate smecheriile posibile. Le pun melodii cu mesaj social, le povestesc scene din filme, le dau replici grandioase din carti si piese de teatru, le povestesc o seara aiurita de-a mea, incerc sa le fac pofta pentru iesirea furtunoasa din rutina si din lipsa de asteptari inalte. Incerc sa scot din ei prapadita aia de scanteie, de pe unde o fi ascunsa. Nu pot sa cred ca exista oameni care nu vor sa se lafaie intr-o victorie, nu pot sa cred ca nu isi doresc adrenalina aia fantastica.

Nu stiu cum de mi-am pastrat eu apetitul pentru victorie, insa. Chiar nu stiu, nu fac pe nebuna. Daca as reusi sa-mi definesc chestia asta, as predica-o peste tot, as scrie o carte din aia usurica de self help cu ideea mentinerii acestui apetit. Dar nu stiu exact cum de mi-a ramas intact acest apetit. Ca multe alte pofte, si asta e mentinuta cu greu aici. De la pofte mici ca filmele de scurt metraj europene si pana la pofte mari ca victoria, esti destul de singur si risti sa-ti distrugi sistemul de valori la fiecare pas, risti sa incepi sa vezi filme de cacat si sa crezi ca a-ti aranja casa este o victorie.

Cred ca prin exercitiu, in primul rand. De cand am avut primul succes si pana astazi, daca trecea un timp fara un succes cat de mic, faceam tot ce se putea ca sa mai simt un pic gustul reusitei. Gaseam eu o situatie in care sa ma bag si in care sa ma lupt, gaseam eu ceva, nu asteptam. Apoi reactia parintilor mei si cea a barbatilor importanti din viata mea la orice chestie imi reusea. Entuziasmul, sarbatorirea, un tortulet, o lumanarica, o calatorie. “Pai, asta trebuie sarbatorit” imi rasuna cel mai des in minte daca ma gandesc la trecutul meu. Apoi faptul ca reusita mea ii inspira si pe cei din jur, nu o lasau sa moara, preluau o idee, o stare, ceva din reusita aia. Si duceau cumva lucrurile mai departe. Cu invidiosii a rezolvat mama, care mi-a spus, pe buna dreptate, ca atunci cand nu te mai invidiaza nimeni, nu esti intr-o pozitie prea buna, inseamna ca nu mai rascolesti nimic in nimeni si ca nu mai prezinti nici o problema, ca te-ai “integrat” in mediocritate si gata.

Cand ma satur, asadar, de competitia perpetua cu mine insami, vreau sa ma relaxez privind alti oameni reusind. Cu entuziasmul celor din jurul lor cu tot. Vreau o reusita clasica, o reusita cu miza mare, o reusita cu stil, o reusita care sa miste multe persoane, o victorie care chiar sa insemne ceva, nu o minciuna, asa cum le intalnesti la noi. Nu o facatura, o cosmetizare, mult zgomot pentru absolut nimic, nu o farsa. Ceva real, ceva care sa insemne ceva, repet. Pentru istorie. Daca nu pentru toata, macar pentru istoria unei tari. Vreau sa vad astfel de lucruri ca sa imi incarc bateriile complet, sa imi fac plinul, sa nu trebuiasca sa mi-l fac greoi din incurajari si sarbatoriri ale succeselor mele. Si de-asta mi-a placut sa vad ca a castigat Obama. Am asteptat victoria lui foarte multa vreme iar cand ea a fost sigura, nu am mai putut de bucurie. Iata o victorie cu miza mare, una reala, una care a intors lumea pe dos iar asta este abia inceputul. Am simtit sanatatea societatii care a generat-o. Nu am spus “armonia” sau “perfectiunea” ci “sanatatea”. Sanatatea sociala. Si am simtit, cu toate ca uitasem, ce inseamna sa castigi cu adevarat iar lumea sa recunoasca si sa celebreze acest lucru. M-am simtit trezita si inspirata, m-am simtit vie si plina de si mai mult curaj decat in rest. Si m-am bucurat inca o data ca ideea de victorie si de schimbare a lumii nu mi-a iesit din vene nici o clipa. Asa cum am mai spus, cand ai o miza mica, cand nu mai crezi in sansele de a avea un succes rasunator si cand nu mai faci pe tine de fericire cand reuseste altul, esti un om mort.

James Merrell

Na spletni strani odličnega fotografa Jamesa Merrella je tudi tale fotografija. Škoda, da ne poznamo možaka in njegove zgodbe. Piše, bere, kadi, uživa v razgledu ali samoti?

