In aceste zile de atacuri josnice, intelighentia cea mai inalta a Romaniei si care este de partea Adevarului si a Binelui national, ia atitudine si explica de ce Romania nu are nevoie de strutocamilele liberal-comunistoide- oligarhice, care pun in pericol fragila democratie romaneasca.

In seara aceasta, la ora 21, la emisiunea Nasul a canalului B1TV, vine Vladimir Tismaneanu, cel mai important politolog, filosof politic si recunoscut pe plan international de mediile academice europene si americane. Este Presedintele Comisiei Prezidentiale pentru elaborarea Raportului Final pentru Condamnarea Dictaturii Comuniste, una dintre cele mai importante realizari ale Presedintelui Traian Basescu, prin care Romania a devenit prima tara care a condamnat comunismul. Nu degeaba astazi s-au coalizat impotriva-i cartelurile liberal-comunistoid-oligarhice cu radacini la Moscova, ce au in spate multi petrodolari ce vin dintr-o lume revigorata, puternic deranjata de condamnarea comunismului din Romania, care s-ar putea extinde catre toate fostele tari comuniste, unindu-le intr-un indreptatit pas istoric de revendicare a statutului de victime ale bolsevizarii si ale Gulagului.

.

http://tismaneanu.wordpress.com/

Reamintim ca eminentul profesor Vladimir Tismaneanu este cel mai important ucenic al disidentei, filosofului si scriitoarei, eseistei si jurnalistei Monica Lovinescu, si unul din cei mai fideli urmasi ai principiului est-eticului, formulat si sustinut de aceasta: acest principiu pune pe primul loc constiinta morala in viata intelighentiei, a politicienilor, a creatorilor de cultura si de arta, amintind ca totalitarismul nu poate fi traversat fara implicare, de partea Adevarului. Noi forme de totalitarism ne ameninta astazi, si e de ajuns sa privim lucrarea Antenelor si a Realitatii, prin care este luat in sclavie poporul roman si arestat intr-un creier public standard, spalat ideologic de orice demnitate si de orice libertate umana. Monica Lovinescu , ilustra personalitate a dreptei politice romanesti, este inmormantata la Falticeni, in Cripta Lovinestilor, din mai 2008. In aprilie 2009 s-au desfasurat la Suceava Zilele Monica Lovinescu editia a II-a din aprilie 2009(autor de program si coordonator de program, scriitoarea Angela Furtuna, inca din 2008) si a avut loc instituirea Premiului National Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ce a fost acordat anul acesta urmasului pe linie critic-estetica al Monicai Lovinescu, Gheorghe Grigurcu. Succesul acestei manifestari in 2009 a pornit de la Vladimir Tismaneanu, cu contributia lui Valeriu Stoica, Gheorghe Flutur, Neculai Barba, Sanda Maria Ardeleanu, Ioan Balan, Ion Lungu, Gabriel Carabus, Vasile Tofan, Dan Dascalu si altor inimosi colaboratori. A fost una din cele mai mari victorii culturale ale dreptei autentice din aceasta perioada, victorie realizata cu truda intr-o Bucovina ce inca este subjugata culturaliceste de “monstrii” culturii, ai scrisului si ai spiritului culturnic comunist, inca infloritori si inca activi intru spalarea creierului national si care inca resping personalitatile culturale si stiintifice de centru-dreapta din Romania.

De ce DA Traian Băsescu şi NU Crin Antonescu şi NU Mircea Geoană

În anii 80, URSS l-a pregătit pe Ion Iliescu (propagandistic încă din 1981) pentru funcţia de succesor al lui Nicolae Ceauşescu la preşedinţia României. În acei ani, când însăşi URSS se prăbuşea, Iliescu a fost garantul ideii că România  va rămâne în sfera de influenţă a Kremlinului. Lucrul acesta s-a şi întâmplat, deoarece după 89 comunistul Iliescu a diluat cât a putut democraţia originală din România, asigurând (în cursul unor ani de irosire a  şanselor de modernizare şi de consolidare a statului de drept) transferarea puterii economice şi localizarea ei la comuniştii care avuseseră până în 1989, în exclusivitate, şi puterea politică absolută.

Fenomenul din 22 decembrie 1989 a fost unul diversionist, de propagandă, de manipulare, de terorism, de haos, de zvonistică, de paralizare a statului, de alarmism, cărora liderii comunişti le place să-i spună Revoluţia Română, graţie câtorva consecinţe de stradă şi a numărului mare de morţi, pe care ei îl scuză ca fiind victime colaterale ale diversiunii; dar la 22 decembrie 1989  a fost, în fapt, marea manevră de gherilla urbană însoţită de strategii de lovituri de stat aparţinând Moscovei  (în înţelegere cu alte câteva puteri) prin care l-au  instalat  în fruntea României pe Ion  Iliescu, plus, în fruntea armatei, un ministru al Apărării agent activ al Moscovei şi duşman declarat al României, Nicolae Militaru.

În prezent, Moscova dă un nou război propriu în complicitate cu unele cercuri româneşti pentru Preşedinţia României. Tehnicile folosite vin din zona media, manipulare şi propagandă, generare de haos, alarmism, diversiune…Sunt tot tacticile de acum 20 de ani, însă îmbunătăţite azi de permisivitatea pe care o conferă democraţia românească, recent lăudată şi de liderii reuniţi la marele summit NATO de la Bucureşti, cât şi de vicepreşedintele USA, Joseph Biden,  în vizita sa recentă de la Bucureşti. Rusia este nemulţumită de faptul că România, aderând la Uniunea Europeană şi la NATO, a devenit şi o ţară activă în zonă,  o ţară jucătoare, un avanpost moral şi logistic al noilor aderări (Moldova, Ucraina, Georgia). România este prima ţară care a condamnat comunismul prin Raportul Final elaborat de Comisia Prezidenţială condusă de eminentul politolog şi filosof politic Vladimir Tismăneanu. România posedă în Marea Neagră rezerva de gaze naturale a UE pentru următorii 50 de ani, concurând strategiile de monopol ale oligarhilor ruşi. Rusia s-a mobilizat cu amploare pentru eliminarea, în alegerile de duminică, a preşedintelui Traian Băsescu, singura speranţă a României de a progresa.. În acest context, în care Rusia de azi s-a consolidat şi sfidează economic UE iar militar fără precedent NATO, Rusia şi-a modificat şi strategia antiromânească. De data aceasta, ea nu mai susţine activ numai un preşedinte român din zona sa, la fel cum îl susţinuse pe Ion Iliescu în decembrie 89  ca înlocuitor al lui Nicolae Ceauşescu. De data aceasta, cu şi mai multă forţă, cercurile politice ruseşti susţinute de cercuri româneşti oligarhice şi de grup politic extremist susţin doua variante de preşedinte care să concureze pe piaţa de voturi din cele două tururi ale alegerilor pentru eliminarea  actualului preşedinte Traian  Băsescu; acesta  ar mai avea nevoie de un mandat pentru a-şi îmbunătăţi performanţele anticomuniste ale ţării, bazele de  modernizare a statului de drept, ale sistemului, ale climatului politic şi ale Constituţiei.

Cercurile politic-oligarhice ruseşti şi româneşti susţin acum la preşedinţia României doi candidaţi, ambii ca adversari fermi ai lui Băsescu, ambii construindu-şi evoluţia prin atacul anti-Băsescu şi nu prin programe pro-România Modernă,  şi ambii fiind generatori de radicalizare politică în societatea românească:  unu, pe liberalul Crin Antonescu – exponentul marionetă al nucleului dur PNL, adică al oligarhiei petrodolarilor formată din Tăriceanu, Patriciu, KazMunaiGaz dirijate de sforile Rompetrol din spaţiul rus etc. – , precum şi, doi, pe cale doctrinară de stânga, pe comunistul Mircea Geoană, marioneta creată de Ion Iliescu şi Kremlin pentru a menţine  stânga românească în zona de influenţă rusă.

Agenţii de influenţă  care coordonează captura de imagine publică pentru Crin Antonescu nu au propulsat în faţă un adevărat mare om de afaceri sau de stat, ci au confecţionat (cu logistica de  trusturi media şi propagandă bine finanţată de petrodolari) un om politic dintr-un om de paie, adică pe Crin Antonescu, genul de băiat cu alură folk  şi fără performanţe, care să agaţe un anumit tip de electorat foarte snob, alfabetizat, consumist, sărac şi uşor de idiotizat prin mici avantaje materiale. Între ei, a fost aspirată o parte a intelighenţiei româneşti, cea finanţată de Fundaţiile Dan Patriciu şi Dan Voiculescu şi deturnată de la idealul anticomunist. Aşadar, Crin Antonescu a fost creat de Patriciu în laboratoarele de regie ale PNL  (după  scandalul Sterling) şi în studiourile  media ale Realitatea, Antena 3, TVR, precum şi prin publicitatea risipitoare făcută în ediţiile online ale publicaţiilor cât  şi în forurile  internetice. Metodele folosite au mers de la tehnicile de persuasiune şi vânzare de imagine şi marketing cultural şi până la terorism mediatic şi internetic.

Pentru Mircea Geoană s-a avut în vedere altă tehnică de fabricaţie, un alt secret de producţie: el este copilul susţinut de baronii locali comunişti, este crescut de cadrele vechi şi de nădejde ale PSD, personal de Iliescu, în cadrul unei stângi care a încercat la un moment dat să viseze că poate să se separe de bătrânii bolşevici, dar a primit repede câteva bobârnace dinspre paradoxala echipă Iliescu-Putin, extrem de puternică şi de determinată şi economic şi  politic şi ideologic. Scopul: menţinerea României în zona de influenţă a Rusiei.  Imaginea lui Mircea Geoană a fost atent susţinută de trusturile de presă şi vegheată din umbră de serviciile de propagandă ale vecinilor migratori de la răsărit. De altfel, în acest an, Geoană a primit în cursul a două vizite la Moscova, de două ori asigurarea suportului politic al Moscovei împotriva lui Traian Băsescu.

Sorin Ilieşiu face zilele acestea un Apel pentru Etica neuitării, aşa cum l-ar fi conceput şi Monica Lovinescu, intelectual autentic al românilor, personalitate autentică a dreptei româneşti şi cea mai fină cunoscătoare a comunismului românesc (Vladimir Tismăneanu) precum şi cea mai constantă opozantă a comunismului ca expresie a totalitarismului care a distrus România:

Să nu uităm! Adevărul despre comunism ca miză a alegerilor prezidenţiale

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/11/19/sa-nu-uitam-adevarul-despre-comunism-ca-miza-a-alegerilor-prezidentiale/

Acest apel poate fi citit pe blogul lui Vladimir Tismăneanu, Preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România şi care a elaborat Raportul Final de condamnare a comunismului.

Aşadar, e important de reţinut faptul că duminică, 22 noiembrie şi apoi pe 5 decembrie, nu vor avea loc numai turul I şi respectiv turul al II-lea de alegeri pentru Preşedinţia României,  cât mai ales o adevărată bătălie pentru România, dusă sistematic şi obsesiv de  un imperiu acum guvernat de o Cupolă hibridă neobolşevică şi oligarhică, şi  care nu doreşte victoria deplină a democraţiei în această parte a lumii şi nici extinderea curentului politic de condamnare a comunismului de la România înspre toate celelalte ţări foste comuniste care au fost, la fel ca şi România, victime ale bolşevizării. O sută de milioane  de victime ale acestui sistem totalitar al Gulagului îşi unesc vocile din pământul fostei URSS şi al ţărilor satelit pentru a li se face dreptate şi onoare.

Alegerea lui Traian Băsescu pentru un nou mandat reprezintă o miză uriaşă în  istoria României. Realegera lui Traian Băsescu va consolida reformarea statului de drept, modernizarea României prin modernizarea câtorva sectoare economice, uşurarea  poverii parlamentare prin dezvoltarea Parlamentului unicameral. Contrar propagandei dezlanţuite de contracandidaţii săi, Traian Băsescu este un preşedinte de succes, apreciat de electoratul matur şi responsabil, şi care şi-a cucerit încrederea populaţiei, sporindu-şi mereu simpatizanţii şi viitorii colaboratori.

Dacă în trecutul recent Moscova – care a fost moderat ostilă pe tot parcursul secolului trecut intereselor româneşti de democratizare -  ni-l adusese pe cap pe Ion Iliescu, astăzi ea încearcă să ne bage pe gât nu unul, ci doi candidaţi simpatizaţi de Kremlin: pe Crin Antonescu şi Mircea Geoană. Este, aceasta, o dovadă a faptului că Traian Băsescu este cel mai bun candidat al momentului la Preşedinţia României, bine poziţionat în preferinţele românilor şi în imaginea internaţională, pentru adevăratele interese româneşti şi singura opţiune matură, eligibilă şi constructivă pentru această etapă istorică prin care trece România.

“ Sa i se inchida gura. Nu trebuie ucisa. N-avem nevoie de anchete americane si franceze care ne-ar pune in situatii dificile. S-o facem zob. Sa-i spargem dintii, falca, sa-i rupem bratele. Sa nu mai poata niciodata vorbi sau scrie. Sa devina un exemplu de neuitat pentru ceilalti. Sa fie batuta la ea acasa pentru ca sa invete si ea si altii ca nu exista nici un adapost sigur pentru calomniatorii dictatorii proletariatului. Nici chiar in propria lor casa”.

