La corruption en Cote d’Ivoire a atteint une proportion qui depasse les limites de la comprehension. De la classe politique a la plus infime classe sociale, la corruption sevit. L’ampleur qu’a pris ce fleau n’honore nullemment le Pays. Il enormement contribue a l’appauvrissement de la Cote d’Ivoire, de son endettement, au mauvais traitement salarial des fonctionnaires, aux hausses anarchiques des denrees alimentaires, du carburant, etc….
La responsabilite des membres du gouvernement avec a la tete le president, des responsables de nos institutions nationales, de nos elus (maires, deputes) et autres dirigeants politiques est plus engagee parce que, ce sont ces derniers qui president aux destinees du Pays. Il est difficile de se defaire des mauvaises habitudes acquises cependant, cela n’est pas chose impossible. La Cote d’Ivoire merite mieux que des responsables corrompus et corrupteurs.

Pour une Cote d’Ivoire saine et reduite a un taux de corruption insignifiant, il faudrait que la population ivoirienne, les cadres, les acteurs de la vie sociale, les enseignements, les nationaux et etrangers actifs dans le systeme economique de leur cote, s’elevent au dessus de ce fleau.
La lutte reelle et active contre ce fleau doit etre quotidienne. A cet effet, les acteurs de la societe civile et le gouverment doivent integralement jouer leur part. Il serait meilleur qu’il emboitent le pas a “l’association ivoirienne des visiteurs internationaux des Usa (AIVI-usa)” qui s’est engagee dans une croisade de lutte contre la corruption.
Prions tous afin qu’individuellement nos dirigeants et la population ivoirienne soient receptifs aux actions de lutte contre ce fleau.

Des delegations du FMI, banque mondiale et de la BAD sejournent en Cote d’Ivoire apres que le Pays ait choisi de s’aligner comme pays pauvre tres endette.
La Cote d’Ivoire, pays endette! Rien de nouveau a cela et rien d’etonnant avec des refondateurs qui s’offrent des voitures de 500 millions cfa, des maisons semblables a la maison blanche de Washington, des voyages intempestifs aux frais de l’Etat pour des futilites.
Certes, la C.I. est depuis des annees un Etat endette et meme bien avant les refondateurs. Cependant malgre ce fait, le pays etait vu comme pays pauvre endette mais en voie de developpement.
Ce que je n’arrive pas a saisir, c’est qu’apres toutes ces epurations de dettes exterieures et interieures depuis pres d’une decennie, le Pays se retrouve non pas au point des annees avant 2000 mais pire puisque l’expression parle d’elle-meme: “admission (comme a un exam) a l’initiative des PAYS PAUVRES TRES ENDETTES .”
Nous sommes passes de pays endette a tres endette apres seulement 10 ans de gestion par les refondateurs.

Allons-nous continuer ainsi? Il n’est jamais trop tard de prendre conscience et de rechercher une gestion assainie des ressources de l’Etat.
Pour ma part, j’aurais souhaite que ces delegations internationales puissent non seulement, en plus des instructions et recommandations de gestion au gouvernement ivoirien, apporter leur soutien a des structures d’audit permanent sur les activites de l’Etat ivoirien et trouver les moyens de mettre une pression judiciaire reelle contre tout detournement, malversation ou gaspillage des biens materiels et monetaires de la C.I.. Notre systeme judiciaire est pourri, il faut trouver les moyens de le revitaliser et le faire travailler.

La Cote d’Ivoire, depuis l’avenement du multipartisme voit se creer, jour apres jour, des mouvements ou groupes de soutien aux leaders des partis politiques, leurs epouses et autres personnes de rang des partis politiques. Sincerement, pourquoi tous ces groupes, mouvements? Qu’apportent-ils de positif a l’environnement politique ivoirien? En quoi ces groupements contribuent a l’amelioration du statut social de l’ivoirien? Quelle partialite dans le jugement ou choix politique ont ces groupements?
Notre mentalite et vision de ce qu’est la politique doit prendre un envol sincere et mature. Cela nous permettra non seulement de mettre plus de pression sur les politiciens mais encore plus de pousser notre sens de discernement. Rechercher ce qui est bon et profitable pour la Cote d’Ivoire entiere, voila ce qui doit etre notre motivation. Chercher a mettre en valeur les idees ou plans de politiciens qui profitent a la Cote d’Ivoire entiere et a chaque Ivoirien individuellement, voila ce que nous devons chercher.
Pourquoi le suivisme en Afrique et particulierement en Cote d’Ivoire n’arrive-t-il pas a s’estomper?
Je me demande bien qu’elle difference existe-t-il entre les leaders politiques et chaque individu en Cote d’ivoire?
Pourquoi un pays comme la Cote d’Ivoire, benit de Dieu voit-elle se multiplier la creation de groupements qui versent plus dans la glorification d’hommes politiques ou leurs epouses? N’est-ce pas Dieu pour les chretiens et Allah pour les musulmans que nous devons glorifier?
Je lisais il cet article par exemple paru dans “l’intelligent d’Abidjan” relatif au Mouvement des institutrices de Côte d’Ivoire Amies de Gbagbo Laurent et je me posais la question de savoir si ces institutrices dans leur salle de classe pourront tenir une conversation saine avec leurs eleves sur la politique ivoirienne.
Il n’y rien de mal a soutenir des hommes politiques mais sommes nous aptent a etayer veritablement les ambitions et visions des ces personnes? Sommes-nous assez eduques politiquement afin de ne prendre avec haine des commentaires contraires a ceux de ces hommes que nous supportons? Sommes-nous assez matures politiquement et pouvoir identifies dans certains cas, les tares de ceux que nous soutenons?

Chacun est appele a mediter sur toutes ces questions, faire son propre mea culpa et chercher a rectifier le tir.
Lorsque je pense a tous ces groupes ou toutes ces associations de soutien aux politiciens, je pense a cette chanson dans le temps du groupe “esprit de yop” et intitulee “mange-mils”. Cette chanson pointait du doigt les jeunes filles qui soutiraient de l’argent aux hommes aux abords des rues et bureaux du Plateau. Quand vous les arrete, elles vous jugent de haut en bas en “pesant votre poche” et si vous ne pesez pas lourd financierement, elles vous diront qu’elles n’ont pas votre temps.
De nos jours, sur le plan politique en C.I., cette chanson qualifierait de “mange-mils” ces groupes et associations qui aussi savent qui soutenir et ne pas soutenir, pesant les politiciens par la poche avant de decider de les soutenir ou non.
Regardez moi ces “mange-mils”.
Soyons serieux.
Au fait, pour moi presentemment les “mange-mils” numero 1 en C.I., est le mouvement des jeunes patriotes de C.I. et le reste suit bien evidemment comme des moutons.

Discernement, encore discernement Ivoiriens, enlevons nos habits qui nous maintiennent dans le suivisme politique.

Cette semaine, s’est ouvert a Abidjan, un salon pour l’emploi et le recrutement en Cote d’Ivoire. Selon ce que j’ai pu comprendre de l’article paru sur abidjan.net (mardi 18 août 2009 – Par Le Temps), ce salon a pour objectifs de:
- faciliter la mobilité professionnelle et l’insertion des jeunes diplômés,
-taire les préjugés en offrant aux acteurs du recrutement l’opportunité de montrer que leurs procédures sont saines.

Crucial est ce probleme en C.I. dont le taux de chomage vascille entre 40-50% (source:CIA World Factbook – Version du Mai 16, 2008). Important est donc ce salon pour les jeunes diplomes et futurs diplomes Ivoiriens. Mian Michel (directeur de l’emploi et representant du ministre de la fonction publique et de l’emploi) affirme que le salon offre: “une initiation aux méthodes d’élaboration d’un curriculum vitae, d’une lettre de motivation, d’un entretien d’embauche, d’un stage en entreprise et d’un plan d’affaires”. Et d’ajouter:” le savoir-faire et les compétences ne suffisent plus pour obtenir un emploi. Il faut également savoir s’orienter, dénicher la bonne information, mettre en valeur les acquis professionnels, se vendre afin d’accrocher l’employeur. Cela est possible grâce à la maîtrise de techniques d’approche de recherche d’emploi et l’élaboration de dossier de projet bancable “.
Je partage les objectifs de ce salon et ces propos cites du directeur de l’emploi cependant, je vais plus loin dans mon analyse sur l’emploi au Pays en affirmant qu’il aurait ete aussi interessant de voir ce salon offrir aux entreprises un espace de formation vis-a-vis de leurs methodes de recrutement, leurs prejuges sur les jeunes diplomes des ecoles, instituts et universites ivoiriennes.
Personne ne niera que le recrutement relationnel ou parental est encore tres prise en C.I.. Comment remedier a cela, voila un challenge que ce salon aurait pu defier. Autre fait, combien d’entreprises locales mettent vraiment leur confiance en ces jeunes diplomes? Pourquoi priser tant les jeunes diplomes de l’occident ou des USA? Pourquoi ces entreprises, par exemple la Petroci, decident d’engager tous ces frais afin de venir recruter a l’etranger? Pourquoi cette difference dans les salaires entre jeunes diplomes locaux et etrangers meme s’il s’agit d’une fonction identique? Pourquoi le ministere de l’enseignement superieur cherche t-il des diplomes avec un doctorat a l’etranger plutot que de donner aux assistants et maitres-assistants des universites les moyens pour etre eleve au rang de professeur?
Je n’ai rien contre les jeunes diplomes de l’etranger (j’en fait partie malgre tout) mais je me dis que lorsque le Pays produit un taux de chomage, il concerne la population locale de diplomes sans emploi.
Aussi, ce salon devrait avoir un message pour ces ecoles superieures et universites qui doivent certes former mais en plus inculquer aux etudiants que le Pays a besoin plus que jamais de diplomes qui sont en mesure d’innover, creer des structures nouvelles prives.

