Trebuia sa ne cumparam un calculator nou, iar la el se vindeau la jumatate de pret. M-a dus acolo de mana, dintre frunzele copacului catre care urca o scara in spirala a iesit, pe o veranda pe care n-o observasem initial, un om fara varsta si proaspat barbierit. Da, mi-a zis, vand calculatoare noi la jumatate de pret, hai, urcati.

A luat-o inainte, dupa care veneam eu, omul fara varsta intre timp devenit barbos a ramas in spate impreuna cu cainele. Da, cainele aparuse si el, un terra-nova imens si probabil cu suflet bun, noi urcam pe scara in coroana copacului si ne-am trezit mergand prin labirinturi inguste, pe stanga carti, pe dreapta carti, mici incaperi cu birouri si candele si mirosea a sosete nespalate si a fum de tigara si noi urcam, si din spate vocea care ne calauzea prima la stanga, asa acum drept inainte, din nou la stanga, la dreapta, luati-o pe scarile alea….Devenise amuzant in sine sa ne plimbam prin casa aia absolut fabuloasa, m-as fi oprit sa deschid carti dar nu era loc si oricum ramasesem in urma suficient astfel ca am devenit nerabdator si am intrebat mai avem mult? si mi s-a spus nu, iesi aici. Si am iesit, erau puse unul peste altul trei blocuri de BCA ars cu autogenul si am sarit peste ele, si m-am trezit ca eram intr-un parc, era primavara, si tocmai se terminase ploaia. Era soare, si o multime de oameni foarte galagiosi mancau covrigi, vata pe bat, se jucau cu mingi rosii hiperinflate, mai ales doua domnisoare care radeau cu gura pana la urechi, iar una i-a aruncat mingea celeilalte care i-a scapat din mana si s-a aruncat dupa ea dar a cazut si s-a intins toata in noroi. As fi ras, dar dintr-o data l-am vazut pe fiul proprietarului de calculatoare noi pe care le vindea la jumatate de pret cum o ia la fuga cu cainele terra-nova dupa ele asa ca am rupt-o la fuga si am cautat sa-l prind. Alergam, ce bine ca fac miscare uite nu mai gafai si alergam, si alergam, si ma apropiam de el iar domnisoara plina de noroi, care acum plangea in hohote intr-o postura complet disgratioasa a ramas la periferia campului de observatie si alergam, si dupa cativa kilometri am inceput sa ma felicit din nou ca uite mai in ce forma buna sunt si am ajuns dintr-o data la marginea parcului. Pe o banca, fiul vanzatorului de calculatoare noi la jumatate de pret isi tragea sufletul; langa el statea cainele terra-nova imens, majestic, plin cu bale la gura.

Ce cautam acolo?

Si m-am trezit.

G.

De ce n-am scris despre filmul lui Julian Schnabel la vremea cand a aparut? Poate pentru ca eram prea absorbiti de propriile noastre minute astrale de glorie. Atunci nu era un Busuioc, era un Cristi Mungiu si filmul sau care (nu) e despre avort. Nici unul, nici altul nu sunt vreun neam de Escu. Mungiu a facut un film. Busuioc a cantat un brindisi. Ni i-am asumat, i-am ridicat pe piedestale butaforice constienti fiind ca nici unul, sau celalalt, nu s-au lasat vreo secunda pacaliti de intreaga zumzaiala oportunista a “culturofililor” care (inca) ne sugereaza sa votam trandafirul, sau sageata, sau trandafirul de sageata

Despre “Scafandrul si fluturele”, insa, e timpul sa spunem cateva vorbe, mai ales ca povestea lui Bauby in sine urla din toti rarunchii empatie. E un cosmar cu care sa sperii generatii intregi de copii mici (si, printre altele, o forma destul de rara de isterie)…ce-ar fi daca intr-o zi te-ai trezi ca esti perfect alert, dar prizonier intr-un corp care nu te mai asculta, si singura ta fereastra spre lume ramane un ochi functional, cata vreme celalalt, dezafectat, ti-a fost cusut spre “binele” tau? De unde o iei? Ce rost mai are o viata deprivata de simturi, de cuvinte, de privilegiul de a-ti imbratisa copilul?

In iunie ‘97, la scurt timp dupa moartea lui Bauby, Thomas Mallon scria pentru New York Times:

“The author cultivates strong feelings, especially anger, to keep his spirit from atrophying along with his limbs. But despite occasional sarcastic eruptions, the book’s tone, in Jeremy Leggatt’s translation, is dominated by a sweet, even humorous, lyricism. Bauby notes with pleasure how, in his reordered alphabet, ”T and U, the tender components of tu . . . have not been separated,” and he recounts his practical distribution of all the prayers coming his way: ”A woman I know enlisted a Cameroon holy man to procure me the goodwill of Africa’s gods: I have assigned him my right eye. For my hearing problems I rely on the relationship between my devout mother-in-law and the monks of a Bordeaux brotherhood.” Continuing pride in his fashionableness makes him insist that he do his drooling on his own cashmere instead of the hospital-issue jogging suit. If a certain sentimentality enters some of his imaginings, such as a fantasy reconstruction of the Empress Eugenie’s visit to the hospital in 1864 (”I was so merry that I would willingly have risen and invited Eugenie to dance”), awe at its very rendition will keep most readers from condemning it too harshly.” (NY Times)

Indubitabil Schnabel la randul sau s-a inspirat din momentele aproape arhetipale ale cartii, si a lasat la o parte mizeria lumeasca si disperarea evidenta a lui Bauby care, dincolo de un simplu demers intelectual, e incarcata de o visceralitate pe care, ironic, n-o mai putea simti deprivat fiind de propria-i carcasa. Ce ironie ar putea sa faca sa supravietuiesti unui astfel de accident cerebral? Sindroamele locked-in sunt foarte rare, tocmai pentru ca odata plecat la vale prin marea gaura occipitala, trunchiul cerebral nu se mai “opreste” si distrugerea structurilor face sa ti se opreasca respiratia, si inima. Amandoua, in cazuri rare, isi recastiga o oarecare autonomie, si dupa ce trece edemul e posibil ca o parte dintre neuronii distrusi, si acum inlocuiti cu celule gliale, sa se “regaseasca”, sa inceapa din nou sa isi “vorbeasca”…ceea ce toti ne-am dori pentru Jean-Do. Pentru ca in cartile cu ologi, ne dorim sa se ridice sa mearga. In cartile cu paraplegici, ne dorim sa faca dragoste cu femeia pe care o iubesc. Orbii sa vada, surzii sa auda. Cultura noastra, si minciunea cu care am invatat sa traim, este ca e suficient sa iti doresti. Pentru un jurnalist cinic insa precum Jean-Dominique, povestea asta ramane doar o slaba si iluzorie tentativa la supranatural; in fapt, singurul lui “supranatural” e ca reuseste excursii eidetice incredibile date, cel mai probabil, de posibilitatile unui cortex deaferentat, descarcat de povara milioanelor de semnale din periferie. Constiinta capata aripi incredibile din interiorul capsulei osoase care e calvaria, si isi permite parfumuri, si-si permite senzatii care circumscriu, culmea, speranta.

Speranta e tot ce ramane multora care – ca si mine – au avut vreodata un membru al familiei paralizat. J.D. Bauby nu este insa un apologetic sau – si mai rau – un zelot al beneficiilor tetraplegiei flasce, ba chiar parte din accentele povestii lui inspira groaza. Dar este o groaza jucausa, iar mintea are acest termostat ludic pe care (uite si un gand optimist) nu-l pierdem chiar si in adancurile, in abisurile nefericirii.

Daca aveti nevoie de un film bun, simplu de digerat, fluid dar totusi cu miez, mergeti sa vedeti “Scafandru si fluture” (The Diving Bell and the Butterfly/ Scaphandre et le papillon). E o lectie superba de neurologie, de viata, de suflet, si in nici un moment nu iti sugereaza ca o sa-ti fie mai bine pe lumea cealalta.

G.

Doamnelor, domnilor, stimati cititori ai debitatiilor noastre,

In urma cu o luna si o tsir’ pe fund imi manifestam nemultumirea, nu, indignarea ca pe noi nu ne propune nimeni la RoBlogFest. Mi se parea ca niste oameni valorosi precum noi, si niste cititori si mai valorosi precum voi, au nevoie sa se sprijine reciproc intru propasirea la scala interconfesionala a acestui vast domeniu care este Andreanum. Un suflet milostiv, si as indrazni sa spun cu valente samaritene (si care imi doresc sa scrie cat de curand pentru noi) care este Radu s-a ocupat de ne-a propus nu la una, nu la doua ci la 7 categorii. Omul s-a gandit, crestineste, ca daca ne propune la mai multe ne cresc sansele direct proportional de a castiga si noi acolo, o aluna o maslina, o zmeura trecuta prin cocleala pe care sa o atarnam la gazeta noastra de perete undeva intre maimutse, crucea de cavaleri nobili creatori si sigla noastra de lupta, discul lui Ilau.

La Roblogfest au fost inscrise sute de bloguri. Cand te duceai la ei pe site te izbeau puzderiile de interese si pe stanga, si pe dreapta, si mai ales pe centru. Si aici e momentul ca postul meu sa devina serios, mai ales ca nu am castigat nimic.

Nu am castigat nimic, in schimb am castigat totul. Si am sa va explic de ce.

Andreanum a inceput trasnaia asta acum un an (a carui aniversare am uitat-o toti mamelucii colaboratori bineinteles pentru ca noi am aparut ulterior, oportunist, si n-avem drept de paternitate asupra bebelusului, ci doar custodie). Intr-un an, am reusit sa va pacalim sa dati click de peste 200.000 de ori, si continuam sa facem asta la o rata ingrijorator de constanta. Inca un pic si ne putem deschide secta. Mai mult decat atat, in ciuda zonei noastre perfid de inguste in care functionam (liberalism/ protestantism dogmatic/ psihiatrofilie cu accente sefeistice) exista oameni care ne sprijina, ne incurajeaza si care ne ofera, nu rareori, motive sa venim aici si sa prestam in virtutea unei legaturi inedite.

Anul acesta 2008 (anul 23 dupa Ilau) am reusit performanta (multumita voua), de a urca in top 10 bloguri colective (# 7; Cel mai bun blog colectiv), top 100 “cel mai bine scris blog” (#96, Cel mai bine scris blog) unde ne-au votat 2 persoane carora le multumesc, unde’s doi puterea creste, top 100 “cel mai bun blog” (#86, cel mai bun blog) …iar asta arata cat suntem de populari. Celor 23 + 2 + 2 (sau nu), palaria mea e pe jos in fata voastra, va multumim pentru ca v-ati gandit la noi. Da, cititorii nostri sunt mai buni decat ai lor. Doar ca ai lor sunt mai multi?

Am ratat la buza top 10 la “cel mai bun blog cultural” unde am iesit pe locul 11 cu nota medie 7.18. Ne-au despartit 13 sutimi de ala de deasupra noastra, pe care cu toata educatia noastra ne vom ocupa sa-i lasam ciunga pe scaun si cerneala in banca. Bravo lui Lucia care a urcat pe podium! Esti o inspiratie pentru noi. La politichie am ramas aidoma surprinsi ca am luat note de trecere, suntem in top-top-top rusinica 20 . Multumirea mea personala e ca l-am luat pe Adrian Nastase pe turnanta, si suntem un varf de cap deasupra lui. Ashea! Si cum ca vorba lunga’i saracia omului la “cel mai bun blog jurizat” am iesit in pozitia fatidica 66. Bine ca n-a fost 69, parerea mea, si bine ca l-am batut pe castigatorul sectiunii populare “cel mai bun blog personal”, domnul VisUrat…care a fost in pozitia 68. Din nou, bine ca n-a fost 69. Sincer sa fiu, aceasta intorsura a buzaului (buzaul fiind masculinul de la buza, o buza, un buzau) m-a mirat pana peste poate si, statistic, inclin sa am incredere in juriu?

Doamnelor, domnilor, onorati pierzatori de vreme pe meleagurile noastre,

Daca n-am spus-o pana acum, suntem mandri de voi care ne cititi si nu doar pentru ca ne cititi, ci si pentru ca ne-ati oferit aceasta bucurie. Dupa un an de munca, e senzational ca la un concurs atat de consistent si bine organizat ca RoBlogFest, la care au votat aproape 10 mii de oameni (da, da, ati calculat bine, voi sunteti acei 0.002% care ne-au preferat pe noi) juriul a avut intotdeauna dreptate, dar si mai induiosator e ca ati fost alaturi de noi. Pentru aceasta,

‘Traiti!

Lejer.

G.

Aceste randuri vor fi tot din seria “noi nu suntem normali”, ridicata la patrat, logaritmata pusa pe lang-o integrala si manjita din belsug cu ulei de floarea soarelui carele este bogat in transfatsi. Transfatsii, pentru cine nu stie, sunt un fel de slanini satule care nu va face bine la pipota (celor care aveti). Pentru cei fara pipota, va recomandam un regim bogat in transfatsi, sta-v-ar in gat. Dar suficient cu sfaturile de sanatate!

Citesc in Cotidianul ca in culisele deja faimoasei emisiuni “No reservations” s-ar fi petrecut si o sceneta a la Decebalus Traianus Shpagatus (Remes) in care vizionarii turismului romanesc si-au luat fondul de protocol, banii de rulment si alocatiile de la copii si le-ar fi zis alora bai fratilor, manca-v-am, nu dati fratii nostrii bizantini satre de tigani despre Romanica, ni se strica imaginile si nu ne mai vin turisti in hotelurile noastre exceptional de curate si foarte ieftine, si ni se golesc restaurantele noastre fantastic de variate si cu un simt etnic de bun gust, si mai, fratii nostrii bizantini, cum ramane cu dizeuzele noastre? N-aveti ceva mai…muncitoresc de prezentat?

Ca de exemplu? Pai, ca de exemplu Muzeul Taranului Roman, Teatrul National, imaginile alea fabuloase de pe transfagarasan (da sa nu cumva sa filmati drumul), catedrala Biserica (catedrala BISERICA?) Neagra din Brasov, Piata Sfatului din Sibiu, un Voronet nu prestati tovarasi de la Travel Cianel? Stiti, manastirile alea unice vopsite cu un albastru unic, zis si “de Voronet”? Voronets blue? I de la noi, domnu’, domnu’ cum ziceati ca va zice? Yes, yes, Ai Spik Inglish. Little. Yes. Minister.