Aceste vorbe au fost rostite de Ceausescu. In 1977. Catre seful securitatii din acea vreme, Ion Pacepa. Si relatate de catre acesta, unei ziariste franceze, in 1985, evident dupa ‘defectarea’ sa. Sunt adevarate aceste vorbe ? Greu de spus. Dar evidenta este mai limpede decit orice discurs. Monica Lovinescu, caci despre aceasta Mare Doamna este vorba, a fost atacata de un comando palestinian, in micuta gradina a casei sale din Rue Francois Pinchon 8 din Paris. Batuta cu salbaticie, a scapat numai datorita unei fericite intimplari : pe acolo, pe acea straduta linistita, au trecut din intimplare niste oameni. Atacatorii, s-au speriat si au fugit. Doamna Monica Lovinescu, a scapat cu viata, dar avind leziuni grave. A fost spitalizata, dar dupa cinci zile nu a mai suportat imobilismul. Insuficient refacuta, si-a reluat lupta – crezul sau de viata. Dar a iesit intarita din aceasta intimplare. Si a continuat sa lupte din rasputeri, cu regimul ilegitim si criminal, ceausist. Episodul din care am reprodus acest mic fragment, se gaseste in cartea lui Gabriel Liiceanu, cu acest titlu : “Declaratie de iubire” / Humanitas / 2001. Cred ca se cuvine sa amintim, ca astazi, pe 19 Noiembrie, a fost ziua de nastere a acestei Mari Doamne. Uitam ? Se pare ca incepem sa. Campania pentru alegerile prezidentiale, ne acapareaza total. Totusi, cred ca ar trebui sa ne mai amintim macar din cind in cind faptul ca, datoram foarte mult multor unor Oameni, care si-au inchinat intreaga lor viata pentru nobile idealuri. Uitam ? Se pare ca.  In aceste momente, ‘linsajul’ urmasilor lui Ceausescu, se indreapta catre Omul care a condamnat hotarit, regimul comunist ca fiind ilegitim si criminal – presedintele Basescu. La acest linsaj, participa si unii pe care ii credeam de aceeasi parte a barierei – Hurezeanu de exemplu. Ii lasam sa reuseasca ?

Peste numai câteva zile, la 19 noiembrie, se vor împlini 86 de ani de la naşterea Monicăi Lovinescu, despre care cel mai important succesor al său pe calea filosofiei politice, eminentul profesor Vladimir Tismăneanu, spunea că “a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea şi demistificarea pretenţiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infra-raţionale, dintre comunismul românesc (şi nu numai) şi variile încarnări ale fascismului. Când regimul comunist a îmbrăţişat temele, fantasmele şi obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. La un ceas când asistăm la strădanii insidioase de obliterare a conştiinţei istorice, găsim în opera Monicăi Lovinescu argumente imbatabile pentru a nu uita“.

Cu aceste aprecieri, înscrise şi pe coperta a IV-a a unei cărţi excepţionale, acum un an, în cadrul Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus 2008, Ed. Humanitas lansa al treilea volum din Colecţia Zeitgeist, coordonată de Vladimir Tismăneanu: Etica neuitării.

Dacă şcoala de gândire, politologie şi filosofie politică iniţiată de Monica Lovinescu a atins un standard academic înalt prin Vladimir Tismăneanu, linia de critică literară a est-eticului promovată timp de decenii de Monica Lovinescu a fost urmată şi dezvoltată, mai ales în ultimele două decade – dominate de confuzie axiologică -, de unul din cei mai importanţi critici români, Gheorghe Grigurcu, directorul prestigioasei reviste Acolada (director general, Radu Ulmeanu).

Etica neuitării a fost un eveniment autentic al anului 2008, rosteam  eu însămi la Conferinţa din mai 2009, de la Suceava, când s-a lansat acest volum în Bucovina.

Cartea-eveniment a avut mai multe semnificaţii asupra cărora voi stărui în cele ce urmează, pentru că ele transmit impulsul de deinventare a lumii adevărului şi a resurselor dreptei, acum, la împlinirea a 20 de ani de la căderea comunismului.

Cartea e un eveniment care ne aminteşte despre necesitatea memoriei, despre asumarea responsabilităţii, despre importanţa adevărului şi a recunoaşterii valorilor: în istorie, în cultură şi literatură, în politică, în filosofia politică. Dar şi de faptul că unul dintre meritele Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca vizează apostolatul legat de fenomenul Humanitas. La începutul anilor 90, după Dan C. Mihăilescu (vezi Idei cu zimţi, Viaţă literară III, ian. 2007-iulie 2008, Ed. Humanitas, 2008, p. 240) a fost imens rolul deţinut de Monici „în sprijinirea masivă a proiectului Humanitas, prin care Gabriel Liiceanu a schimbat fundamental starea culturii politice româneşti. Niciodată nu le vom fi îndeajuns recunoscători pentru aceasta”.

Adaug la rândul meu că, ştiind de acum care este preţul libertăţii, nu vom înceta niciodată de a ne plăti moralmente datoria faţă de marele mentor care a fost Monica Lovinescu.

Colecţia Zeitgeist vrea să fie un veritabil far pentru Spiritul Timpului. Aşadar, un mainstream, o eră şi un trend, prin toate laturile esenţiale ce le pot defini: intelectuală, culturală, etică şi de climat politic. Un genius seculi ce urcă de la Herder, şi prin alţi Romantici germani, până la Filosofia istoriei a lui Hegel. Zeitgeist se referă şi la acel ethos caracteristic unui grup, definit de un mod particular de a vedea lumea, raportat la o anumită perioadă de evoluţie socio-culturală şi contribuind în mod decisiv la cristalizarea conştiinţei şi a identităţii sociale.

Colecţia Zeitgeist are de la bun început un angajament cu cititorii: e menită să deschidă punţi intelectuale, să exploreze fără inhibiţii natura şi efectele radicalismelor politice moderne şi să demonstreze validitatea perspectivelor pluraliste în înţelegerea lumii de azi.

Cărţile din Colecţia Zeitgeist vorbesc despre mituri, utopii, revoluţii, despre destinul omului într-un univers în care ideologii cu pretenţii salvatoare continuă să inspire pasiuni colective cu consecinţe nu o dată catastrofice.
Propunând o panoramă a ideilor-forţă din lumea contemporană, „Zeitgeist” este o colecţie care invită la luciditate şi responsabilitate. Cărţile din această colecţie se adresează tuturor celor interesaţi de necontenita tensiune dintre societatea deschisă şi adversarii ei.

Colecţia include lucrări filosofice, politologice, literare şi se adresează elevilor, studenţilor, ziariştilor, tuturor celor interesaţi de viaţa spiritului în lumea de astăzi. Până la ora actuală, au apărut în această colecţie:

Albert Camus si Arthur Koestler, Reflecţii asupra pedepsei cu moartea, – Monica Lovinescu, Georges Sorel, Reflecţii asupra violenţei, – Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunistă din Polonia şi de a rămâne în Vest.

Cartea este o minune de rafinament intelectual şi filosofic. O demonstraţie de forţă a unei minţi analitice rare la români.

89 articole, începând cu cel din 18 iulie 1961, intitulat Revizioniştii francezi, sau cel din 20 august 1963 şi intitulat Raymond Aron şi sensul istoriei, până la articole din anii 2000, cum e cel intitulat Privirea clinică, p. 470, sau Un document fără precedent: Ultima carte (text integral al declaraţiilor de anchetă ale lui Anton Golopenţia aflate în Arhivele S.R.I.. Introducere şi anexă de prof. dr. Sanda Golopenţia, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001)

Temele acestei culegeri de articole şi de studii esenţiale definesc o mare gânditoare şi un strălucit filosof politic, preocupat cu înverşunare de rădăcinile Răului totalitar şi de combaterea fructelor sale amare. Citite prima oară la microfonul Radio Europa Liberă, sub dictatură, aceste articole nu sunt numai simple produse intelectuale scrise în spiritul Societăţii Deschise, antibolşevice şi anticeauşiste, ci şi veritabile acte de libertate de gândire ale autoarei şi veritabile perfuzii de demnitate pentru ascultători.
Cine erau ascultătorii Radio Europa Liberă, în anii 60, 70, 80, 90 sau 2000? Nimeni alţii decât cetăţenii români rămaşi de partea sovietizată a Cortinei de Fier, supuşi neîncetat unei atroce presiuni propagandistice şi de contaminare cu ideologia totalitară.

Există, la mijlocul cărţii, ca pentru a marca un miez dar şi un centru al întregii actvitităţi a autoarei, un eseu polemic decisiv „Noua Dreaptă de la Bucureşti”(din 2 noiembrie 1984):

Aici, Monica Lovinescu observă, chiar la p.255, că regimul Ceauşescu evoluase, odată cu creşterea cultului personalităţii, înspre „o parodie de naţionalism atât de penibilă, încât a reuşit performanţa de a deznaţionaliza complet o tânără generaţie, ce nu mai visează la altceva decât să-şi părăsească ţara şi să plece unde o vedea cu ochii. Parlamentul european constata, în septembrie (1984, n.m.), că „în nici o altă ţară a Europei de Răsărit problema emigrării n-a ajuns la o astfel de acuitate”. Evident, situaţia economică dezastruoasă explică în parte o astfel de dorinţă masivă de a pleca. Dar, cum se constata şi la Strasbourg, nu numai criza economică, ci şi criza „politică şi morală”. În fond, criza însăşi a sentimentului patriotic.”

Ei bine, în jurul acestui eseu şi al acestor idei voi prezenta Etica neuitării…

Lectura cărţii de faţă se poate face în mai multe chei. Există o cheie istoric-cronologică, dar şi un fir biografic. Un fir jurnalistic, precum şi o cheie politică.

O cheie literar-memorialistică, precum şi o cheie filosofică. Interesant, ca model pentru analiza cărţii semnate de Monica Lovinescu, mi se pare demersul moral specific autoarei şi rămas ca un concept distinct al est-eticii; profesorul Vladimir Tismăneanu – cel mai important discipol care urmează linia Monicăi Lovinescu sub abordarea politologică şi de filosofie politică, precum şi îngrijitorul acestei cărţi şi al Coleţiei Zeitgeist -, a explicat (p.5, Hermeneutica libertăţii) miza acestui discurs:

„Atacurile împotriva Monicăi Lovinescu venite din zona xenofob-stalinoidă (Eugen Barbu şi echipa sa de demagogi fascisto-comunişti, cei pe care ea îi numea, cu infinit dispreţ, „trepăduşii de Curte Nouă”) dădeau măsura unei lupte care a continuat şi după decembrie 1989: aceea dintre susţinătorii modernităţii politice şi estetice, pe de o parte, şi partizanii unui autarhism, în fapt, un neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicistă care a făcut atâta rău culturii româneşti în perioada interbelică” (adaug, cu notă personală, că ajunge să privim în jur şi astăzi, pentru a culege nenumărate fapte ce vorbesc grăitor despre prelungirea acestei lupte până la noi şi despre consecinţele ei catastrofale pentru cultura română).

Revenind la spusele anterioare, pentru a bara calea oricărei interpretări excesive a afirmaţiilor sale din Introducere la volum, Vladimir Tismăneanu face repede precizarea următoare: „ nu este vorba aici de contestarea tradiţiei ori de exaltarea dezrădăcinării, ci de o susţinere a sincronizării continue a culturii române cu marile direcţii ale spiritului democratic modern”. Distinsul profesor de la Universitatea americană din Maryland conchide: „ nu cred că greşesc încadrându-i pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca în perimetrul a ceea ce putem numi patriotismul liberal. Mai precis spus, al unui sentiment naţional sobru care nu se jenează de valorile umaniste în care crede şi care nu pactizează cu pompierismul şovin ori cu doctrinarismul descărnat al unei stângi tot mai sectare. Mândria naţională nu este un păcat câtă vreme nu este utilizată manipulativ precum în acţiunile intolerante şi oportuniste ale jandarmilor culturali. A-ţi iubi naţiunea este o chestiune de demnitate. Eroarea constă în a face din dimensiunea naţională un fel de test absolut şi mai ales de a o subordona unor porunci politice imediate. Patriotismul civic-liberal este structurat diferit de şovinismul resentimentar care azvârle iubirea tradiţiei în cel mai dezolant derizoriu prin chiar abolirea spiritului critic”.

Cartea Etica neuitării este recomandată oricărui cititor interesat să înveţe câte ceva despre cum trebuie dusă lupta cu Răul totalitar, dar acest cititor e preferabil să fie mai ales cel aflat la început de drum, studentul în ştiinţe politice, filozofie ori litere, deoarece eseurile conţinute de volum vorbesc despre „spiritul echilibrului valoric şi examinează principalele contribuţii ale Monicăi Lovinescu la constituirea unei etici întemeiate pe memorie”. Aşadar, conţinutul se adresează omului liber, şi liber de presiunea Puterii totalitare, adică acelei conştiinţe care devine aptă să viseze, să construiască şi să lupte pentru valorile Societăţii Deschise şi ale Binelui politic.