Je salue l’initiative des promoteurs de ce salon qui ont choisi de tacler ce probleme.

Cum sa faci din om neom:

„Aşteptăm să vedem ce va spune legea. În funcţie de pedeapsă, vom vedea ce vom face. Dacă nu se va face lege, va arde oraşul ăsta începând de la mic la mare” *. (de aici)

* declaratie a unui cetatean timisorean, de etnie roma, ingrijorat de mecanismele justitiei romanesti.

Io zic sa incercati numai.

Vorbim de discriminare? Pai sa vorbim de discriminare… Dojo a spus-o deja, iar reactiile nu au intarziat sa apara pe blogul ei. Si nu numai ea. La urma urmei, care ar trebui sa fie reactia fireasca a oricarui cetatean timisorean  care isi simte amenintata gratuit linistiea si integritatea personala? N-ar trebui sa dam si noi, in cap, la intamplare, atacul fiind cea mai buna aparare? N-ar trebui sa uitam de tiganii cumsecade, de copiii  lor, care incearca sa invete carte la un loc cu copiii romani, de artisti, de cei pasnici si gospodari, de femeile care  au impartit acelasi pat de maternitate etc., de cei alaturi de care am trait in pace si buna intelegere atatia ani? Nu devine, astfel, justificata (dupa sintagma “Ti-am zis eu!“)  ura majoritatii romanilor si atitudinea acestora de totala intoleranta, fiindu-le astfel confirmate temerile ca “toti sunt la fel”?!  E un cerc vicios absurd.

Eu spun doar atat: indemnul la calm si toleranta este cel mai intelept in orice situatie, mai ales atunci cand spiritele se incing pe fondul unor tensiuni de origine etnica, atat de delicate… si ultimul lucru de care Timisoara are nevoie este de un razboi de acest fel. Toleranta si calmul nu inseamna, insa, si intoarcerea celuilalt obraz, cum ziceau blegii inteleptii in timpuri preistorice. Toleranta si discriminarea merg mama in mana, in ambele “tabere”, de fapt.

Ce inteleg eu: ca revolta romilor nu vine – de fapt – din durerea mortii unei fiinte umane, cat din frustrarea anticipata ca legea nu va face dreptate in acest caz, victima fiind “tigan”.

Nu conteaza ca o crima atat de atroce a oripilat in aceeasi masura intreaga populatie, nu conteaza faptul ca timisorenii isi doresc deopotriva ca acesti tineri sa ramana dupa gratii cat mai mult posibil, pentru a nu pune in pericol si viata altor oameni, nu conteaza nici ca decizia de condamnare va apartine unor anume persoane din magistratura… nu! Nu conteaza ca 99% dintre timisoreni sunt in asentimentul lor, oripilati de cele petrecute, dorind faptasilor o pedeapsa cat mai aspra… Si, in fond, ce inseamna “dreptate” pentru ei? Ce inseamna pentru noi? Vor romii ca autorii crimei sa fie, la randul lor, linsati? Probabil multi dintre romani ar fi de acord cu ei…  Ce rost are sa promiti razbunare tuturor?! Ce-au de-a face cei multi si “mici” cu deciziile celor putini si “mari”?! Ardeti din temelii Politia, Procuratura, Judecatoria!… probabil multi dintre cetatenii romani va vor multumi si poate va vor da chiar o mana de ajutor.

Nu conteaza toate acestea. Conteaza doar ca nedreptatea li se va face de catre romani. Probabil ghicitoarele lor deja au prezis asta, dupa ce in prealabil au comunicat transcedental si intergalactic cu mortul si au aflat mai multe despre cele petrecute, concluzionand ca omul nu se face cu nimic vinovat de soarta sa.  Acest lucru insa nu mai intereseaza pe nimeni, intamplarea fiind momeala perfecta pentru defularea unor frustrari acumulate in ambele “tabere”, de ani si ani.

Dreptatea se va face in stil barbar, fara deosebire, singurul criteriu pentru alegerea victimelor razbunarii fiind culoarea pielii. Oamenii isi vor da in cap, in numele unei ideologii, uitand numele mortului sau nici macar cunoscandu-l vreodata. Dar violenta, vorba aia,  este intotdeuna gratuita si nu costa nimic. De ambele parti.

O diferenta oarecare dintre noi si tigani?! Dupa moartea absurda a lui Luci Reja (inca nerazbunata sau pedepsita, btw), nimeni n-a iesit in strada sa strige “moarte cocalarilor si interlopilor mafioti!”, pentru ca un anume om  s-a facut vinovat de moartea sa si noi, restul, am inteles acest lucru, defuland asupra sistemului justitiar corupt, nu asupra tuturor posesorilor de masini tari. As vrea sa vad aceesi cumpatare si in randul romilor, aceeasi capacitate de a face diferente, dar mai ales aceeasi inversunare impotriva unui sistem justitiar care i-a protejat de fapt – la nivel interlop – de atatea ori…

*khetanes (adv.) = in comun, impreuna, laolalta (Gh. Sarau, Dictionar rrom-roman)

Nu-mi place sa dau copy/paste de la altii si nici sa fac raspandesc treburi profund penibile, dar merita sa analizam urmatorul clip:

Lasand la o parte activitatea de curatenie prestata de femeie cu atata nonsalanta, m-a frapat cantitatea de gunoaie depozitata in acel balcon si, in conditiile in care ele au fost adunate acolo in timp, de unde asa – dintr-o data – nevoia de a se descotorosi de ele, fara regrete!?

Credeam ca numai batranii cu anumite probleme mentale au hobby-ul asta, de colectionari…

Update: Pentru a mai clara intelegere a contextului, pentru cei naivi ca mine – care sperau ca d-na va cobori apoi sa puna gunoiul la tomberon… nu. Nu avea de gand:

Ea traieste in Bucuresti – Drumul Taberei si se numeste SPIREA ECATERINA, “D-na Katy” pentru cei care o cunosc. Isi petrece ziua sub acoperire de bona, ingrijind copii pe care – stim din povesti – ii uraste si-i dispretuieste, incercand in permanenta sa le faca rau. Iar noptile viseaza ranjind diabolic, inventand noi si noi pedepse pentru acesti copii…. sau altii ce-i vor trece prin maini, la un moment dat.

Mai multe despre profilul ei psihologic veti gasi aici:

Nu trebuie sa fii mama, ca sa te revolte o asemena atitudine a unei persoane pe care o platesti sa-ti creasca si sa-ti ingrijeasca copiii cat mai bine,  in lipsa ta!

Din informatiile citite, am inteles  ca mamica in cauza si-a filmat bona, timp de mai multe ore, avand dovezi clare cum acesta a agresat copiii in permanenta, bruscandu-i, vorbindu-le urat si lovindu-i de mai multe ori. Daca mama a facut acest gest (filmarea cu camera ascunsa) dintr-o intuitie anume, din neincredere fata de prezenta in casa a unei persoane straine pe care voia s-o verifice sau, mai rau, din anumite semnale primite la copii… e irelevant in acest punct. Orice copil poate fi rau, neascultator, chiar isteric la un moment dat… insa, chiar daca simti ca te scoate din minti, “corectiile” ar trebui sa fie blande, verbale si cu valoare educativa, nu punitive si in niciun caz aplicate in acest fel rau si neomenesc!

Sper din suflet ca lucrurile nu vor ramane asa, mama in cauza adresandu-se deja politiei, cu o plangere scrisa. Este important, insa, ca informatia sa circule cat mai mult, pentru a ajunge la cat mai multi parinti in pericol s-o angajeze vreodata pe acesta femeie pentru copiii lor. De aceea va rog transmiteti acest mesaj mamicilor pe care le cunoasteti, fie ele din Bucuresti sau alte locuri… lumea e mica si fiecare cerc se inchide intr-un punct.

Ca ea sunt, probabil, atatea altele… Atentie, deci, la cei carora le incredintati cresterea propriilor copii!

]]> http://jocurban.wordpress.com/2009/07/23/dintre-multiplele-forme-de-discriminare/ Thu, 23 Jul 2009 13:50:11 +0000 carlitos http://jocurban.wordpress.com/2009/07/23/dintre-multiplele-forme-de-discriminare/

Problema:

In fata biroului avem un semafor. In fata lui, o trecere de pietoni care incepe si se termina cu doua borduri inalte, intre care se astern, marete: 4 benzi de sosea asfaltate la ante-penultimele alegeri prezidentiale si, intre ele, doua linii de tramvai, cu sinele devia(n)te fata de nivelul asfaltului strazii si diverse gropi si ridicaturi de-a lungul lor.

Acest semafor a fost montat de curand, pentru o mai buna gospodarire a traficului din intersectie, la un loc  cu  doua  difuzoare ce emit un semnal sonor, pe ambele parti ale strazii, pentru persoanele oarbe – inteleg eu. Sunetele sunt asemenea unui ticait puternic de ceas: cat semaforul este rosu, ticaitul se aude lent, la secunda. Cand apare culoarea verde, ticaitul se aude intr-un ritm accelerat, contra-cronometru, indemnand la mobilizare si miscare.

Semaforul iti ofera unda verde exact cat sa traversezi bulevardul cu mersul tau cel mai rapid. Daca n-ai prins primele  secunde de verde, n-are rost sa te avanti in a traversa, pentru ca vei sfarsi alergand – pe tocuri sau fara – pana pe celalata parte a strazii.

Intrebare (exercitiu de imaginatie):

De cate semafoare “pe verde” are nevoie un pieton orb – caruia i s-au creat aceste conditii speciale de deplasare, pentru a traversa?!

Tanara pe care am sutinut-o, de-a lungul acestor luni, in preselectia organizata de siteul Music Mogul, un fel de vanatori/descoperitori online de talente, este la un pas de a-si implini visul.