Bineinteles ca un atare dialog nu ar fi posibil, ar fi ceva cu totul incomprehensibil de conceput daca nu ar exista o echipa de labari (a se citi in accentul lui Wilhelm Cuceritorul: lAHbahri) care cica au o emisiune despre sarmale si corcoduse pe meridianele lumii (un fel de coropisnitse din specia Florin Mitu pe Mapapond, specializarea sorbitorie) in care ei isi arata, invariabil, nubilitatea si wow, this is so wonderful fantastic stupendous, these people are DYING of hunger but look at that palace, such a rohcohcoh, and the burkhas are simply FABULOUS! Si bineinteles, publicul lor tinta e la paritate cu pescuitorul Rex Hunt, si acei doi fermecatori homosexuali care tot cutreiera prin Canada in cautare de buticuri de muffins pe Route 66.

Mai oameni buni, care oti mai fi. Oti, da, este o formula gramaticala care foloseste pluralul de la traditionalul romanesc oi, oi! (O oaie, doua oi, domnu’ Ji patrat, ca sa nu va pierd de cititor). Mai voi nu sunteti normali? Cum sa iei mai bani guvernamentali sa te targui ca la piata cu “producatorul american”? Pai da-l in papucu’ lui de jimblar, duca-se sa filmeze ce vrea, cat o sa vi se mai puna de prezentat imagini sovieto-cosmetizate despre o tara care nu-i mai buna, nici mai rea, decat multe altele?

Am vazut oameni care borau copios in Fontana Trevi, iar la cateva nopti dupa aia au vopsit-o niste “tinere sperante italiene” cu graffiti rosu. La British Museum stateau traditionalii cersetori proaspat treziti din betie, putind la fel de prietenos ca si cersetorii de aici din Montreal, sau cei din New York, sau cei din Paris. In Amsterdam, fiecare colt de strada mai laturalnica incepea sa miroasa a de toate, iar canalele alea ale lor erau curatate oportunist cand se nimerea sa nu ploua. Curatenia este mana cereasca a oraselor mici, iar Bucurestiul, ca si Sofia, Belgrad, si mai la vest Roma, Paris, Berlin, Londra, Dublin, Belfast, si asa mai departe…nu sunt orase mici! Dar Doamne iarta-ma, ridicati-va mutrele sugatoare din noroi si demonstrati un pic de coloana vertebrala!

Da, avem tigani, avem jeg, avem cacaturi pe strada si avem o tara murdara, avem infrastructura jalnica, avem tot ce ziceti voi si un pic mai mult. Si da, vin niste pitzifelnici dornici sa li se umfle si lor un pic esteem-ul (vorba lui Andreanum), care n-ar fi filmat ghetourile din Detroit sau Pittsburgh dar care vin sa se arate cu degetul “satrele” noastre de haules-baules.

Si sa presupunem ca asta e urmatorul It attraction pentru snob-ul occidental. Daca snob-ul occidental a transformat Borat intr-o institutie, si boratismele in adevarate meme americana, cine suntem noi sa ne opunem? Poate acolo zace propasirea noastra culturala, frantsicule, sa chemam nemtzi, suedoshi, frantzuji, si sa-i plimbam ca la safari prin Tsandarey si imprejurimi, si cand mai trece f’un Bugatti in tromba sa le zambim galej (da, da, au muncit in Spania….eh nu, nu-i decat la mana a doua).

Rusinea, domnilor, n-are cum a fi fata de nimeni altcineva decat fata de noi, ca popor. Si daca americanii n-o au fata de ei, si daca englezii s-au nascut fara aceasta gena deci li se scuza pe motif de mutatie genetica, noi care o manifestam atat de copios si atat de pasiv-agresiv poate am reusi sa facem, caci niciodata nu e prea tarziu, ceva coerent cu ea. Si ar trebui sa incepem prin a ne uita senin la oricine vine sa filmeze copii subnutriti, tigani jegosi si ciobani putind a branza si sa zicem…sigur, chiar te rog, e o mostenire culturala inestimabila…

G.

…mintea ii era plecata in vacanta. Cand a venit postasul, viata ii era dusa la Bai la Herculane,

Cand i-a batut la usa

Ceasul i-a stat, cei doi mici heruvimi deasupra catului de lemn masiv s-au luat

La harta. Ti-am zis ca doar e un personaj suspect, chiar oare nu era mai bine sa pretindem ca Sonerariul e

Defect si sa cantam un “Aleluia” persiflant, sa fluieram dupa duduia de din drum? Peste masura plictisit postasul

Lasa un mic colet, cu-o indreptare de-a nu fi deschis de vreun proclet curios si mitocan. Era acoperit cu celofan

Impachetat temeinic, fara unelte ascutite si rezistente la oxid ar fi fost cu-adevarat vremelnic sa-l deschizi.

Arhanghelul stang trase cu ochiul la Expeditor, fara’ndoiala un farsor si jumatate, probabil ascunsese in colet

Vreo doua reviste oachese cu fete…ihimm…dezbracate, doar ca Numele’i suna deodata datator de grija…

O doamna Ignoranta semna cu mana grea de-a lungul si de-a latul paralel-pi-pedului. Epoustuflat, heruvimul s-a pus pe

Cantat in gama Do minor.

…

Inginerul “pensionar” Alexandru Popp povesteste pentru ziarul Gandul cum vreme de 25 de ani a impletit inutilul cu neplacutul, ca inventator magister al regimului care urma sa instituie Epoca de Aur copiilor de beton. Este o lectura atat de hilara incat pe tot parcursul nu te poti abtine sa nu razi cu lacrimi; nu e doar absurd dar si hazos pana la sufocare. Sa luam cazul sfeclelor poloneze, care nu erau “taiate” felii ci erau sferice.

“La întoarcere, delegaţii au adus ca mostră două borcane cu sfeclă, din care unul a fost deşertat pe o farfurie în faţa demnitarilor din minister, care au rămas înmărmuriţi, văzând că sfecla, în loc să fie rasă sau felii, se prezenta sub forma unor mici sfere, ca nişte mingi de ping-pong.”

Era sa cad din fotoliu in convulsii imaginandu-mi vreo 10 pinguini analfabeti in costum, in compania Tovarasului, toti bineinteles de origine sanatoasa dar care nu vazusera decat turnipi de-aia de-ai lor de la Moldova, mari, cu mici flocuti pe radacina, si care cand fierbeau lasau mirosuri imbatatoare. Dar cum la vremea aia aveam inca o dunga de demnitate, recomandarea facuta lui Popp a fost:

“Să faceţi numaidecât o maşinărie care taie sfecla roşie în sfere de 3 centimetri diametru!”

Bineinteles ca omul face masinaria imaginand un cutit de taiere circular care urma sa se invarta in jurul axei, superba demonstratie de ingenuitate tehnica “fabricat in Romania”, pana cand afla, la ceva vreme, ca de fapt nu se implementase in productie, ca unu’ mai rasarit sugerase ca de fapt sfecla poloneza asa era ea, rasa mai “pitica”, si nicidecum nu rezultase asa printr-un proces de taiere.

Morala povestii e covarsitoare, si din pacate are reverberatii ecoice si in zilele noastre. Din varii motive, cei care calatorim acasa importam “obiceiuri” si “atitudini” pe care automat le supunem productiei in masa in cercul nostru de “influenta” (cunostinte, familie, prieteni) carora le propunem sa “taie sfecla in sfere de 3 centimetri diametru”. Obiceiul nu e eminamente roman, si nu e eminamente tipic secolului XXI, si da, presupune, dat fiind bazinul nostru genetic de acumulare, un grad de atavism de la Milescu Spataru citire ( care a vazut un diamant mare cat margica la Curtea Tarului). Pe de alta parte, retorica imbecila care vine de la varf nu s-a temperat catusi de putin, desi am dat un autoritarianism de mucava pe o democratie de mufa si capsula, cu un brat diplomatic de o rara idiotenie.

A fi “roman” in zilele noastre e frecvent o combinatie macabra de manele, mititei, mitocanie, m**e, marlanie, mish-mash-uri si multa, multa, nesimtire imprumutate pe acelasi principiu al sfeclelor poloneze, pentru ca e cool. Ca sa fii un bun roman, adeseori, trebuie sa treci printr-un adevarat ritual initiatic in care sa scuipi o pensionara la semafor, obligatoriu din Mertsan in timp ce asculti Adi de la Valcea, sau sa te targui cu samsarul si sa-l ameninti ca-i tai mustata daca nu-ti da lantsig-ul la pret de dumping, sau sa te hahai la trecatori in sacada deja bine cunoscuta a Ochiosului Conducator ingalat si profet si sa spui: “sa va f*t bine!”. Si apoi sa te intorci la condurasii luati de la firma aia cu aligatoru’, la blugutii aia care-ti pun buca in evidenta, la tricoul mulat care lasa sa se vada gura hulpava a buricului din mijlocul Lunii Amare, si obligatoriu sa-ti lasi o unghie sa creasca libera, mititica, in spiritul marelui zeu Aloe.

Iar intre timp, Romania mea, traiesti in ignoranta, speranta, cand a venit postasul erai plecata in vacanta…

G.

Azi e o zi interesanta, acea zi din an cand dau jos bascalia de om de stiinta si imi pun cu sarg tichia de educator oportunist, voluntar, lucru pe care de altfel il fac intr-un fel sau altul de aproape 10 ani. Azi mergem la un liceu din Montreal sa le vorbim elevilor despre efectele drogurilor asupra creierului uman. Este Brain Awareness Week aici in Montreal, o manifestare sprijinita de Societatea de Neurostiinte si la care participa doctoranzi si cercetatori postdoc de la toate marile Universitati (McGill, UQAM, Concordia, UdeM). Premisa de la care pleaca BAW e una destul de redundanta, anume chiar daca oamenii au creier nu prea-si dau seama de asta in actiunile lor curente. Chiar daca ingurgitam substante psihoactive, cumva in “constiinta” noastra placerea e un element spiritual disociat, si nicidecum bazat pe un lant de reactii chimice la nivelul anumitor structuri cheie din sistemul nostru nervos.

Din pacate, “mostenirea” pe care ne-a lasat-o biserica, dar si filosofii dualisti, este una care separa taxonomic mintea de creier. Mintea, se spune, are ceva “nemuritor” si “imuabil”, pe cata vreme creierul este cel mult un “continator”, un “compartiment” care are cumva privilegiul de a gazdui Creatorul si Observatorul. Pe de alta parte, dovezile ca dependenta de substante si prin urmare toate comportamentele adictive care deriva din asta au un substrat biologic vin in flagranta contradictie cu o atare asertiune. Despre asta vom discuta undeva pe la mijlocul prezentarii.

Sunt cateva fapte interesante vis-a-vis de creierul uman pe care vi le zic pe fuga. Creierul uman are aproximativ 1.4 kilograme, ceea ce cam 2 – 3% din greutatea corporala, dar primeste 20% din proviziile de “sange si oxigen”. Avem cateva trilioane de neuroni, care daca ar fi pusi cap la cap ar forma un sir foarte subtire, lung de peste 1000 de kilometri. Neuronii formeaza sinapse unul cu celalalt, iar in unele cazuri si cu celule gliale. E estimat ca formam 0.15 *10^15 (aproape 15 catralioane) de sinapse, de cateva mii de ori mai mult decat numarul de stele estimat in galaxia noastra (10^11 ).

Viteza gandului nu e mai mare decat viteza luminii, desi in literatura s-a perpetuat contrariul. Si asta pentru ca “gandul” reprezinta o descarcare polarizata de curent electric la originea unei prelungiri neuronale, axonul, care conduce apoi cu maxim 400 m/s semnalul pana la nivelul unei terminatii numita “sinapsa” unde, minunea minunilor, curentul electric e “schimbat” in mesaj chimic, apoi un “mediator” e eliberat in fanta sinaptica, ceea ce determina un nou “potential” de actiune electric si asa mai departe. Fiecare descarcare are amplitudinea de 90 de mV, dar in anumite instante faza post-potential poate duce la o noua descarcare pana la potentiale de 75 mV. In esenta, creierul ar putea sa functioneze pe baterii de lanterna. Fiecare “gand” care apare in pragul nostru de constienta are o latenta de 0.3 – 0.4 secunde, oricum superior vitezei sunetului (iata de ce gandim mult mai repede decat vorbim).

Nu-i asa ca e interesant? Sper sa le placa si celor cu care o sa vorbim. Si poate, cine stie, vine o zi in care vom putea face asta si in Romania.

G.

This will be brief as the sounds on my tongue, the words, the pieces of song

Yet unspoken, like the letters unbroken, like the pictures that burned

Smoke and grief, pain and shudder, then the night that would give

No relief. This will be hard as the scream on my tongue, like the taste of the blood of a Lord

That stayed cold. No salvation, and we’re all caught in this awe and divine admiration for a fraud

Or at least so I’m told. But I swear this brief moment will come out just as fair like the laws of reaction that is inversely linked to a sort of

Attraction for the new, for the old. What is there, in that place, in that web called emotion is the soul that

I spate after coughing up pieces of a meaty devotion to life. Yes, my life will be

Brief as the sounds on my tongue, like the words and the pieces of song

Yet unsung and unspoken, like the letters unbroken, like the pictures that burned

Smoke and grief, pain and shudder.

G.

Ce stie romanul sa faca cel mai bine? Bijuterii de cupru si alama? Capite etnocentrice? Rachete de croaziera? Poate intre noi se afla cineva care va duce Romania in era spatiala, dar nu mai departe de orbita pentru ca noi suntem patrioti cu “P” de la Denis, chiar si in diaspora stam si plangem prin servetele ca “am plecat de acasa” si de la aceia pe care i-am injurat de mama… Si apoi dai peste faimoasele “retete de succes” (vezi Costel Busuioc, vezi editorialul de azi din Gandul), oameni “necunoscuti” care sunt atat de indispensabili lumii, incat sunt romani, si sunt atat de romani, incat sunt indispensabili lumii. Si atunci cu plecaciuni, marite Sultan, marite Palos cu P de la Denis, suntem nedemni sa-ti calcam in fata condurilor, iar pe la spate ptiu, ‘reai al dreaq, bine ca te-a facut pe tine ma-ta mai cu mots! …si da, aceste cazuri sunt rare, sentimentul nostru comun de societate capitalista este ca trebuie sa stimulam libera antrepriza, sa recunoastem mica intreprindere ca adevarat fundament al economiei noastre iar in ceea ce priveste libertatea cuvantului, sau cea individuala, suntem cu adevarat toleranti.