Trăim în vremuri la care asistăm – nu de puţine ori fiind manipulaţi de discursul subliminal mediatic – la eforturi globalizate de spălare a creierului, dar şi, pe plan intern, „la strădanii insidioase de obliterare a conştiinţei istorice”. Monica Lovinescu, înarmată de fiecare dată cu acribie şi analiză fină, oferă motive temeinice de a nu uita.

Pregătind discursul de receptare a acestei cărţi, şi Vladimir Tismăneanu atrage atenţia asupra unei dihotomii paradoxale, asupra căreia a insistat pe vremuri însăşi autoarea şi graţie căreia amândoi şi-a făcut ulterior numeroşi duşmani: „observând, în consens cu Alain Besançon, absenţa ori mai degrabă debilitatea unei acţiuni de damnatio memoriae în raport cu comunismul, similară celei constant întreprinse în raport cu nazismul, Monica Lovinescu nota cu melancolică amărăciune faptul scandalos că pentru cei mai mulţi comunismul apare ca „un fel de accident meteorologic”, o aberaţie pasageră de care nimeni nu poate fi ţinut la răspundere. (Detalii găsim în Asimetria indulgenţei, p. 445, n.m.).

Pledând, împreună cu Virgil Ierunca, împotriva dublelor standarde în explorarea totalitarimsului de stânga şi de dreapta, Monica Lovinescu a atins nervul sensibil al unor oameni care până atunci se jurau că o admiră. La fel a fost admonestat şi rău interpretat Czeslaw Milosz de către unii în Polonia, când a spus acelaşi lucru: ambele sisteme totalitare au fost monstruoase, ambele au fost exterministe, ambele merită o condamnare fără drept de apel”.

Iată, acum, cu ajutorul selecţiei lui Vladimir Tismăneanu – operată în suita de eseuri şi articole publicate în acest ultim an după plecarea Monicăi – , câteva repere obligatorii, câteva dimensiuni ale spiritului Monicăi Lovinescu ce îşi pun amprenta asupra articolelor cuprinse în volum:

Spiritul de înger păzitor, gardian al conştiinţei şi al idealurilor libertăţii, valagile în timpurile dictaturii dar şi după în timpuri, „ce păreau să îndemne la stoică resemnare”. Să ne amintim cum, la echipa Radio Europa Liberă, „Monica Lovinescu este însoţită de Virgil Ierunca, Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu, Nestor Ratesh, Gelu Ionescu, Nicolae Stroescu, N.C.Munteanu, Şerban Orescu, Vladimir Tismăneanu”. Dar şi de un Cornel Chiriac, care a alimentat tinerii de atunci, prin emisiunea Metronom, Music By Request, cu toată muzica bună a Occidentului din acele timpuri.

În articolul Raymond Aron şi sensul istoriei, p. 31, Monica Lovinescu apreciază capacitatea lui Aron de a critica reaua credinţă a intelectualilor care se supun mistificării totalitare. Urmându-l în multe direcţii pe Aron, Monica Lovinescu s-a ridicat la rândul ei ca o voce care cheamă spre datoriile clarviziunii. Ea vede cum marxismul, aflat între utopie şi mitologie degradantă, îşi trage poate puterea tocmai din suprema sa iraţionalitate (p. 34).

Verticalitatea şi gustul pentru adevăr, bine, dreptate şi frumos: „când nu puţini alegeau calea compromisurilor ignobile, emisiunile ei au vorbit despre şansele gândirii autonome într-un univers întemeiat pe neadevăr”. Un articol interesant la această temă este la p. 410, Arhivele şi adevărul sau la p. 414, Arhivele mărturisesc. Apoi, Sindromul amânării, p. 425 (despre rolul arhivelor, care au dobândit, de prin anii 70-80, în multe domenii – şi îndeosebi cel literar – o importanţă centrală. Aş spune chiar iniţiatică (…)” Monica Lovinescu critică, la acest capitol, sindromul amânării de care suferă românii: ”Noi nu acceptăm, nici nu refuzăm. Amânăm orice gest chirurgical. Am ieşit din marele spital al totalitarismului, neoperaţi, încă nevindecaţi, purtători mai departe de germeni, contaminatori şi cotaminaţi laolaltă, într-un nefiresc amalgam. Accesul la dosare pe plan individual, consultarea arhivelor de către cercetători ar risca să ne ridice febra, iar nouă ne place să ne credem convalescenţi şi, pentru a perpetua iluzia, pur şi simplu nu ne luăm temperatura. Nu încă. Amânăm.”

Vedem şi astăzi, la douăzeci de ani de la căderea dictaturii, unde au dus aceste amânări, cât de scump plătim pentru lipsa de adevăr şi pentru privarea de tratament corect al traumelor: România a irosit potenţialul de însănătoşire, comportându-se ca un organism bolnav, incapabil să-şi cunoască realitatea, şansele şi trecutul, dar şi viitorul.

Gustul pentru apărarea limbii şi culturii române: „graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, limba românească şi-a păstrat tâlcurile sale fireşti, ameninţate de vacarmul propagandistic susţinut de trâmbiţaşii dictaturii”. Lectura eseurilor şi articolelor permite intense experienţe de regalare cu o limbă românească inteligentă şi vie, suplă şi abilă. Vezi articolul O urgenţă: Deparazitarea limbajului, p. 294. Estetul anonim, p. 301. Dar şi Despărţirea de caragialism, p. 306.

Salvarea memoriei a constituit o prioritate în activitatea Monicăi Lovinescu şi în analizele conţinute de articolele sale. Ea a ştiut că „obiectivul principal al totalitarismului este distrugerea amintirii, parazitarea şi infectarea interiorităţii cu virusul duplicităţii şi al laşităţii”.

În studiul Noua Dreaptă de la Bucureşti, din 2 noiembrie 1984, Monica Lovinescu înfierează atacurile la adresa memoriei comise de Artur Silvestri, care nu contenea să acuze de fascism „Grupul de la Paris”, folosind strategii ale maculării şi ale dezinformării. Pentru a pune teoriile sale în epocă şi în contextul corect, Monica Lovinescu face apel la două mari gânditoare ce au precedat-o şi au inspirat-o, dar şi la acel spiritus rectus. Astfel:

„Încă din 1956, nu o vom aminti niciodată îndeajuns, Jeanne Hersch – într-un studiu capital, Idéologies et réalité, plasa partidul comunist la dreapta eşichierului politic, imediat după fascişti. „Voi numi de stânga ideologia ce insistă cel mai mult asupra libertăţii, – scrie ea -, iar de dreapta, pe aceea ce insistă cel mai mult asupra autorităţii înarmate a forţei; în acest sens, comunismul intervine imediat după fascism”. Cât despre comunismul din URSS, Jeanne Hersch insista asupra caracterului său naţionalist, reacţionar şi conservator. De fapt, constatând că adevărata aventură umană începe odată cu domesticirea fricii – acea frică dominând regnul animal -, Jeanne Hersch făcea o altă distincţie – şi mai importantă – între totalitarism (readucând prin teroare frica pe primul plan al existenţei) şi democraţie (punând între om şi frică ecranul protector al drepturilor şi legilor ce le garantează).

Cât despre Hannah Arendt, din 1951, cu Originile totalitarismului (partea a treia acestui studiu a fost reluată în Sistemul totalitar), ea găsea că deosebirile dintre stânga şi dreapta devin desuete în faţa fenomenului original al secolului al XIX-lea: totalitarismul, a cărui expresie perfectă este lagărul de concentrare. Analiza totalitarismului – aşa cum a făcut-o Hannah Arendt – rămâne şi azi, după ce atâtea studii au apărut pe aceaşi temă, de neclintit, îi vom repeta deci concluziile, deoarece nici o altă analiză n-a izbutit s-o infirme până în clipa de faţă”.

Monica Lovinescu reţine şi duce mai departe concluziile acestor premergătoare ilustre: „Totalitarismul – dezvăluindu-se doar în două regimuri ale secolului al XX-lea, nazismul şi comunismul, -, se deosebeşte de orice altă formă de dictatură sau de tiranie înregistrată de-a lungul istoriei prin faptul că, în cadrul lui, omul este de prisos. Scopul constant al unui astfel de regim totalitar, scop realizabil în cadrul concentraţionar (lagărul devenind modelul societăţii), este de a pune populaţia în afara legii. (…) Marginalizarea oamenilor în societate. Incertitudinea fundamentală întreţinută asupra condiţiei umane însăşi. Tiraniile ucideau: totalitarismul urmăreşte o crimă inedită până la el: uciderea în om a persoanei morale. Pentru prima dată în istorie martiriul devine imposibil. Antigona nu mai poate fi Antigona, după cum sugera şi Thierry Maulnier, în La face de méduse du communisme” (apărut în anii 50 , şi citat de Monica Lovinescu la p. 252). La p.253 autoarea precizează că „figura exemplară a acestei societăţi a morţii (fizice şi spirituale) este lagărul, deoarece numai în cadrul lui poate fi lichidată orice spontaneitate, sub orice formă s-ar ivi ea, cea mai inofensivă, cea mai apolitică. Şi Hannah Arendt scrie: „Câinele lui Pavlov, eşantionul uman redus la reacţiile sale cele mai elementare, iată cetăţeanul model al unui stat totalitar. Un astfel de cetăţean e greu de produs în afara lagărului.””

Continuând imbatabilul raţionament, extrapolând cu argumente, Monica Lovinescu ajunge la concluzia că, paradoxal numai în aparenţă, regimul ceauşist a început să copieze şi mai fidel atitudinea Kremlinului pe măsură ce a vrut să-şi afişeze în faţa lumii întregi independenţa faţă de el. Guvernul român a fost printre cele dintâi ce a adoptat, de pildă, noua tactică a Kremlinului în lupta cu dizidenţii: azilurile psihiatrice. Iar în afară de metodele de represiune, anumite trăsături comuniste s-au îngroşat considerabil în anii finali ai ceauşismului: parodiile de naţionalism, cu periodice izbucniri şovine, sau accentele de antisemitism recurent”.

Viaţa intelectuală şi rostul intelighenţiei în relaţiile cu Puterea au preocupat-o constant pe Monica Lovinescu. „A scris pagini de o rară luciditate despre situaţia vieţii intelectuale atât din Vest, cât şi din lumea comunizată. Eroii săi, intelectualii cu care s-a identificat, s-au numit Koestler, Arendt, Vasili Grossman, Soljeniţîn, Jeanne Hersch, Milosz, Camus, Orwell, Souvarine, Ionesco. S-a identificat întru agonică suferinţă, ea care îşi pierduse mama în temniţele comuniste din România, cu Nadejda Mandelstam, al cărei soţ, marele poet Osip Mandelstam, pierise în Gulag. A scris răscolitor despre poemul Requiem al Annei Ahmatova şi despre Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, a salutat fiecare gest de curaj al intelectualilor români (Paul Goma, Dorin Tudoran, Dan petrescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana) şi s-a solidarizat cu cei care apărau valorile spiritului (N. Manolescu, Al. George, Gh. Grigurcu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu)”, adaugă Vladimir Tismăneanu..

Monica Lovinescu a crezut în misiunea intelectualilor de a deveni factori activi şi de a vorbi despre viitorul ţării. Despre intelectuali şi rolul lor, vorbesc alte articole din carte: „Pădurea de cruci: Ahmatova şi Brodski”, p. 56. „15 ani de la moartea lui Orwell”, p. 45. Marea teroare, de Robert Conquest, p. 113. Interdicţia Revizorului, spectacolul lui Lucian Pintilie, p. 133. Hannah Arendt şi sistemul totalitar, p. 140 (unde Monica Lovinescu atrage atenţia asupra celor două trăsături considerate de Hannah Arendt drept consubstanţiale unui regim totalitar: „uitarea forţată şi crearea unui climat de irealitate. Acestea se regăseau în România dictatorială, unde frica nu mai avea nevoie neapărat de lagăre şi închisori pentru a funcţiona”, scria Monica Lovinescu la 15 martie 1973). Alte articole din acest registru: Memoriile Nadejdei Mandelstam, p. 158. Comitetul Intelectualilor pentru Europa Libertăţilor, p. 178. Boris Souvarine despre Panait Istrati, p. 211. Impactul lui Soljeniţîn la Paris, p. 163. „Taina libertăţii” lui Nicolae Steinhardt, p. 259 („Gustul demnităţii se poate pierde, ca şi acela al libertăţii” „Trebuie să ştii să plăteşti: dacă vrei să fii liber, se impune să nu-ţi fie frică de moarte”, şi alte taine ale unei căi spirituale ce duc la dreapta judecată necesară pentru a alege între conştiinţă şi carieră). Scriitorii şi Canalul, p. 244 (unde autoarea dezvoltă o analiză minuţioasă, mergând pe urmele lucrării Lumea contemporană şi literatura sovietică, în care Michel Heller vedea adevăratul act de naştere al realismului socialist, înainte chiar ca această denumire să existe, în scrierile lui Gorki asupra lagărelor de concentrare sovietice). Sau, de pildă, Silabisirea democraţiei, p-289.

