Dă-o-n mă-sa de guvernare ne spunea nu demult Ion Iliescu, dă-o-n mă-sa de comisie ne-a spus apoi Elena Udrea, Ridzi a dat-o înainte, dă-o-n mă-sa de educaţie şi de ce nu, dă-o-n mă-sa de criză ar putea spune vorbăreţul Boc. Ce poţi spune mai mult de atât în România? Sau mai bine zis, ce poţi face mai mult de atât?

Totul e un amalgam de scandaluri, dosare, comisii şi un permanent dă-l în mă-sa pe celălalt. De sus în jos şi de la stânga la dreapta nicio activitate nu se poate desfăşura continuu şi netulburat. Totul e un fault permanent. Un meci mereu întrerupt de un arbitru mereu mituit. Pentru că de la politică la fotbal nu e decât un pas vedem că şi jocul acesta simplu a intrat în criză. Suporterii strigă dă-i în mă-sa de conducători, conducători îi dau în mama lor pe toţi, arbitrii ajung la mama lor, la puşcărie, iar fotbaliştii strigă şi ei, dă-o-n mă-sa de alcoolemie.

Dacă aşa e viaţa la televizor, cea de pe stradă e identică. Din trafic şi până la scara de bloc e un continuu dă-l în mă-sa. Trimiterea la origine a vecinului, nevestii, soacrei, adversarului, pietonului, şoferului reprezintă consolarea pentru o viaţă complet neputincioasă. Când nu poţi să faci nimic şi mai ales când nici nu vrei să faci nimic nu-ţi rămâne decât suprema eliberare, înjurătura, care la români are o valoare terapeutică mai ceva ca o incantaţie magică. Ţine loc de sedative, de antidepresive, dar ţine loc şi de muncă, de responsabilitate, de acţiune. Suntem ţara lui Moromete, care stă pe prispă şi spune în sinea lui despre vecinul său: “…pe mă-ta de Bălos!” Aşa e şi românul, ca personajul lui Preda, deşi se prăbuşesc toate în jurul lui, n-are altă satisfacţie decât să înjure.

Iar dacă vin alegerile războiul sudalmelor va fi nemilos. Se va muta din studiourile de televiziune, în mijloacele de transport în comun, va fi un ba pe-a mă-tii general. Nu va fi nicio pauză, urmează apoi încă cinci ani de dă-o-n mă-sa. Bilanţul e unul consistent; toţi politicienii îl dau în mă-sa de popor, iar poporul stă la crâşmă şi-i dă-n mă-sa de politicieni. De la fostul şef al statului, la actualul şi mai apoi la Ridzi, Udrea, Vanghelie, Geoană, toţi se orientează în direcţia maternităţii celuilalt.

Dacă asta fac politicienii centrali, prin mimetism, cei locali, mai puţin vizibili, tind chiar să-i întreacă. Ca orădeni, ne putem întreba şi noi, oare ce spune alesul local Bolojan, atunci când se uită la clădirile de pe centru care stau să se prăbuşească? Având în vedere cum arată ele, răspunsul cred că se află în mai toate rândurile de mai sus. Cu siguranţă că acelaşi lucru îl spun şi pietonii de câteva ori pe zi, atunci când aşteaptă la nesfârşit să traverseze pe la semafoarele din bulevardul Decebal, colţ cu Călăraşilor. În felul acesta, o trimitere reciprocă la origine are loc în fiecare zi între primar şi cetăţenii oraşului. Cu toate acestea, voturile a 50,37% dintre cetăţenii oraşului n-au fost da-te în mă-sa, ci au fost băgate în urna victorioasă, consacrând nu o victorie la mustaţă (cu toate că mustaţa era pregătită) ci una din primul tur cum n-a mai fost până atunci.