Angelica a reusit sa impresioneze publicul, adunand pana in prezent peste 29.000 voturi, ceea ce a readus-o pe treapta cea mai inalta a podiumului, dupa ce – la un moment dat – parea ca pierduse cursa, in defavoarea unor pusti hip-hop-eri cu refren de ăh-ăh-ăh! ahîîîî! si a alor “americani comerciali”.

Peste numai doua zile, prima editie a acestui concurs se va incheia. Castigatotul ia tot: un contract de inregistrari in SUA, colaborarea cu unii dintre cei mai mari muzicieni de peste oceam, sansa de a se lansa international.

Este sprintul final si, desi Angelica pare sa aiba conditia fizica necesara castigarii cursei, totusi are nevoie de sustinerea noastra, pana in ultimul moment… Desi am considerat de la inceput ca marele “handicap” al Angelicai vine din faptul ca tarisoara noastra nu-i poate oferi suficiente voturi, comparativ cu tinerii din alte tari, s-a dovedit, totusi, ca fanii de pe canalul youtube al Angelicai s-au mobilizat si i-au oferit un numar aproape echivalent de voturi, la care s-au adaugat voturile altor simpatizanti. Nu este prea tarziu sa-i oferiti o sansa in plus:  inregistrati-va si votati pentru ea. In curand o vom putea vedea alaturi de alte vedete lansate de producatorii acestui concurs.

Go, girl!

p.s. Primul ei single se afla, din acesta luna, de vanzare pe Amazon.

“Salutari de pe litoral! Noi suntem bine-sanatosi, ceea ce va dorim si voua!

Totul e  bine aici:  apa calda, timp frumos, distractie, iar mancarea si cazarea sunt foarte bune! Ne bucuram de fiecare zi de vacanta si profitam de disctractie din plin. Va povestim acasa mai multe!

Cu drag, X. “

O veste buna pentru nostalgicii cartilor postale trimise din scurtele noastre vacante: gandurile bune se premiaza la Carturesti.

In copilarie si adolescenta plecam in vacanta cu nelipsita lista de nume si adrese, atent impaturita in portofel. Cautarea vederilor potrivite, apoi scrierea lor pe plaja, inspirata de briza si de atmosfera estivala si, nu in ultimul rand, drumul la posta (de unde profitam sa dam si un telefon cu taxa inversa acasa) erau parti integrante ale ritualului de vacanta. Aveam grija sa nu omit pe nimeni, pentru ca fiecare ruda si prieten merita un gand bun si, daca se intampla ca una din vederi sa nu mai ajunga la destinatie, ne simteam datori sa dovedim ca noi sigur am trimis-o… ca n-am uitat sa ne gandim la cei dragi. Ma bucura enorm sa merg, apoi, in casele celor dragi si sa vad vederea mea atarnata la loc de cinste, la oglinda sau in vitrina de la dupapul bucatariei…

Cine mai face asta acum?! Cumparam o vedere doar daca ni se pare amuzanta si o ducem acasa nescrisa, ca pe un suvenir. Intr-o era a tehnologiei 3G, a MMS-urilor cu instantanee de pe plaja, a aparatelor foto digitale atat de performante, cartile postale au ramas un obicei desuet, practicat doar de persoanele in varsta… si totusi e atat de frumos sa primim o vedere de la cineva! De Paste, parintii lui D. ne-au trimis o felicitare cu urari de bine… iar gestul lor, atat de frumos, m-a emotionat enorm.

In acelasi spirit nostalgic, Carturesti li se adreseaza celor care isi petrec vacanta cu o carte buna in mana si invita la impartasirea gandurilor de vacanta cu toti ceilalti cititori: un pasaj din carte, o impresie de vacanta, o urare de bine – orice gand se poate regasi intr-o carte postala trimisa pe una din adresele librariei:

Librăria Cărtureşti

Cluj: Str. Al. Vaida-Voievod nr. 53-55, Iulius Mall, parter

Timişoara: Str. Mercy nr. 7

Constanţa: Blvd. Al. Lapusneanu, nr. 116C, City Park Mall, etaj 2 – Sky Level

Suceava: Calea Unirii nr.22, Iulius Mall, parter

Unde mergeţi în vacanţă? Ce vedeţi frumos acolo? Ce citiţi? Suntem curioşi şi, ca să nu ne băgăm nasul în rucsacii şi trolerele voastre, ne-am bucura să ne trimiteţi de pe unde umblaţi vederi cu un citat din cartea pe care aţi luat-o cu voi, să vă arătaţi reciproc lumea. Aşteptăm vederi din Vamă, Napoli, Bucegi, Sighişoara, Praga, Suceviţa. Poate asculţi Radio Vacanţa pe un prosop de frotir, la Techirghiol, citind a treia oară „Şi bogaţii plâng” sau eşti într-un coffee shop olandez, cu Houllebecq în faţă. Ori bocancii tăi boncăluind pe drumul către Lacul Bucura duc în Retezat un „Ghid al autostopistului galactic”. Fie că mergi la mătuşile din Maramureş, în Deltă sau la Lisabona, trimite-ne carte de acolo, o aşteptăm cu nerăbdare.

Drum bun, vacanţă frumoasă şi nu uitaţi să ne scrieţi!

Toate cartile postale vor face subiectul unei expozitii tematice in cadrul librariei, deschisa pentru cei care vor sa vada franturi de lume prin ochii celorlalti calatori… iar cele mai originale dintre ele vor fi premiate “cu dichis”. Farewell!

Lors de l’operation d’enrolement sur les listes electorales a Atlanta (USA), il m’a ete donne de constater une chose que je qualifie de comportement du “temps colonial”.
Je vais droit au sujet. Comment comprendre que pour se faire inscrire simplement l’on nous fait defiler devant 4 personnes?
Soyons serieux! Vous arrivez au comptoir, une personne vous accueille, ensuite elle vous conduit dans un bureau ou la-bas une autre personne se charge d’engeristrer vos informations. Quand ce dernier finit, il appelle la personne qui vous a recu au comptoir et encore une fois, elle vous conduit dans un autre bureau ou un autre individu se charge de vous mettre dans l’ordinateur. Quand il finit, il appelle a nouveau la personne au comptoir qui vous traine dans le bureau d’un petit blanc qui vous prend les photos et empruntes. Apres cela, c’est la fin et interieurement je crie, ouf!
Encore une fois soyons serieux!
Malgre toutes ces annees que certains Ivoiriens ont passe a l’etranger dans ces pays developpes, c’est comme s’ils n’apprennent rien de bon pourtant ce sont ces derniers qui ont des commentaires negatifs sur comment agissent les personnes au Pays. Quel genre d’exemple voulez vous presenter au peuple Ivoirien vous Ivoiriens qui vous dites de la Diaspora?
Mon second point sur l’enrolement est le suivant. Un peu de rappel d’abord. Si je me souviens bien, lorsque nous avions eu ces evenements en Cote d’Ivoire ou les militaires francais ont ouvert le feu sur la foule qui manisfait, les commentaires qui ont suivi mentionnaient la volonte de se soustraire de la France.
Pour moi, nous devons tous a un certain niveau etre constant dans ce que nous voulons. Alors, je comprend difficilement que la commission independante electorale puisse dans chacun des points d’enrolement embaucher des jeunes etudiants francais pour la prise de photo et d’empruntes. Est-ce un travail aussi qualifie pour que nous ne puissions avoir des Ivoiriens capables d’etre forme a l’utilisation de ces appareils? Combien de temps faut-il pour montrer a des eduques comment prendre des empruntes et photos a l’aide d’un outil informatique?
Au pays, il semble qu’on pense que ceux qui ont fait des etudes aux USA sont “plus qualifies” et pourtant la commission ne peut trouver un qui puisse manipuler cet appareil. Si pour tout ce qui appel a l’utilisation de nouvelles technologie nous avons besoin de faire appel a de jeunes etudiants francais et ignorer nos propres ressources humaines qualifiees, je dis simplement: YAKO!

Mai sunt 3 zile pana la incheierea termenului de depunere a formularelor pentru redirectionarea 2 % din impozitul pe venit diverselor asociatii cu profil social (si nu numai) din Roamania.

Daca iubiti copiii, batranii, daca va e mila de oamenii bolnavi, daca iubiti animalele sau doriti sa sprijiniti orice cauza nobila, inca o puteti face, extrem de simplu, completand unul din cele doua formulare:

• FORMULARUL 230 – pentru impozitul pe salariu (descarca-l de aici)
• FORMULARUL 200 – pentru alte venituri (descarca-l de aici)

Regulile de completare sunt foarte simple si le puteti citi pe pagina insotitoare a formularului. Dupa completare, formularul trebuie depus personal sau expediat prin posta, cu recomandare, la ADIMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE a localtitatii de domiciliu. Lista adreselor unitatilor fiscale o gasiti aici.

Dupa data de 15 mai 2009, contribuabilii isi pierd dreptul de exercitare a acestei optiuni, sumele respective urmand a fi centralizate si distribuite ulterior, dupa reguli facute de altii… urmand diverse interese. Asadar, acest gest nu va costa nimic, exceptand un dram de bunavointa si implicare in problemele sociale ale tarii,  pe care le considerati importante in acest moment.

Eu am ales sa sprijin Asociatia Inima Copiilor, despre ale carei proiecte v-am vorbit de curand aici. Formularele pentru sustinerea acestei organizatii le puteti descarca direct de aici. Va reamintesc ca puteti sprijini aceasta Asociatie si prin intermediul unui simplu SMS la numarul 858 (taxat cu 2 euro in retelele Cosmote, Orange si Vodafone).

Pentru sprijinirea oricaror alte organizatii non-profit, nu aveti decat sa cautati datele lor exacte si sa le completati cu acuratete pe formular. Grabiti-va, 3 zile trec repede si iau cu ele sansa de a ajuta real. Succes!