Articolele Monicăi Lovinescu au anunţat timp de decenii intenţia de a pune în evidenţă şi de a umple un regretabil vacuum de poziţii teoretice credibile inspirate de marea tradiţie liberal-conservatoare. Cu mult înainte de apariţii, precum cea recentă de la Humanitas, cotată drept o „carte excepţională” de Vladimir Tismăneanu, semnată de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică, şi intitulată „Reconstrucţia dreptei”, Monica Lovinescu atrăgea atenţia asupra faptului că în România ne lipsesc cărţile de substanţă necesare culturii politice într-o ţară democratică, ne lipseau până recent până şi cărţile privind doctrinele politice ale unei drepte care respinge deopotrivă fascismul şi comunismul. Liberalismul autoarei a susţinut îmbrăţişarea principiilor liberalismului clasic şi ale ordinii sociale a capitalismului. Eseuri interesante pe acestă temă: Silabisirea democraţiei, p. 289. Noua dreaptă de la Bucureşti, p.250. „Paradoxul român”, p.313. De vină este „interbelicul”, p. 474.

Problema Răului s-a aflat în centrul reflecţiei Monicăi Lovinescu. Pentru a pricepe cum poate fi apărat Binele, este necesară continua rememorare a infernului. Doar astfel se poate construi acea viziune pe care gânditoarea americană Judith Shklar o definea drept liberalismul fricii. Hermeneutica libertăţii înseamnă respingerea complezenţei placide, a acelui spirit flegmatic pentru care nu există linie despărţitoare între călăi şi victime, între adevăr şi minciună.

Multe generaţii de tineri care au ascultat Emisiunile Monicăi Lovinescu la Radio Europa Liberă între anii 65 – 89-90 au învăţat lecţia demnităţii, încă în Gulag fiind şi lipsiţi de posibilităţi de exteriorizare a libertăţii. Poate că mare parte din explozia finală a Revoluţiei române (cea sinceră , cea necontaminată de jocurile de culise politice) s-a datorat acelei reprezentări despre Rău şi despre refuzul Răului pe care şi-au construit-o ascultătorii de radio pe unde scurte Europa Liberă şi ai emisiunilor Monicăi Lovinescu.

Articole elocvente: Pentru un muzeu al erei comuniste, p.325. Asimetria indulgenţei, p. 445. Negaţioniştii de stânga, p. 449. Gramofonul ideologic, p. p.466 (despre derivele totalitare la care poate conduce şi aşa-zisa corectitudine politică).

Lectura cărţii Etica neuitării este o aventură captivantă a minţii şi a inteligenţei morale. Este o construcţie interioară a sentimentului de libertate sau, pentru cei ce au fost captivi până acum în ideologii şi lanţuri spirituale, o proiecţie salvatoare de eliberare, fie ea şi în al doisprezecelea ceas.

Mă gândesc, după ce am parcurs această lume a libertăţii interioare, că abia acesta este adevăratul drum către Societatea Deschisă, cel care vine din interior, şi nu dinspre tribune.

Marele câştig ar putea fi acum, pentru mine, cititorul şi cetăţeanul, revizitarea întrebării platoniciene: cine trebuie să conducă?, întrebare foarte importantă în teoria politică, în teoria legitimităţii şi mai ales în teoria democraţiei. Pornind la drum acum înarmată cu toate avertismentele Monicăi Lovinescu, reflectez asupra actualităţii acestor teorii în statul de drept. Cândva, şi Karl Popper afirmase că „un guvern are dreptul să comande atunci când este legitim, adică atunci când a fost ales, conform regulilor constituţiei, de majoritatea populaţiei sau de reprezentanţii acesteia. Dar nu trebuie să uităm că Hitler a ajuns la putere în mod legitim şi că legea referitoare la puterile depline, care l-a propulsat ca dictator, a fost decisă de o majoritate parlamentară. Prin urmare, principiul legitimităţii nu e suficient. El este un răspuns la întrebarea platoniciană: cine trebuie să conducă? Prin urmare întrebarea însăşi trebuie schimbată”.

Aşadar, mai important este să aflăm la timp nu cine trebuie să conducă sau cine nu trebuie, cât cine sunt duşmanii Societăţii Deschise. Şi să nu uităm niciodată că democraţia nu este un Rai, ci este o strategie de combatere a unei dictaturi, a unei tyrannis. Despre natura conflictelor ce definesc lupta dintre moralitatea şi imoralitatea unei democraţii versus imoralitatea abolută a totalitarismului, numai politicienii şi intelectualii pot da seamă. Reţin, la final, ca şi Vladimir Tismăneanu recent într-un excelent articol intitulat Gramatica demnităţii-Pasiunea Monicăi Lovinescu, o amintire personală a reputatului profesor şi discipol al autoarei: el devoalează publicului că Monica Lovinescu l-a sfătuit odată( iar Vladimir Tismăneanu nu a mai uitat, de atunci): „…continuă să dai studenţilor dumitale în bibliografia obligatorie, şi nu în ultimul rând, Demonii lui Dostoievski: una dintre chei, şi nu cea de pe urmă, stă sigur acolo”.
Despre ce cheie este vorba?

Evident despre cheia supravieţuirii noastre într-o lume în care încă prea puţini dintre noi îşi însuşesc Etica neuitării.

Angela Furtună

Monica Lovinescu a făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, comisie creată de preşedenţia României în aprilie 2006 pentru a studia şi a redacta “Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”, necesar preşedintelui României pentru a putea condamna comunismul în mod oficial. Comisia a fost formată din savanţi şi universitari români şi din alte ţări, personalităţi de recunoaştere academică internaţională, şi a fost condusă de Vladimir Tismăneanu, Director, Center for the Study of Post-Communist Societies, Professor, Department of Government and Politics, University of Maryland.

The week of the Romanian film is becoming a regular event in Budapest – it’s the second edition I attend – and this seems well justified since there is a fair degree of interest in Ro films. As before, it takes place at Uránia. The program is here. (More ICR events here.)

Yesterday in an atmosphere made somewhat heavy by invited officials, the screening series started with a quasi-documentary piece on Radio Free Europe, the Romanian division, 1977-1989. It’s made by Alecu Solomon and it’s titled Război pe calea undelor / Cold waves. The film can be quite depressing – it contains original footage from the propaganda shows of the 80s for example, but also scenes from the 1977 earthquake, photos of key characters and so on.The core instrument used by the director is the interview. We hear not only the people involved in Radio Free Europe (three of them were also at Uránia), but their enemies: from the Securitate officer who led the operations against them (Ilie Merce, for a time member of the “democratic” Ro parliament, and, of course, key figure of the Greater Romania party), to Carlos the Jackal, who was involved in the bombing of the RFE headquarters. I was sickened by the contrast between a smiling, unapologetic Merce, and a dying Monica Lovinescu (she passed away last spring), an emaciated Doina Cornea – and the list could go on.
The film has no claim to neutrality, but I don’t see a fault in that, it doesn’t make the piece a manifesto. The visual metaphors used constitute a statement, no doubt about that, but this accusation pales when confronted to the very words and physiognomies of the characters. When Merce speaks of doing one’s duty, one feels the case is closed, the evidence is sufficient.

I’ll update this if I get to see some other films.
I can already say that the week ends with Katalin Varga – which sucks (I was told it’s even worse if you understand Hungarian) – and Poliţist adjectiv, which is great. I’ve seen them already at the Transylvania International Film Festival (TIFF).

Scriitoarea germană de origine română Herta Muller a primit Premiul Nobel pentru Literatură pentru anul 2009.  Academia a oferit acest premiu pentru un merit indiscutabil: “who, with the concentration of poetry and the frankness of prose, depicts the landscape of the dispossessed”

http://nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/2009/index.html

Spiritul rebel şi forţa morală, totul împotriva dictaturii – acesta a fost drumul parcurs de scriitoarea germană, persecutată în România totalitară, emigrată apoi în Germania, unde a continuat să lupte împotriva dictaturii, până în prezent. Pe blogul său, Vladimir Tismăneanu face o interesantă punere în epocă:

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/10/08/spiritul-invingeherta-muller-o-mare-scriitoare-o-mare-constiinta-a-primit-nobelul-pentru-literatura/

Victoria literară a Hertei Muller reconfirmă, în alt plan,  şi redeşteptarea misiunii valorilor dreptei moderate, ca şi vizibilitatea politică a partidelor conservatoare CDU/ CSU ale cancelarului Angela Merkel , după recentele alegeri ce au avut loc în Germania. Adie un vânt teribil de proaspăt, care eclipsează prin toate canalele politice şi culturale incoerenţa stângii.

Pentru România, de unde a pornit în 1953 viaţa Hertei Muller, acest premiu

Nobel este o adevărată onoare. O personalitate  persecutată în ţara natală  aduce acum ţării natale o bucurie.  Răul s-a transformat în Bine şi în victorie morală. Niciodată nu e prea târziu pentru o bucurie, deşi întotdeauna va fi prea devreme pentru o tragedie totalitară, ca aceea care a marcat viaţa scriitoarei Herta Muller.

O observaţie: românii cei mai vânaţi de regimul totalitar din România au aparţinut  excelenţei. O cutremurătoare mărturie asupra crimelor comunismului este făcută public ori de câte ori unul din marii persecutaţi de ieri îşi culeg, pe alte meridiane, recunoaşterea din partea celo mai importante institute şi academii internaţionale.  În poemul meu Te iubesc, America, publicat în nr. 1 din anul 2004 în revista Vatra http://www.ceeol.com/aspx/issuedetails.aspx?issueid=b58cdda8-1525-4bc1-bab4-20c499f9b577&articleId=1b57174f-dcce-4c8c-b42d-1ac3d7bd0457, scriam că “am părăsit un
secol în care toate minţile strălucite ale fiecărei generaţii au fost trase
în ţeapă, sodomizate şi distruse de apocalipsele ideologice totalitare”.

Herta Muller nu a fost distrusă, iar energia cu care s-a salvat şi regenerat de sub buldozerul comunist a iscat genialitatea unei opere literare prestigioase.

Moto: “Fara memorie,  ne smintim” (Vladimir Tismaneanu)

Alături de atâţia intelectuali conştienţi de atacurile mortale la adresa memoriei şi demnităţii româneşti, şi Michaela Ghiţescu atrage recent atenţia asupra faptului că România rămâne fără Memorie.
Unul din simptome îl constituie faptul că a murit revista Memoria, prestigioasă colecţie de istorie, mărturii, publicistică şi jurnale fondată de Banu Rădulescu.
http://www.revista.memoria.ro/
Nici AFCN, nici Uniunea Scriitorilor, NIMENI nu mai are bani pentru a susţine apariţia unei reviste româneşti singulare, din acelea  care mai ţineau legat capul de trup, sau făceau legătura dintre memoria autentică a istoriei naţionale şi degenerescenţa prezentului, acum scufundat în amnezie şi ignoranţă.
Preţul acestui “sacrificiu” nu este mare. Redactorul şef al revistei, doamna Michaela Ghiţescu, îi devoalează lui O. Şimonca, autorul unui interviu recent, din care citez aici, cât costa apariţia lunară a revistei: “Hîrtia şi tiparul ne costă 6.000 de lei, pentru un număr de 1.500 de exemplare tipărite. Noi ieşim trimestrial şi cheltuim 24.000 de lei pe an. În 2007, AFCN ne-a dat 20.000 de lei, iar în 2008 –, 11.000 de lei. Restul, pînă la 24.000 de lei, au fost subvenţii de la persoane particulare. Anul acesta, n-am mai primit nici un ban de la AFCN. Nu vă spun cît de înţelegători sînt tipografii. Ultima dată, pentru numărul de la începutul anului, ne-au făcut un număr gratis de exemplare şi s-au oferit să ne plătească şi poşta, iar tipografia, Eu Confort Team, a trimis exemplarele pentru abonaţi.“

Numărul 64-65 al revistei Memoria este ultimul.

Aşa spune Michaela Ghiţescu.

Iar noi nu putem admite acest final, cerând imperios ajutorul celor care decid soarta României. Nu Memoria, domnilor, nu Memoria trebuie să moară, ci uitarea şi indiferenţa. Ceea ce îi va revitaliza pe români şi îi va apăra de noi accidente mortale ale istoriei va fi Etica neuitării, aşa cum susţine Monica Lovinescu.

Drept argument împotriva acestei noi ameninţări neobolşevice care paralizează poporul român şi îl condamnă la mumifiere voi folosi articolul lui Banu Rădulescu, cel de la începuturi. Iată declaraţia de credinţă, pe care o ducem şi noi mai departe: acesta este articolul care fixează programul revistei şi demersurile ei. Dezvăluind crimele comise în regimurile totalitare din România, cu deosebire în comunism, unde s-a urmărit totala desfigurare spirituală a omului, revista îşi propune să restituie memoria reala a acestui popor, redându-i “funcţia ei normală, fiziologică”. Restabilind adevărul asupra tragicei perioade comuniste, revista ţine să impună în atenţia românilor, a celor tineri în deosebi, valorile perene ale democraţiei şi drepturile omului, cu precădere dreptul la libertatea de gândire şi expresie, proprie fiinţei umane.

