Curatenie sa facem! Da, intamplarile din zilele astea m-au facut sa ma gandesc serios la curatenia de care trebuie sa ma apuc. Cum spuneam e greu, caci mizeria umana e cea mai dificila.  Am reusit in cateva zile sa pun cateva persoane la locul lor, nu stiu cum s-au nimerit in aceeasi saptamana, dar pana la urma nu a fost decat bine deoarece am avut puterea sa iau atitudine si sa pun punct, sa nu mai fiu slaba si sa imi fie mereu mila, sa nu mai fac compromisuri pe pielea mea. Dupa ce am fost mereu acolo cand a avut nevoie are tupeul sa-mi spuna ca ma gandesc numai la mine si ca ar trebui sa ma gandesc si la ceilalti.  Pai… multumesc, asa am sa fac, am sa ma gandesc la mine mai mult, imi pare rau ca nu am facut-o mai devreme, dar nu-i problema caci am mai invatat ceva. Si pentru ca am o lectie invatata de ceva vreme buna, urasc sa aud pe cineva ca-mi spune sa vedem un film, da…este vorba de acel film! Un lucru e clar: o singura persoana poate sa imi spuna asta si sa reactionez cu un zambet, pe restul o sa-i trimit acolo de unde au venit, si pentru ca mamele lor nu au nicio vina pentru ca au adus magari pe lume, am sa folosesc mesaje mai subtile, sisirete/sau nu pentru a oferi raspunsul meritat de fiecare in parte. Si nu, nu sunt dura, incerc doar sa ma adaptez la lumea mizerabila in care traim.

 Sa nu creada nimeni ca toata lumea este asa, caci se inseala. Stiu ca putem mai mult, la fel de bine cum stiu ca sunt oameni care merita sa primeasca ce avem de oferit. Pentru ei toata dragostea, ajutorul, zambetul si daruirea mea!  

Partea buna din tot ce a fost e ca m-am simtit bine in urma discutiilor avute, chiar mult mai bine in urma mesajului transmis.

In continuarea aceleiasi incercari de a-mi tine promisiunea, m-am aplecat de data aceasta asupra unui autor laureat cu Nobelul, de care, personal, nu mai auzisem in viata mea: Camilo Jose Cela. De fapt, nici nu as fi stiut ca a castigat un asemenea premiu, daca editura n-ar fi avut grija sa mentioneze acest lucru pe coperta..

Pe suprafata careia am ajuns cu privire, pentru ca titlul cartii are in el samanta de scandal numai buna pentru un succes literar: Cristos versus Arizona. Apoi, pana sa incep lectura, am mai aflat un amanunt care mi-a ridicat o spranceana – tot romanul e o singura fraza. Si chiar asa a si fost. Jose Cela a fost mai zgarcit cu acest semn de punctuatie decat Saramago, ceva greu de imaginat.

Acum, cartea. O exegeza exhaustiva asupra tabloului socio-economic reflectat prin diverse planuri narative si tehnici stilistice nu se poate face pentru Cristos versus Arizona. Pana la urma, o fraza e o singura fraza, chit ca are 200 si ceva de pagini. Dupa ce am terminat cartea, recomandarea mea e sa incercati sa o cititi dintr-o rasuflare. Numai asa ritmul trepidant al dejectiilor literare pe care autorul le revarsa isi va face efectul. Cartea abunda in sex si moarte, cateodata ingemanate, insiruite ca si cum ar fi spuse de o persoana fara prea multa cultura si un pic sub imperiul halucinogenelor. Arizona se vede cam putin printre randuri, doar ca sunt amintite unele personaje si situatii cunoscute, gen Wyatt Earp.

Motivul, singur, dar suficient, pentru a va indemna sa cititi acest roman este ca veti fi supusi unei interesante programari subliminale. Printre scene de sex, unele cu un ridicat nivel de scarbosenie, apar, reluate periodic, in cateva cuvinte, opinii legate de conditia umana sau de relatiile dintre barbati si femei. Ce-i drept, sunt misogine unele dintre ele, asa ca, doamnelor, sa nu sariti pe mine dupa, pentru ca eu nu am facut decat sa apreciez matracajul literar si nu ideile ca atare.

Cartea lui Camilo Jose Cela este un sugestiv exemplu despre cum poti jongla cu cuvintele si, mai ales, cu punctuatia si sa mai ai si succes. Sa speram ca n-o sa apucam vreodata un Nobel dat pentru o opera scrisa in messengereza.