Dar această ţeapă electorală care are loc o dată la patru ani, a început treptat să-şi piardă din fraieri, deoarece pentru multă lume devine mai convenabil ca decât să dea votul unui candidat, mai bine să-l de-a în mă-sa de vot. Cu toate acestea, chiar dacă sunt date în mama lor, problemele rămân mereu nerezolvate şi fac un calvar viaţa de zi cu zi a românului. Dar cum soluţii nu sunt niciodată, circul poate continua…

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/da-o-n-ma-sa–84344.html

E o poveste cu a-fost-odată despre vecina mea de la țară, care s-a măritat cu un italian. Mihaela e o blondă naturală isteață, a făcut ASE-ul, genul care n-a avut voie să -și taie părul și să-l poarte neîmpletit sau să iasă din casă până ce n-a intrat la facultate. Facultate după care l-a întâlnit pe omul de afaceri cu care a și plecat în Italia.
I-am întalnit de vreo două ori, el – un domn grizonat și elegant de bun simț, la costum scump și ochelari, ea, din fetița cu codițe pe care mi-o aminteam, o tânără cu pletele în vânt, într-un costum-tailleur auster și pe tocuri.
Tată, nea Vică, e genul de muntean vârtos cu sprâncene groase și pălărie cu boruri scurte, n-a ieșit la oraș decât ”să-și puie dinții” sau dacă o rudă a fost la spital. Tanti Sica merge mai des, cu ”cașcavale afumate la piață”. Amândoi robotesc din zi până-n noapte, cu grădină, vacă, porc, păsări, să aibă și fiul cu care locuiesc în aceeași curte că de, are și el copii mici. Adică genul care nici în vis n-au avut vreo vacanță.
Mihaela i-a invitat pe banii ei în Italia. Tanti Sica a dat jos veșnicul batic și s-a dus la coafeza comunală ”să se facă permanent”. Nea Vică n-a clintit nimic din pălărie, e parte a personalității.
Pentru că fata locuiește în Milano și invitația fusese făcută cu ideea că părinții vor zăbovi cel puțin o lună în Italia, după două săptămâni le-a făcut o surpriză: un bilet de două săptămâni, all inclusive, într-o stațiune la Marea Ligurică. Duși cu mașina, bineînțeles, să meargă oamenii să se relaxeze la mare, însoțiți de nepoata italiancă vorbitoare de română – Mihaela și soțul aveau de lucru la Milano,  așa că s-au întors acolo în weekend.
După o săptămână în care n-a vrut ”neam” să intre în apă, nea Vică a zis că vrea acasă, că s-a plictisit. Cu chiu cu vai tanti Sica (de la care am auzit toată povestea) l-a ținut și a doua săptămână, să nu se facă de rușine la ginere, dar, întorși la Milano, nu s-a mai putut. Bagajele și acasă. De unde, în următarele două săptămâni, și-a sunat soția zilnic s-o convingă să vină mai repede (nu vă spun comentariul făcut de tanti Sica cu privire la factura telefonică de după … combinație de fir-ar cu bărbat nejudecat…)!
A, și a mai fost ceva … avion, Milano, Marea Ligurică – pălăria lui nea Vică nu s-a mișcat!!!!!!!!
Să rezum:

1. Morometele de nea Vică nu concepe și pace ideea de relaxare, fie ea și all inclusive.

2. El vrea acasă. Cu nevasta lângă și cu pălăria pe cap.

Și știe că Mihaela e bine.

Azi a trebuit sa imi duc de urgenta  mama in Teleorman (din motive de deces al unei rude, in fine, o poveste intreaga inainte de a fi eu cea care sa efectueze drumul si motivele lui) dincolo de tinutul de Moromente. Cred ca si el s-ar inspaimanta, si-ar lasa tutunul din gura si ar scuipa a zeflemea. O multime tiruri si camioane mi-au impanzit drumul, unul chiar mi-a improscat parbrizul cu pamant, in timp ce, greoi, se deplasa cu viteza celor doi cai furati de fii “cei buni” ai lui  Moromete dupa ce i-ar fi adapat cu must fermentat .

Oamenii se plimba in susul si in josul asa zisului drum european, pana la urma pentru ei , tot o ulita este . Claxonezi pietonul care traverseaza aiurea in tramvai (in cazul meu  era o tanti la vreo 35 de ani) si ii citesc pe buze “ce pula mea vrei?”… intre timp eu gandesc similar.. ce … mea cauti pe aici?!! Prezenta mamei in dreapta  ma opreste sa vociferez, chiar sa strig ce gandesc.