Tie, stimate cititor, Iti batem in clipa asta la usa

Salutindu-te mai intii cu toata prietenia, ne simtim obligati ca, intr-un firesc si elementar act de plitete, datorat de oricare musafir gazdei sale cind ii trece pentru prima oara pragul, sa ne prezentam.
Asadar, ce-i cu acesta revista pe care o ai acum in fata? Ce vei afla in paginile ei? Ce vrea ea?
Desigur, chiar din subtitlul revistei, te-a contrariat sintagma “gindire arestata”. Un paradox, nu-i asa? Stiind prea bine ca nimeni, niciodata, n-a izbutit sa puna in lanturi gindirea, si nici ca va reusi vreodata. Gindirea nu, bineinteles, dar pe cel ce gindeste da. Homo homini lupus! – oribil blam, dar, din pacate pentru omenire, si cel mai amar adevar. De cand dureaza el? Probabil de cind lumea si pamintul. Probabil din clipa in care alaturi de primul ganditor s-a ivit si cel de-al doilea, cel cu o astfel de gindire. Cind primului, deprins pina atunci sa tot monologheze, a inceput sa-i displaca partenerul care, prin forta lucrurilor, ii impunea dialogul. Si-atunci, egoist, a hotarit sa-si surpime opozantul. Minat de desarta iluzie ca, lichidindu-l fizic, va reusi sa-i neantizeze si gindirea. Asa l-a ucis Cain pe Abel.
De-atunci, aceasta prima crima, comisa in numele adevarului unic, de fapta setei de putere, a proliferat cu uimitoare repeziciune, statornicita drept lege de guvernare. Ea s-a transmis de la sefii tribali la tiranii antichitatii, la inchizitorii evului mediu, ca sa ajunga pina in timpurile noastre, curenta practica a dictaorilor “moderni” care, camuflati in diverse ideologii “-isme” (comunism, fascism, hitlerism, maoism etc.), devastatoare flageluri ale secolului XX, au adus popopare si tari intregi la bunul lor plac. De-un astfel de modern tiran a avut parte si tara noastra in ultimii 45 de ani. Doar in subsidiar numele lui a fost Dej sau Ceausescu. Realul sau nume este comunismul.
Multe catastrofe a avut de indurat neamul romanesc in decursul istoriei sale. Dar, lucru cert, niciodata mai dezastruoase ca in comunism. Lant de incredibile atentate pe toate planurile existentei. Daca ar fi insa sa incercam vreo ierarhizare a lor si sa indicam crima cea mai grava, nu-i nici un dubiu ca aceasta e cea indreptata impotriva spiritualitatii. S-a incercat orice ca aceasta crima sa fie dusa pina la capat: ucideri de oameni, arestari, deportari, exilari, dislocari, marginalizari, cenzurari etc.; distrugeri de sate, de monumente, ctitorii etc.; mutilari de asezaminte de invatamint, pornind de la crese pina la diplomele de doctorat; interziceri de carti, de calatorii, de contacte culturale etc.; tacere asupra operelor lor; ori, daca nu deplina tacere, falsificarea: de biografii, de opere etc. Pe scurt, asasinarea memoriei acestui neam. Stiindu-se bine ca, tot asa cum un om lipsit de memorie inceteaza de-a mai fi om, un popor vaduvit de trecutul sau isi pierde pe totdeauna identitatea.
Crima proiectata a esuat. Nici nu putea fi altfel. Un glonte tras in ceafa unui om strabate doar un craniu, spiritualitatea lui niciodata. Caci esenta ei e divina si asta ii confera invulnerabilitate.
Crima a esuat, dar tentativa a lasat urme adinci. In ce masura vor putea fi ele vindecate? Si cum? Iata, stimate cititor, auspiciile sub care porneste la drum revista noastra. Vrem sa redam memoriei acestui neam functia ei normala, fiziologica. S-o facem sa respire iar, cu forta ei fireasca, in singurul climat care ii prieste, al necontrafacerii. Fiindca multe ne pot minti in viata, trecutul insa niciodata. Bun sau rau, el ramine pe veci indestructibil, adevarul adevarat asa cum i-a fost dat sa fie, si nimeni nu-l mai poate maslui.
Preocupandu-ne in mod prioritar de “gindirea arestata” la noi, nu vom omite sa luam in dezbatere nici gindirea arestata oriunde in lume. Cunoscand faptul ca memoria nici unui popor nu s-a fundamentat in gol, ci in deplina concordanta cu memoria altor popoare, vecine ori indepartate. De-aici si obligatia de-a nu avea doar o privire restrictiva, limitata la perimetrul romanesc, ci o privire rotindu-se larg, peste lumea intreaga. Cu atit mai mult cu cit, azi, oameni de pretutindeni isi cauta cu febrilitate drepturile la o viata mai luminoasa, care nu poate incepe decat cu libertatea. Or, in cadrul acestei libertati, pe prim plan sta libertatea gindirii, adica “gindirea nearestata”. Atingerea acestui deziderat nu e posibila insa fara un apel permanent la memorie. Ea e fundamentul pe care ne edificam prezentul si ne prospectam viitorul. E sensul in care si noi ne-am propus sa-i folosim cit mai cuprinzator valoroasa zestre.
Acesta e demersul revistei noastre.
Impreuna cu dumneata, stimate cititor, – fara de care intreprinderea noastra n-are cum reusi – sa ne rugam bunului Dumnezeu sa ne ajute.

Banu Radulescu

Ce consecinţe va avea moartea revistei Memoria, dacă totuşi ea va avea loc?

Întâi, reîncepe un 1984 orwellian pentru români.
Revin, aşadar, crimăgândirea, nostalgia trolilor, teleecranele cu tătuci şi oligarhi. De ce? Pentru că populaţiile care nu află nimic despre persecuţiile seculariste ale regimurilor totalitare le vor repeta cu certitudine, nemaiavând mijloace de apărare prin funcţia corectă a didacticii erorii.
Al doilea: se va acorda din nou ” ciocoraţionarea” gramajului de libertate. De ce? Pentru că va dispărea dreptul la funcţie mnezică ce menţine, pentru om şi colectivităţi, amintirile la rang de lecţie de viaţă.

…………………………………………………………………….
Pe frescele mânăstirilor din Bucovina, sunt sute de scene din vieţile sfinţilor şi din martirajul lor: sute de trupuri decerebrate, decapitate, zăcând alături de capetele tăiate.

Prin suprimarea revistei Memoria, anul 2009 devine anul când a fost decerebrată România. S-a dat liber din nou la gândirea arestată.

Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

Anul acesta are o incarcatura speciala. In afara de faptul ca se implinesc cei 20 de ani profetiti de Brucan, avem o situatie politica extrem de complicata; coalitia care ar fi trebuit sa promulge legile care nu mai pot suporta aminare pentru reforma intregii societati, nu numai ca nu face acest lucru dar, scirtiie din toate incheieturile; era firesc acest lucru. Cine isi putea inchipui ca psd, frinarul tuturor reformelor s-a vopsit peste noapte in mare promotor al progresului, s-a inselat amrnic. Guvernul, in persoana primului ministru Boc, se vede nevoit sa-si asume raspunderea pe un pachet de legi absolute necesare, pachet torpilat sistematic in parlamentul dominat in continuare de spiritul celor 322, desi acest parlament a fost ales tot in mod democratic, prin alegeri asa zis uni-nominale .

Savant eminent, Ioan Petru Culianu, Nene pentru prietenii domniei sale, fara sa fie in mod explicit sau implicit, implicat in activitati politice, avea sa devina extrem de activ abia in ultima perioada a vietii sale, dpdv politic. Atit printr-o serie de articole cit si prin implicare directa.  Între 1989 si 1991 – anul in care avea sa fie asasinat miseleste – scrie o seama de articole care isi pastreaza chiar si acum, o neasteptata prospetime, prin caracterul profetic pe care il emana. Au fost adunate intr-un volum publicat la Polirom, respectiv “ Pacatul impotriva spiritului” cu precadere in capitolul “Scoptofilia”. Nu am sa ma refer aici, la cele citeva povestioare cu caracter fictional in care avea sa prevada in mod uluitor, atit ‘revolutia din 89’ cit si desfasurarea ulterioara a ‘evenimentelor’. Am sa citez cite ceva, din aceste articole. Aflat in decembrie 1989 la resedinta viitoarei sale soacre, vazind la televizor – prima revolutie din lume, televizata in direct -  Culianu avea sa exclame : “ in sfirsit! […] sint mindru ca sint roman” ! Numai ca desfasurarea ulterioara a ‘evenimentelor’ ( desfasurare prevazuta de Culianu) , avea sa ii prilejuiasca fostului director al Europei libere, domnul Nestor Ratesh, urmatoarea observatie : “lasa impresia de paradox socant, anume al unei revolutii fundamental anti-comuniste, care a produs un regim dominat de fostii comunisti”.

In ianuarie 1990, Culianu avea sa publice in Lumea libera ziarul newyorkez al emigratiei un articol intitulat “Viitorul Romaniei in 11 puncte” , veritabil program politic in care “ ca premise ale edificarii unui nou stat democratic, cerea indepartarea politiei secrete, instituirea unei puteri judiciare independente, privatizarea televiziunii […] . Ce s-a ales din aceste deziderate, stiti!. In februarie 1990 Culianu publica un articol in care spunea : “ Romania nu are cu adevarat o elita intelectuala care sa asigure realmente tranzitia spre un viitor pluralist, normal […] ; in lipsa unei decizii ferme, […] Romania nu va putea sa evite prabusirea intr-un abis chiar mai adinc decit cel din care tocmai a iesit” . Ce situatie traversam acum, stiti. In iunie 1990, intr-un alt articol, Culianu critica in Panorama “un guvern controlat din ce in ce mai mult, de fostii comunisti”. Ce avem noi in guvernul actual, stiti. Cam din acest moment, Culianu incepe sa primeasca amenintari din ce in ce mai fatise.

Culianu incepuse deja sa comenteze atit in convorbiri private, dar si in fata studentilor sai ca Romania aluneca intr-o situatie arhetipala, similara celei din tarile Americii de Sud, conduse de o oligarhie corupta si depravata. Si lucrul acesta il stim si il simtim, chiar si acum. Intr-un alt articol intitulat “ Cea mai proasta inteligenta” , Culianu avea sa scrie : “ Aceiasi birocrati care au fost in fruntea terorii ceausiste, conduc acum Romania catre un iminent si catastrofal faliment”. Din nou, Culianu reuseste sa fie profetic. Amenintarile la adresa lui Culianu sporesc; acum primeste scrisori de la un grup autointitulat “Fiii lui Avram Iancu”. Iar dupa cum bine spunea doamna Monica Lovinescu, “atunci cind se insinueaza actiuni ale Garzii, e sigur ca la celalat capat se afla Securitatea”. Din acest moment si pina la moartea sa, survenita pe 21 Mai 1991, Culianu avea sa mai scrie 13 articole; pe acelasi ton, chiar daca ceva mai putin vehement.  Acea zi are mai multe semnificatii; atit religioase cit si politice. Cred ca le stiti  !

Nu am intentionat sa epuizez acest subiect; va invit la reflectie ! Acum, dupa ce au trecut cei 20 de ani brucanieni, Unde ne aflăm?

Ceea ce ne rămâne de făcut, pentru a nu ne lăsa seduşi de cei ce polenizează grădinile noastre cu ură, este răbdarea şi pacea interioară.

Mă las purtată de cuvântul ură, de veşmântul său seren, aşa cum îl găsesc la sfârşitul Apologiei, în Dialogurile lui Platon. Să revizităm pasajul cu pricina:
“N-am nici ură împotriva pârâtorilor mei, nici împotriva osânditorilor, cu toate că gândul lor nu era să-mi facă bine, ci să mă vatăme; în această privinţă aş avea să mă plâng întrucâtva de ei; nu el voi face decât o singură rugăciune: Când copiii mei vor fi mari, dacă-i vedeţi umblând după altceva decât după virtute, pedepsiţi-i necăjindu-i, precum v-am necăjit şi eu pe voi, şi dacă se cred a fi ceva, fără să fie într-adevăr, precum v-am mustrat eu pe voi, aşa mustraţi-i voi pe ei, că nu se îndeletnicesc cu lucrurile cu care se cade şi cred a fi ceva, când nu sunt nimic. Dacă faceţi aşa, şi eu şi copiii mei n-avem decât să ne lăudăm, că ni s-a făcut dreptate e către voi. Dar a sosit vremea, să pornim de aici, eu ca să mor şi voi ca să trăiţi. Care din noi are partea cea mai bună, n-o ştie nimeni, afară numai de unul Dumnezeu.“

Purtătorii mesajelor de ură din societatea actuală românească îmbracă, invariabil, veşmântul de acuzatori, dar nu după logicile raţionalului devenite norme juridice şi morale, ci după standardele terorismului ideologic, iar pentru atingerea scopurilor finale ei utilizează aceleaşi instrumente cu care s-a operat în cadrul fenomenului Piteşti.

Îmi vine în minte o experienţă pe care am trăit-o în urmă cu câţiva ani, când, la instituţia la care lucrez, o bilbiotecă publică, în Sala de Arte, s-a ţinut, într-un decembrie geros al anului 2004 sau 2005, un Seminar de Istorie Orală a Comunismului, condus de către o echipă de tineri cercetători de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, dacă îmi amintesc eu bine. Aceştia au prezentat nişte filme despre experimentul Piteşti.