Si daca nu-ti convine, deci DEMISIA! N-am auzit cuvantul asta nicaieri in lumea noastra atat de des ca’n Romania, poate doar in Alice in Tara minunilor cand Regina tipa nevrotic Off with her head! – referindu-se, ce ironie, tot la vreun ministru din pachetul de carti. Incarcarea semantica e zemuinda cu patriotism (cu P de la Denis) pentru ca demonstreaza sensibilitatea societatii civile la costscariile din administratie. PoporuL (cu P de la Denis) e vigilent, e educat, e informat corect si atunci, dupa studierea atenta a datelor, informatiilor disponibile dar si acordarea catorva pasi intermediari (eventual o mica antipolutie cu P de la Denis) decide ca cea mai buna solutie, demna si prezervativa a integritatii personajului (…cu P…) este ca acesta sa paraseasca functia.

Sa luam cazul analog al lui Eliot Spitzer, guvernatorul de New York. Schpitz fuse prinse de otoritati incercand sa agate o fumeie pentru modica suma de ….1000$/ ora , ceea ce i-ar fi fost arhisuficient avand in vedere ca niste cercetatori britanici au demonstrat ca sexul ideal dureaza doar 7 minute. Spitzer este un democrat traditionalist, casatorit si deci cu o imagine foarte buna, si ocazional consumator de servicii de escorta cu P de la Denis. Pentru un roman, situatia poate ca nu pare un motiv suficient, si cauzal, ca sa strigam la noi in curte Demisia! Nu. Ba chiar am putea sa incepem un proces bizar de empatizare cu Schpitz, in ciuda ortodoxismului nostru traditional…saracu, da’ oare ce i-o fi trebuit sa se duca el ashea la femei? Bah, asta da barbat, ai vazut ce inseamna moshule sa ai cashcaval? Si nevestele, mai pudice, pufnind din usa bucatariei cu baticul strans fixat peste bigudiuri, cashcaval, ha, Nicule? Ti-arat io tie cascaval, ‘ti-ar shpitzu de rasu curcilor sa-ti fie…si asa mai departe. Observatia mea e ca insa nu avem acest compas moral sa observam ca promiscuitatea intr-o pozitie publica e descalificanta, in schimb incalcarea promisiunilor electorale este. Aici diferim radical de restul lumii. Peste tot in lume se stie ca politicienii nu fac promisiuni pe care sa le respecte, ci doar unele promisiuni pe care uneori le respecta. Organizatiile civice, lobby-istii, NGO-urile, si asa mai departe, inclusiv sindicatele si uniuniile si centrele de frumusete pot sa execute o presiune asupra legislatorului, si chiar o fac dar de obicei presiunea (cu P de la Denis) este una axata pe PROBLEMA, si nu pe PERSONAJ (cu…P de la Denis).

Nu exista, cred, ministru din prezentul cabinet a carui demisie sa nu fi fost ceruta insistent, balos si cu urme de galbinare pe la ochi, de vreun tribun al poporului. Perceptia asupra competentei “institutiilor” este una minimalista iar eu sunt primul care sa adere la ea dar, oameni buni, si o maimutsa poata sa strige Demisia! daca ii arati o banana. Si un papagal poate sa cante la comanda! Iar noi, ca societate, functionam mai mult in baza unui comportamentalism skinnerian, din recompensa in pedeapsa (cu P de la Denis), mimand o anestezie emotionala pe tot acest parcurs, si de obicei vulnerabili tocmai la acei “indivizi carismatici” care reusesc sa ne ofere iluzia de protectie.

Indivizii carismatici care reusesc sa ne ofere iluzia de protectie sunt, si vor ramane, aceiasi care ne vor insela asteptarile, si din felul in care ni-l alegem rezulta ca noi, ca popor, avem inradacinat in script-ul nostru social nevoia de a fi inselati (sic!) in asteptarile noastre. Deci zicu-va eu voua: Demisia!

G.

Va mai aduceti aminte de melodia aia cu “taranu’ e pe camp?”. Bun. Dar de varianta “noi nu suntem normali”? Eh, asta e mai simpla pentru ca nu contine de cat versurile fatidice “noi nu suntem normali/ noi nu suntem normali/ uraaaa draguta mea noi nu suntem normali”.

Il citesc cu placere pe Razvan Barbulescu, am mai spus-o, pentru ca ma leaga o oarecare nostalgie de el pe care n-as putea sa o explic, din perioada in care facea echipa cu Ralu Filip. Razvan Barbulescu obisnuia sa scrie frumos, cu punct si virgula, cu mesaj social si in acelasi timp cu o mana de optimism proaspat taiat marunt, ca sa dea aroma. Ca el, cunosc multi jurnalisti care chiar au crezut, intr-o vreme, ca o presa pozitivista va putea prelua bubele sociale si sa le cicatrizeze precum un unguent cu propolis. Adevarul e ca asta au vrut, sa fie un fel de crema de propolis, sa vindece cu vorbe si sa ramana critici in acelasi timp; o presa facuta de profesionisti si literati, de maestri ai cuvantului dar si blanzi pedagogi ai maselor. Razvan era unul dintre ei.

Doar ca presa de propolis nu se vinde. In conditionarea reciproca a maselor, daca masele cer lucruri “simple”, trase in creion si nicidecum pointilliste, o sa le dai lucruri simple. Si astfel calitatea cuvantului scade, se transforma intr-o moneda de schimb care numai cicatrizanta nu e, ba dimpotriva. Nu poti sa vinzi ziare pe rani vindecate, trebuie sa ramana sangerande, trebuie sa fie deschise, abjecte, cu marginile zdrentuite si un inceput de infectie, puturoase dar nu prea mult, scandalizante dar nu prea tare. Presa a devenit nevasta premenopautica vesnic cu un facalet in mana, parul pe moatse si eventual si cu un copil la tsatsa. Mici negi pe fata seboreica, jurnalistii nu (mai) au cum sa transpara ca “semne de frumusete”.

Il citesc pe Razvan Barbulescu dintr-o nostalgie a vremurilor trecute. Iar Razvan Barbulescu scrie in Jurnalul de azi: “Sa ne mai slabeasca Financial Times” fara cap, fara coada, cel mult demn de canapeaua unui analist jungian care sa priveasca, circumspect, productiile unei minti obosite de o realitate toxica. Sfarsitul, mai ales, imi pare aberant:

“Şi, la urma urmei, britanicii vorbesc de strategii? Ei, care s-au bătut ca tâmpiţii la mama dracului, în Maldivele alea, pe care românca Diana, interpreta fascinantei Ema din “Războiul sexelor”, le-a cucerit într-o singură noapte, de revelion, când a făcut baie în lapte şi din cadă se vedea marea? “

Carui public se adreseaza munca editorialistica? Vulgului? Prostimii? Valului “de mijloc” al unui ziar? Si, mai mult decat orice, de ce sa scrii pentru vulg, doar pentru ca intamplator din asta iti castigi painea? Poate ca eu am ramas un romantic al cuvantului, poate ca inca mai insist pentru un compas moral, pana si taximetristul poate sa invete mai bine, pana si curva poate sa vorbeasca mai frumos, dar atata vreme cat continuam sa dam apa la moara, sa validam, si sa incurajam vocabularul prostului fudul, al tsoparlanului cu aroma de D&G, si sa scriem baietasilor de cartier, stau si ma intreb ce asteptam cand urlam, in cor, ‘educatie’. Cine sa faca educatie? Poate fostul La Familia, a carui sintaxa si morfologie intr-o melodie recenta a reusit sa-mi distruga (oare mai era posibil?) toate miturile despre “cultura” hip-hop romaneasca, si asta doar sub umbrela “publicului tinta” de dupa blocuri.

Astia suntem? “Dupe blocuri, majoritatea?”. Mi-a parut dintotdeauna atractiv sa fii prost, decerebrat, atata vreme cat esti in cutie, si am suferit dintotdeauna pentru ca nu am fost in cutie. Si da, am incercat si reusit cu succes de multe ori sa fac pe imbecilul, sa vorbesc cu haules-baules, sa imi bag, sa-mi scot, sa imi baleasca mintea dejectii de pe urma carora sa se rada la masa. Nu e greu sa faci asta, ba dimpotriva. Intr-0 replica antologica din Juno, partenerul lui Ellen Page spune ca incearca “din greu” sa fie popular. Aidoma si noi. Dar oare cu ce pret? Si catre care zi de maine?

Noi suntem mai rai decat cei saraci cu duhul, pentru ca noi avem optiunile in mana. Noi avem stiinta, si cultura, si ar trebui sa stim mai bine si sa cultivam mai bine, si nu dimpotriva. Presa nu poate fi doar o oglinda oglinjoara a celor mai mari tampenii din tara, si nu pot sa cred ca licentele poetice ale lui Ciutacu vor deveni, peste noapte, “standardul de aur” al intelectualismului roman. Torquemada de cartier? Titan de Murfatlar?

Nu. Si Nu. Si NU!

G.

Am dat peste urmatoarea poza in timp ce cautam cu totul altceva. Priviti cu atentie spre centru, si…hmmm..totusi se misca?

Revista Forbes titreaza saptamana asta sugubat, cu litere de o schioapa: Moses: Let My People Get High?. Articolul e un corolar la lucrarea ce-i drept mai serioasa a lui Benny Shanon de la Universitatea Ierusalim, cum ca Moise – dar si amicii lui proaspat liberati din Egipt – s-ar fi dedulcit la droguri recreationale in “scurta” lor preumblare din desert. Lucrarea propriu zis aparuta in editia din luna martie a revistei britanice Time and Mind e intitulata un pic mai academic Biblical Entheogens: a Speculative Hypothesis si in umila mea opinie e o completare buna la cateva dintre observatiile mele din “Un Tufis in Flacari 1.1.”

Acolo am remarcat cum, pentru un observator neutru din secolul XXI, revelatiile “divine” ale lui Moise din perioada de la curtea lui Jethro sunt remarcabil de similare unui episod psihotic acut, inclusiv aspectele polimorfe mixte vizuale – auditive (toiag/ sarpe, mana leproasa/curata, vocea din tufis, focul care nu se mistuie etc.). Naratorul ascunde intregul aspect destul de hilar al “evenimentului” sub pavaza marturiei “comune” (apare si Aaron in peisaj, care e “fratele” lui Moise, si care – pe de alta parte – avand bagaj genetic comun nu e exclus sa fi impartasit si niscaiva vulnerabilitati pentru boala mentala), dar si cu obisnuitul trickshot al argumentului de “adevar prin “replicare” externa”. Episodul cu cele 7 plagi e crucial pentru intreaga credibilitate a lui Moise, dar si Yahve, pentru ca, pana la un punct, magii faraonului sunt suficient de exersati incat transforma si ei niste toiegi in serpi, inrosesc si ei apele Nilului si asa mai departe. Dar Dumnezeu e unul. Deci sa luam aminte.

Povestea spune ca n-a fost suficient ca sute de mii de egipteni sa fie loviti sistematic in tifla pentru cei 400 de ani de asuprire a poporului Ales, dar ca la final, pe cand se apropiau de marea Rosie, Il Capo di Tutti Capi l-a gadilat pe Faraon o ultima oara la glanda pineala astfel incat acesta si-a luat toti carutasii si degraba a luat-o la fuga sa-i prinda pe sclavi din urma (afirmatie de altfel contestata de Bob Brier dar si altii care demonstreaza, elegant, ca la vremea ipoteticului Exod egiptenii abia incepusera sa vina in contact cu calul, deci e putin probabil ca dispuneau de atelaje….dar cine suntem noi sa stricam climaxul?). Moise desparte apele, repede repejor cei peste jumatate de milion trec marea, si apoi Dumnezeu pravale peretii de apa peste armata Faraonului. Si uite-asa mandria lui Ramses e facuta terci, desi foarte in secret si ascuns de scribii egipteni, de exemplu, care ar fi trebuit sa inregistreze si ei un atare eveniment catastrofic nu? ….sau poate, rusinati, au tinut asta secret mii de ani…dar, din nou, cine suntem noi sa stricam climax-ul?

La vreo cateva saptamani dupa “intrarea” in desert, oamenii incep insa sa car(co)teasca. Bueyy, Moise, cum vine asta, am venit cu tine si cu Dumnezeul tau aici si o sa murim ca fraierii de sete. Da-ne apa! Zis si facut, ajung la un izvor numai ca apa era amara. Dumnezeu ii arata lui Moise o planta (sic!) care indulceste apa si astfel o face baubila. Beau oamenii, se indestuleaza, dau si la animale (care animale?) si o iau din nou la picior pana cand ii apuca foamea. Bueyy, Moise, obrazu’! Am venit cu tine si cu Dumnezeul tau aici si o sa murim ca fraierii de foame. Da-ne sa mancam! Zis si facut, desi lui Moise i se cam luase pana la cererea asta, s-a inteles cu Doamne Doamne si peste noapte au cazut manna, un fel de painici mititele ca niste turtite care aveau gust de “lapte si miere”, si probabil putere calorica pe masura. Altii zic ca de fapt ar fi plouat cu prepelite, dar noi ramanem la litera originala a editiei noatre St. James, zisa a fi “autoritatea” in materie de dogma.