Ziua a fost naspa. Cand am ajuns pe la jumatatea drumului am realizat ca fac eforturi sa tin masina dreapta. Trag pe dreapta, naspa! Cauciucul fata dreapta, dezumflat. Inca 5-10 km si m-as fi gandit sa reinventez cauciucul. Eram in Alexandria, in oras,  asa ca la primul semafor il intreb pe agariciul care astepta culoarea verde odata cu mine unde gasesc o vulcanizare. Imi zice  “faceti la semafor drepta spre Turnu,  dar mai bine tineti-va dupa mine”ma tin linistita dupa el, desi, de cand ma stiu, Alexandria mi-a dat fiori. Oamenii traverseaza pe unde le vine, in diagonala cu viteza melcului beat, soferii conduc incet, prea incet pentru un oras atat de gol, iar dupa ce ii depasesti ii apuca graba si fac tot felul de tumbe sa iti ajunga in fata. Ma tin dupa nea’.  La un moment dat semnalizeaza  brusc stanga si vireaza rapid. Tocmai venea un tir si opresc. Poate ca vreau eu sa vad ce drac se intampla cu al meu cauciuc, dar pentru asta trebuie sa ajung la vulcanizare mai intai.

Virez dupa ce trece tirul, iar pe teleormaneanul camicaze il pierd. Conduc incet pe acel drum din stranga. Gasesc si o vulcanizare. Pierdeam aer pe langa vintil. Nu imi amintesc sa fi luat vreo groapa, dar in fine, pe drumurile din Romania orice e posibil! Il rog pe nea de acolo, un tip bronzat (prima oara cand am dat cu ochii de el in cosmelia intunecata am crezut ca e bronzat din nascare, dar m-am inselat). Tipul a fost chiar ok. Mi-a rezolvat cauciucul cu buba si  mi-a umflat toate cauciucurile, mi-a verificat ca rezerva sa fie si ea in regula, mi-a povestit ce dude mai am … Dupa una si alta m-a vazut si nerebdatoare, ca deh, mortul nu intra in putrefactie in ritmul in care eu ma deplasez pe un drum european din Romania ! Si m-a  mai vazut si femeie de Bucuresti ! Si una de dimensiuni  de buletin la 14 ani! Ii platesc pentru ce a facut si, suplimentar, pentru meticulozitate si plec. Oricum, tipul a fost ok fara a ma desala!

Pentru cine merge de la Rosiori dinspre Alexandria stie ca la maxim zece km urmeaza Buzescu. Buzescu e un sat de  corbi (e suficient de political correct?) in care se inalta tot felul de palate si turnuri sclipicioase. Sunt interesante inscriptiile de pe magaoaie, ceva de genu’ “Nasu si corbu-frate”. Nu as vrea sa fiu nedreapta. Nu sunt agresivi, de fapt, abia ca mai vezi cate unul pe la poarta (cu ani in urma stateau in caruta cu covirtir, desi aveau ditamai casoiul cu lift din sticla). Mama mormaie in barba “zici ca doar ei au muncit!” replic rautacios “nu, zici ca doar ei au furat. dar fura unii si mai mult!”

In fine! continuu drumul si ajung la destinatie, stau cam o ora, timp in care fac rocada. Mama ramane acolo, familia indurerata merge cu mine. Nu vreau sa ma prinda noaptea prin satele acelea in care pietonii trec pe  drumul national ca prin grajdul vacii. Dau bice. daca pot. Drumul european e prevazut cu o banda pe sens. Si e sezonul pepenilor. Am depasit vreo 10 dube pline de pepeni  ale caror soferi nu aveau bunul simt sa realizeze ca nu conduc un Mercedes McLaren. Chiar si bulina mea cu incarcatura suplimentara se dovedeste greoaie si nu pot depasi fasnet orice. Basca au fost si vreo trei echipaje cu  pasari de sezon. Curcani, mai exact. Imi doresc sa nu ma fi prins offside, fiindca am ciupit acceleratia in localitate sa depasesc pepenarii, camionagii sau ce rahat de melci am mai intalnit in drum. Eu care nu sunt Gigi viteza am vazut  acesti cacanari drept catastrofe pe drumurile patriei! De fapt, pana la urma nu e vina lor, ci a celor care nu au mai facut sosele si autostrazi. Ce o fi zis bietul motociclist care m-a depasit pe o vitezana (singura motoreta care mi-a aparut in peste 370 km parcursi azi. oare de ce?) ?

In fine . Am ajuns in Bucuresti. Nasol, ca de obicei, traficul de rahat, strazi de rahat, gropi, santuri si acareturi. Mi-am dus si rudele la funeralii. Mi-am incheiat ziua tot nasol. Mi-am revenit acum scriind.  Acum sorb o bere si merg sa dorm. Sa inchei si eu precum Scarlett O’Hara?? Nehhh. Inchei cu noapte buna! A fost inca o zi in “Romania Land of Choise” , sau in tara ”Fabulous Spirit”, sau in “Eterna si fascinanta Romanie”… pana la urma, aici, la noi.