Sa va spun cum sta treaba (ai’ mici, mainile pe urechi) cu neuronii mei: unul din aspectele ingrate ale muncii mele este ca trebuie sa raspund la telefon unor diversi colaboratori, care suna pentru a-si recupera banii de la noi. Banii lor. Parte din aceste persoane inteleg, in cadrul unei conversatii civilizate, ca nu este de competenta mea sa le dau informatii cu privire la plati si accepta, firesc, sa contacteze Contabilitatea. Cealalata parte, insa, sunt indivizi de origine indoielnica, total straini de notiunile de bun-simt si politete, mitocani de inalta clasa, crema bisnitarilor si borfasilor semi-analfabeti, dar cu “scoala vietii”, bre. Acesti indivizi, nemultumiti de intarzierile noastre la plata (intr-o perioada in care orice “patron” este amenintat de spectrul tzepelor si falimentului), uita ca vocea din telefon apartine unui simplu angajat, care nu aduce bani de acasa pentru a rezolva problemele financiare ale firmei si nici nu dispune de drept de decizie in privinta platilor catre colaboratori. Bun. Si aici intervine scandalul.

Acesta, scandalul, poate lua diferite forme: de la amenintarile legale  – cu firmele de recuperari (cele de avocati), pana la amenintarile personale cu bataia, cutitul in gat, dat foc, moarte in toate felurile. Eu ascult si tac. Bunul simt si mai ales ratiunea imi spun ca nu rezolv nimic raspunzand la injurii si amenintari cu aceeasi moneda. Ca oameni suntem, deci putem discuta omeneste, daca ne reastigam calmul si luciditatea. Ca nu are rost sa ma pun cu nebunii. Ca nu are sens sa ma injosesc folosind acelasi limbaj de usa cortului… dar mai ales ca nu trebuie sa o iau personal, pentru ca e o simpla chestiune de job – care personal nu ma afecteaza cu nimic -  iar, in calitate de angajat al firmei, nu pot periclita imaginea acesteia injurand si amenintand, la randul meu, partenerii de business.

Si totusi. Se intampla sa o iau personal. Pentru ca ma frustreaza nu atat faptul ca un cretin nu-si poate controla limbajul intr-o relatie de afaceri, ci mai ales faptul ca aceasta practica a devenit uzuala pentru ca in Romania politica de relatii cu clientii a luat conotatii absurde.

Am cativa prieteni ce lucreaza in departamentul de “Relatii cu clientii” al unei mari companii de telefonie mobila. Jobul lor, prin definitie, este sa raspunda intrebarilor si reclamatiilor clientilor. Si sa le rezolve. Amiabil. Zambind si intreband “cu ce altceva va mai pot ajuta?” atunci cand CLIENTUL te-a sunat sa-ti spuna ca “vrea sa i-o sugi pana mori” . Spunandu-i ca “aceasta optiune nu este momentan disponiliba” atunci cand el iti ureaza “sa mori in gunoaie”. Si caruia ii urezi o zi buna si-i multumesti pentru apel, dupa ce te-a injurat de mama pentru factura prea mare, pe care nu vrea s-o plateasca si si-a facut nevoile pe toti mortii neamului tau, fie-le tarana usoara.

Pentru prietenii mei exista, din fericire, optiunea de a opri apelul atunci cand considera ca limbajul interlocutorului a depasit anumite granite ale tolerantei. Aceste apeluri sunt inregistrate si, in cazul unor reclamatii ulterioare, poti oricand dovedi, ca angajat, ce anume s-a intamplat inainte sa inchizi. Orisicat, firma nu vrea sa-si piarda clientii, nu vrea ca abonatii sa fuga la o alta companie rivala, doar pentru ca tu esti subtire la obraz si nu poti lua in piept, cu seninatate si detasare, aceste incidente. Care se repta de nenumarate ori pe zi. Deci esti sfatuit sa faci abstractie de aceste episoade, sa nu pui la suflet, sa nu lasi sa-ti treaca de urechi injuraturile si amenintarile, sa nu-ti pierzi cumpatul si sa aplici procedurile. Sa te obisnuiesti si sa te prefaci ca-ti place. Pentru ca, in definitiv,  asta e jobul tau.

Unul din acesti prieteni, rodat, in atatia ani, de asemenea intamplari, mi-a recomandat sa accept ca asa ceva este  foarte obisnuit in “relatii cu publicul” si ca e foarte important sa iei totul ca fiind nimic mai mult decat funny.ro. Pentru ca, in orice ierarhie profesionala, fiecare o ia de la altcineva. Incepand cu centralistii de la relatii cu clientii si continuand cu fiecare angajat care sta in fata sefului cu obrajii intinsi, pana la CEO care o ia, cu alte cuvinte si la un alt nivel, cind e vorba de milioane de euro, procese etc. Si toate pentru ca acesta e sensul pe care am ales sa-l dam conceptului de “clientul nostru, stapanul nostru“. Si pentru ca ne e teama sa fim verticali, din pricina concurentei. Si pentru ca este utopica optiunea ca toate companiile concurente sa faca un “pact” si sa instituie o simpla politica de bun-simt: ai sunat, ai injurat, ai fost restrictionat.

Mi se pare mizerabil ce facem cu noi. Suntem platiti sa fim umiliti si injositi verbal de indivizi pe care compania noastra ii valorizeaza ca si clienti. Facand totala abstractie de lipsa lui de bun-simt si de limbajul trivial, trebuie sa-ti respecti clientul, sa-l alinti si sa-l tii in cuibul tau cu ORICE PRET. Regulile acestea sunt facute de proprii tai angajatori, care te desconsidera total, te devalorizeaza si dispretuiesc cu totul demintatea ta de om. Retine: tu nu esti om, nu insemni nimic mai mult decat o masinarie de facut bani. Te uzezi, devii sensibil la atacuri, lacrimezi, iti pierzi cumpatul, ai probleme cu ovarele, cu luna, devii depresiv? Intri in programul “rabla”… esti tras pe dreapta si fortat sa lasi pe altul mai nou sa-si faca rodajul, in locul tau.

Ei… dar la un moment dat eu zic sa ne uitam la noi si sa ne punem cate-o intrebare sau doua, de gen: cat de tare ma dispretuiesc, daca permit altora, cu atata detasare, sa-mi spuna lucruri oribile gratuit, fara sa am nici o rectie? cat mai e uman din toata faza asta? cat de bine sunt platit pentru treaba asta? merita? chiar vreau sa permit sa fie asa?

Un om sanatos la cap, integru, cu un minim de decenta, ar pune capat acestor mizerii. Pentru ca nu exista bani care sa compenseze, din punctul meu de vedere, asemenea rahaturi, ce ne distrug mental. In caz contrar, sustin ca e mai bine sa te prostituezi direct. Sau sa te apuci de porno. Pe banii tai. Pe timpul tau, fara program de la 9 la 6. Pe meritul si indemanarea ta.  Same shit. Pentru orice esec profesional exista varianta xxx. Free-lanceri. Apoi o baie lunga, consumata dupa, ne spala de orice apasari. Neimpozabile.

Ganditi-va bine la varianta asta.

Si (aici nu e vorba mea):  daca si get wet in acelasi timp, atunci defenetely trebuie sa luati treaba in considerare, pentru ca inseamna ca you’re born for this!

Spuneam zilele trecute de rezolutia mea de suflet, proiectul  O sarbatoare fara sfarsit, adaptare personala a celebrului slogan Celebrating life. Pentru ca nu este dar mai frumos decat viata insasi, decat sanatatea si linistea fiecaruia dintre noi.

E vremea altor fapte de bine, a unei maini de ajutor intinsa, omeneste,  tinerilor cu dizabilitati fizice. Sunt copiii, fratii, vecinii sau cunoscutii nostri. Sa nu-i iutam, sa nu ne oprim in a admira nicio clipa lupta acestora pentru viata, pentru adaptare, pentru normalitate: Asociatia IHTIS, creata cu si pentru tinerii cu dizabilitati fizice. Sloganul lor, “Eu invat sa-mi depasesc conditia, tu invata sa ma accepti!” invita la dilog, la comunicare, dar mai ales la acceptare si toleranta. Pentru ca nu mai suntem copii mici sa radem, igonranti, de “handicapatu’ ala” pe care l-am vazut pe strada… Rasul nostru denota, acum, rautate si cruzime fata de oameni care, in ciuda unei dizabilitati fizice, ne pot fi net superiori intelectual, spiritual sau pur si simplu sufleteste.

Asiciatia IHTIS si-a propus crearea primului Centru de viata independenta din Roamania, “pentru ca cel putin 100 persoane cu dizabilitati sa se poata bucura anual de autonomie, viata independenta si integrare sociala”. Acesti tineri au nevoie de sprijinul nostru, de ajutorul intregii comunitati. Speranta lor? 350.ooo euro = solidaritatea a 350.ooo oameni. Ascultati cu atentie aceasta marturie:

“Frumusetea se ascunde in detalii. Adevarul se ascunde in detalii. Se spune ca adevarul si frumusetea sunt aceleasi lucruri. Uneori, se intampla sa nu fie asa.

M-am nascut cu asfixie la nastere. Minutele in care nu am respirat, dupa ce m-am nascut, au schimbat cateva detalii chimice in organismul meu. De la detaliile chimice am ajuns, peste 40 de ani, la detaliile pe care le vedeti. Si le auziti.

Puteam sa fiu altfel. Puteam fi la fel ca voi. Sau puteam sa nu fiu deloc.