Benny Shanon navigheaza, in lucrarea lui, destul de oportunist experientele lui cu o bautura sudamerindiana – ayahuasca – si speculatia potrivit careia combinatia de manna si extract de acacia ar fi oferit evreilor o adevarata calatorie pe aripile Vantului. Ingredientele sunt acolo, exista, ramane doar sa le integram in poveste si sa le interpretam cat de cat coerent. Un prim aspect, care ii scapa lui Shanon, e ca pana la primul episod Sinai, evreii erau “ghidati” destul de arbitrar de Domnul care le statea inainte ziua sub forma unui norisor, noaptea sub forma unei coloane de lumina. Foarte convenabil, din cand in cand acesti pasnici nomazi mai dadeau peste cate un trib pagan (obligatoriu angajat in acte spurcate gen bestialitate, homosexualitate sau altceva care nu-i placea Domnului) …pe care ii lapidau sumar, si cum ar fi fost altfel dat fiind ca Norisorul Sef statea deasupra lor? Genocid cu genocid, increderea lor crestea, ca si rezervele de mana cereasca. Moise devenise intre timp un fel de Portavoce a Divinului, la care veneau tot timpul oameni cu jalba in protsap, drept care cand s-a intamplat sa dea peste Jethro in acelasi desert providential (cum de stiuse omu’ unde sa-i gaseasca nu stim, probabil se lasase ghidat tot de Norisor?). Ei, si Jethro il vede pe Moise asa, cu un ochi critic si-i zice Fiule, nu prea te vad bine, esti cam tras la fata….la care Moise asa cum era el, balbait si cam peltic, cu un mare oftat raspunde ca da, tata socrule, ma freaca nefericitii astia la cap toata ziua cu plangeri si ei sunt sute de mii, si eu doar unul….mai Moise, dar de ce nu delegi tu autoritatea? Cum adica sa deleg autoritatea? Da, face si tu asa, un fel de camarila, un fel de mini-junta militara, si daca au probleme sa se duca la ei, si apoi ei sa vina la tine.

Buna idee, zis si facut s-a impartit toata comunitatea in comandanti de clasa, de detasament, sefi de trib si apoi familia lui Aaron care erau un fel de generali. Moise era multumit, Dumnezeu si mai multumit ca doar el nu se gandise la faza asta si uite ce bine s-a pocnit. Si ziua dupa norisor, si noaptea dupa coloana de lumina, la regim disociat cu mana in timp ce oile si viteii mancau Dumnezeu stie ce ca doar n-aveau iarba din belsug in Negev, cert e ca ajung in cele din urma la poalele muntelui Sinai. Aici Moise ii aseaza pe toti si le zice, sa stati cuminti si sa nu va puna dracu’ sa va faceti idoli ca eu ma duc pe munte sa vorbesc cu Domnul. Aaron, ai grija sa nu faca astia blestematii ca am treburi importante!

Si dus a fost.

Intre timp, viata continua nestingherita, oamenii se veseleau, mai trageau un cactus mic la umbra cortului, ziua cald, noaptea racoare, si trecura cateva saptamani pana cand s-au prins ca Moise nu mai venea. Bueyy, Aaron, unde e Moise? De-aia ne-ati scos din Egipt unde ne era bine, ca sa plece asta teleleu pe munte? E inacceptabil. Ia fa-ne matale un idol sa avem si noi o distractie, acolo, sa avem si noi un motiv sa ardem niscaiva vitei. Nici o problema, zise Aaron dupa o scurta perioada de reflectie, ia dati-mi voi toate bijuteriile voastre, si-o punem de-o idolatrie! Uraaaa! Veseli nevoie mare, toti participantii la dezmat si-au adus bratari, inele, lantsisoare, mici paharele de baut cocktail de shittim si alte obiecte decorative, pe care Aaron le puse intr-un cazan si le dadu foc. Apoi, pentru ca bineinteles aurul arde la foc mic, le-a turnat sub forma unui vitel si uite-asa se apucare sa divineze Boul. Simbolistica imi pare destul de clara.

Sus, pe munte, Moise statea la taifas cu Domnul care ii explica cum e cazul sa fie el tratat de poporul pe care, asa mai intr-o doara, il scosese din sclavie. Nu e mare lucru, Moise, pana una alta am putea chiar sa cadem de acord ca e un mizilic ca i-am scos pe amaratii aia de sub talpa faraonica, dar daca tot ai adus vorba hai sa-ti explic cum stau lucrurile. Fiecare a saptea parte vine la mine, da? Da. Bun. Nu-mi place ca n-am si eu Locul meu, asa ca ia o tabla si scrie. Deci. Vreau sa faci un Cort, atat de mare, si sa-l decorezi cu aur aici, aici, aici si aici. Ai notat? Hai mai Moise, bate mai repede la dalta aia ce Doamne iarta-ma, ca se face luna de cand vorbim! Bun. Si apoi mai iei niste lemn de-ala de shittim, si faci o ladita de patru pe doi pe doi, cu colturi de aur, si niste Ingeri sus, si niste inele pe laturi, si un scaunel imbracat tot in aur. Cum mai de unde atata aur? Foloseste-ti imaginatia, ca doar de-aia v-am scos din sclavie, nu? Bun. Si apoi mai iei niste shittim si faci o masa de trei pe doi pe doi, pe care o imbraci in aur si pe ea pui niste paharele si niste causuri unde sa ardem esente magice. Pe preotii astia ai tai va trebui sa-i imbraci in rosu galben si albastru, sa le pui niste bascutse in cap si vezi sa miroasa bine, ca ultimul lucrum pe care il vrem e sa miroasa a necuratenie. Ah, si fii atent ca uniforma se da din tata in fiu, da? Nu, n-o speli ca iese sineala din ea, pur si simplu dai cu parfum de-ala de te-am invatat eu.

Asa, unde eram? Inapoi la porunci. Deci, Moise, sa fie clar si tie si amaratilor aia pe care in Mareata Mea Generozitate i-am scos din Egipt ca eu sunt Dumnezeul vostru, si nimeni altul. Daca va bate Pustia sa aveti alti Dumnezei, v-am scos de la suflet si o sa mancati bataie in fiecare razboi pe care-l duceti voi aici in desert, sau in oricare alta parte. Daca sunteti cuminti, o sa va ajut sa decimati fiecare din voi cate o suta de infideli si inca pe atat, pentru ca eu sunt un Dumnezeu generos. Ai notat? Bun. Mai departe. Sa nu ucizi. Ti se pare ca ma contrazic? Nici pe departe. Este rau pentru afaceri daca pe de o parte va inmultiti, pe de alta parte va impartiti, iar infidelii oricum nu se pun. Sa zicem, intre tine si mine, ca regula asta functioneaza “optional” la pachetul de baza. Regula cea mai importanta e aia de ti-am zis-o deja, ca eu sunt Dumnezeul vostru. Porunca urmatoare. Sa nu furi. Mai exact, sa nu furi de la vecinul tau de duna in desert, in rest de la amalekiti, jebusiti si toti ceilalti cromagnoni peste care se intampla sa dati nu va feriti, ca avem nevoie de aur si pietre pretioase, mai Moise, astea nu cresc in copacii Shittim! Asa. Deci dupa cum spuneam, sa nu cumva sa necinstesti nevasta aproapelui tau, sau vaca lui, sau magaru’ lui, sau oile lui. Ai vazut ce-au patit infidelii da? Ai scris? Buuuun, suntem tari mai Moise, ai vazut ce coerent iese? Eu zic sa ne limitam, pentru inceput, la 10 porunci, testam asta in populatie si daca merge bine mergem mai departe.

Trecusera doua luni, evreii la poalele muntelui o tineau tot intr-o petrecere la Zeul Vitel cand Moise iesi, in cele din urma, dintre nori purtand Tablele Legii, vesel si linistit ca penetrase Impenetrabilul. Cand colo, ce sa vezi? Ce dezmat, ce blasfemie, ce neam de nerecunoscatori! Si deindata arunca tablele de pamant, care se facura praf, care se imprastiara pe bazalt, si cand cobori in tabara mai Aaroane, ce facurati mai frate ce v-am zis eu? Ia aduna-i pe toti la mine!

Pedeapsa divina a fost pe masura pacatului. Mai intai toti levitii s-au adunat langa Moise, care intre timp daduse foc la vitelul de aur pana s-a transformat intr-o pulbere fina. De aur. Apoi fiecare dintre barbatii care se angajasera in idolatrie au baut un cocktail (sic!) cu pulbere de aur de le-a venit greata. Apoi fiecare femeie, copil, si vecin (!!!) asociat cu vreunul din nefericiti a fost trecut prin sabie in virtutea Poruncii Divine, de in ziua respectiva s-au stins vreo 10 mii de suflete, intru Slava si Preamarirea Infinit Inteleptului si Omnipotentului Norisor.

….

Speculatiile lui Benny Shanon e posibil sa fie nimic mai mult decat atat. Niste speculatii. La nivel logic, empiric, putem sa credem ca fragmentul genocidului idolatrilor in desert a fost decizia normala sub comanda lui Dumnezeu, care e un Dumnezeu bun, iertator, care-i scosese din Egipt dupa sute de ani de tiranie, iar Moise era un conducator bun, preocupat de soarta celor cateva sute de mii de suflete aferente. Sau, cine stie, poate de fapt n-a fost Dumnezeu ci decizia unui lider religios sub influenta psihedelicelor de a ucide pe toti aceia care-i amenintau infailibilitatea.

Cine stie.

G.

Aripile-i erau frante ca pigmenti oteliti in escare, mici fragmente necrotice dureros de vizibile cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care. Paralel unghiului dintre ochi se forma din nou o pulsatie vegetativa, vagala, oarecum libera de control precum briza marii in perioade glaciare. Si apoi cuvintele, ruland obligatoriu peste viteza legala mai ales prin parcare…cand pe cand, cum si unde, care pe cum,cum pe curand, cine pe care.

Mai degraba si-ar fi aruncat degetele precum cangile, mai degraba si-ar fi innodat pleoapele, mai degraba si-ar fi numarat pasii inapoi, neaparat sa fie pe urmele gata facute ca sa nu afle nimeni, mai putin vanatorii, cum ca a batut in retragere…cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care. Inchizitoriu, isi mai lua un puls de la ghereta din colt, nu poti avea niciodata prea multe pulsuri, e bine sa iti faci din timp rezerve de batai cardiace si mai ales, mai ales ai grija sa te aprovizionezi cu panglica pentru nod sinoatrial si cu calciu. Pe vremea sfantrului antevorbitor Mardare cel Mic se gaseau la tot pasul, cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care. Cine-a pierdut un arhanghel? Cine-a pierdut un inger pazitor, care si-a fript aripile si acum isi dozeaza lacrimile cu pipeta? Volatil precum o armata de aldehide, isi numara sansele cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care.

…

Intr-un colt, mic pamatuf de par carunt si obraji descarnati, femeia isi vorbea. Cand? Pe cand. Cum? si …Unde? Care pe….Cum? Cum? Pe curand…Cine? …pe care…Era o surpriza ca mai putea vorbi, desi vorbele-i erau precum batai sparte ale unui orologiu, mici scantei ale unei proxime supernove. Era tot ce-i ramasese, verificand acum obsesiv integritatea sistemului inchizitor dar nimic mai departe. Din cand in cand, seara, se linistea din ruminatii si dezvaluia raspunsuri confabulate…

A fost o data ca niciodata (cand?) pe cand oamenii aveau aripi sa zboare. Pe cand oamenii erau tineri, si aveau aripi sa zboare, intr-o tara (unde?) departe, de parte de tot. Care pe hartile noastre a disparut de mult, dar la vremea respectiva erau altfel de harti, si oamenii calatoreau precum pasarile. Cum ca pasarile? Da, ca pasarile migratoare erau si oamenii, iar cand iernile ii podideau isi faceau bagajele si-si luau zborul spre insulele pacifice. Cum? In stoluri, preferabil, dar n-ar fi fost o imagine prea uluitoare sa mai vezi cate-un om ratacit, batand din aripi frenetic si salutand Pe curand! Pe curand!…Cine-i acolo? Cine-i acolo?

Pe (fie)care insula se adunau oameni cu aripi, si albi si negri si rosii si galbeni si ciocolatii, si veseli isi impartaseau experiente din susul vazduhului. Ai vazut Marea Inghetata? Dar Malestrom-ul de la sud de Cap? Cine? Pe care? Pe curand…Cum?

…

Viziunile durau maxim 5 minute. Ascultam, in serile de garda, soptitul linistit al povestilor extraordinare ale micului pamatuf de par carunt. Ziua intrebari, seara raspunsuri, noaptea vise. Si apoi dimineata aceleasi intrebari, seara alte raspunsuri, noaptea vise. Cu siguranta daca cineva ar fi meritat aripi, sau un loc in Rai cu reguli simple, era Ea. La ea nu venea nimeni in vizita, nascuta cum era de 2000 de ani, si care absolvise liceul de Fete in 1938. Zambea blajin cu ochi infundati in vagaunile amintirilor, nu mai vedeai in ei decat un mic apetit de nemurire, de dincolo de uitare. A fost, pentru mine, un fel de “tinerete fara batranete”, si n-am uitat niciodata mantra ei de a ramane, pe cat posibil, in realitate.

… cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care.

G.

E momentul sa impartasesc cu voi un scurt update al proiectului meu pe practica medicala. Luna trecuta am facut un anunt pe care il puteti citi AICI. Pana acum, sunt foarte multumit ca am gasit un colaborator pretios in persoana lui Dragos Novac, pe care majoritatea il cunoasteti pentru implicarea lui in RoBlogFest. Am inceput o corespondenta destul de consistenta pe tema organizarii unui website in care user-i individuali sa vina si sa raspunda la o serie de intrebari pe tema spagii. Folosesc acest termen din lipsa unuia mai “fericit”, desi conotatiile lui peiorative imi par adevarate “study killers”, tocmai pentru ca in Romania s-a incetatenit o credinta ca spaga e un fenomen insondabil, insanctionabil, si in esenta insolvabil “atata vreme cat …” (nu sunt bani, doctorii vor face sau nu vor face etc., societatea nu va face blah blah si altele).

Celor care v-au “scapat” cateva considerente preliminare, le puteti citi la:

Spaga W5: De la recunostinta la rascumparare pt. I

Spaga W5: De la recunostinta la rascumparare pt. II

Tema nu e nici pe departe epuizata, la fel cum proiectul meu de cercetare (intr-o prima faza pilot) nu va putea sa raspunda decat la o suma limitata de probleme; anticipez insa o serie de rezultate interesante care, nota bene, nu cauta sa rezolve dilema morala, ci mai degraba una de ordin fenomenologic. Avem impresia ca suntem familiarizati cu un subiect in masura in care am dat sau am luat spaga, dar pentru un martian simpla participare la aceste experimente nu e de obicei decat o sursa de eroare, si nicidecum de cunoastere. Cat primeste un medic spaga, in medie, pe luna? Nu stim. Cat de mare este quota pentru anumite interventii medicale? Spuneti-mi voi, eu nu stiu si nici n-am vazut date concluzive. Exista oare un “consens” vis-a-vis de spaga? Indraznesc sa suspectez ca nu, chiar daca la suprafata e o pata de ulei care camufleaza apa clocotinda dedesubt.

