I’m takin’ my own direction.Evitand persoane,ignorand  sentimente.Macar de data asta sunt sigur de ceva,stiu ce simt,stiu ca te admir.Pacat ca nu-mi esti frate!

Am crezut c-am incetat de mult s-accept intepatura dezamagirii,dar uite din nou si-a lasat aplombic urma.

Un amalgam de sentimente,de fiori bizari si de temerare ganduri,inavuabile unele,ce-mi incetoseaza mintea si ma face sa plutesc printre imuabilele  miliarde de particule de praf,prin zadarnicul fum de tigara de la fumatoarea scolii..acel fum pe care-ncerc a-l evita,dar inconjurat de aprigi fumatori,nu prea.Priving in gol,privind prin tine.Acel tu,cu-aceeasi deosebita privire,minunata gandire,acel tu insurect!

-Te-ai schimbat.Nu mai esti ca la-nceput.Stii,ca-nainte.

Ca la-nceputul cui,frate?Nu ma cunosti,no one does,really.Nu  ma las descoperit.

Nu tre’ sa fiu acelasi tot timpul,nu-mi place sa stagnez,sunt diferit,o stiu si-mi place.

E vremea ta acum de-a fi-nvaluit plenar de mizantropie,blazare.I’ve been there,I’ve felt that.Inteleg.Te inteleg. O lume plina de adulatori,fiecare pentru sine.O tara impanzita de anagramati,incultura,da.

Ti se citeste si tie dezamagirea si blazarea-n acvilina privire..

Da,cred si eu ca m-am schimbat.Mi-am contruit in juru-mi un zid de rosii caramizi,mult prea inalt pentru a putea zari tu gradina de dincolo de el.Si de ce asta?Deoarece prea  multa lume a privit vegetatia gradinii-mi interioare,otravind-o cu pesimismu-i,cu disparitia  lor din substantele hranitoare pentru fertilu-i pamant,cica,si cu impasibilitatea-i-a lumii,da;fructele se stafidisera.Pan-am deschis complet ochii si m-am cutremurat la gandurile biciuite de dubla austeritate specifica-mi.

Iar acum totu-i bine,fructele au un colorit  minunat natural,florile-mprastie ametitoarea mireasma.

[sa lasam un pic vrajeala.]

Si deoarece persoanele la care am tinut cu-adevarat,deci de care m-am atasat,au disparut/distantat complet din sinuoasa-mi viata,m-au facut s-adopt o defensiva atitudine,si mai distanta.Evit sa stau cu tine mult,sa te cunosc mai bine,c-o sa dispari si tu si o sa iau totul din nou de la zero.Un nou inceput mereu.Si iar,si iar,si nu.

[Dar!Inca mai cred in tine si sper sa-ti fie mai bine.Asta-i lumea-n care traim,tre' s-o luam ca atare.Nu-ti voi spune probabil nimic,raman laconic,nazdravanule!]

Indiferenta doare.Vrei sa pari tare si chiar reusesti,dar in sinea-ti stii ce-i mai bine pentru tine.Dar oricum,nu conteaza pentru tine,ca daca altuia nu-i place,tie poate nu-ti face.Dar tu invers,nu-i dai pace!

Astept sa fie bine,te admir si cred in tine!

Andrei Crăciun scrie Luni, 29 Iunie 2009 pe evz.ro

“În 1960, când a fost pentru prima dată inclus într-un dicţionar cuvântul „ketchup”, televiziunea era un produs recent şi rar, care abia începea să prindă culori şi sunet stereo.

Ketchupul era vechi şi global. Se pare că marinarii englezi au descoperit sosul-minune în China şi l-au dus oriunde ajungeau vapoarele lor. Adică oriunde. Adăugarea roşiilor în reţetă ar fi survenit târziu (şi total insignifiant pentru acest articol), pe la 1703. Ketchupul şi televiziunea s-au ignorat firesc, şi-au scris istoriile în paralel şi au ajuns, ambele, printre cele mai iubite şi consumate (deci profitabile) lucururi ale timpurilor noastre.