Cateva detalii. In ele se ascund, uneori, multe diferente. Ochiul vostru nu vede, acum, detalii. Ma vede asa cum sunt, cum invat sa-mi depasesc conditia. Si invata sa ma accepte. “

Ar putea fi unul din copiii ce se nasc chiar acum. Sau maine. Sau chiar ai nostri, candva. Sunt oameni ale caror drumuri sunt  aparent inchise dar care pot, cu ajutorul nostru, sa faca un pas inainte, catre viitor.

Acesti tineri pot fi sprijiniti prin donatii si sponsorizari, online sau prin virament bancar, precum si redirectionand 2% din impozitul pe venitul anual in contul:

ASOCIATIA IHTIS

Cod Fiscal: 16690411

Cont IBAN vechi: RO84RNCB1760000043500001

Cont IBAN nou: RO14RNCB0044002865610001

BCR – Agentia Dorohoi

Telefon: 0767732077; 0752096533

A sufletului.

Pentru ca, cu cat faci mai mult bine, cu atat pare tot mai usor sa ajuti din nou si din nou si din nou… sentimentul acesta, indescriptibil, de bine, de liniste sufleteasca, impacare si speranta, devine un drog de care curand simti ca nu te mai poti lipsi.

E atat de simplu! E atat de usor sa crezi ca micul tau ajutor inseamna ceva!

Citesc zilnic emailuri si articole despre copii bolnavi, despre tineri condamnati la moarte, despre oameni batrani si neputinciosi, care ne cer ajutorul cu ambele maini… nu-i putem ajuta pe toti, stiu. Insa putem darama acest zid atat de urat al indiferentei, al datului din umeri, pasiv si blazat…  “Lasa, oricum nu-i putem ajuta pe toti… Ce rost are!?“

Ne putem recastiga atat de usor calitatea de OM! E o scuza mai mult decat  jalnica afirmatia conform careia 5 lei, 10 lei nu ajuta la nimic. Suntem milioane de oameni, 10 lei de la fiecare ar putea salva mii de vieti.  Intr-o buna zi, poate chiar pe a copilului vostru. E tot ce trebuie sa nu uitati.

Eu mi-am facut, de ceva vreme, o rezolutie personala: aceea de  a-mi darama zidurile si de a-mi cauta libertatea in afara lor. Vreau sa traiesc impacata cu mine insami, vreau sa adorm seara stiind ca-mi merit statutul de OM, ca nu fac umbra degeaba pamantului, ca nu ma confund cu milioanele de muritori fara coloana verticala, preocupate doar de mizerul lor “bine personal”, total ignorante si indiferente la orice suferinta straina de fiinta lor proprie. Vreau sa-mi depasesc conditia de parazit, de fiinta cu totul nefolositoare, de produs-monstru al unei societati atat de bolnave, incat aproape nimic n-o mai poate vindeca… poate doar sa taiem in “carne vie”. De cele mai multe ori, privind la ce se intampla in jurul meu, mi-e rusine ca sunt om. Cu m mic. Si, cum nu ma pot da peste cap ca sa ma transform in orice alta vietuitoare, am nevoie sa schimb cat mai mult din ceea ce ma aseamana cu semenii mei.

Am obosit de cand ma lupt cu furia si frustrarea de a asista neputincioasa la atatea cazuri de boli ale unor tineri si copii, care au nevoie de sume mari de bani pentru a se opera din alte tari… iar statul nu le ofera nici un ajutor. Este denigrant sa depinzi de mila semenilor, oameni necajiti la randul lor, sa stii ca daca nu gasesti cuvintele si imaginile potrivite, cu care sa le ajungi la suflet, nu mai ai dreptul sa traiesti. O ruleta ruseasca, o loterie a sentimentelor, o cutie a milei care nu se va umple niciodata indeajuns, ca sa putem vindeca fiecare copil bolnav, ce are nevoie de noi.

Si totusi, de ce? De ce atatea sute de mii de euro pentru operatii in spitale din strainatate cand, cu banii a 3-4 interventii de acest gen, se poate achizitiona intreaga aparatura necesara unui anumit tip de operatie, in prezent imposibil de realizat in Romania, tocmai din cauza lipsei dotarilor necesare? De ce nu ajutam la modernizarea spitalor de copii, astfel incat ajutorul nostru sa fie pentru toti cei care – din pacate – se vor naste, in timp, cu diverse afectiuni? Nu e mai simplu, de exemplu, sa participam la strangerea a 500.000 euro pentru aparatura necesara interventiilor cardiace, in loc sa ajutam doar 3 copii sa se vindece, iar restul de 897 / an, nascuti cu probleme cardiace, sa nu poata beneficia de acelasi tratament?

La acest lucru s-au gandit o sama de minti luminate ale Spitalului Clinic de Urgenta pentru copii “Maria S. Curie” care, cu sprijinul unor diverse ONG-uri si cu implicarea, prin sponsorizari, a unor companii de succes din industria romaneasca, au organizat actiuni constante de strangere de fonduri, pentru dotarea spitalului cu echipamente cat mai performante. Puteti citi aici date exacte despre campaniile organizate in sprijinul acestui spital si despre suceesul fiecarei dintre aceste actiuni.

Pentru copiii cu probleme cardiace grave exista o singura solutie: interventia chirurgicala – adeseori urgenta si foarte specializata.

In tara noastra se nasc anual peste 900 de copii cu probleme cardiace grave, iar pentru ei exista prea putine centre in care pot fi operati si tratati.

Este nefiresc, complicat si mult prea costisitor sa trimitem toti copiii bolnavi pentru tratament in strainatate. Uneori e imposibil! Uneori e foarte urgent!

In partea de sud a tarii nu exista nici centru de cardiochirurgie pediatrica.

La spitalul Maria Sklodowska Curie (fost Budimex) exista o aripa de spital nou construita unde urmeaza sa functioneze primul departament de chirurgie cardiaca din Bucuresti dedicat exclusiv copiilor.

Asociatia noastra si spitalul vor utila o sala de operatii si un salon pentru terapie intensiva postoperatorie. Incaperile arata in momentul de fata ca in fotografii dar trebuie sa arate ca un centru medical performant.

Lista de cumparaturi este lunga! Puteti sa ne ajutati sa nu ni se mai para asa.

Proiectul are sprijinul Ministerului Sanatatii, al conducerii Spitalului si este impins inainte de specialisti care doresc sa vina si sa lucreze in noul departament. Ceea ce poate parea incredibil este ca unii dintre ei se intorc din strainatate ca sa le fie de folos copiilor nostri.

In prezent, campania de strangere de fonduri, a carui target este suma de 500.000 euro, necesara achizitionarii unui aparat cardio de inalta performanta, este sustinuta cu ajutorul Asociatiei “Inima Copiilor”, despre care puteti citi o multime de lucruri frumoase aici.

Pana la Sfintele Sarbatori ale Pastelui se stransesera 216.ooo euro. Mai lipsesc 284.000… adica 142.000 sms-uri. “Ti se pare mult?”

Numarul de sms pentru retelele Vodafone, Orange si Cosmote este: 858. Fiecare sms aduce aparatura medicala cu 2 euro mai aproape de viata a sute de copii. Fiecare sms trimis, inlocuind un pachet de tigari sau doua beri, te tine cu 2 euro mai sanatos. Fara comisioane bancare, fara drum la ghiseu, fara alte neplaceri sau complicatii. 300 de copii de gradinita au adunat, in 4 ore, 4.600 euro. Poti fi cel putin la fel de bun ca ei? 858. Message sent. Life saved.

Sainte Marie, mère de Dieu, priez pour nous…

Août 2007 Willykean s’en va en zone post guerre, apporter de l’aide à ses frères et soeurs du “FAR WEST”. C’est l’ouest de la Côte d’Ivoire, nous l’avons surnommé le Far West parce que c’est une zone enclavée, loin de tout, on pourrait même dire coupée du monde.

Beaucoup de massacres, passés sous silence, des gens, à qui on a taillé des manches courtes (comprenez amputés de l’avant bras ou du bras entier, par les rebelles), d’autres, ceux qui ont eu la “chance”, brûlés vifs, je dis qu’ils ont eu la chance parce que même morts d’une mort atroce, ils ne sont plus de ce monde pour vivre avec le souvenir de ces tortures…

Bref, nous avons créé une association, je vous en parlerai ici un jour. En 2007 donc, je pars en vacances et je décide de faire d’une pierre deux coups. Je n’avais pas vu mes parents rescapés depuis sept ans. Et je suis fermement décidée à rapporter des médicaments collectés ici pour les dispensaires de là bas.

Nous prenons la route. Je ne crains rien. Dans mon élan pour aider les autres, j’avais oublié que même quand la guerre est finie, en zone de guerre, c’est toujours la guerre. Le chauffeur qui nous emmène connaît la zone, il est originaire du centre ouest.

Premier contrôle: La carte d’identité de mon cousin n’est pas conforme, selon le soldat à qui nous avons à faire. Quelques minutes de pourparler et confrontation de procédés plus tard, nous reprenons la route.

Encore un contrôle: cette fois il s’agit de moi. Mon passeport est conforme mais le soldat voulait que je lui indique où était le visa. Il n’en avait jamais vu, ce fameux visa, le sésame qui ouvre toutes les portes d’entrée au paradis “fictif”, la France.

Encore un contrôle, puis un autre, et encore un autre…; J’en ai compté 18. Tous assez conviviaux. Mon père, ancien de la Marine Française, nous servait de laisser passer en fait. C’est bien d’avoir des gens comme lui, réjétés par qui vous savez, admirés par ceux à qui il n’a pas servis.

Nous arrivons dans la première ville du FAR WEST. La ville où réside mon père. Nous passons la nuit à la maison, en famille. Ils sont tous heureux de me revoir, après sept ans d’absence, période de guerre, tous ont envie de me toucher, de me raconter, de pleurer, de danser. Mais mon esprit surfe vers ceux qui sont vivants mais qui n’ont pas la chance de recevoir des soins comme ma famille. Nous discutons du programme de la journée du lendemain.