In “echipa” deocamdata functionam Dragos si cu mine, la care bineinteles se alatura echipa Andreanum cu care voi v-ati obisnuit deja in alte “proiecte” sociale. Sper ca in cateva saptamani sa gasesc timpul necesar (in conditiile in care munca la PPM e de obicei in timpul meu liber) ca sa pun laolalta un proposal bine fundamentat pe care sa-l rulez cu niste oameni de la Universite de Montreal, UQAM si McGill in a evalua fezabilitatea, si consistenta ofertei mele de cercetare.

Catre voi, insa, se indreapta speranta mea de a gasi parteneri de “propagare” si “pozitionare” al acestui proiect in nisa lui corecta. Odata ce vom finaliza design-ul de site, si vom pune la punct criteriile de siguranta si confidentialitate, va voi cere fiecaruia care ati vizitat vreodata blog-ul nostru, care sunteti la noi in blogroll, care poate ne apreciati munca (sau nu) sa fiti generosi intr-un singur domeniu: completati chestionarele, si dati vorba “mai departe”.

In masura in care un proiect are o faza alpha, o beta, si un pre-release, eu zic ca suntem inca in faza alpha. Beta sper sa fie deja un pilot functional, iar adevaratul “release candidate” va necesita o munca organizatorica un pic mai serioasa, inclusiv parteneriate. Exista si niste “asi” pe care-i am in maneca dar deocamdata ii pastrez acolo unde le sade bine.

G.

Auzi mereu in anumite familii care si-au transplantat mandria in frizura odraslei: “printu’ lu’ mama”, “printesa lu’ tata”, “lumina ochilor mei”, “ingerasule” etc. etc.. Nimeni nu zice, e frumos, copiilor le place si chiar merita sa fie alintati cu diferite epitete regaloide, atata doar ca uneori alintul ia proportii ingrijoratoare. Pompam Ego, si infatuare, si ridicam nasul pe cric copilului, si apoi cand ajunge in comunitate se izbeste de realitatea exprimata atat de plastic de Toparceanu…”cati ca voi”. Pe de alta parte,tocmai aceste arme – un Ego robust, un pic de infatuare, si superioritate – sunt considerate “remedii” la agresiunea comunitatii. Ce-ai sa faci, ai sa-ti inveti copilul sa fie submisiv, bleg, sa n-aiba coloana vertebrala? Inacceptabil!

Intr-o lume anonima, a sutelor de cubicule industriale si marcata de intelectuali cu coatele roase de atata gandit, este un semn de intrebare insa cum de “grupa mica” de mai deunazi era formata doar din talente, multitalente, copii precoce si adevarati super-eroi ai viitorului, dar care apoi (recunoasteti formularea?) s-au “pierdut pe drum” si la vreo 30 de ani ocupa un post stingher de contsopist la vreun PTTR in provincie. Quo vadis educatia, sau – mai corect zis – CARE educatie? In Romania, educatia reprezinta adausul de Gallus la o cana de apa proaspata care este literatia. Da, stim alfabetul, stim sa numaram si sa socotim, l-am citit pe Dimitrie Bolintineanu si apoi aflam ca daca nu suntem cuminti o sa ardem in cele mai adanci cazne. Nimic mai simplu decat atat, daca te iei dupa litera cartii poti duce o viata cucernica, ignoranta dar fericita in ignoranta ei, pe la Cuca Macaii in functia respectabila de politai comunal. Se plateste la fel ca cea de medic rezistent. La ce sa-ti bati capul?

Pai trebuie sa-ti bati capul, sa devii intelectual, sa mergi la facultate si sa aduni toptane de diplome si note exceptionale la catralioane de examene mai mari si mai mici, pentru ca – nu-i asa – toti printii si printesele din poveste nu erau doar destepti si frumosi si nemaipomenit de unici, dar erau si talente neasemuite la tabla inmultirii pe ritm de vals, si cunosteau pe de rost Iliada si Odiseea. Sau nu.

Cine a gresit vis-a-vis de cocina in care se afla scoala romaneasca? A fost educatorul, cu masurile lui extravagante, cu manualele lui alternative, cu experimentele lui sociale care au dat cu generatii intregi de elevi de intunericul asfaltului, si inainte si inapoi? Sau, si mai ciudat ca plafon ipotetic, educatorul a facut toate piruetele astea in raspuns la presiunea sociala, comunitara, de “reforma”, de “schimbare”, de “mai bine”? Juriul inca nu s-a pronuntat, si ca unul dintre aceea care a trait “reforma” a vreo trei ministrii, unii mai cucuietzi decat altii, pot spune ca am admis tarziu ca defectul nostru capital, ca popor, e ca suntem toti destepti. Peste tot unde te intorci, te lovesti de oameni capabili, de oameni echipati, absolventi de liceu teoretic sau – si mai bine – postuniversitari. Toti se pricep la concepte de lume, de viata, de politica, sport, religie si Dumnezeu (mai putin), au la indemana un mic dictionar al vrajitorului de serviciu, le e oroare de Misa si se uita la OTV sa-l vada pe Milut facand profetii. Si, uite un gand ingrijorator, idiocratia nu e doar o iluzie, si e direct proportionala cu gradul de “pregatire”
Si sa legam inceputul cu pargraful de mai adineauri. Cum e admisibil sa le spunem copiilor nostri ca sunt printi/ printese/ ingerasi cand sunt destinati unui viitor de maxima mediocritate? Care e logica pentru care, atunci cand vin de la scoala si infunda calculatorul si joaca Counter, si sunt supraponderali de la 10 ani in sus, dar nesimtiti, vulnerabili, ignoranti la o multime de lucruri, raman “printi/ printese”? In fapt, daca as putea sa fac o paralela, ispita comunismului si a sistemelor centralizate a fost tocmai asta, ca asigurand “educatie” maselor rezolva acest mare morb, al ignorantei, si bolii, si tampeniei ca epidemie oferind fiecaruia o “unicitate intr-o mare de necunostinta”. Partidul era sus si vedea, si veghea. Ei bine, mai nou domnilor nu vede nimeni nimic, si cu siguranta Stelutsa nu mai vegheaza!

Nu numai ca partidul (sic!) nu a rezolvat, dar a scarificat oamenii in aceea ca pana si acum, cand putem vorbi de cel putin 3 generatii de copii nascute in intervalul 90 – 08, linia de educatie/ literatie e pe o panta descendenta. Parinti mai prosti cresc copii si mai prosti, inclusiv in acele aspecte “normative” ale celor “7 ani de acasa”. Vai, va veti gandi, nu se poate nu e adevarat, noi cei/ cele ce suntem parinti nu ne vedem asa, dimpotriva copiii nostrii sunt destepti, frumosi, printi si printese. Dar sunteti oare voi “reprezentativi” pentru Romania? Nici pe departe. Dar e important sau nu pentru voi ca, in X ani, copilul vostru sa mearga la facultate? Huh?

Pragul asta cognitiv il regasesc si eu in mine. Cum adica sa nu mearga la facultate? Pai cu ce-o sa se aleaga copilu’ ala daca nu face 20 de ani de studii, daca nu toaca materii absolut inutile si daca nu stie lucruri stupide cum ar fi formula ciupercilor magice. Lasa, n-are el treaba sa poata schimba roata la masina, s-au inventat magazine care sa faca asta…

Economia unei tari e sprijinita de gremlini, si de lucratori. Nu de ganditori. In Republica lui Platon am muri toti de foame daca oamenii nu si-ar cunoaste locul. Si sa si-l cunoasca. Dar ce te faci ca educatia noastra te invata Luceafarul, dar nu-ti pune “bratara de aur”? Dar ce te faci ca educatia noastra profesionala e nula, ca spiritul nostru creativ si entrepreneurial rezida inca intr-o comuna primitiva? Cand o sa invatam sa ne apreciem “taranul” pentru ceea ce e, nu echivalentul lui romantic/ glorificat/ scuipat copios? Cand va inceta micul intreprinzator sa fie buticar sau bisnitsar? Cand vom cobori din propriile noastre turnuletse de fildes infantile in care performanta – paradoxala – pe care o atingem e sa ne sincronizam behaielile dezaprobatoare la ce se intampla cu “poporul”.

O mana suflecata uneori face mai mult decat un manual de utilizare. Si in timp ce majoritatea suntem artizani ai comentatului de pe margine, minoritatea care “produce” e cea care le asigura celorlalti resurse, o moneda stabila, apa calda, servicii de sanatate, pensii si servicii mortuare decente. Fara acesti foot-soldiers (Levitt) toata carcoteala academica dimprejur ar fi o vorba goala.

G.

Intr-o pauza de afumat consti(e/i)nta, faceti urmatoriul exercitiu:

1. priviti poza de mai jos urmarind bulinele roz de pe margine

2. apoi priviti doar la crucea neagra din centru.

Daca am dreptate, ar trebui sa vedeti mai intai doar puncte roz, apoi un punct verde cum blinkane. Ce bine ca nu traim in vremea lui Moise, huh?

G.

Alois.

…deci m-am trezit ca undeva, intr-un colt al mintii mele, se afla altcineva, mai exact o bucata din alta persoana, aceeasi persoana care intrase la mine in anticariat si cumparase o carte pentru un pret care mie cel putin mi s-a parut exorbitant. Si apoi, imagineaza-ti viziunea cu literele, si antetul, si tot tambalaul ala, inclusiv pierderea de constienta si Honore…in noaptea respectiva, am crezut ca o luasem razna. Alois – mi-am spus la un moment dat – poate ca esti alergic la ceva, la praf, la polen, la parfumuri…

Dar nu eram alergic, stai sa-ti spun de fapt ce s-a intamplat dupa aia. M-am culcat. In vis, “nucleul” strain mie s-a deschis precum o portocala. In interior, ca si cum as fi privit printr-un caleidoscop, Elvira statea pe plaja, imbracata intr-o rochie transparenta, si se uita la un barbat. Cumva ii stiam numele, doar ca in “amintirea” mea (adica a ei, implantata in mintea mea) era mult mai tanara. Cherie, ii spunea respectivului, am sa te iubesc zi si noapte pana la moarte…iar cherie se uita la ea transfigurat, semi-adormit, ca o reptila satula dupa o masa copioasa. Ei, si in tot timpul asta ca si cum “imaginea” ar fi fost arsa, eram constient ca la periferie – desi cum ai putea fi constient intr-un vis? – eram constient de un proces paralel la periferia imaginii, in care cherie si Elvira se aflau inapoi pe Continent, si apoi cherie cu Elvira in parc, si niste pusti mexicani cu cagule trecand galagiosi pe langa ei, si Elvira e imbrancita, cherie se lupta, cineva scoate o lama, si apoi cherie cade. Elvira urla. Elvira tipa. Elvira plange. Strigatele ei imi inunda creierul, imi zgarie cohleea, imi pun o nicovala pe piept. Am sa te iubesc zi si noapte pana la moarte…cherie…cherie…

Si m-am trezit. Ca o taratoare nocturna brusc scoasa la lumina, amintirea s-a retras in coltul ei satisfacuta, ca un chist parazit care pana mai adineauri pulsa cu identitate, si autonomie, si control. Imi pierdeam mintile. Cine e Elvira? Nici o Elvira. Eu, Alois, ce dracu cautasem eu intr-un anticariat al unui tata pe care nici macar nu-l cunoscusem? Si ce se afla in cartile alea?

…

Din Jurnalul lui Cornelie:

Am ramas surprinsa ca Maurice nu era acolo ca de obicei, dar tanarul din spatele tejghelei ii seamana atat de bine, cu siguranta e ruda cu el, poate vreun nepot? Poate ca Maurice l-a luat ca ajutor in magazin…Maurice stiu sigur ca nu are copii, n-a vorbit niciodata de vreo familie inafara de Aude, si chiar si Aude…

Oare a functionat? Trebuie ca a functionat, am vazut aseara cum paginile se umplu cu cuvinte, asa cum se intampla de fiecare data, si apoi antetul a disparut, deci trebuie ca Maurice a “primit” mesajul, deci trebuie ca stie ce are de facut. Ce afacere si asta, auzi tu, sa excizezi amintiri ca pe un cancer… Sa mori de ras si alta nu, Maurice…e un nebun si jumatate…dar uite paginile puse de el in cartile astea au puterea de a “absorbi”, si oamenii se vindeca, daca n-as sti mai bine as crede ca e munca diavoleasca la mijloc. Nu. Nu are cum sa fie munca diavoleasca. Trebuie sa ma duc sa vad maine daca Elvira e in regula.

….

A doua zi cand am deschis anticariatul un detaliu straniu mi-a atras atentia. Pe raftul negru, din spatele meu, locul cartii lipsa fusese luat de alta carte. Am ramas tampit vreo cateva secunde, pentru ca in mintea mea secventa evenimentelor de ieri era foarte vie. O femeie venise, platise 500 de dolari pentru o carte cu pagini albe inserate de tatal meu Maurice Parchemin, bouquinistul, iar eu, fiul lui si in mod ciudat tot un fel de bouquinist facusem o nota de subsol ca – uite – exista un loc gol…

Si brusc “chistul” in care era inchisa acea amintire a Elvirei si-a facut simtita prezenta, ca un bulb de lalea cand da coltul ierbii primavara. Ochii mei o secunda n-au mai fost ai mei, si l-am vazut pe cherie acolo, in raft, un cosciug mic invelit in catifea neagra pe raftul de sus din spatele tejghelei…

Alois, mi-am zis, ai nevoie de aer…

…am iesit, am inchis usa dupa mine si am luat-o voiniceste la picior spre St. Joseph. Iti spun sincer, n-am fost niciodata un om credincios, ba chiar ma mira cum oamenii se arunca atat de usor la pamant in fata unui batranel paternalist…dar in Oratoriu m-am simtit de prima oara in siguranta.

Va urma

G.

Aceasta este povestea lui Alois Parchemin, bouquinistul, asa cum mi-a fost povestita de el insusi inainte de a se…dar sa nu dezvalui de pe acum sfarsitul, nu?