Ketchupul e folosit de peste 90% dintre americani. Ca şi televiziunea, e o afacere de miliarde de dolari anual. În România, întâlnirea dintre ketchup şi televiziune s-a întâmplat brutal şi previzibil din nevoia noastră continuă de talk-show, de vorbă lungă şi goală. Televiziunea a popularizat acest hibrid ubicuu şi găunos: omul-ketchup. Personajul-sos care se introduce în toate discuţiile, trăieşte în toate mediile şi caută toate canalele posibile pentru a-şi comunica nimicul.

Omul-ketchup crede că e adecvat la orice masă din orice televiziune şi nu obişnuieşte să rateze ocaziile de „a apărea”. Omul-ketchup se visează universal ca Leonardo Da Vinci, ştie tot, combate tot şi nu face nimic. Fenomenul anticultural al otevizării n-ar fi fost niciodată complet fără apendicele său, mai puţin studiat, „ketchupizarea”. Contribuţia omului-ketchup la perpetuarea frumoaselor noastre tradiţii (bârfa şi ţâfna, fudulia şi şmecheria) e inestimabilă.

Omul-ketchup stăpâneşte vag cunoştinţe şi perfect arta oratoriei agresive şi fără substanţă (care face rating). Se exprimă vehement, cu lejeritatea celui care nu are dileme şi posedă un infinit de răspunsuri. Omul-ketchup e bun, în mod egal, la apicultură şi fundamentalismul religios, la maidanezi şi regimurile teocratice, la muzica uşoară şi problemele sexuale ale sexagenarilor, la zoologia nevertebratelor şi tulburările generaţiei emo, la filosofia zen şi tratarea cancerului de col uterin, la Băsescu şi Bănel, la inundaţii şi emigranţi, la piaţa imobiliară şi moartea căprioarelor. Ca o încununare a operei sale, omul-ketchup e de acord şi cu teoria că nu există oameni care se pricep la toate şi o enunţă degajat.

Omul-ketchup are consistenţa mâncărurilor fast-food şi creează iluzia periculoasă că într-adevăr te-ai hrănit. Omul-ketchup se reproduce repede şi sfârşeşte prin a fi el însuşi subiect de „dezbatere” pentru demnii săi urmaşi.

Urmărim, în fond, un serial prost, fără happy-end. Omul-ketchup-originar e devorat de fiii şi fiicele sale (mai tupeişti şi mai goale), care abandonează geopolitica şi observaţiile pe seama mizantropiei la politicienii retraşi. E un sacrificiu necesar pentru a „analiza” tabieturile, amantele, excesele şi balonările omului-ketchuporiginar, devenit vedetă, autoritate şi model, iată, controversat.”

Uneori mă întreb dacă prezentul nu este influenţat de viitor, dacă nu cumva linearitatea scurgerii timpului într-o singură direcţie este doar o iluzie.

Recitesc Amintiri, vise, reflecţii ale lui Jung şi poate că şi asta îmi alimentează impresia de mai sus mărturisită, cu toate că in acea carte nu este nici măcar o singură aluzie cu privire la asta.

În mod normal ar trebui să-mi argumentez părerea, însă este o provocare pe care nu mi-o pot asuma datorită complexităţii ei. Sunt încă prea imatur pentru asemenea enunţări.

Instantanee de viaţă stăină mie. Mă pierd cu uşurinţă printre atâtea poveşti.  Care este oare ce-a mai importantă dintre toate?

Mie nu-mi place mirosul de tei de pe Copou. Nu-mi place Copoul. Nu-mi plac oamenii de pe Copou. Nici studenţii de pe Copou. Nici vînzoleala caducă a indivizilor de pe Copou. Nici băieţii cool şi nici fetele hot de pe Copou. Nici boxerii la vedere şi nici bichinii cu ştrasuri de pe Copou. Nici copiii care zbiară inocenţi, nici adolescenţii care se dezvirginează în boscheţi, nici tinerii care îşi consumă orgasmele chipurile în taină, nici bătrînii care dormitează şi mai inocenţi decît copiii printre aceştia. Toţi, de pe Copou.