Likante – zis si Moromete este, dupa cum ii spune si numele, inteleptul urbei. Constructia sa genetica si copilaria din Balta Alba (un fel de Pipera Plopeniului unde-si au resedinta foarte multe somitati) combinata cu un simt al proprietatii si o intuitie infricostatoare a evenimentelor, au facut din Likante un monstru sacru al urbei. In fiecare an viziteaza 10-15 popoare noi, unde cauta sa se identifice cu populatia. Pentru el lumea se imparte in popoare, nu in tari si tarile se impart in comunitati, nu in judete/localitati. Comunitatea sa de suflet este cea a posesorilor unui IQ impresionant, unde de altfel se gasesc un numar foarte mare dintre concitadinii sai.

Este un informatician de succes, iar proiectele sale pentru diversi lideri in piata (IBM, Google, Yahoo,  Microsoft etc.) il plaseaza printre primii free lanceri din lume, cu venituri comparabile brokerilor de pe Wall Street. Traieste intr-un apartament la prima vedere modest, dar in care se gasesc echipamente de peste 1 milion de dolari. Conduce un hybrid unicat, construit de Chevrolet cu pret de catalog de 500.000 dolari (gurile rele spun ca este oferit de tatal sau, un baron local, din donatiile de la ultima campanie electorala).

Anturajul sau este de-a dreptul fascinant, iar o seara petrecuta in compania lor este de neuitat. Somitati locale de prim rang – Iuri, Srapnel, Cotofana, Ulica, Smiley si nu numai – sunt vazute deseori impreuna cu Moromete punand la cale viitorul plopenarilor.  Din (ne)fericire nu se intampla nimic palpabil, totul innecandu-se in valuri de vin si bere. Raman insa povestile.

Moromete are o mare dorinta, de a iesi la pensie, sa devina cel mai tanar pensionar al orasului. Contractele sale si seriozitatea fata de partenerii sai nu-l lasa insa sa-si urmeze visul si pentru asta si-a dezvoltat o frustrare, pe care cu drag o numeste Frustrarea Pulii Sculate. Asemenea organului, el trebuie sa presteze, sa aiba rezultate si sa sa dea satisfactie, oarecum instinctiv, chiar daca mintea spune altceva. Primul pas spre pensionare l-a facut deja, cochetand cu politica, existand sanse mari ca in 2012 sa se pensioneze, daca partidul o cere.

In 2016 va ceda primaria colegului sau de partid, Babuinu’, devenindu-i sef la consiliul judetean.

La o recentă petrecere de zi de naştere ne pomenim vorbind despre România. Mai bine de-un ceas. Că istoria, că stadiu (mental) agricol, că politicieni de secole pupincurişti, că plaga generalizată a zbieratului şi-a înghiontelii vârtoase, cu care infestăm Natura, la grătar, şi obiectivele turistice, prin străinătate, cu care ne exasperăm unii pe alţii. Etc. Până când, printr-o întorsătură de baghetă, m-am pomenit întrebând: “Dar voi câte alte naţii credeţi că mai discută despre ţara lor la o zi de naştere??” Ce să-nsemne, dacă o facem?

Să însemne că o iubim? Sau că o detestăm? Teren alunecos, deoarece la noi acestea două s-au cam confundat. Sau cel puţin a doua pare s-o condiţioneze pe prima: ce patrie adesea detestabilă, hai s-o schimbăm, dac-o iubim. Pot să suport – mai mult, să gust! – ambiguitatea acestei chestiuni, jocul de patimi contradictorii la care ne incită “România.” Ba chiar uneori mi se pare că patriotismul însuşi ar consta, în cazul nostru, în asumarea acestui joc incomod.

Ce nu pot să suport este să aud că neamul nostru este mare, ţara noastră – un eden natural, iar spiritul nostru – pur şi rostuit. În tot atâtea clişee. Nu suport să mi se prezinte România, ca – printre multe altele – aici, în blocuri monocolore şi unidimensionale, ca o vajnică sculptură stalinistă. Vă rog: nu mai împăiaţi România. N-o mai fosilizaţi aşa. N-o mai conservaţi în acest formol. Căci pute a minciună; mai rău: a auto-minciună. Iar auto-minciuna mi se pare într-adevăr un lucru detestabil, un fel de şobolan psiho-ideologic.