Alois este un tanar de 23 de ani, longilin, astenic, cu par negru bogat si trasaturi meridionale. Are maini subtiri, arahnoide, acum ingalbenite de nicotina prea-multelor tigari pe care le fumeaza. Eu l-am preluat ca pacient de la Harald, care la plecarea in concediu mi l-a pasat…n-ai tu treaba cu Alois, mi-a zis, e pasnic ca un mielusel, desi e dus, saracul…. Harald isi trateaza toti pacientii cu fenotiazine, este unul dintre acei ingamfati care nu stiu farmacologie, dar cunosc medicamentele…iar pe Alois l-a dopat cu generozitate din prima zi cand a fost adus, delirand nume fara sir, povestind vrute si nevrute. Harald suspecteaza ca Alois ar fi toxicoman, dar…nu, nu cred…

Asadar, Alois…

A trebuit sa ma intorc. Tata disparuse de aproape 8 luni sau cam asa ceva, vecinii s-au plans la politie ca din anticariat vin mirosuri ciudate, probabil invadasera sobolanii…politia a intrat, a inspectat, n-a gasit nimic si a plecat.. de altfel nimeni nu facuse plangere pentru breaking an entering asa ca nu era loc de vreo investigatie. Tata nu fusese un om prietenos, asa ca au trecut aproape trei luni pana cand cineva a observat ca usa anticariatului era mereu inchisa si s-a obosit sa anunte politia.

Au mai trecut patru luni pana m-au sunat. Cum or fi dat de mine, nu stiu oricum, la vremea respectiva eram intr-un sabatic prelungit in care ma plimbasem prin Europa… dar oamenii astia din politie au unelte nebanuite, nu-i asa? Asa ca am primit un mesaj la Hostel intr-o sambata dupa-amiaza, ca un domn Honore de la RCMP ma cauta intr-o chestiune personala. Era si un numar de telefon…am sunat, un individ cu o voce tabagica si un pic astmatic, genul de Chagnon-Manon-Gagnon m-a informat, neutru, ca trebuie sa ma prezint in strada Clanranald pentru ca altfel politia va dispune de toate bunurile…care bunuri? – am intrebat, tamp, fara sa inteleg ce treaba aveam eu cu toate astea…Bunurile, domnule Parchemin, cartile si casa de marcat, si uneltele din spate din debara, vreti sa vi le trimitem la Armata Salvarii?

- Dar de ce sa le trimiteti la Armata salvarii?

- Pai asta e procedura cand o persoana disparuta e declarata legal moarta…

- Nu inteleg…

- Ce nu intelegi, domnule? Tatal dumitale a disparut de aproape un an, nu ti-a spus nimeni? Bineinteles, dumneavoastra tineretul de astazi sunteti mai mereu cu capul in nori…Eh, asta e, in fine, imi pare rau ca trebuie sa aflati asa, bineinteles exista inca sanse sa nu fie mort, noi nu am descoperit nici o pista care sa sugereze ca ar fi fost vorba de un jaf sau ceva…

- …

- Domnule Parchemin? Mai esti domnule acolo? Ca n-am toata ziua, plus ca pe transatlantic e scump sa dai telefon. Deci in strada Clanranald, maxim 7 zile, altfel ducem tot la Armata Salvarii...Au revoir!

Iti imaginezi ce am simtit in momentele alea. Pierdusem legatura cu taica-meu de aproape 10 ani, de cand plecase de-acasa. Era alcoolic, stii? Bine, nu genul ala de alcoolic rau, ci mai degraba bleg, taica-meu devenea ingrozitor de lipicios cand era baut, i se tanguia lui maica-mea ca-si pierde mintile, prostii de-astea. Eh, si intr-o zi si-a facut un geamantan mic si-a plecat. De la iesire, mi-a aruncat…Adio, Alois, sa nu-l uiti pe bunul tau tata…ce tampenie, auzi, “bunul meu tata”. Oricum. Stiam ca isi deschisese anticariat de carti de la sora-sa, tante Aude, care insista anul trecut la inmormantarea mamii ca nu se poate sa ramanem asa, distanti , mai acum ca Elise nu mai este. Da, ma tante…Stii ca taica-tu te iubeste foarte tare….da, ma tante…si i-ar placea sa treci o data sa-l vizitezi…sigur, ma tante, dar vezi momentan plec intr-un sabatic, poate cand ma intorc…

…si acum eram in Roma, buimac pe langa palatul Vittorio Emanuele, pus in fata realitatii asteia cretina. Tata disparuse. Nu, nu era mort…decat un pic. Disparuse, iar eu trebuia sa ma intorc la Montreal ca altfel ii vindeau lucrurile…Si sa i le vanda, mi-am zis tragand din ultima tigara, pana la urma ce-mi pasa mie? Vrei sa stii un lucru, mai bine ramaneam la ideea aia, dar atunci…da, si trei zile mai tarziu eram in strada Clanranald.

N-are sens sa te plictisesc cu detaliile birocratice. Acel domn Honore (care mirosea la fel de bine cum suna la telefon) mi-a sugerat cand l-am vizitat ca poate n-ar strica sa tin anticariatul deschis cateva luni, sa-i creasca “valoarea”. O sa obtii mult mai multi bani pe carti decat daca le dai la AS. Dar ce-mi pasa mie de bani, domnule Chagnon? Pai sa-ti pese, domnule Parchemin, indiferent daca tatal dumitale mai e in viata sau nu, trebuie sa fim responsabili, domnule, nu poti sa-i lasi munca de izbeliste. Munca? Da, munca, monsieur, tatal dumitale are o colectie respectabila de carti, eu stiu, sunt la randul meu un bibliofil ai putea spune, desi raman discret…

Eh, si uite asa fara sa am o idee foarte clara de ce, sau pentru ce, am hotarat sa fac experimentul asta. De fapt, cine stie poate il voi cunoaste mai bine pe taica-meu daca intru in “pielea lui” o vreme? Probabil si asta a jucat un rol. Iar intr-o luni de ianuarie am deschis din nou Au Parchemin, livres/ books. Ca sa iti faci o idee, magazinul e pe colt cu Clanranald, destul de meschin, cu o usa verde decojita pe la caturi, iar cand intri inauntru e ca un mic vagonet incarcat pana la refuz cu carti de tot felul. Carti englezesti, frantuzesti, o sectiune farsi, apoi comics, manga, reviste vechi de pe vremea baby boomers; pe stanga e casa, iar in spatele casei sunt trei rafturi ciudate care contrasteaza cu restul, si asta – iti spun sincer – m-a mirat desi nu i-am dat mare importanta decat dupa aia…deci pe rafturile astea sunt carti negre, carti rosii si carti de un verde smarald inchis. Editii de colectie, ce vrei tu, Hugo, Dumas, Faulkner, dar impachetate in coperti de catifea, stii? Ca si cum ar fi fost mandria “anticariatului”.

Ei, si de aici povestea mea devine foarte ciudata. La vreo trei saptamani dupa ce am deschis, nu aveam aproape deloc activitate, asa ca m-am apucat intr-o doara si am scos una dintre carti din raft, mi se pare ca un Hugo, si am inceput sa rasfoiesc. Arata exact ca o carte normala, atat ca din loc in loc erau sectiuni intregi cu paragrafe lipsa, iar in locul lor pagini albe, cu chenar auriu, si un antet negru in coltul dreapta jos, MP. Nu mi-a luat mult sa pricep ca MP era Maurice Parchemin, adica tata. Dar de ce inlocuise paginile respective? Catre ce scop? Exact in timp ce ma gandeam toate astea, a intrat in magazin o doamna foarte bine, cam pe la 50 de ani, proaspat coafata si cu un parfum destul de disgratios. S-a uitat fara ocolis la mine si mi-a spus gutural: Vreau sa cumpar cartea aia. Poftim? Cartea din mana ta, bouquinistule, vreau sa o cumpar. Cat ceri pe ea? Ihh, nu stiu, doamna, mai ales ca vedeti, are niste defecte si eu am deschis doar de curand, nu m-am familiarizat cu…Cincisute e bine? Cincisute? Da, preferi cash sau pot sa-ti tai un cec?

Mi-a dat cincisute de dolari, a luat cartea si a iesit fara nici un cuvant. Deasupra mea, pe etajera, ramasese locul gol unde fusese cartea invelita in catifea neagra, cartea cu pagini lipsa. In aer inca persista mirosul clientei care tocmai plecase, o suspensie fina amestecata cu particule de praf, parca sa zic ca aducea a mosc amestecat cu putina vanilie… Brusc mi s-a facut rau. Dintr-o data totul in jur s-a umplut cu o lumina asa, ca de neon, mainile imi ardeau si am vazut cum, ca prin vis, prin ele imi rasar, sangerii, litere inconjurate de un chenar auriu, iar pe dreapta, in zona incheieturii, era scrijelit MP. Am lesinat, n-as putea sa-ti spun cat timp dar cand m-am trezit deasupra mea statea Honore, duhnind ca de obicei. Alois? Esti bine?

Da, eram bine…in seara respectiva, insa, am constatat un lucru ingrozitor. Exact inainte sa adorm, undeva in mintea mea am simtit o prezenta, un set de ganduri, amintiri, emotii care nu erau ale mele. Dar ale cui? – ai sa ma intrebi. Inima a inceput sa-mi bata haotic, si m-am ridicat in capul oaselor frecandu-ma la tample. Ale cui?…

Si apoi am simtit mirosul de mosc si vanilie imprejur. Erau ganduri, amintiri, emotii ale ei.

Ce se intamplase?

Va urma

G.

Sunt luni bune de cand scriu despre Dora, fara sa stiu, fara sa cred, fara sa caut. Am nevoie de “o” Dora care sa fie nebuna, care sa fie inchisa intr-o Clinica de psihiatrie cu un diagnostic bine stiut, visand albastru si perfect anesteziata emotional. Am nevoie ca Dora sa aiba un doctor, care sa o trateze pentru ca in sinea lui stie ca Dora e bolnava de o boala fara leac. Orice scriitor are nevoie de o Dora, iar eu am fabricat Dora mea. Dora mea a fabricat un barbat bun…pitic nenorocit, Barbun…Momo…Barbun…Din spatele mansardei, a usii inchise, vad prin geamul murdar doar zidul cladirii vecine, caramizile murdare cu verzeala, dejectii de porumbei iar deasupra acelasi cer plumburiu, baltiu. Nu stiu…nu mai stiu ce e o zi cu soare, n-am mai iesit din casa decat sa cumpar tigari, franzele de doi bani, iaurt si cartofi. Dar povestea mea se apropie de final. Astept sa-mi bata cineva la usa. Am pregatit …sa nu para ca m-am trecut pe aici degeaba. Desi poate m-am trecut.

Eu, Eugen, imi spal rufele sambata dimineata. E o spalatorie infecta, cu gandaci pe pereti si panze de paianjen; scurgerea din perete e izolata prost, si fiecare cand isi spala rufele musteste pe afara. Am sunat de zeci de ori la Reparatori. In fiecare sambata, imi imbib papucii cu jegul vecinilor de bloc, si cand imi usc rufele mai intai iau jegul si scamele de pe filtru. Halal scriitor. Halal soarta. Si iti spuneam ca te ador. A. Dor. Fara dor. Dora. Si Arien. Sunt atat de obsedat, incat m-am pus pe mine insumi in poveste sub forma unui Nemo anemic, …pentru nimic…a rien, monsieur, de rien, pour rien, jusque rien. Nem tudom, barbarule!

Deci asta e. Am luat-o pe o tangenta. E ora 5 dimineata, nu mai am tigari, mancare in frigider sau pofta de viata. Va salut, ticalosilor, va salut!

Eugen

….

Am deschis caietul dictando studentesc. Rufos. Slinos. In spatele meu, silueta unui om inca balanganind in lat nu-mi mai provoca nici o emotie, eu nu sunt aici sa judec sau sa sufar pentru cineva. Domnu’ detectiv, au venit baietii de la criminalistica!…fa-le loc, Dumitre, si ai grija de babele care l-au gasit pe amaratul asta.

…

Miron se retrase la geamul mansardei, si deschise caietul…Iata ce gasi:

17 octombrie, 2005: In gheara lumilor

18 octombrie, 2005: Foaia de observatie

10 ianuarie, 2006: Bizarerii si alte glumite

24 ianuarie, 2006: Aleea cu memorii

1 martie, 2006: …in care Momo afla ca i-a murit tatal, si-i explodeaza pusculita

20 martie, 2006: Barbun si tritineaua fermecata

22 martie, 2006: Povestea lui Azad-Azad

23 martie, 2006: Povestea Dorei (continuare): cazne

1 aprilie, 2006: Tara soarelui rasare

17 aprilie, 2006: In iad: Unde Barbun se intalneste cu capitanul garzii

…

Domnu’ Miron?

….

Domnu’ Miron? Au terminat baietii, trebuie sa ne intoarcem la sectie…

Nu exista ratiune pentru care un om decide sa disocieze in universul lui fantastic cand ii moare un parinte. Oare asta s-a intamplat cu Eugen? Nu exista logica dupa care rasul, sau plansul, sa urmeze un traiect natural al firii cand firea se destrama in mii de meandre. Gandim, traim, suferim in interiorul propriei noastre cutii muzicale, cantand din nou si din nou acelasi fragment neterminat al unui roman de succes. Intr-o carte ideala, cunoastem personajele, aparentele si dedesubturile lor. Intr-o carte buna, aflam motivele lor, si trairile lor interioare. Ii studiem, ii analizam, dupa ce-o inchidem vom mai fi cunoscut o fateta bine slefuita a naturii umane. Dar, vedeti voi, in realitate nu se intampla asa. Eu nu stiu cine e Eugen, ce a trait, daca a fost un om sau rau. Nu stiu daca era bolnav, sau nu. Stiu ca s-a sinucis, dar nu stiu in fapt de ce vorbea de Dora. O fi fost reprezentarea mamei, a iubitei, a surorii sau pur si simplu o persoana pe care a vazut-o, trecator, candva? Si n-as putea sa imi explic de unde pana unde toata nebunia cu pitici khirghizi si pigmei pukeliformi, oricat de savuros mi-ar parea nu inteleg. Asta e realitatea pe care o traiesc, a unei serii de evenimente pe care vom termina prin a le lega logic, cinematic…dar ele de fapt sunt himerele de viitor ale unui om deja la timpul trecut.

Sfarsit

Martie, 2008, Montreal

G.