Nici soarele de pe Copou nu-mi e pe plac. Şi nici felinarele de pe Copou. Cu atît mai puţin spoturile de la Universitate. E prea plin de lumină întunericul Copoului. Prea ticsit de lume fără căpătîi, înseriată gregar ca pe-un cat-walk provincial. Prea previzibil în culorile sale de verde, prea îmbîcsit de crîşme odioase şi discoteci promiscue. Prea e descoperit Copoul. Prea inutili copacii, prea colorate parcurile, prea stricate trotuarele, prea dese maşinile. Prea mulţi oamenii. Prea ubicui studenţii. Prea stridenţi copiii. Prea pervertiţi adolscenţii. Prea prercari tinerii. Prea fără sens bătrînii.

Nu-nţeleg de ce Iaşul îşi adună toţi ibovnicii de ocazie şi toate curvele de lux pe Copou narcotizîndu-i, pe toţi, fără selecţie, superficial şi previzibil, cu acelaşi miros în fiecare an şi într-o aceeaşi perioadă a anului. Nu-nţeleg cum de oamenii se pot bucura de parfumul ăsta laolată cu atîtea alte mizerii umane coborînd sau urcînd un deal.

Mie-mi place mirosul de iasomie din spatele fostului Complex Avram. Nu, nu-i nevoie să ştiţi unde-i. După ora unu noaptea, nu mai trece nici dracu’ prin mijlocul umbrelor de plop care se culcă pe terasa cu mese de lemn ale unui loc’şor care ziua funcţionează ca o crîşmă ordinară. Maşinile trec distant, ca şi cum ar fi dintr-un alt film. Poţi să plîngi, să faci sex, să rîzi, să te gîndeşti sau să scrii la laptopul ce-ţi încape în poşetă. Te poţi lăsa narcotizat. Eşti departe de lumea dezlănţuită. Eşti complet singur.

Frazele

• Intre inimioarele de ciocolata I love Milka si fundurile de lemn I hate taxi drivers…
• Participantii la Noaptea devoratorilor de publicitate si la Ziua devoratorilor de mici…

nu le voi folosi in vreun text decat atunci cand am sa fiu un batran mizantrop care scrie epigrame. Probabil niciodata. Hm… tocmai le-am folosit….

Asa, intr-un acces de sinceritate plictisita, ma intreb pe mine insumi de insist in a scrie aici, de ce insist in a …. ei bine… in a creea ( mai degraba pseudo-crea).  Pentru ca nimic din toate astea nu au valoare, nu au importanta.  Si chiar daca prin absurd as fi avut talent, tot inutil ar fi acest impuls, pentru ca pana la urma who gives a fuck?

Este ciudata viata. Un amalgam de neintelesuri, cel putin pentru mine.  Nu vreau sa par metafizic, dar mi se pare absurda aceasta neincetata identificare cu propriul meu rol, de parca ar fi unul crucial, plin de valoare pentru multi altii. Nu stiu sa ma destind, sa ma bucur de viata as it is, fara ambitii de afirmare, de recunoastere. Pentru ca stiu ca nimic din toate acelea nu m-ar face sa ma simt bine.

Daca ar fi sa definesc un trai ideal printr-un singur cuvant, acesta ar fi dezinteresat.  Imi pare ca numai asa ar fi posibila si seninatatea atat de dorita de mine.  Puterea izvorata din resemnare  si, mai ales, ingaduinta fata de brutalele neajunsuri ale acestei societati. Da, sunt mizantrop si pentru ca sunt om, indrept acesta mizantropie asupra mea. De ce m-as menaja? Neajunsurile mele sunt grotesti.

Nu cred ca imi amintesc de cand nu am mai avut o discutie interesanta cu cineva. O discutie memorabila, cu efect puternic asupra existentei mele. Totul este meschin. Situatii si probleme marunte, dar absolut necesare pentru un trai linistit in societate.  Pentru un trai acceptat de societate.

O societate fara valoare.

]]>