Mie la România nu-mi plac aceste tablouri kitschoase. Îmi plac însă nişele – le ador! Micile oblicităţi, apártele istoric, absurdul bine ţintit, fabulaţia dusă minunat cu pluta (altminteri numită nuntă mioritică), mustăceala şi zeflemeaua. Lucruri care nu-s niciodată asumate într-un “brand de ţară,” fiindcă the establishment (din instituţii, ca şi din minţile rigide ale conformatei populaţii) le percepe drept “impudice”  - “Ei, cum să promovezi aşa ceva? Păi aceasta este imaginea prin care dorim să ne facem cunoscuţi? Se poate aşa ceva? Râde lumea de noi!”) – deşi astea sunt singurele care ne fac într-adevăr “speciali”; la o adică, adorabili. 

Exemple. Întâi, cele zece secole prin care istoria trece cu fast forward, căci de mai mult nu are mijloace. Sunt pedant istorisite domnia lui Burebista, statul geto-dac, scindarea lui ulterioară în cinci regate, războaiele cu armia lui Traian, cucerirea romană. După retragerea aureliană însă, vortex! Peste români au năvălit în secolul III goţii, în secolul IV – hunii, în secolul V – gepizii, în secolul VI – avarii, în VII – slavii (în VIII – linişte şi pace?), în IX – ungurii, în X-XII – pecenegii, cumanii, uzii şi alanii, în XIII – tătarii. După care istoria îşi reia pasul de senior tipicar: în secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate, în al XIV-lea iau fiinţă primele state feudale de sine stătătoare, cu nume şi ani exacţi). Mai apoi, desigur, Papa îşi trimite spionii renascentişti, aceştia confirmă în documente că într-adevăr ne zicem “rumâni” în limba noastră şi ne considerăm urmaşi ai romanilor, deci ok. De-acum, popor intrat cu parafă în rândul lumii.

Am aflat, din enumerare, cine-a trecut pe la noi timp de-un mileniu, dar n-am aflat unde eram noi şi ce făceam în tot acest timp. Că eram, literalmente, este evident din faptul că am fost în continuare, mai apoi. Evident şi, în plus, senzaţional! Zece secole în care au năvălit pe-aici tot felul de războinici, zece secole în care nu doar c-am rezistat, ci i-am “aglutinat” pe dumnealor, ca un burete poros, n-am să înţeleg niciodată cum, prin ce virtuţi, prin ce abordare, prin ce manipulare, prin ce instinct – prin înţelepciunea aceea un pic şireată de mamă de familie zdravăn de practică, aia care face ce face, de-mpacă delăsarea soţului cu năbădăile fiului adolescent, eventual printr-o plăcintă cu brânză? – sau prin nu ştiu ce, dar fapt e că ne-am colorat limba cu cuvinte exotice şi pământul cu nume de localităţi inedite.

Aceste zece secole în care probabil n-am avut încotro, a trebuit să ni se rupă de solemnitatea atestărilor şi documentărilor, de “acribie”, căci aveam de supravieţuit, aceste zece secole în care în lumea civilizată se puneau baze serioase, Inchiziţia, universităţile, bibliotecile, marile regate, explorarea transoceanică, aceste zece secole sunt bomba de senzaţie a istoriei noastre. Mie mi se pare că cea mai mare realizare istorică a noastră în acest mileniu s-a petrecut: ea constă din faptul cert că am durat. 1000 de ani într-o formulă improvizată, neomologată, aş zice proto-anarhistă: fără armată naţională, fără structuri de stat, fără organe administrative. 1000 de ani de existenţă-rezistenţă în această formulă. De succes, se pare, de vreme ce azi încă suntem. 1000 de ani astăzi lăsaţi de izbelişte – ce-avem de învăţat din ei, ce-avem de recuperat, ce-avem de descoperit, de înţeles? 1000 de ani de explorat – mană cerească! De ce fast forward?