PS: Toate personajele din aceasta nuvela reprezinta o opera de fictiune. Orice asemanare cu personaje reale este pur intamplatoare

Dan Dennett, in dizertatia lui de la TED 2006, recomanda ca atitudine general a legislatorului de a introduce religia in scoli, laolalta cu studiul biologiei si a teoriei darwiniste a evolutiei. Dar, atentie, spune Dennett, a introduce “religia” in scoli nu e acelasi lucru cu a introduce “religia majoritara” in scoli. Daca e sa vorbim de “religie”, adauga el, poate cel mai potrivit ar fi sa vorbim in aceeasi sala de clasa si de crestinism, de iudaism, islam, buddhism, hindi, tao, shinto si asa mai departe. Sa vorbim de “religie” ca un fenomen natural si nu supranatural.

Iata asadar un scop declarat al meu, acela de a vorbi de Biblie din perspectiva unui cititor, al unui ganditor, si al unui etern sceptic. Nu am cum sa accept argumentul declarat al zelotilor, cum ca un necredincios n-are voie sa “pangareasca” litera Sfanta cu blasfemii si asa mai departe. Este ceea ce este. Nu putem sa discutam daca nu avem o platforma comuna, iar eu nu trebuie sa fiu de acord ca Dumnezeu exista ca sa pot vorbi de Dumnezeu. Aidoma, ca sa ducem o discutie despre Zana Maseluta sau Mos Craciun nu e musai sa trecem prin testul focului ca suntem “credinciosi”.

Deci Exodul.

Exodul din perspectiva mea, a “vanatorului” de sindroame psihiatrice in antichitate asa cum apare ea in Biblie, e o poveste cu o doza mult mai mare de realism. Dupa ce in Geneza il lasam pe Iosif et co. fericiti la curtea Faraonului, unde Iosif era un fel de prim-ministru, ne-am fi asteptat ca 400 de ani dupa aia lucrurile vor sta la fel. Ei bine nu! Din cauza ca femeile evreice erau foarte fertile si se inmulteau nestingherite, in vreme ce egiptenii erau mai…pudici, Faraonul nou decide implementarea unei politici demografice. N-ar trebui sa ne mire, presiuni demografice exista si in zilele noastre cand suntem cam de vreo 10000 de ori mai multi decat atunci, si asta favorizeaza major comertul cu carne vie din China, si excedentul de barbati fata de femei. Pe de alta parte, la vremea aia Faraonul nu avea bune cunostinte sociodemografice, asa ca decide sa omoare toti nou-nascutii evrei de parte barbateasca.

Si iata ca din casa unui Levit se naste un astfel de barbat. Moasei i se face mila, si-i da drumul pe fluviu la vale intr-un cosulet. Acum, o sa va intrebati, cat de dusa era femeia asta cu capul? Bine, in situatii de “cel mai mic dintre doua rele”, poti admite ca instinctul de supravietuire poate lua forme bizaroide, si asadar Moise mititelul primi “o sansa la un milion”. Cumulat, care e sansa insa ca facand rafting pe Nil intr-o barcutsa de surcele te trage curentul la mal, si chiar mai mult, fata Faraonulu tocmai se intampla sa fie acolo sa-si spele dansa parul matasos? Hotarat lucru, exista Providenta! De fapt, asta e si mesajul, si uite asa batranelul Zeu Gelos se strecoara pe nesimtite intr-o poveste care ar fi putut foarte bine fi un basm gingas de zis la gura sobei. Ce i-a trebuit?

Intreg subiectul capata colaterale sociale semnificative, incarcate cu un puternic balast moral si al moravurilor. Moise e crescut ca “egiptean” la curtea faraonului de o moasa evreica, si intr-o zi cand vede cum un soldat trata un sclav evreu i se taie filmul si-l omoara pe nefericit. Nimic mai plauzibil decat o astfel de reactie impulsiva, motivata de empatie la suferinta si opresiunea la care erau supusi semenii lui, cu care nu impartasea de altfel absolut nimic in stilul de viata (!!!). Ca urmare, la o perioada dupa aia cand cauta compania unor co-etnici, mai ca e luat la palme cum ca bueyy, Moise, din cauza ta si faptelor tale de “vitejie” noi o ducem si mai rau, ca ni s-a pus crima ta in carca.

Naratiunea are toate elementele de succes. Dezamagit, si respins de “haita de lupi” dar si de “haita de oameni”, acest mic Mowgli preistoric isi ia eventual campii si o tuleste in desert. La ce s-o fi gandit? Ce i-o fi trecut prin minte? Nu avem de unde stii. Cert e ca la un moment dat se aseaza langa o fantana (care e un loc de insuratoare, constatam retrospectiv la Geneza, unde majoritatea “acuplarilor” se petreceau prin oaze), si iaca vine fata lui Jethro, un etiopian pastor de oi, si hihihi, si hahaha, hinconteste si ii pica Moise cu tronc. Zis si facut, fara prea mare tam-tam se puse de-o nunta. Pe de alta parte, sa nu uitam mini-incursiunea initiala a lui Zeu Gelos, stim deja ca Moise nu e un personaj oarecare, ba chiar are un noroc chior in ciuda temperamentului sau pacatos, dar si a “sechelelor” (de care va zic imediat) de care suferea. Mai si intr-o zi pe cand Moise admira peisajul, ghici ce se intampla? Incepe si halucineaza.

Moise incepe si halucineaza si i se pare ca aude o voce iesind dintr-un tufis in flacari. Si cine ar fi putut sa fie vocea din tufis, daca nu Dumnezeu? Ei, si Dumnezeu ii face o propunere lui Moshik, cum ca e timpul sa se duca sa-l roage pe Faraon sa-i elibereze pe evrei. Zis si facut, dar stai, zice Moise, ca daca n-o sa ma creada? Stai linistit, Fiule, hai sa te invat niste trickshots. Vezi tu batul ala? Da. Ei, ia tu batu’ ala in mana, si arunca-l pe jos. Shazaam! …si cand Moise arunca batul pe jos, se transforma in sarpe. In fundal, sa ne aducem aminte, tufisul in flacari….Bine, bine, Doamne, si daca – zic si eu prin absurd – tot nu ma cred? Nici o problema, Fiula, ia baga tu mana in san… Shazaam! Si cand Moise scoase mana, era plina de bube. Acum bag-o la loc. Shazaam! Si cand o scoase din nou, era din nou sanatoasa si plina de vinisoare.

Ne este clar. Moise are o “revelatie”. Shhh, sa nu-l deranjam. Discutia continua.

Buuun, dar – zice Moise – sa presupunem ca in ciuda acestor puteri magice pe care mi le-ai dat, tot nu ma asculta. Ba, mai mult, Doamne, trebuie sa-ti marturisesc ca eu am o problema, sunt peltic, ma mai si balbai, nu am eu moaca de Profet, si am si mici probleme de cazier….Fiule, stai tu linistit, iaca frati-tu se va ocupa de partea asta, tu nu trebuie decat sa-i zici ce-ti zic eu, ca doar de-aia sunt eu Domnul care o sa va scoata din Egipt.

Sa trecem peste momentul de mare gratie in care Moise ar fi trebuit sa faca o figura telenovelas de genul “CE? am un FRATE?” (focus prim plan pe fata socata a lui Moise, cross-fade pe tufisul in flacari cu mici pocnituri ale boschetului, o muzica suava, conturul lui Aaron, oh armano etcetera).

Pauza va rog. Suntem in secolul XXI, si intr-o buna zi stand in Cismigiu sa presupunam ca apare un tip barbos, ciufulit, cu altu’ dupa el cam la fel de ciufulit, si unu’ e peltic si balbait, si celalalt e foarte articulat, dar tot indruga ceva cu un boschet inflacarat, si o “voce” din boschet, si apoi arunca un toiag pe jos, zice “vezi? e sarpe!”, si apoi isi tot baga mana-n san, si si-o scoate, si si-o mai baga, si si-o mai scoate…indrazneste careva un diagnostic …”perzumtiv”? Ei, nici chiar asa, doar nu sustinem ca Moise era schizofrenic! Oricum, putem sustine ca prima lui infatisare la Faraon n-a mers foarte bine.

Acelasi Dumnezeu Gelos care innecase milioane de animale nevinovate pe motive de “curvasaraie si bestialitate” pin’ Sodoma si Gomora cateva sute de ani inainte isi freaca multumit palmele si-i sopteste complice lui Moise: stai linistit, totul e sub control, o sa il convingem pe Faraon, am tot ce-mi trebuie. Solutia, stim deja cu totii, a fost “cele 7 molime ale Egiptului”. Citind despre ele, simti o empatie crescanda si, ca in orice film bun cu morti violente, te implici sentimental, si de fiecare data i-ai zice tampitului de Faraon: “lasa-i, mai, sa plece, da-i in pisici, nu merita sa-ti moara tie vitele, sa-ti faca poporul paduchi, sa-ti ploua tie cu broaste si pucioasa”.

Acum Faraonul saracu’ i-ar fi lasat pe evrei sa plece in desert, doar ca economia acelui imperiu statea pe umerii a 600.000 de suflete foarte inventive! Si, mai mult decat atat, Dumnezeul gelos juca bambilici mentali cu Faraonul, astfel ca de fiecare data cand omu’ se gandea, Dumnezeu il razgandea, apoi mai baga o molima, apoi ii zicea lui Moise fiule, stai linistit, totul e sub control. Luni trecura, cu foamete, lacuste, bube mucegaiuri si noroi, Egiptul era in mizerie, si cand nu s-a mai putut Faraonul a fost de acord, gata, m-am saturat, plecati de-aici ca m-ati nenorocit.

Eh, dar nu se putea asa, doar cu strangeri de mana! Ultimul iepure din palarie este proverbiala Ira divina. Va aduceti aminte de povestea cu politica demografica, nu? Si cu omoratul de bebelusi evrei, si cu Moshik si cu cosuletul. Ei, ia te uita cum se intoarce roata. Si in noaptea de Trecere, dinaintea plecarii din Egipt, fiecare prim nascut de linie barbateasca (altii decat ai evreilor) fuse trecut prin foc si sabie supranaturale, ca sa se sature, nah! Printre altele, victima cazu si fiul Faraonului. Corect? Corect.

A doua zi dimineata cu catel cu vitel (nu prestau purcei la vremea aia), triburile lui Israel s-au aliniat cuminti in spatele lui Moshik si, laudandu-l pe Dumnezeul lor care nenorocise cateva sute de mii de egipteni ca sa isi demonstreze existenta si suprematia, iesira din “Egipt”.

Va urma.

G.

Episoadele precedente sunt:

Biblia si boala mentala pt. I: Fuga din Rai si fratricidul 

Bibila si boala mentala pt. II: Arca, Noe si Potopul

Biblia si boala mentala pt. III: Sfarsitul Genezei, inceputul Exodului 

Una dintre marile mele concluzii de viata a fost acum multa vreme, inainte de a fi primit o literatie in psihologie sau psihiatrie, ca indiferent cat de greu iti este, iti e mult mai usor daca ai optiuni la dispozitie. Chiar daca traversezi un bottleneck informational, sau emotional, sau pur si simplu esti in acel colt univoc de nefericire, esti mai putin nefericit stiind ca cel putin ti-ai pastrat controlul asupra actelor tale decizionale. Nu actului. Actelor. Un corolar ar fi ca un om fara optiuni inceteaza a fi om, ci o masina invariabil dinspre “daca” spre “atunci” unde regula este una singura.

Saptamanile astea m-am afundat in “Consciousness Explained” a lui Daniel Dennett, care e preferat de unii, hulit de altii, dar care face o munca buna de demontare a conceptului clasic de dualism creier – minte, de demers linear al constiintei care se produce intr-un veritabil “Teatru Cartezian” si ale carui coordonate se regasesc in interiorul unui “Rezonator Intern”, acel mic homunculus unde “toate se aduna”.

Dennett prefera o teorie non-lineara, a “copiilor multiple”, care suna foarte atragator si care primeste suport pentru caracteristicile ei in special orwelliene, anume de “rescriere” a istoriei momentarii prin re-iterare inversa, si toate astea inainte de a ajunge in prim-planul constiintei, si toate astea fara ca sa existe un “Detonator Sef” care sa decida prin vot majoritar: “Baieti, ii dam drumul!”. Ca atare, o suma de considerente psihanalitice vis-a-vis de Id, Libido, Inconstient vs. Subconstient vs. Preconstient sunt oarecum explicate dintr-o perspectiva non-contact, non-invaziva. Cu alte cuvinte, mintea noastra care este tot una cu creierul nostru, aceasta fantastica masinarie Turing, isi rezerva dreptul de a oferi “evidentului” un “subtil” rescris, convenabil, tolerabil, plauzibil.

Ultimul cuvant e de o mare importanta, si asta pentru ca suntem tentati la orice moment sa spunem ca simturile noastre, ceea ce observam fenomenologic cu proprii ochi, urechi, nas, gura, palme este “adevarat”, pe cata vreme in planul constiintei nimic nu este “adevarat” sau “fals”, totul e remodelabil, iar decizia de “corect” e pusa pe criterii de plauzibilitate. Aceasta plauzibilitate e formulaica in setul de experiente pe care le avem (am mai vazut vreodata un avion cu reactie?), pe bagajul memetic cu care suntem dotati (batranul cu barba care coboara din farfuria zburatoare nu poate fi decat Iehova), sau pur si simplu pe procesul eratic de competitie momentara a celor mai traznite idei (e o ruda indepartata de pe insula Kanuatu, care a primit un mesaj magic sub forma unei scoici incrustate si care a comandat armatele imperiale sa-l aduca aici). (Aceasta ultima parte, a “competitiei momentare a celor mai traznite idei” o recunoastem in psihiatrie sub forma jargonofaziei si a salatei de cuvinte. Intamplator, exemplul este unul real al unei paciente de-a mea de acum X ani, care suferea de schizofrenie hebefrenica din care intra si-n care iesea, si care era fata unui mare comandat de pe Saturn, mama ei era nascuta in spuma mari dar fusese inlocuita cu o curva (sindrom Capgras) iar ea era in stare sa “comande armatele imperiale”.)