Départ à 7 h pour la tournée des villages. Mais vous n’ignorez pas que chez nous, le temps n’est pas compté. En fait de 7 heures, nous avons pris la route à 10 heures, après de bonnes assiettes de riz et soupe de cabri. C’est le petit déjeuner.

Nous roulons vers l’inconnu c’est chez moi, mais c’est aussi la zone la plus dangereuse. Je n’avais pour seule proctection que mon cousin de 55 ans, mon père de 85 ans, et le chauffeur. Première escale dans le village de ma mère. Nous visitons la maternité et le dispensaire, je fais un don de médicaments, un stétoscope et un tensiomètre, une goutte d’eau dans la mer.

Etape suivante, Toulépleu, ma ville natale. Nous rencontrons le conseil régional. Il délègue son adjoint pour nous escorter jusque dans un autre village à quelques kilomètres de là. Ce Monsieur, très sympatique nous fait le récit détaillé de son exode, avec sa famille et son singe, pendant toute la période de guerre. Nous avons pu voir preuve à l’appui, les endroits précis où certains étaient exécutés, les maisons brûlées avec des habitants parqués à l’intérieur, comment certains étaient mis en morceaux.

Ma mère, traumatisée par tout ce qu’elle avait vécu, même encore aujourd’hui, commence à marmoner des paroles inintelligibles, en fait elle récitait ses prières et moi je commençais à me rendre compte de mon insouscience.

Tout peut arriver dans ces  zones. Des rebelles encore armés, qui attaquent les populations ponctuellement…

18 heures

Ma mère décide que nous allons passer la nuit dans sa famille et reprendre la route le lendemeain matin. Mon père décrète que nous continuons coûte que coûte. Un rapport de force s’engage entre les deux comme toujours.

Quel rapport avec l’enjoliveur?

 Eh bien j’y viens

Nous reprenons donc le chemin de retour. Il fait nuit, Oui le soleil se couche là bas, mais très vite. Dans la nuit noire, nous roulons. C’est un silence de mort dans la voiture. Dans le silence, ma mère et moi, communiquons par la prière. Je l’entends marmoniner le “notre père” et moi, “je vous salue marie”. ça peut aider quand on a peur.

Dans notre communion solennelle avec Dieu et sa mère, soudain un bruit sec. Un grand coup de frein. Nos têtes font un aller retour. La voiture s’arrête, en plein milieu de nul part. Dans le noir total. J’entends mon coeur battre, il bat si  fort que je l’entends dans ma tête. Ma mère a joint les mains, à fond dans sa prière: depuis qu’elle est catholique, elle ne jure que par Dieu le père. Moi je guette dans les bois tout mouvement suspect. Cinq individus livrés à eux mêmes sur une route déserte et pas éclairée d’ancienne zone de guerre.

On attend; il ne se passe rien. Le chauffeur, cherche, il cherchait sa lampe torche. Il descend de voiture, je me demande ce qu’il fait. Il a sans doute perdu la tête. Vous savez, dans de pareilles circonstances, je crois même que j’aurais accepté qu’il fasse son pipi dans la voiture, pourvu qu’il nous emmène loin de la zone.

Le chauffeur descend avec une nonchalance à vous faire perdre votre sang froid. Il longe d’abord l’orée de la brousse à gauche, puis à droite. Mon père ouvre la portière, et descend à son tour, suivi par mon cousin, nous restons seules dans la voiture, toutes portières ouvertes.

Ma mère les maudit, elle maudit tous les hommes et mon père en particulier.

“tu vois, ma fille, je ne suis pas morte en période de guerre, mais c’est ton père qui va me faire tuer ici, sur la route. Tu comprends pourquoi nous avons divorcé, tu vois pourquoi nous ne pouvions nous entendre, il est têtu, il aime dominer, il n’écoute personne même quand il a tort….” et j’en passe.

Tous les ressentiments refont surface. Toutes les rancoeurs sont prêtes à nous exploser à la face.

Au bout d’un moment, je finis par leur demander ce que nous faisions là, au milieu de la route, dans la nuit noire, les portières ouvertes à toutes agressions. Mais enfin, c’est une invitation au meurtre.

” Nous cherchons l’enjoliveur”

“quoi?”,

“l’enjoliveur, il faut que je le retrouve”

“Combien il coûte votre enjoliveur?”

“4500 Cfa ( environ 7,5 €!”

“Tout ça pour ça. 7,5€! Nous risquons de nous  faire tuer pour 7,5€! Ecoutez, remontez en voiture, et partons vite d’ici. Je vous paierai un supplément pour votre enjoliveur. Je veux rentrer entière auprès de mes enfants qui m’attendent en France”

Nous avions couru ces risques inutiles pour un enjoliveur de 7,5 € alors que la location de la voiture avec chauffeur s’élevait à  60 € par jour plus l’hébergement du chauffeur et ses repas.

On peut dire que dans certaines circonstances, les valeurs ne sont pas les mêmes. Je suis revenue saine et sauve, mes parents ont été plus fâchés que jamais, pour deux jours avant réconciliation. J’ai enfin pu passer quelques moments de bonheur avec les miens avant de reprendre la route pour Abidjan. Si c’était à refaire, je le referais. Avec des enjoliveurs de réserve au cas où.

Et je continue d’apporter mon aide à la population même si désormais on nous interdit les collectes de médicaments.

Autre lecture en rapport avec la zone du Far West: La guerre par Procuration

 La Guerre par procuration II

…sau ce face poporul roman de 20 de ani.

Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei a acordat in acesta dimineata un scurt interviu postului de radio R.F.I.,  in cadrul caruia  a raspuns intrebarilor legate de recent anuntata sa candidatura la Presedentia Romaniei. Principele Radu si-a anuntat aseara, 9 aprilie, oficial candidatura, acesta fiind primita cu ironie si rezerve de clasa politica.

Nascut in 1960, la Iasi, intr-o familie de medici, Principele Radu a absolvit  Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti in 1984. In 1996, cunoscandu-se in urma unor proiecte sociale si de caritate la care au participat impreuna, Principele Radu si Alteta Sa Regala Principesa Margareta a Romaniei, fiica Regelui Mihai, s-au casatorit. In 1999, acesta este numit Principe de Hohenzollern-Veringen si, ulterior, in anul 2005, Principe al Romanei si Alteta Regala. Principele Radu si-a inceput cariera militara in 2002, dupa absolvirea Colegiului National de Aparare din Bucuresti, in prezent fiind colonel (r) in Armata Romaniei si doctor in stiinte militare. Este, de asemenea, absolvent al Colegiului George C. Marshall din Germania (2003) si al John F. Kennedy School of Government a Universitatii Harvard (2004).

In cadrul interviului acordat in acesta dimineata, Principele Radu a afirmat ca discursul sau electoral se va adresa unei Romanii “capabile sa se puna din nou impreuna, [...] descatusata de complexele minoritatii”. Mesajul sau se adreseaza cu precadere comunitatilor mici si mijlocii, pe care Principele le viziteaza de 8 ani, in demersul sau de a se face cunoscut populatiei, oamenilor de rand. De altfel, acesta a caracterizat Romania europeana ca fiind “acea Romanie care are curaj local, demnitate locala”, subliniind ca mesajul sau electoral este unul civic, nu politic. In acest context, Principele Radu a accentuat si importanta declinarii mesajului electoral de o anumita orientare politica, de stanga sau de dreapta, atragand atentia asupra faptului ca institutia prezidentiala, conform Constitutiei, trebuie sa servesaca exclusiv si fundamental stabilitatii statului, si nu unei formatiuni politice. De aceea candidatura sa independenta, spre deosebire de canditarurile celorlalti politicieni cu o carte de vizita formata in decursul a 20 de ani de activitate politica, se distinge prin faptul ca ofera solutii care sa elibereze Institutia Prezidentiala de tensiuni politice inutile, reprezentand o solutie extrem de viabila pentru acesti ani.

In ceea ce priveste posibilitatea oferirii unui sprijin electoral din partea anumitor partide sau grupari politice, Principele Radu a declarat ca nu doreste acest ajutor, motivand ca acest gest s-ar dovedi impotriva logicii existentei acelei grupari pe scena politica, si anume sustinerea propriilor candidati si a propriilor ideologii si doctrine politice. Principele Radu a caractezizat acest context ca fiind un “gest nesabuit”, afirmand ca fiecare trebuie sa mearga pe drumul sau.

Nu in ultimul rand, intrebat cum interpreteaza reactiile rezervate cu care candidatura sa a fost primita de politicienii romani, Principele Radu a afirmat ca intelege aceste rezerve in virtutea faptului ca mediul politic romanesc, asa cum s-a format in 20 de ani, este unul format pe principiile cinismului, scepticismului, negarii si criticarii permanente, in acest caz  a adversarilor politici, politicienii romani facand din inteligenta critica o arma electorala. In replica, acesta a afirmat ca, din punctul sau de vedere, principala sa “arma” o constituie o inteligenta iubitoare.

Din punct de vedere logistic, campania electorala a Principelul Radu, care va candida sub numele de Radu al Romaniei Duda, se va baza pe 41 de birouri regionale, ce vor funciona pe principii de voluntariat, Principele contand pe sprijinul masiv al populatiei: studenti, intelectuali, oameni de rand, sumele pentru finantarea campaniei fiind de asemenea rezultat exclusiv al donatiilor, centralizate intr-un cont transparent, ce va fi actualizat saptamanal pe internet.

Agentia de presa Mediafax a anuntat ca Radu Duda ar putea fi consiliat, pe perioada campaniei electorale, de Betsy Myers, colaboratoare apropiata a preşedintelui Barack Obama si fosta Directoare executiva de campanie a acestuia. Dupa o intalnire cu perechea princiara la sfarsitul saptamanii trecute, Myers a declarat ca este dispusa sa il sustina oficial pe Principele Radu in candidatura sa la functia suprema in stat.