În al doilea rând, limba. Dacă atestările şi documentele ne-au eludat sau ne-au trădat, de asta, de limba românească ne-am putut agăţa ca de un catarg pe Corabia Nebuniilor Lumii. Atunci când rumânii nu existau oficial, în acei 1000 de ani, mai precis în sec. al VI-lea, când ce ştim despre noi este că ne invadau avarii, iaca un românaş, un cutărică, se nimereşte în armata bizantină. Armata se pregăteşte să-i asalteze pe avari în munţii Haemus, la sud de Dunăre. Rumânaşul mărşăluieşte în rând cu ceilalţi soldaţi. Tot mărşăluind, ce vede el? Că un sac de pe spinarea unui catâr încărcat cu merinde stă să cadă. Şi-atunci, cuprins de panică – se duce de râpă sacul, rămânem fără mâncare, cu burţile goale! – rumânaşul strigă ceva către tovarăşul care mâna catârul; sub presiunea momentului, îi iese “în limba părintească”: “torna, torna, fratre!”

Theofilact din Simocatta (570 – 640) susţine că, deşi cutărică al nostru a vrut doar să-şi îndemne camaradul să reaşeze cumsecade sacul cu pricina pe spinarea catârului, soldaţii s-au panicat, crezând că-i vorba de un semnal de alarmă, au repetat îndemnul “cu răcnete din om în om” şi astfel atât armata bizantină, cât şi cea avară au sfârşit bulucindu-se groaznic şi fugind în direcţii opuse. Victorie, cutărică a sabotat războiul! Pe de altă parte, Theophanes Confessor (752 – 817) opinează că sacul cu provizii căzuse deja şi tot ce voia să transmită cutărică al nostru tovarăşului său era “întoarnă-te, frate, de-l ridică!” Iar realitatea este că, slobozind acel strigăt panicat “în limba părintească”, Cutărică a bătut în cuie existenţa (proto-)românei cel puţin de la anno domini 587.

A nu se repudia aparentul ridicol al situaţiei (vizualizaţi soldaţii bizantini răcnind din om în om “torna, torna, fratre!” cu încărcătură de ordin militar, până la streche pe tot frontul – dacă Theofilact are dreptate?…). A nu se – pardon – dezavua catârul, sacul cu de-ale gurii, Cutărică şi burta sa temătoare, în fine, anecdoticul superb al situaţiei. Istoria, dacă e să fie credincioasă omului de zi cu zi, nu şiruri falnice de soldaţi traşi în ţiplă ar trebui să ne lase moştenire, ci tocmai Cutărici dintr-aceştia, un pic obosiţi, un pic bezmetici, un pic flămânzi, în orice caz fireşti. Mi-e foarte drag, istoric de drag caraghioslâcul acelui Cutărică nimerit prin armata bizantină pe la 587, pe care îl revendic ca strămoş şi, dacă ar fi după mine, l-aş canoniza mai degrabă decât pe Ştefan cel Mare şi Sfânt. Cred că istoria, asta pentru oameni, nu aia pentru filme epice sergiunicolaeşti şi cursuri universitare, de anonimi e făcută, din licăriri dintr-acestea de geniu comic, în imprejurările date…

Pe lângă faptul că este, poate, “coloana vertebrală” a istoriei noastre, limba română e parfum de culturi. Rosteşte o propoziţie simplă şi probabil vei atinge vreo trei spaţii culturale simultan. Să vedem: Anişoara vorbeşte cu amica Lili despre jobul ei dintr-o multinaţională. S-a angajat în 2007 şi era bine; dar acum, cu criza, lucrurile o iau razna, mulţi sunt daţi afară, responsabilităţile lor sunt lăsate de izbelişte sau haotic repartizate, nimeni nu mai ştie ce, abia-şi mai poate face omul treaba. Pe scurt, precum zice Anişoara: “La început a fost mişto, dar acum e groaznic! Haloimăs total!” Latină, romani, bulgară, idiş, franceză – de-acolo vin cuvintele principale din exclamaţia Anişoarei. Biliard cultural – e joaca pe care o efectuăm numai spunând ceva în română. Sigur că nu mai stăm să ne gândim la originile cuvintelor pe care le folosim în iureşul zilnic, ar fi “contraproductiv”, ce s-ar alege de eficienţa comunicării cotidiene?