Experienta planului de constiinta trece prin lobul frontal. Lobul frontal este acel “hotspot” pentru toate cercetarile noastre prezente asupra cognitiei, memoriei, afectului, si in vorbele lui Dennett este locul unde “fabricam viitor”. Aici este faimosul “and then a miracle happens” , si daca exista un rol predominant al lobului frontal dincolo de toate micile detalii disparate, este sa reziste impulsului de gratificare imediata, sa faca predictii, si sa analizeze ….copii multiple. Dar oare se termina aici? Cu cat un lucru devine mai plauzibil, sau chiar daca functionam pe un principiu economic al masei critice, lucrand in paralel pe preferinte separate care pleaca din blockstart fara a fi favorita vreuna sau alta, cat de eficienti suntem la a “prezice” viitorul?

O moneda are o probabilitate statistica de 50 -50% de a cadea pe o parte sau alta. Suntem noi mai buni decat o moneda? Dan Gilbert, profesor de psihologie la Harvard U, spune ca nu. Dimpotriva, spune Dan Gilbert, noi suntem ATAT de prosti la a face predictii de viitor, ca la orice moment mai degraba ne-am baza pe o moneda, decat pe propriile noastre instincte. Si iata de unde deriva o parte a problemei. Data fiind teoria copiilor multiple ale lui Dennett, care e eleganta, care e non-lineara, care presupune o “intoarcere in trecut” pentru corectia oportunista a “adevarului” si toate astea in zona preconstientului, si toata munca asta in “pestera”, te-ai astepta ca la sfarsit avem momentul ala de a ha! dupa care suntem “safe home”, am facut predictia de succes, realitatea e in mainile noastre si viitorul suna…orange.

Dar nu e asa. Si ajung la concluzia mea de viata care pica undeva intre Dennett, si Gilbert. Dennett imi da dreptate. Copii multiple, optiuni multiple, liber arbitru, constiinta, tot tacamul. Gilbert vine insa si spune, nu. Daca ai optiuni, ai sa faci predictii proaste (in fapt, s-a stabilit ca omul alege undeva pe la un 40 – 60), si cu cat ai mai putine optiuni cu atat mai bine. In fapt, daca n-ai decat o optiune e foarte posibil ca ai sa fii fericit cu ea!

Cum vine asta? Da, zice Gilbert, daca te uiti cu atentie la experienta comuna a persoanelor care isi declara un grad crescut de “fericire”, toti au trecut printr-un “bottleneck” in care plecasera de la un bagaj incredibil de optiuni (financiare, profesionale, sentimentale, habituale etc) si dupa aia pouff! a venit catastrofa si apoi ta daaam! a venit fericirea. Bineinteles, nu vrem sa ne punem in pozitii catastrofice ca sa fortam explozia hedonica, ar fi interesant sa vezi toti oamenii angajandu-se (uite asta o mema! da-ti toti banii la biserica si du-te si cutreiera pamantul!…ahhhh…s-a zis deja? ). Dar, pe de alta parte, si aici sunt perfect de acord cu Gilbert, experiente de viata individuale care sunt asimilabile unui bottleneck ne aduc mai aproape de fericire.

Si nu pentru ca ne cresc abilitatea predictiva (acea faimoasa “experienta de viata” care te ajuta sa prevezi pericolele care te pandesc la tot pasul). Nu, devenim insa mai limitati, senso stricto, in optiunile noastre si asta face sa sintetizam (sic!) o “fericire” care este perfect analoga celei naturale, data de succes nebun, de bogatie, de pasiune s.a.m.d. Dar e asta un corolar pentru a spune “daca limitam la maxim optiunile oamenilor, si ii punem intr-o cutie invizibila in care nu au decat O optiune, si nu functioneaza decat pe baza UNEI reguli, asta ii va face sa “sintetizeze” fericire chiar si in mijlocul celei mai mari adversitati”? Dan Gilbert probabil n-a fost niciodata in Romania.

Dan Gilbert este un psiholog renumit, care a demonstrat prin experimentele lui empirice efectul de maximizare a utilitatii de discount de viitor (Becker & Posner, Levitt) in conditii de ireversibilitate a investitiei (Yankelevitch, Bergson) care este rezultanta directa, ipotetic cel putin, al unei munci de redactare de copii multiple a realitatii (Dennett, Lovet) care insa are o valoare intrinseca groaznic de proasta (Gilbert). Pe de alta parte, eu raman la asertiunea mea contraintuitiva (si aparent eronata, dupa cum reiese din experimentele lui Gilbert), ca un om cu doua optiuni e intr-o pozitie de fericire mai buna decat un om cu o singura optiune. Aici, exista o nota vis-a-vis de reversibilitatea optiunilor. Gilbert spune ca oamenii carora le dai voie sa se razgandeasca nu vor aprecia ceea ce au de fapt, pe cata vreme aceia care n-au avut niciodata “unealta” asta la indemana sunt mult mai fericiti cu posesiunile lor. Perfect adevarat, asa cum spunea si un trainer al meu, Marisjke Wusten, “deciding is losing”. Interesant insa ca in campul de constiinta ne razgandim tot timpul, si de fapt ASTA face sa avem succes, si nicidecum epifenomenul deciziei! Pe de alta parte, in universul externului, externalizatului si externalizantului feed-back-ul de succes este mult mai bine “conturat” cand nu avem de ales (sic!) decat sa imbratisam realitatea consecventialista a “carpe diem“.

Iar a trai clipa e in sine o iluzie, o fabricatie a viitorului derivata la nivel frontal, si nicidecum un metronom care marcheaza doar perimare in trecut. In permanenta, clipa care vine este “anticipata”, “conturata” incat noi, oamenii, la fiecare deschidere de ochi o iubim inca dinainte de a o cunoaste. Pe de alta parte, nu suntem mai fericiti daca estimam ca putem face “orice” cu ea, ci daca singularizam acel “ceva” pe care dorim sa il facem IN ea. Si apoi sa o facem.

G.

Care sunt auspiciile sub care sa scrii inteligent? Cu “miez”…cu carne pe os poate? Ce trebuie sa stii ca sa calaresti pe succes reteta intricata a cuvantului care penetreaza si nu polueaza (sic!) intelectul, devine un parazit inteligent care cauta apoi sa se replice pe cele mai netrebnice cai si totusi e sintonic, incorporat oportun in mintea cititorului.

Adevarul e ca in 15 ani de cand scriu (da-i sau ia vreo doi) si in care nu doar scriu, dar scriu si ma semnez si apoi vin doi-trei mameluci fara treaba sa ma citeasca, nu mi-am pus niciodata problema ca “ceva” in interiorul textului ar trebui sa aiba o calitate sintetica, aceea de a-mi oferi feed-back la un moment dat ca sa pot sa scriu mai bine, mai succint, mai scurt, mai clar, mai frumos, mai estetic, dar in acelasi timp sa raman onest asteptarilor mele fata de text.

Acel “ceva” de obicei a insemnat ca la o a doua citire ma luam cu mainile de tample si, ca cel mai aspru critic al meu imi ziceam: Doamne, dumnezeule, doar n-o fi mai citit cineva porcaria asta.

Doar ca deja, pana atunci, cineva citise porcaria asta. Indiferent daca esti de acord cu varianta Teatrului Cartezian al constiintei sau nu, in actul de verificare recurenta al textelor mele acel “cineva” care fusesem eu cand redactasem un draft cu siguranta nu mai era acolo, iar acest “cineva” nou care critica nu era in foarte mare acord cu primul individ.

Alegem. Cantarim. Eu am descoperit tarziu ca acest “doar n-o mai fi citit cineva porcaria asta” era la fel de relativ ca orice alta exclamatie al vreunui Cetatean al Republicii dispus sa-si spuna o parere. Ar fi interesant daca am cuantifica, interior, aspectul calitativ intrinsec al fiecarei idei rulate pe principiile majoritatii democratice. Cine voteaza pentru faptul ca articolul e o porcarie? Mainile sus! Domnu’, domnu’, doar o mana, nu votati si pentru colega!. …si apoi, cuminte, sa stabilesti daca “realitatea” a fost, sau de fapt n-a fost. Si s-o scrii.

Cum poti sa pastrezi opinii daca te lasi insa – pe aceleasi racile – la indemana regulatorului extern care e publicul cititor? Avem cititorii pe care ni-i meritam, dar nu intotdeauna ce vine de la ei e ce meritam, sau mai bine zis nu intotdeauna actul regulator functioneaza pe canoane egalitariene. Functionam in mici lanturi trofice intelectuale in care patura de mijloc va aprecia o multime de lucruri dar nici unul cu adevarat intens, iar extremele fie vor fi zeloti pentru ca ne plac, sau ne urasc cu ardoare, suficient de ardent incat sa tot revina la noi pentru ca de fapt, in sinea lor, exista acelasi act de ridicare a mainii caruia-i cadem victima la o paritate suficienta incat sa aiba loc un al doilea tur de scrutin si un al treilea…

…oamenii care urasc ’scrieri’ sunt aceiasi oameni care au nevoie sa urasca scrieri. E si asta un atasament, dar banuiesc ca nimeni nu formeaza la scoala o viziune materialista asupra literaturii in care elevul sa fie intrebat: “ce scriitor iti place?” …”ce scriitor urasti sa citesti?”. Elevii chiar si in ciclul primar au un simt bine dezvoltat al “urii”, chiar daca in zilele noastre “ura” a devenit ceva de genul unui tabu social. Dar ura naste zeloti. Iar zelotii cumpara carti ca sa aiba ce arde la un moment dat.

Dar daca zelotii la un moment dat fac majoritatea, ai putea ajunge la concluzia ca acel 50% + 1 e de fapt marca intrinseca a scrierii tale. Cum faci dinstinctia dintre adevar si “adevar” daca pui la paritate un zelot care ti-ar rupe si doua palme “bonus de week-end”, un burghez care te citeste pentru ca da bine la serate psihanalitice, si un fan obsedat care iti retine cu sfintenie acele paragrafe care “au insemna atat de mult pentru el”? In formarea draft-urilor interne, exista tentatia ca sa scrii pentru unul dintre ei, ca raspuns al unei invitatii la comunicare, si adevarul e ca urmarind opera unui numar de “artisti” ai poporului observi un drift de la care au inceput sa corespondeze intern cu un anume “electorat” al calitatii. Poate pentru ca daca faci bani din scris trebuie sa te “vinzi” pe mai mult de 30 de arginti?

Indubitabil, marca unei scrieri de valoare are un dublu sens, acela al reactiei criticilor, care trebuie sa fie pozitiva, dar si reactia maselor, care trebuie sa fie suficient de heterogena incat sa se vanda. Nu e vorba doar de impacat o capra si-o varza care are trei sau cinci straturi socio-demografice, ci ce-ar fi daca am pune problema “scrisului” ca act memetic dintr-o perspectiva formulaica, in care scriem “copii” pentru a implanta “idei” in mintea unor “gazde” care ar putea sa aiba acces la ele apoi de-o maniera repetitiva, ciclica, pentru ca “manuscrisul” original continua sa ramana acolo.

Realizarea asta m-a umplut, la un moment dat, de oroare. Ce-ar fi daca toate cartile mele, cartile mele iubite, romanele si catastifele de psihiatrie n-ar fi decat niste mici capuse pulsatile in care se afla, la o mare indemana, informatii replicate in mintea mea pe care daca mi le “improspatez” fara a le cerceta valoarea de adevar, nu fac altceva decat sa copiez in mintea-mi o “doza” de credinta pe care o aplic ulterior cu aceeasi orbire cu care oaia infectata cu vierme de galbeaza continua sa manance varza.

Aidoma, sa presupunem ca printr-un artificiu absurd, obscurantic si monstruos, multimea regulatoare a unui scriitor – formata din tarani, proletari si in general oameni cu origini “sanatoase” – va declara la un moment dat ca X este de o mare calitate, doar prin prisma faptului ca X, ca orice vierme de galbeaza, le justifica ingurgitarea masiva de varza, si le accelereaza metabolismul ierbivor.

Cum tratezi o populatie infestata parazitic cu coordonate obliterate ale calitatii? Pai poti sa le oferi alternative. Poti sa confrunti icalitatea, necalitatea, anticalitatea si sa le arati “calea cea dreapta”. Poti sa faci studii, sa duci cercetari a caror aritmetica simpla si incontestabila sa arate celor cu “origini sanatoase” ca nu sunt decat niste imbecili cu creiere spalate in soda caustica, si mai apoi sa le oferi un crash-course la bursa valorilor intelectuale elementare. Poti sa initiezi o discutie bazata pe logica, ratiune, ideologie si dialectica, poti sa-i bati cu propriile lor arme si apoi sa le oferi acel crampei de stea care se cheama “liber arbitru”. Sau poti sa te imbraci in sutana ultra-radicalista si sa pornesti o campanie de exterminare a elementelor zombificate din societate, care in continuare cred ca X este un “scriitor de calitate”, cand de fapt sarmanul individ e un ratat in straie infoiate.

….

Nu exista nimic care sa ne indice ca ce se intampla intrapsihic, elaborarea si rafinarea de idei, nu este o reflectie dinamica a proceselor heterofenomenologice. Inmagazinam informatii care au calitati valorice intrinsece prin relatiile cu care vin atasate, care mai apoi sunt digerate si reconstruite in aparatul intern care – nota bene – nu are o Identitate care sa fie Self, care sa fie “micul Vrajitor cu puteri decizionale infinite”. Si ca atare, alegerile si “alesii” nu vor fi niciodata cu adevarat “preferatii” nostri in masura in care “noi” suntem entitati dinamice, care azi poate ca il placem pe Michael Jackson, dar maine ne indragostim de Kurt Cobain, pentru ca 10 ani mai incolo sa ne uitam siderati si sa punem intrebarea: “unde mi-a fost mintea”?

Si daca punem intrebarea asta de ce sa nu va intreb si eu: unde va e mintea cand cititi? Aici…sau aiurea?

G.

PS: Acest articol e o retorta pe marginea cuvintelor lui Razvan Exarhu in textul sau: Alege, ca nu ai de ales (sursa: Evenimentul Zilei)

PS1: Cateva ore mai tarziu, citesc in NY Times despre demisia lui Tim Goeglein, consilier la Casa Alba, dupa acuzatii de plagiat. Goeglein ar fi “imprumutat” bucati consistente aparute acum vreo 10 ani in Dartmouth Review sub semnatura lui Rosenstock-Hussey. Alegeri…si alesi?

PS2: O aplicatie interesanta am gasit ascultand-o adineauri pe Ayaan Hirsi Ali pe tema trecerii de la Islam la apostazie din perspectiva propriei ei experiente; vezi AICI.