Unele dintre scenele derulate, aşa cum se vede din fotografii, descriu procedeele de tortură şi de umilinţă, săvârşite cu ură, ură pură, vie, puternică, sinceră, de către torţionarii victimelor încarcerate, toti deţinuţi politici. Mulţi dintre aceştia au fost pictori, artişti, scriitori, preoţi, academicieni, filosofi, elite ale intelectualităţii româneşti, elite ale Bisericilor, elite ale păturii ţărăneşti sau alite ale armatei sau ale Intelligence-ului. Oroarea revederii acestor scene de ură, din care orice urmă de raţiune şi umanitate sunt abolite, este, de fiecare dată, colosală.
La acel eveniment pe care îl descriu aici, însă, intervine încă un element supriză, de context. Backgroundul scenei îl reprezintă peretele din spatele Sălii de Arte, pe care sunt expuse tablouri ale unei artiste pictoriţe. Aceste tablouri respiră lumină, românitate, clasicitate în lumină rece.
Dacă nu ar fi fost asasinaţi în puşcării (devenind actorii în zeghe ai filmelor prezentate de Institutul pentru Investigarea crimelor Comunismului şi, adesea, clienţi ai gropilor comune), deţinuţii în zeghe ar fi creat ei înşişi opere de artă, alături de pictoriţă, până la adânci bătrâneţi. De o vârstă cu cei exterminaţi, distinsa doamnă Elena Greculesi (n.1926), autoarea tablourilor, l-a pictat cândva pe Ceauşescu (vezi studiul Artă şi putere în România http://www.revista22.ro/arta-si-putere-in-romania-4046.html care o nominalizează în zona pictorilor lui Ceauşescu, alături de Sabin Balasa, Zamfir Dumitrescu, Vasile Pop Negresteanu, Cornel Brudascu, Viorel Marginean, Eugen Paladem, Valentin Tanase, Dan Bucur, Petre Achitenie, dar vezi şi http://www.mnac.ro/mdp.html unde roşul lucrării encomiastice Romanian Comunist Party semnate de Elena Greculesi te ia cu asalt în Galeria Foto Muzeul de Pictură)…Iar faptul că l-a pictat pe Ceauşescu a fost un paşaport pentru o altă viaţă. Şi pentru o altă conştiinţă.
Pictoriţa, dorind să monopolizeze istoria, a donat cândva Bibliotecii Bucovinei, o colecţie de artă, cu condiţia ca Sala de Artă să-i poarte numele pe veci (şi i-l poartă), iar tablourile ei să nu mai coboare de pe pereţi (şi nu mai coboară). Conducerea de atunci a bibliotecii, peremistă-pesedistă, a luat în mod pripit această decizie, pentru că, dincolo de estetică, şi în afara unei minime autolustrări, într-o perioadă de căutare a adevărului post-totalitar, o astfel de idee nu reprezintă decât o abolire de la morala cea mai uzuală, precum şi o transmitere + – către generaţiile ce vin – a mesajului că nu există limite în ceea ce priveşte datoria morală a unui artist, în Cetate, de a se situa de partea victimelor, şi nu a criminalilor, de partea poporului supus, şi nu a Dictatorului…

La toate acestea meditam, în sală fiind, ca participant la seminar, în timp ce tinerii de la Institut habar nu aveau de cele două planuri ale istoriei şi ale urii, pe care le vedeam eu: în prim plan, scenele de tortură la care fuseseră supuşi, la Piteşti, artiştii şi intelectualii necolaboraţionişti, iar în planul al doilea, scene de consacrare ( chiar şi în anul 2004, nu numai în anii 70 sau 80), a artei triumfaliste, de emanaţie colaboraţionist-ceauşistă…Cu numai un an înainte, fusesem la rândul meu dată afară, cu ură, din redacţia unei reviste literare numită Bucovina Literară, de către echipa redacţională şi baronii locali, care s-au împotrivit, astfel, până la eliminarea mea fizică, abordării est-etice a artei şi creaţiei în cultura română, aşa cum susţinuse mereu Monica Lovinescu, şi aşa cum susţin la rândul meu, alături de alţi reprezentanţi din această şcoală românească de gândire.
În aparenţă, Elena Greculesi a învins. Ura poate deveni ulei pe pânză şi atitudine pioasă, bizantină, a mâinii femeilor românce pictate de autoare.
În tot acest timp, alergând din oraş în oraş pentru a aduce adevărul sub ochii tinerilor, cercetătorii de la Institutul pomenit, nu mai pot restitui pentru public decât scenele de coşmar, alcătuite de mâna unui grafician martor; prin aceste scene au fost scoşi înafara realităţii cei ce nu au putut să cadă la pace cu ura, şi care sunt înfăţişaşi îmbrăcaţi în zeghe, puşi să se târască în patru labe pe ciment şi să execute ordinele criminale ale gardienilor, ale torţionarilor.

În sala de Arte “Elena Greculesi” au loc toate evenimentele importante ale culturii locale din Nord. (E o scenă consacrată. În zadar am încercat să luptăm cu autorităţile de acum câţiva ani).
În sala de Arte “Elena Greculesi” au loc toate evenimentele importante ale culturii locale din Nord. Roşul Nord.
Unii numesc acest fenomen spălare a creierului. Totul decurge fără ură, în aparenţă, doar cu pasivitate faţă de adevăr şi faţă de sensul moral al istoriei totalitarismului…Ura s-a uscat pe pereţi. Sau pe obrajii celor ce nu mai au lacrimi.

Ceea ce se întâmplă astăzi la Bucureşti în perioada border a campaniei electorale pentru prezidenţialele 2009 este o nouă mineriadă. O mineriadă a media. Media-mineriadele Bucureştiului din toamna anului 2009, se va spune cândva.
Mineriada actuală se desfăşoară după o strategie de discurs mediatic categoric integrist, extremist, profund imoral, suburban, neecologic, ce dinamitează relaţiile normale de comunicare între diversele părţi ale societăţii româneşti. Această mineriadă media a fost concepută de forţele politice şi de oligarhiile aflate în spatele trusturilor media, citând între altele Antena 3, Realitatea, Cotidianul, Ziua şi sateliţii. Ea este mai ales o armă de distrugere în masă a fragilei noastre societăţi, şi nu o simplă etapă din evoluţia media româneşti.
Ţintele mineriadei actuale sunt astăzi două: Unu – Preşedintele României – în vederea descurajării candidaturii sale oficiale la cursa din noiembrie pentru un nou mandat prezidenţial – şi Doi – intelectualitatea românească pro-occidentală autentic democrată şi autentic liberală, reprezentând acel uriaş segment al populaţiei româneşti care repudiază sincer şi definitiv comunismul şi care s-a regăsit deplin în mesajul Raportului Final de Condamnare a Comunismului, precum şi în curentele de gândire şi de filosofie politică gestionate de intelectuali publici iluştri, singurii validaţi de mediile academice şi autentic culturale internaţionale, precum Vladimir Tismăneanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Nicolae Manolescu, Andrei Pippidi, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Stelian Tănase, Hannelore Baier, Ruxandra Cesereanu, Armand Goşu, Eugen Negrici, Smaranda Vultur, Alexandru Zub, Levente Salat, Dorin Dobrincu şi alţii. Discursul împotriva intelectualităţii democrate are aceeaşi structură cu cel proletcultist, folosit altădată de Partidul Comunist şi clasa muncitoare împotriva intelectualităţii, sau folost mai recent de către PRM (şi chiar de unele cercuri PSD şi PNL agregate în jurul unor idei comunistoide) împotriva elitelor ce nu frecventează curentele populist naţionaliste în dauna modernizării României.
Alterarea fără precedent a comunicării publice a fost iniţiată de către media desemnate mai sus prin radicalizarea discursului, prin scheme extremiste menite să instige publicul la violenţă de gândire, prin depăşirea normelor permise privind agresivitatea mentală şi limbajul, prin transformarea polemicilor transmise în direct în atacuri dure la persoană şi în arene de linşaj mediatic.
În aceste zile, a comuta pe butonul telecomenzii care duce către posturile de televiziune ale trusturilor media citate mai sus echivalează cu accesarea unor organizaţii extremiste: gestul produce şi dirijează către public un drog, un teorism mental şi discursiv care are drept finalitate asasinatul moral al lui Traian Băsescu şi inducerea unui nor explozibil atomic care să spulbere imaginea elitelor româneşti pro-occidentale.
României i se pregăteşte, astfel, un război mediatic de rebolşevizare (metodele dogmatismului comunist din anii 50 sunt copiate astazi la indigou de către media citate, şi e posibil că şi sursele sunt aceleaşi). Ameninţarea cea mai directă se constituie, însă, prin faptul că toata clasa politică este spulberată prin acest tip de teorism discursiv, nu numai cea vizată de trusturi, iar societatea românească în ansamblu este luată în captivitate de către actori suspecţi de rea credinţă şi de asociere în vederea compromiterii democraţiei din România.

De ce este nociv şi periculos acest tip de alterare a comunicării publice?

Pentru că el nu induce dialog ci îngheţarea comunicării; nu creează premizele polemicilor politice urbane bazate pe dezbateri, cât o stare de catatonie în ură; nu aduce categorii de gândire diferite la masa discuţiilor pentru Binele comun care să propulseze societatea românească înainte şi să o ajute să iasă din criza economică, ci adaugă cu fiecare clipă noi emisii de violenţă la fratricidul naţional declanşat de media menţionate cu circa două luni în urmă; nu consolidează societatea deschisă, ci adânceşte noi beciuri ale societăţii carcerale, în care sunt arestaţi psihic oamenii oneşti, lipsiţi de abilitatea imorală a schizoidiei antisociale totalitare. Prin atelierele de asasinat discursiv mediatic găzduite de trusturi la ore de vârf, gândirea totalitară re-izbucneşte în România, iar tăcerea intelectualităţii şi a societăţii civile în faţa acestui fenomen periculos nu va face decât să legitimeze acest fenomen. Se va spune: dar totul fiind public, de ce ar fi acest fenomen unul totalitar? Dar oare şedinţele CC ale PCR, la fel ca aceste talk showuri cu parfum de eşafod, nu erau publice? Iar eu mă întreb, mai departe, de când este execuţia sumară (fie ea şi numai iconică, prin atac la imaginea publică, dar fără respectarea premizelor de nevinovăţie şi a mecanismelor statului de drept) un reflex democratic? Însă unul terorist totalitar, sigur este.

Ceea ce se întâmplă în ultimele săptămâni în România cu discursul public prin media şi tribunele politice mi-a adus aminte de două nume ilustre ale gândirii, ale discursului urban şi ale spaţiului urban: Paul Virilio şi arhitectul David Fisher.

Doi oameni, două paradigme originale, două avertismente.

De ce atmosfera românească de astăzi, degenerată, decerebrată, destructurată mi-a sugerat să-l revizitez pe Virilio?
Paul Virilio, eseist şi urbanist ce a marcat gândirea europeană a deceniilor al optulea şi al nouălea de la finele secolului trecut, atrăgea atenţia nu numai asupra importanţei spaţiului concret în viaţa socială, dar şi, revăd acum după o lectură multiplă, asupra rolului vieţii sociale în generarea urbanităţii spaţiului. Şi a urbanităţii discursului.
Format la o şcoală privilegiată de gândire, consecutivă audierii cursurilor de la Sorbona ţinute de Vladimir Jankélévitch sau de Raymond Aron, Virilio a creat câteva teme originale, ce proiectează o perspectivă nouă asupra arhitecturii politice a discursului, din care voi menţiona: Vitesse et Politique : essai de dromologie, éd. Galilée, 1977 sau L’Horizon négatif : essai de dromoscopie, éd. Galilée, 1985. Accidentul originar este conceptul lui Virilio după care societatea umană îşi pierde homeostazia prin accelerarea evenimentelor generatoare de haos, iar pierderea armoniei conduce în mod exponenţial la dezintegrare.