Totuşi, să stăm puţin, acum: fiecare cuvânt pe care îl rostim face să rezoneze o întreagă cultură, invocă un moment istoric, poate chiar împrumută făptură, pentru un pic de timp, unui personaj rotund – dacă l-am asculta ca pe o simplă notă ieşită dintr-o singură clapă de pian. Sooool. Şi tăcere. Se-aud armonicele, urcând cu trena lor frumoasă spre tavan. “Sastisit”: e cuconaşul grec de secol XVIII, aşa scump la vedere, tolănit în odaia sa, i s-a tulburat smoala ochilor de-atâta apatie. “Ibric”: ceva se coace, poţiunea fermecată prinde substanţă la foc mocnit, în mansarda mizeră a studentului ftizic şi genial, se va întâmpla o întrunire clandestină, luciditatea va frânge lamele iataganelor Porţii.

Vocabularul românei e-un catalog animat, o expoziţie vie de multiculturalitate. Nu înţeleg deloc de ce unii lideri de opinie autohtoni au fost atât de ofensaţi când României i s-a alocat postul de comisar european pentru multilingvism. Considerat “sub demnitatea noastră”, semn al rolului de europeni de mâna a doua ce ni s-a rezervat. E chiar total nesemnificativ şi nepotrivit? Nu înţeleg nici de ce recent afirmaţii “conservatori personalişti” M. Platon şi O. Hurduzeu consideră multiculturalismul o perfidă valoare globalistă menită să ne pervertească româneştile minţi. De ce nu ne asumăm limba – nu doar în gramaticalitatea ei, ci şi în substanţa ei? Interculturală prin excelenţă. De ce nu facem ceva din asta, ceva semnificativ? Dacă am folosi-o filtrată prin minte şi prin suflet, mă îndoiesc că ne-am mai permite să fim atât de nesăbuiţi încât să ne “răsfăţăm” cu furii şi frici xenofobe, rasiste, fals puriste. De ce, în schimb, nu preluăm mentalitatea esenţialmente multiculturală depozitată, prin secole, în limba noastră, ca să afirmăm o acceptanţă socială plină de pozitivitate?

În al treilea rând, mie îmi place la România maliţia cu tâlc a lui Moromete. Aici nu-i mult de povestit: Moromete e dat dracului. Taxează fără milă. Chiar pe propriul fiu, chiar pe sine. Odată, la câmp, s-au oprit din lucru să mănânce. Nevasta încălzise fasolea. Moromete bagă lacom în gură o lingură plină şi îngheaţă: fasolea fierbinte îl arde de la limbă până la suflet. Nu zice nici “pâs”, în fond lăcomia-i lăcomie şi se pedepseşte. Neghiobia – la fel. Înghite cu ochi bulbucaţi. Vine şi fiu-său, Achim sau Nilă, nu mai ştiu. Mare cocoş, bombă cu testosteron comprimat în pastile de obrăznicie contra familiei lui. Pe scurt, un nesuferit. Flăcăul se repede la fasole. Tatăl tace mâlc. Se uită, doar. Flăcăul basculează fasolea în gură şi… urlete, scuipat, ocări. Pe buzele fripte ale lui Moromete flutură un zâmbet aproape înţelegător…

Mileniul de istorică improvizaţie, marele Cutărică şi enciclopedica noastră limbă, înţelesul lui Moromete – asta e România din culise, în vreme ce pe scenă se produce o divă scofâlcită, crispată şi prea adesea emiţătoare de note absolut sublime, dar pe lângă portativ.

Hai odată la piaţă, să cumpărăm nişte verdeţuri!…

Cat de penibile sunt intamplarile in care soferi chemati la bronzat isi pierd viata in nori de fum? Chiar nu-mi vine sa cred ca lumea noastra a uitat ca mersul cu vitezi excesiva in fum s-ar putea termina tragic… dar ce bafta pe noi ca ne-am luat audi bengos si forjam, pana unde insa?

Pai pana dam de intelepciunea lui Moromete, care de sute de ani da foc la miriste sa curete pamantul, totusi si Moromete al nostru, el este spectator la autostrada doar pentru ca noi i-am invadat curtea din fund, nu pentru ca el isi doreste sa se hlizeasca prin gardul de protectie.

Si desi nu face multe lucruri el cu autostrada, totusi in dreptul lui la proprietate, si intr-o traditie, dar si un bun simt, da foc la miriste, pe partea ailalta de gard se pare ca dupa volan nu avem tarani, asa cum ii mai numim cateodata in trafic, ci doar de idioti, care se bucura de drum de parca al fi al lor, si al lor a fost pentru ca acolo s-au prapadit.

Si acum intrebarea “pentru ce?”, din pacate cine sa raspunda?

Asul volanului.