Nekaj kot domača pisarna je danes skoraj v vsakem domu. Ne glede na to, koliko prostora imamo na razpolago, lahko uredimo prijeten prostor za delo, pisanje in branje.

LivingEtc

Dva različna prostora in skoraj identična postavitev: v ozkem prostoru, pred oknom, obkroženo s policami.

James Merrell

Delovni kotiček v ozki niši.

LivingEtc

Sistem polic s širšo polico, ki služi kot računalniška mizica, prijetno in racionalno.

LivingEtc

Študijski kotiček v dnevni sobi.

Skrivna pisarna v omari. Takšno mini pisarno si lahko uredimo tudi v omari z drsnimi vrati.

Zelo posrečeno izkoriščen prostor – trikotna steklena plošča je vpeta v steno. Za kaj več kot za računalnik sicer res ni prostora, a pogosto tudi to zadostuje.

Miza in stenski elementi se lepo dopolnjujejo. Podobne noge (Vika Moliden) za mizo ima v programu tudi Ikea.

Vika Moliden, Ikea

Gustav, Ikea

Ludvig, Ikea

Ko smo že pri Ikei, ki je 6. novembra odprla trgovino tudi v Celovcu, velja omeniti še dve novejši mizici, namenjeni prenosnim računalnikom: Ludvig je izvedba stenske omarice, ki se odpre v mizico. Plošča, na kateri imamo računalnik je opremljena z nekakšnim trakom, s katerim se pripne računalnik, ko mizico zapremo. Miza Gustav se raztegne in tako poveča površino za skoraj še enkrat toliko. Zaenkrat se izdeluje le v črni barvi.

Vika Gruvan, Ikea

Mizna plošča je vpeta v steno. Takšna izvedba je zelo prikladna, če občasno pri tej mizi dela več ljudi hkrati in bi bile noge v napoto. Tudi predalnike se lahko poljubno razporedi pod njo. Podobno ploščo najdemo tudi pri Ikei, Vika Gruvan 140 x 70 cm, zgornja plošča je steklena.

Unul dintre cele mai importante elemente care susţin viaţa creştină, chiar temelia acesteia, este Cuvântul lui Dumnezeu – Sfânta Scriptură.

După ce Duhul Sfânt atinge un om folosindu-se de adevărurile Scripturii şi îl face conştient de viaţa păcătoasă pe care o trăieşte (Rom 10:8-18), decizia acestuia îl poate strămuta în viaţa veşnică. Astfel, problema sufletului ajunge să fie rezolvată, cu toate că acest moment al mântuirii trebuie să se continue cu un proces pentru toată viaţa. Omul îşi găseşte sensul vieţii şi mântuirea.

Dar rămâne de rezolvat o altă problemă, care poate afecta mântuirea – problema vechiului tipar de viaţă. De aici începe lupta pentru sfinţire, o luptă dureroasă cu vechile tipare de gândire, cu vechile obiceiuri. Această luptă cu vechea fire (Rom 7:14-25) este foarte frustrantă şi dureroasă. Miza acestei lupte este formarea chipului lui Hristos în noi, o asemănare în caracter, în gânduri şi acţiuni cu Domnul Isus Hristos.

Sfântul apostol Pavel ne descoperă acest adevăr în 2 Corinteni 3: 18 ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

Un rol deosebit – aş spune, chiar fundamental pentru transformarea hristică îl are citirea şi meditarea Sfântei Scripturi. Sunt indispensabile şi celelalte discipline spirituale: rugăciunea, postul, solitudinea, dar prioritar transformării mentale este Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel accentuează acest lucru în Ep. către Romani 12: 2 ,, Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Acest exerciţiu nu este uşor, chiar dacă îL iubeşti pe Dumnezeu, deoarece cititul – ca formă de educare – a devenit un lucru absent în timpurile noastre. Imaginile reprezintă trendul, iar formatele, oricare ar fie ele: jpg, jpeg, tiff, gif, png, sau în formă video: mpeg, avi, asf, wmv, mp4 – sunt deliciul tinerilor, dar şi al celor mai în vârstă. Se formează astfel o generaţie a youtubiştilor. Trist este că, realizăm în cele din urmă, că în locul unor generaţii de creştini transformate, avem o generaţie deformată, cu o dinamică a valorilor distorsionată.

……………………………………………………………………..

Soluţia este întoarcerea la Sfânta Scriptură.