De ce atmosfera românească de astăzi, degenerată, decerebrată, destructurată mi-a sugerat să-l revizitez pe Dr. David Fisher?
Să arăt, mai întâi, pe scurt, cine este acest personaj. Dr. Fisher a inaugurat arhitectura dinamică (Dynamic Architecture – vezi şi Turnul Dinamic din Dubai – prima clădire în mişcare din lume http://www.dynamicarchitecture.net/home.html – Acest concept revoluţionar adaugă, în arhitectură, celor trei dimensiuni ale spaţiului cea de a patra dimensiune, a timpului. Recent, Time Magazine a selecţionat invenţia Dr. Fisher şi a premiat-o cu Premiul Arhitectul Anului 2008).
Pentru Dr. Fisher, arhitectura este o combinaţie între fezabilitate, funcţionalitate şi inginerie; în timpul construcţiei, risipa de energie este redusă la maximum, iar produsul final este unul ecologic, în limitele standardelor posibile tehnologic la ora actuală.
Prima integrare a abordării mecanice în construcţii civile Dr. Fisher a abordat-o prin proiectul executat de Grupul său Leonardo Da Vinci: Hotelul Meridian din Dubai. La ora actuală, sistemele sale sunt incorporate şi în alte hoteluri şi proiecte rezidenţiale din Londra, Paris, Milano, Moscova şi Hong Kong.
Turnul Dinamic, The Dynamic Tower, prima clădire în mişcare din lume, ridică pe o un nivel superior conceptul de Clădiri Verzi. Autogenerarea de electricitate se face prin sisteme tehnologice care inaugurează în viaţa clădirilor zgârie – nori era utilizării exclusive a energiei eoliene şi solare.
Minunea este posibilă datorită numeroaselor turbine eoliene fixate orizontal între etajele rotative, generând o adevărată putere Verde.
Pe de altă parte, pe fiecare acoperiş al fiecărui etaj rotitor este plasată cerneală fotovoltaică, aceasta generând energie solară. Având aproximativ 20% din fiecare acoperiş expus la soare şi lumină, o clădire cu 80 de acoperişuri egalează suprafaţa acoperişurilor a 10 clădiri similare. Principii noi se aplică şi în tehologia materialelor de construcţii, alese din sfera materialelor naturale şi reciclabile.
http://www.dynamicarchitecture.net/

Plecând de la concluziile lui Virilio şi Fisher, pe care le aplic acelui urbanism către care nu contenesc să tind, dar şi discursului public şi comunicării – după mecansime extrapolante şi după logici transdisciplinare în maniera academicianului Basarab Nicolescu – remarc următoarea concluzie: e necesar şi e urgent ca mecanismele de negociere să stopeze genocidul mediatic, iar media şi jurnalismul românesc să efectueze un salt pe un nivel superior de comunicare şi de generare de mesaje.
Este evident că numai din raţiuni de blocare a democraţiei româneşti de către grupuri de presiune, media de atac politic şi-au pierdut credibilitatea, au devenit, din bastoane ale libertăţii de expresie, comandouri de luare mentală de ostatici prin tortură psihică şi prin inducerea sentimentelor de panică în rândul spectatorilor. Este, în toată această alunecare, o somaţie şi o accelerare către un accident de civilizaţie originar , conform teoriei lui Virilio (pierderea fascinaţiei pentru democraţie ar fi consecinţa fatală); pe de altă parte, aşa cum este societatea românească de astăzi, agitată de marionetele media de gherillă din trusturile de presă, ea a devenit un fascinant şi malefic Turn Dinamic al Răului (extrapolând în negativitate, dar nu cu intenţie critică, ci numai metodologică, acel celebru construct arhitectonic al lui Fisher).
Este de aşteptat că această puternică forţă centrifugă căreia îi este supusă toată opinia publică românescă în aceste săptămâni să dea o lovitură decisivă democraţiei româneşti. O astfel de media -mineriadă ca cea la care asistăm nu poate impune decât un şef de stat de tipul Hitler sau Stalin. Rămâne de văzut dacă Turnul Dinamic al Răului românesc se va învârti atât de tare încât să genereze din nou un electorat halucinant, precum şi premizele recăderii României în mâna forţelor totalitare susţinute de trusturile de presă.

Citesc pe blogul lui Vladimir Tismăneanu cuvenitele observaţii ce pledează pentru bun simţ într-o ţară ce alunecă pe toboganul nebuniei: a fost uşor pentru autorităţi să deschidă urgent o alee Michael Jackson în Herăstrău (iar o publicitate deşănţată a însoţit evenimentul), dar nu s-a făcut nimic, de-a lungul anilor, din ceea ce trebuia pentru ca bulevarde bucureştene importante să poarte numele Monica Lovinescu şi, respectiv, Virgil Ierunca. Acele propuneri, făcute cu mult timp în urmă de Vladimir Tismăneanu şi Horia-Roman Patapievici, se sting în uitare şi minimalizare.

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/08/29/strazi-cu-nume-celebre/#comments

Dar, oare, nu acesta (adică, uitarea) este scopul noilor bolşevici, care înmormântează toate actele oneste de recuperare a memoriei?

Ioan T. Morar, în rezonanţă cu bunul simţ activat mai sus, observă, la rândul său, relaţia tragi-comică dintre gloria Regelui Pop (Vasile? Decebal? Nelu?) şi Bufonul general al Capitalei, Sorin Oprescu…în dauna normalităţii psihice şi etice a românilor. Căci, la o adică, oare cât de normopsihici pot fi cetăţenii unui stat care încurajează uitarea istoriei naţionale, ştergerea creierului prin devianţă culturală, minimalizarea eroilor naţionali autentici şi sanctificarea idolilor consumerismului global…

http://morar.catavencu.ro/2009/08/30/cind-ne-a-condus-pe-noi-regele-pop/

Cazul stimulentelor împotriva memoriei pompate în minţile românilor nu e de azi de ieri. El se prelungeşte din cauza neşansei istorice care ni i-a plasat pe Ilici şi echipele sale de deratizatori kaghebişti la conducerea ţării timp de mai multe mandate decât ar fi fost legal şi sub mai multe statusuri politice decât ar fi fost corect.
În provincie, operatorii de droguri culturale comunistocentrice sunt şi mai activi.
Un caz: dacă acordarea numelor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca unor străzi importante ale Capitalei a fost amânată sine die, însăşi revenirea acasă, în patria literelor şi patria geografică, a celor doi, este boicotată sistematic. Mai ales acasă, acolo unde scriitorii sunt înmormântaţi.
La ora actuală, cei doi îşi dorm somnul de veci la Fălticeni, în cripta tatălui, criticul Eugen Lovinescu. Iar toţi cei care au încercat să facă ceva pentru alungarea uitării din jurul Monicilor au avut mult de suferit, până recent, (precum în anii 50). Un martor este bibliograful Eugen Dimitriu (vezi ediţia Lovineştii…). Alţii preferă să tacă, încă intimidaţi. În anul 2003, revista Bucovina Literară mă concedia pe criterii politice (sub parafa baronului local pesedist Gavrilă Mîrza şi după denunţul calomnios semnat de Ion Beldeanu, Constantin Arcu, Nicolae Cîrlan şi Onu Cazan), pentru că refuza propunerea mea de editare a unui număr dedicat Monicăi Lovinescu, ce împlinea în acel an vârsta de 80 de ani (după ce mult timp fuseseră refuzate spre publicare, rând pe rând, articole şi studii dedicate scriitoarei şi marelui cărturar şi filosof român care a fost).
Construirea proiectului Zilele Monica Lovinescu (Editia I, in noiembrie 2008, iar Editia a II a în aprilie 2009) şi a decernării Medaliei naţionale Meritul Cultural – “Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca” (anul acesta, medalia a fost oferită domnului Gheorghe Grigurcu) s-a făcut greu, învingând mari obstacole instituţionale şi umane, toate sosite din partea organismelor statale şi culturale ce încă sunt cantonate în propaganda stalinistă. Însăşi menţinerea revistei Bucovina Literară , prin reprezentanţii ei, exclusiv în zona politică ce construieşte cultul personalităţii pentru oamenii de stânga şi marginalizează sistematic în cultura românească (pe banii publici!!!) oamenii pro-occidentali, de centru-dreapta (redacţia e şi azi în plin dogmatism comunistoid) este o eroare istorică, gravă pentru acest moment al României ce s-a integrat în NATO şi UE. Bucovina – cu a sa istorie tragică – a dat şi scandaluri politice, dar şi valori imense, precum Lovineştii, y compris Monica Lovinescu, dar şi Norman Manea sau Matei Vişniec, ca să nu-i pomenesc aici decât pe cei mai recenţi şi importanţi…Aceştia, însă, autentici liberal democraţi, alungaţi, persecutaţi, denigraţi la ei acasă, nu s-ar fi putut realiza niciodată aici, acasă, tocmai din cauza celor care mai ieri îi subminau, iar astăzi joacă dublu, cot la cot cu autorităţile, pe care le manipulează politic…
Cinste celor alungaţi, căci cei din urmă vor fi cei dintâi…Le-au rămas lor durerea îndepărtării, exilul, interior sau fizic asumat, ca şi patria simbolică a limbii române. Deşi emigrat din 86, Norman Manea declară şi astăzi că patria sa este limba română. Matei Vişniec, cu toate că a devenit francofon magistral, revine anual acasă, unde îşi arată generos disponibilitatea. Ambii, ţintesc cu îndreptăţire către Premiul Noel pentru Literatură…
Pentru Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au investit întru memorie şi recuperare Vladimir Tismăneanu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Nicolae Manolescu, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Gheorghe Grigurcu, Acad. Basarab Nicolescu, Traian Băsescu, Valeriu Stoica, Gheorghe Flutur, Doina Jela, Ana Blandiana şi alte nume sau cercuri de oameni de cultură, de oameni politici şi de intelectuali.

Important este ca Strada Monica Lovinescu (până la urmă, prin etica neuitării, se va trasa şi această stradă!) şi Calea Monica Lovinescu (o cale est-etică, onestă) să fie circulate, mâine, pe ambele sensuri, de oameni vii, care nu vor mai trăi într-o lume a reziduurilor mentale de gulag.

Am cumpărat documentarul Război pe calea undelor. L-am văzut. Mi-a plăcut. Mi-a lăsat un gust amar. Trei oameni morţi de cancer, iradiaţi de Securitate. În 1981, un atentat împotriva redacţiei române, atentat care, din fericire, n-a omorât niciun ziarist român. Generalul Pleşiţă, aflat pe atunci în fruntea CIE, n-a fost niciodată condamnat pentru implicarea sa în organizarea atentatului. NUP şi gata!

Generalul Ilie Merce (foto), alt personaj care a slujit regimul, în calitate de coordonator al operaţiunii Eterul, îndreptată împotriva Radio Europa Liberă, a ajuns bine-mersi parlamentar PRM în 2004-2008. În documentar, Merce este aproape ultragiat de afirmaţia realizatorului cum că Securitatea l-a bătut pe un tânăr care a scris postului de radio Europa Liberă. Merce nu ştie, n-a auzit, n-a văzut. Cross my heart and hope you die!

Monica Lovinescu, intervievată pe patul de moarte, avea dreptate. România este înglodată în trecut. Oamenii duc cu ei prea mult trecut.

Dezamăgirea se simte şi în vocea Ioanei Măgură-Bernard. Românii lipiţi de aparatele de radio în perioada comunistă, n-au învăţat nimic despre libertate. Mare Inchizitor avea dreptate: la ce bun să le dai oamenilor libertate? Oricum n-au ce face cu ea.

E intervievată la un moment dat Doina Cornea. Auzisem prima dată de ea la scurtă vreme după Revoluţie, când nu ştiam mai nimic de Europa Liberă. Cu acea ocazie era luată în râs, la un program de revelion al TVR. În mintea unui copil fără discernământ, satira respectivă a prins. Acum îmi dau seama că respectivul comediant (care o compara cu o bufniţă), ar fi trebuit  să-ţi muşte limba între dinţi şi să-ţi toarne sare pe ea, pentru o asemenea impietate. Pentru el, libertatea era libertate de a bălăcări nişte oameni mari.

Documentarul îl prezintă şi pe Vasile Paraschiv, care sună la uşa unor vecini de scară ai lui Paul Goma. Respectivii vecini  întrupează fără echivoc paradigma laşităţii ubicue româneşti. Nu s-au gândit să se solidarizeze cu Paul Goma, care lupta pentru libertăţile lor. Vasile Paraschiv le dă finuţ în obraz. Care obraz lipseşte complet.

Trecând de la una la alta, observ în blogosfera românească (şi uneori pe propriul meu blog) reflexele unei laşităţi care nu dă semne de oboseală. Descopăr oameni care sunt curajoşi în spatele unor pseudonime sau în saptele unor adrese de email “de conivenţă” ori complet invalide. Le recomand tuturor acestor eroi de mucava să vadă Război pe calea undelor şi să reia de câteva ori scena în care sunt intervievaţi vecinii lui Paul Goma.

P.S. Nu se putea un final mai potrivit decât satira lui Gyuri Pascu despre “morcovul” românesc. Partea de final este absolut sclipitoare când vine vorba să rezume într-o propoziţie firea neamului: Toţi românii are morcovi!

A zis Iliuţă că… să iasă el, să facă…
Un borş de fasole-a zis. Cică n-a găsit morcovi…
Zic: Cum bre Iliuţă, morcovi nu găseşti în ţară la noi?
Da, să poate!? Păi în România, toţi are morcovi, bre!
Dacă te duci sus, jos, unde vrei, unde găseşti,
La orice colţ e morcovi, bre. Toţi românii are morcovi.
Să poate…!? De morcovi te plângi?
La noi… este, este morcovi în România, este în prostie.
Numai morcovi este!

Mai jos cântecul:

Monica Lovinescu matters because she was one of the most important voices of the Eastern and Central European antitotalitarian thought. Her passing away is a major loss for all the friends of an open society. My personal indebtedness to her — like that of many Romanian intellectuals — is immense. As a member of the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in Romania (which I chaired), Lovinescu participated, even during the most painful moments of physical suffering, in the condemnation of communist totalitarianism. Her solidarity was unswerving, both morally and intellectually.