Mai multe despre Principele Radu, activitatile sale, discursul sau politic, viata sa si a Familiei Regale puteti citi aici:

Principele Radu

Blogul Principelui Radu

Principesa Margareta

Familia Regala

]]> http://jocurban.wordpress.com/2009/03/23/bravi-luptatori-pe-piata-transporturilor/ Mon, 23 Mar 2009 08:55:22 +0000 carlitos http://jocurban.wordpress.com/2009/03/23/bravi-luptatori-pe-piata-transporturilor/

“Daca nu-ti recunosti propria valoare si nu ai incredere in ea, vei fi calcat toata viata in picioare de ceilalti.”

Am pus ghilimele nu pentru ca as fi citat din clasici, ci pentru ca aceasta sintagma foarte exacta ar trebui sa fie noul “Tatal nostru” comercial, in acesta perioada de criza/recesiune economica prin care trecem cu mic cu mare.

Dupa cum stiti probabil, alaturi de constructii, transporturile constituie una dintre cele mai afectate activitati de pe piata comerciala, odata pentru ca depind direct de vanzarea/cumpararea marfurilor pe care le transporta, dar si pentru ca – pana anul trecut – a fost una din activitatile cele mai supralicitate, existand o oferta de companii de transport mult mai mare decat cererea de transporturi de pe piata. Iar acum, acest castel fragil din carti de joc se prabuseste, prima suflare a crizei fiind direct catre el si structurile sale subrede.

Din punctul meu de vedere, exista in prezent trei mari categorii de jucatori pe piata transporturilor, in care eu activez:

Primii sunt Invingatorii, oamenii de business cu calitati manageriale evidente, corecti si constienti de valoarea muncii lor, cu o afacere prospera, construita pe principii sanatoase de management, cu castiguri decente (in limbaj de speculanti: “modeste”), rezultate totodata dintr-o relatie de parteneriat corecta atat cu clientii, cat si cu subcontractantii. Cuvintele cheie ale reusitei lor sunt “decenta”, “respect”, “bun-simt”, “atitudine temperata vis-a-vis de profit”, “consideratie”, “parteneriat”, “luciditate”, “calm”. Calmul, respectul fata de parteneri (si in egala masura fata de proprii angajati, corect perceputi ca fiind principala resursa a unei companii) si bunul-simt sunt, astfel, premisele reusitei in afaceri, in aceasta perioada in care ecomomia se cerne lent, scotand la suprafata neghina si buruienile, specula si inselatoria, frauda si concurenta neloiala, dispretul fata de partenerii de afaceri, mitocania si comportamentul de mahala si, nu in ultimul rand, lipsa totala a viziunii manageriale, a celor mai elementare notiuni de constructie si gestionare a unei afaceri. Aceste companii invingatoare vor supravietui crizei, mestecand linistite din feliuta lor de business, dospita fara aditivi artificiali care sa fi facut cozonacul cat bostanul, dar cu miezul plin de gauri in interior.

O a doua categorie, din punctul meu de vedere demna de respect, o constituie impropriu-spus Invinsii, companiile care mor cu demnitate, care au pierdut clienti si nu mai au oferte de colaborare, care acumuleaza datorii functionand fara profit si care, dupa o analiza a pietei si mai ales a propiului business, decid sa inchida portile si sa o ia de la capat intr-un alt fel. Trebuie o mare doza de curaj sa poti accepta, ca patron, ca nu mai e profitabil sa duci mai departe o anume afacere si s-o inchizi inainte de a te discredita total ca si om de afaceri. Trebuie, de altfel, o mare doza de luciditate ca sa poti intelege ca falimentul constituie parte a unui proces economic firesc in perioadele de criza economica si ca “se intampla si la case mai mari”, secretul fiind, ca la poker, sa te retragi inainte de a pierde totul, “sa pleci acasa cu banii cu care ai venit”, sa stii sa te opresti inainte de a opera pe minus. Secretul consta, de fapt, in a nu percepe acest deznodamant nefericit ca fiind o infrangere, ci ca fiind o experienta de viata nefasta, din care poti renaste mai puternic, acumuland cunostiinte si evitand anumite greseli pe viitor.

In final, a treia categorie este acea a Supravietuitorilor, a celor care refuza cu indarjire sa moara demn, agatandu-se cu disperare si inecand pe oricine are proasta inspiratie de a le intinde o mana de ajutor, avand expectante nerealiste de la intregul angrenaj economic si politic al tarii, mai putin de la ei insisi si capacitatea proprie de a fi mai buni ca si concurenta. Sunt managerii care se lamenteaza, care se umilesc in fata partenerilor de afaceri, cersind firimituri de business functional, care destabilizeaza cu totul piata de transport, acceptand preturi de mizerie doar pentru a supravietui, care apoi devin propriile victime ale dumpingului, cramponandu-se in a da vina pe orice, numai pe proastele lor competente manageriale nu. Sunt patronii fara viziune, care inteleg sa se mentina pe linia de plutire concediind in primul rand personalul operational, pastrand insa o structura administrativa stufoasa si inutila, generatoare de costuri absurde, care din comoditate nu incearca reducerea cheltuielilor prin relocare, lamentandu-se insa de pretul exorbitant al chiriilor, care renunta la apa potabila pentru angajati, nu insa si la hartia igienica parfumata, care in genere nu sunt capabili de a incropi un plan managerial de iesire din situatia de criza, dar se opun falimentului cu toate fortele, agatandu-se paradoxal tocmai de clientii falimetari, prelungindu-si agonia la nejustificat si acumuland pierderi din ce in ce mai mari. Sunt managerii care aleg sa renunte in primul rand la serviciile angajatilor competenti, valorosi, carora le plateau salarii mai mari, pastrand in schimb rebuturile, angajatii fara competente si valoare, platiti cu salarii de mizerie, care nici nu se simt in bugetul companiei, dar care sunt incapabili de a resuscita businessul, incapabili de inovatie, de decizii profesionale proprii, de initiativa, de (re)castigarea unui client etc. Acestia sunt, de fapt, marii invinsi, cei care pierd cel mai mult, care amplifica vartejul falimentelor si dau proportii exagerat de mari contextului crizei, generand adevarate drame personale. Ei sunt inadaptatii, alienatii sociali, incapabili de a gasi resurse personale pentru un nou inceput, de a vedea dincolo de esecul unui business, de a valoriza viata dincolo de usile biroului. Ei isi disputa, in prezent, piata transporturilor, cu disperarea si inconstienta unor muribunzi, luptele crancene dintre acestia aratand cam asa:

Dar e bine. Numai asa putem avea o selectie naturala sanatoasa.

Fie ca Sfanta Criza sa-i lase in piciare doar pe cei care merita sa li se intample asta.

Poate va amintiti de Angelica, tanara care incearca, de ceva vreme, sa se afirme in industria muzicala internationala prin propriile sale puteri,  adunand voturi pe canalul propriu de pe youtube si participand la diverse preselectii internationale de gen. Oamenii asemeni ei ofera  lumii o alta imagine a Romaniei… o tara a tinerilor talentati, care pot concura fara teama cu marile voci ale topurilor internationale. Haideti sa sustinem acest demers, sa acordam votul nostru unei voci minunate, care lupta pentru afirmarea talentului sau (si refuza prostituarea in show-bizz -ul romanesc).

Dupa cum am mai spus si tin neaparat sa spun din nou, Angelica este o valoare, careia eu – ca si simplu fan anonim -  ii acord tot creditul si sper din suflet ca intr-o buna zi sa cunoasca aprecierea pe care o merita. Si merita acest lucru din plin, deoarece valoarea ei insumeaza atat talent nativ si o voce minunata, cat deopotriva mii de ore de studiu: canto, pian si, de curand, chiar chitara.

Aceasta poate fi sansa ei:

Inscrierea pe site necesita o adresa de email, user si parola, apoi puteti sa  votati unul sau mai multe din cele 10 coveruri cu care Angelica a intrat in cursa finala. Pentru aceasta, o gasiti pe prima pagina a sectiunii “Top Rated“.

Angelica merita sa o sustinem, va rog oferiti-i cateva minute din timpul vostru pentru a o vota… ajutorul nostru o poate duce un pas mai aproape de implinirea acestui frumos vis.

YOU GO GIRL!!!

p.s. toate linkurile din acest post duc catre melodii care fac cat 1000 de cuvinte… nu va sfiiti sa le ascultati!

Tocmai cand credeam ca am scapat de ploile interminabile din ultimele zile saptamani, mi-a fost dat sa vad o ninsoare de mijloc de martie cum n-am prins de cand ma stiu. Acum a inceput sa fulguie, in 10 minute a fost totul alb.

Microbistii au vazut deja urgia de aseara, care aproape ca a intrerupt meciul CRF – Rapid si nu s-a lasat doborita pana tarziu in noapte… Dimineata, un soare puternic si cald, de mijloc de martie, topea zapada imaculata… un peisaj de vis, de finalul povestii cu Craiasa Zapezii. Si-am incalecat pe-o sa, si orasul arata asa:

Andrei Plesu spune mult mai bine ceea ce am incercat si eu sa transmit lumii in varii ocazii:

Se practică frecvent o investiţie maximă de muncă, pentru rezultate care nu se mai percep decât ocazional, în week-end, în vacanţă, la pensie. Ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit, încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai.