And a reaction from Roger Kimball

MIRCEA MORARIU

Când am început să ascult emisiunile Europei libere în limba română? Mai întâi „în joacă”, dar şi cu teamă, în vacanţa de dinaintea anului al III lea de liceu, cum i se spunea „pe vremea mea” clasei a XI a. Carevasăzică, în vara lui 1976. Primele voci cu care m-am întâlnit au fost cele ale crainicilor (Ioana Crişan, Anişoara Negulescu, Ion Ioanid, Ileana Ionescu, Mircea Jianu şi, desigur, Ioana Măgură, singura care pentru mine avea şi chip) a căror intonaţie altfel ,decât cea a omologilor lor de la Radio Bucureşti, era primul semn că făceam cunoştinţă cu un Radio altfel. M-am întâlnit cu vocile redactorilor de atunci ai Actualităţii româneşti (Emil Georgescu, Virgil Galaction, Constantin Tomescu), ori ai Programului politic ( Ion Măgureanu, Vladimir Ionescu, Victor Cernescu). A venit şocul întâlnirii cu Editorialul săptămânal, analiză carteziană a evenimentului apreciat a fi definitoriu pentru o întreagă săptămâna, astfel graţie echilibrului şi extraordinarei prezenţe radiofonice ale lui Noel Bernard, arhitectul formei moderne a Radioului. Au urmat ascultarea „organizată”, memorarea benzilor (19, 25, 31, 41 şi 49 de metri), a frecvenţelor care se schimbau în funcţie de anotimp, detalii tehnice rostite de cele două Ioane, după ce vocea „de identificare” (Ion Turcu, alias Armand Gurian) ne anunţa de patru ori- Aici Radio Europa liberă!. Învăţarea „ grilei de programe”, emisiunilor deja amintite adăugându- li- se Radiomagazinul ori Din lumea comunistă şi, fireşte, Teze şi antiteze la Paris şi Povestea vorbei, realizate de Monica Lovinescu, respectiv de Virgil Ierunca, emisiuni care, la începutul lungii mele cariere de ascultător, se difuzau în week-end. Radioul altfel era aşadar unul complet, căci programelor „serioase” li se adăugau emisiunile muzicale ale lui Radu Theodor şi Andrei Voiculescu şi rubricile de sport.

Ce mi-a plăcut de la început? Nu atât faptul că postul informa „complet şi corect”, ci promptitudinea sa, despre care aveam să aflu că era unul dintre obiectivele prioritare ale lui Noel Bernard. Promptitudine ce nu s-a manifestat doar în momente excepţionale, cum a fost cutremurul, ci aproape zilnic. Buletinele de ştiri erau intersectate de acel dătător de fiori „aflăm în ultimul moment că…” ori chiar de intervenţia „ştiriştilor” ce întrerupeau lectura altfel a speakerilor spre a aduce veşti ce tocmai veniseră şi fuseseră editate. Promptitudinea nu afecta deloc rigoarea, exemplare fiind buletinele redactate de Dan Comşa, pe care ajungeam să le recunosc după primele două minute. O rigoare pe care o va dobândi şi Programul politic atunci când a fost dat în grija Ralucăi Petrulian, senzaţională prin conexiunile pe care le făcea între diversele subiecte de politică externă. O rigoare pe care a ajuns să o aibă şi Actualitatea românească, graţie unei echipe de excepţie (N. C. Munteanu, Emil Hurezeanu, Şerban Orăscu, Gelu Ionescu), chiar dacă unii dintre ei „mai săreau calul” şi nu erau tocmai în specificul jurnalismului anglo- american pe care l-ar fi dorit şefii americani ai postului.

Ce m-a mirat? Repetarea de două- trei ori pe zi a aceleiaşi emisiuni (iarăşi o formă de a fi altfel a Radioului de la München), orele de emisie (6-10) ale programelor de dimineaţă.

Ce m-a durut ? Moartea la 23 decembrie 1981 a legendarului Noel Bernard. Ştiam că e bolnav, nu şi cât de grav. Am intuit însă că lucrurile sunt fără scăpare când Bernard nu a ieşit pe post la 13 decembrie 1981, odată cu instaurarea legii marţiale în Polonia. El, care în august 1980, rezuma seară de seară evenimentele din oraşele portuare şi miniere poloneze, evenimente care azi ştim că anunţau începutul sfârşitului comunismului, lipsea de la întâlnire. Zece zile mai târziu am aflat că era o absenţă dureros de motivată.

Ce am înţeles de la început? Că Europa liberă e un post de radio, nicidecum unul oarecare, dar doar un post de radio, nicidecum învestit cu misiuni mesianice. Că deşi altfel, nu lui îi revenea sarcina de a face ca viaţa să devină altfel în România şi de aceea nu a îndemnat la acte necugetate. Ci doar la demnitate şi curaj. Că şi acolo, în Serviciul românesc, lucrează, ca în orice redacţie, mari gazetari dar şi simpli funcţionari. Drept pentru care nu îmi menajam deloc spiritul critic a cărui cultivare era, cred, una dintre misiunile Departamentului.

Când am început să simt altfel, un altfel în rău, Europa liberă? Ocazional, după decesele succesive ale directorilor (Noel Bernard, Mihai Cismărescu, Vlad Georgescu), etape scurte când rigoarea nu mai era aceeaşi. Persistent, cu începere de la 1 noiembrie 1989, când, prins fără soluţie după moartea lui Vlad Georgescu, managementul american a optat pentru plasarea în fruntea Secţiei române a unui om erudit, dar foarte puţin gazetar, ce, în mod evident, nu simţea pulsul evenimentelor. Care îndată după decembrie 1989 nu a restructurat radical programele, nu a înţeles că totul trebuie să fie altfel, care a fost menţinut în funcţie până în iunie 1994. „Tranzitoriul” Emil Hurezeanu a gestionat o situaţie de criză, fără a mai putea opera modificările radicale ce trebuiau făcute încă din iarna lui 1990.

Ce rămâne azi din Europa liberă în limba română? Un „azi” în care unii foşti angajaţi adesea resentimentari, au spus, cu asupra de măsură, că postul nu era chiar atât de liber precum se credea, în care elementele reziduale ale Securităţii au avut succes în a acredita ideea că la München au lucrat agenţi, în care şeful pazei postului insinuează că Ioana Măgură ar fi fost o Mata Hari cu grad de maior. Rămâne un lucru de netăgăduit. Că Europa liberă e „un loc de memorie”, cum ar spune Pierre Nora, o bornă de neocolit pentru istoria României sub comunism, că acest post altfel, chiar dacă nu a spus întotdeauna tot adevărul, a fost foarte aproape de adevăr.

Text apărut în Dilema veche, martie, 2008

30 iulie

Zilele trecute mă sună glorioasă de la Paris Monica Lovinescu să-mi spună că tocmai făcuse o “salată de legume fierte”: pusese pe foc, timp de două minute, dovlecei cu castraveţi. “Mi s-a părut că sînt destul de asemănători”, mi-a explicat ingenuu. “Şi i-aţi putut mînca?” întreb cu inima strînsă. “Virjil! Cum a fost salada?”
De pe fotoliu se aude vocea lui Virgil că “manjabilă”.

Îmi place să gătesc şi, într-o bună măsură, cred că fac lucrul ăsta cu oarecare pricepere. Gătitul mă recreează şi uneori pregătesc cu pasiune pentru cîţiva prieteni fie un fileu de crap în sos de vin, fie un muşchiuleţ de porc cu miere şi lămîie, fie, în momente de graţie, picioare de broască cu sos de mentă sau smochine proaspete la cuptor cu smîntînă şi Grand Marnier. Am de asemenea pretenţia că aş cîştiga orice concurs internaţional de iahnie sau de vinete scăzute. De aceea, am fost de fiecare dată uimit cînd am întîlnit cazuri extreme, de intelectuali handicapaţi care, puşi în situaţia de a păşi pe teritoriul gastronomicului, comit lucruri enorme. Şi încă! A vorbi despre “gastronomie” în acest context este în chip vădit o exagerare, pentru că cel mai adesea e vorba de ţeluri derizorii.
Să luăm cazul lui Noica. Într-unul din sejururile mele păltinişene din anii ‘80, intru în camera lui pentru a-l anunţa că urmează să cobor în Sibiu. ― “Dragul meu, înainte de a pleca, fii bun şi fă-mi o cafea.” Din păcate, aveam cursa spre Sibiu în zece minute. Îl rog să mă ierte că nu-i pot satisface rugămintea, şi mă linişteşte spunîndu-mi că se va descurca singur. Revin în Păltiniş spre seară şi îl găsesc pe Noica în plină perplexitate. ― “Eu nu ştiu cum vă iese vouă cafeaua neagră. Am fiert-o o jumătate de oră tot adăugînd apă şi nu s-a colorat deloc. În schimb, am recuperat boabele.” Şi îmi arată 10-15 boabe de cafea puse la zvîntat pe un şerveţel, fiecare înconjurată de o pată brun-spălăcită din fiertura uscată. Am rămas o vreme cu gura căscată şi am întrebat, bîlbîindu-mă, dacă nu ştia că, pentru a face o cafea, e nevoie de boabe măcinate. ― “S-ar putea să fi ştiut, îmi răspunde, dar am crezut că apa fiartă e capabilă să extragă
esenţa cafelei din boaba însăşi.”
Dacă experienţa de bucătărie a lui Noica s-a limitat la încercarea eşuată de a face o cafea, tentativele Monicăi Lovinescu au mers mai departe: prima dată cînd s-a aventurat să invite la masă, în rue Cassini, scurtă vreme după căsătorie, a pregătit “macaroane la cuptor”. A întrebat o prietenă cum se fac. “Nimic mai simplu, i-a răspuns prietena, pui un strat de macaroane, pe urmă un strat de brînză cu ou, pe urmă iar un strat de macaroane şi iar un strat de brînză cu ou…” Zis şi făcut. Monica a luat un vas de Jena, a pus în el stratul de macaroane, stratul de brînză şi ou, stratul de macaroane… A venit ora mesei şi musafirii, vădit încurcaţi, au încercat o vreme să mestece macaroanele care pocneau spărgîndu-se între dinţi. Prietena socotise că este superfluu să precizeze că în prealabil macaroanele trebuie fierte. “N-a fost grav, a comentat Monica povestindu-mi, pentru că musafirii nu erau nişte apropiaţi, aşa că nu au putut să spună mare lucru.”
A doua oară, musafirul era chiar un prieten, Mihai Fărcăşanu. Din nou consultată, prietena, care făcea faţă scurtelor şi trecătoarelor crize gastronomice ale Monicăi Lovinescu, i-a spus că cel mai simplu lucru e “mămăliga pripită”: pui apă la fiert, arunci un pumn de mălai şi învîrţi de cîteva ori cu lingura. Ceea ce Monica a făcut întocmai. După 30 de secunde a pus în farfurii “mămăliga pripită”. “Cînd a început să ne doară burta, pe Virgil şi pe mine, am înţeles de ce Fărcăşanu ne cînta fals un Bach la vioară. Nu se putea concentra din cauza crampelor.” În orice caz, încîntată de isprava ei, se grăbeşte să i-o anunţe mamei, în România. Cunoscînd pesemne competenţa fiicei sale în domeniu şi evaluînd corect riscurile, mama trimite o telegramă: Arretez tout de suite. Lettre suit.
Îmi amintesc, de asemenea, de seri petrecute la Ierunci, cînd felul de mîncare luat de la traiteur trebuia pus la cuptor. Virgil îşi nota pe un carneţel minutele pe care traiteur-ul îi spusese că trebuie să le petreacă în cuptor felul de mîncare ales. (A cerut “timpul de preparare” şi pentru crenvurşti, fapt care l-a pus pe bietul om în vădită dificultate.) În preajma introducerii mîncării în cuptor, în bucătărie începea o forfotă ca înainte de lansarea unei rachete interspaţiale. Atmosfera se electriza, Monica se foia între frigider şi cuptor, întrebîndu-l la fiecare zece se-cunde pe Virgil dacă s-au scurs cele zece minute de “pre-încălzire” a cuptorului. Virgil, marcat de un trac evident, stătea pe un scăunel instalat anume lîngă cuptor şi urmărea cu o concentraţie extremă acele unui cronometru luxos care fusese extras din timp, cu pedanterie, dintr-o cutie capitonată cu catifea. În clipa în care striga “acum”, Monica se repezea cu tava pregătită din vreme înspre cuptor: “Monique! striga Virgil, fii atentă să nu te arzi!”
O dată prima etapă a operaţiunii încheiată cu succes, Virgil nu-şi părăsea postul de pe scăunel, urmînd să supravegheze pe cronometru scurgerea celor 20 de minute sacre, indicate de traiteur la cumpărarea mîncării. Din cînd în cînd, din camera de alături, în care se retrăsese pentru a fuma o ţigară şi a-şi reveni din şocul introducerii tăvii în cuptor, Monica striga preventiv: “Virjil, vezi să nu se ardă!” Şi “Virjil” răspundea de fiecare dată exasperat: “Cum să se ardă, Monique? Nu sînt eu aici?” Şi se uita din nou, concentrat, la cronometru.

pp. 28-30

Gabriel Liiceanu – Uşa interzisă Editura Humanitas 2007