„În România nu se munceşte destul”. Toţi românii par să fie de acord cu această judecată aspră şi numai în parte îndreptăţită. Românii ştiu să fie şi căpşunari harnici, dacă pot anticipa un câştig tentant. Nu au, e drept, cultul protestant al datoriei şi al efortului mântuitor, nici demagogia marxistă a muncii înţelese ca emblemă a umanităţii. Dar nici nu dormitează
mediteranean, la umbră. Şi chiar dacă nu muncesc în sens tradiţional, sunt activi: „se descurcă”, fac aranjamente, „se află-n treabă”, „au de alergat.”

În ce mă priveşte, sunt îngrijorat mai curând de contrariul: când văd cum arată ziua de lucru a unui tânăr de azi, mă întreb care mai poate fi bilanţul lui de viaţă. Activitatea lucrativă asfixiază, în asemenea măsură, intervalul diurn, încât „lucrativ” nu mai înseamnă nimic: e obţinerea unui câştig de care nu se bucură nimeni, un câştig din care nimeni nu are nimic
de câştigat.

„Modelul” e, preponderent, occidental. Se practică frecvent o investiţie maximă de muncă, pentru rezultate care nu se mai percep decât ocazional, în weekend, în vacanţă, la pensie. Ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit, încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai. La orizont, apare un tip de vitalitate care, paradoxal,  subminează (sau amână) pofta de viaţă.
Nu mai ai bucurii. Ai „satisfacţii”. Reuşita profesională intră în conflict cu bucuria de a trăi. Lipsa de timp (blestemul de a fi mereu „ocupat”) suspendă, treptat, cel puţin două din componentele decisive ale unei existenţe depline: singurătatea şi răgazul.

Singurătatea e materia primă a reflexivităţii şi a construcţiei de sine. „Dumnezeu – s-a spus – e ceea ce fiecare ştie să facă cu propria sa singurătate”. Nu se poate trăi prin aglutinare, nu se poate supravieţui interior în condiţia unei sociabilităţi perpetue. Sfârşeşti, inevitabil, prin a-ţi pierde chipul, prin a deveni un ins statistic. Orice om are nevoie (chiar când nu-şi mai dă seama) de episodul nutritiv al unei confruntări solitare cu adâncul şi cu înaltul său, cu terorile sale, cu portretul său, cu unicitatea destinului său. Nu întâmplător, în închisorile Chinei comuniste, una din torturile cele mai redutabile era anularea completă a singurătăţii: condamnatul era, clipă de clipă, însoţit (de fapt încolţit) de o prezenţă tăcută dar tenace, o prezenţă programată să excludă orice posibilitate a intimităţii şi a solilocviului.

Răgazul e valorificarea intensă a non-activităţii. E înlocuirea eficienţei prin plăcere, savoarea decuplării, capacitatea de a te lăsa absorbit de respiraţia lumii, fără să i te opui, fără să intervii cu deprinderile proprii în metabolismul ei. De la gratuitatea hobby-ului până la experienţa
totodată subtilă şi simplă a vidului, răgazul e recuperarea identităţii tale reale, neconjuncturale, eliberate de obligaţii, utilităţi şi urgenţe. O ieşire igienică, pe verticală, din registrul actualităţii. Cu alte cuvinte, un moment de libertate. Fără complementul răgazului restaurator şi fără vaccinul  singurătăţii, munca recade în semnificaţia ei originară:
aceea a pedepsei meritate, după derapajul păcatului originar.

TRUE.

Jocul incepe cu clip-boardul pe care scrie: IN BUCATARIE, iar dedesubt __________ I E. Regula e simpla: trebuie sa ghicim un cuvant care se afla in bucatarie, nu altundeva!, nu in casa, nu in camera, nu in hol, nu in camara, nu in baie, nu in dormitor, ci in bucatarie, deci foarte simplu, deci sa nu ne complicam, deci acolo unde mancam, unde gatim si unde luam masa impreuna cu familia, sau singuri, deci nu acolo unde dormim, sau ne spalam sau facem baie, unde avem mobila, vase, aragaz, frigider si alte obiecte… cuvantul este simplu, este din bucatarie, nu uitati,  este un cuvant banal din bucatarie, care se termina in I E! Atentie, este un cuvant din bucatarie!!! Haideti, un cuvant simplu, nu va complicati, este un cuvant pe care-l stie toata lumea, il stiu chiar si copiii nostri, e un cuvant banal, comun si simplu, la care sigur ne gandim cu totii si nu sunam pentru ca suntem convinsi ca e prea simplu ca sa fie acela cuvantul!

Ok, dupa mai bine de 5 minute de vorbarie goala, incep telefoanele in direct.

- Alo, alo, buna seara! Care este cuvantul?!

- Buna seara… cuvantul este… M*IE, mah!

- Nuuuu!… Gresit, nu este acesta cuvantul, imi pare rau!… La revedere!

Urmeaza alte 5 minute de incurajari si explicatii… telefonul nu suna, prezentatoarea insista, ne incurajeaza sa sunam acum!, sa profitam de sansa!, sa nu pierdem ocazia de a castiga marele premiu! … urmeaza alte raspunsuri de la telespectatori: farfurie, gresie, CIORBE, butelie, ICRE, gunoaie etc. In acest timp prezentatoarea mai primeste o M*IE si un SA TE F*T IN GURA DE PROASTA!, raspunsuri, de altfel, incorecte, ca si celelalte…. Poporul e trist, descurajat total…  nu mai suna.

Dar, atentie! Premiul consta in “Produse in valoare de 100 RON!” … Este o sansa pe care n-o putem rata! Cum am putea sa nu sunam, cu doar 1,19 euro / minut, pentru a intra in baza lor de date, urmand a fi trasi la sorti ulterior si a avea sansa de a fi contactati inapoi, pentru a raspunde corect la o intrebare atat de simpla?!

Suspansul creste proportional cu minutele scurse de la inceputul emisiunii… prezentatoarea ne ofera un indiciu ajutator: cuvantul este o leguma! Deci ganditi-va, e atat de simplu, este o leguma pe care o avem undeva in bucatarie, o mancam zilnic, este o L E G U M A!!!, se afla in B U C A T A R I E !!!!, si se termina cu I E!!!, haideti, e  atat de simplu!, o leguma pe care o mancam cu totii, frecvent, o mancam nu in casa, nu in camera, nu in hol, nu in camara, nu in baie, nu in dormitor, ci   in  B U C A T A R I E !!!, deci foarte simplu, deci sa nu ne complicam, deci acolo unde mancam, unde gatim si unde luam masa impreuna cu familia, sau singuri, unde avem mobila, vase, aragaz, frigider si alte alimente, pe care le mancam… cuvantul este simplu, este din bucatarie, nu uitati,  este o L  E G U M A din bucatarie, care se termina in I E!!! Atentie, este un cuvant din bucatarie!!! Haideti, un cuvant simplu, nu va complicati, este o L E G U M A  pe care o  stie toata lumea, chiar si copiii nostri, e o L E G U M A banala, comuna si simpla, la care sigur ne gandim cu totii si nu sunam pentru ca suntem convinsi ca e prea simplu ca sa fie acela cuvantul!

Urmeaza, greoi, alte doua raspunsuri: rosie si gulie.

- Da, foarte bine, doamna! Imi place cum ganditi, bravo!!!, aplauze, extraordinar! … Mergem mai departe, vreau sa aud cuvantul corect, stiu ca puteti!!! Haideti, un telefon, vreau raspunsul corect!!!!! Vreau raspunsul corect!!!!!!!!!

Mai ca-mi vine sa sun, putin intrigata, si sa dau eu rapsunsul corect: pastaie, oameni buni! Atipesc insa, visand la premiul constand in produse in valoare de 100 ron… ma trezeste brusc, din reverie, vocea stridenta si agitata a prezentatoarei:

- Nuuuuuuuu! Nu e pastaie! Haideti, doamnelor si domnilor, e atat de simplu!!!! Va mai dau un indiciu, va dau primele litere ale cuvantului: P A P A _ I E !!! O leguma, doamnelor, pe care o avem cu totii in bucatarie si o mancam in salate frecvent!

Adorm, dupa 40 minute de emisiune, fericita ca nu am lasat sa treaca nicio zi din viata fara a invata ceva nou, astazi o leguma despre care eu credeam ca e o simpla planta… ce proasta sunt! Bine ca n-am sunat, ma faceam de ras! Nu-s de mine jocurile astea pentru oameni destepti, insomniaci si cu mintea odihnita. Premiul inca nu fusese adjudecat.

Autointitulata “cea mai proasta formatie de muzica din Romania, care si recunoaste asta“, trupa Varza (?), sau Conopida (?)… adica baietii aia doi ce au o melodie-parodie  cu si despre criza… deci trupa a anuntat in aceasta dimineata, in cadrul unei emisiuni matinale in direct, scoaterea la concurs a  doua joburi de dansatoare, pentru insotirea baietilor la concerte si in show-uri televizate. Conditii de angajare:

• inaltime medie (spre scunda)
• corp supraponderal (preferabil in jurul a 80 kg)
• simtul umorului, jovialitate
• capacitate de a relationa cu colegii de trupa in buna-intelegere
• aptitudini “artistice” (dans)
• daca e posibil, sa nu ceara bani pentru aceasta colaborare, multumindu-se cu ocazia de a se simti bine pe scena si de a deveni, eventual, celebra .

Cele doua animatoare/dansatoare  selectate vor fi nevoite sa imbrace fuste mini si costumatii de scena mulate, sa danseze  cu dezinvoltura si sa se simta bine in acesta postura,  fara a pierde din vedere ca misiunea si scopul trupei este de a pamfleta – pe muzica si versuri -  aspecte ale vietii sociale, economice si politice din Romania.

Pentru mai multe relatii, precum si pentru a verifica seriozitatea acestei oferte de angajare – googaliti. Eu n-am gasit nici o informatie despre ei! Daca are cineva informatii mei precise, dati-mi simie un pont! Sunt interesata. Sunt in cautare de job-uri funny.