Nadejdea unei vieti viitoare se sustine singura, si indrazneste sa exulte si sa glorifice, deoarece fundatia pe care noi stam se odihneste pe gloria lui Dumnezeu. Pentru ca, potrivit apostolilor, chiar daca acum credinciosii pribegesc si sunt pelerini pe pamant, totusi confidenta lor ii ridica asa de departe deasupra cerurilor, incat sa ii faca sa pretuieasca in sufletul lor, cu calm si liniste, nadejdea mostenirii lor viitoare.”

“Exodul 33:11  Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui.”

Ce este prietenia? Cum intelegem noi astazi acest cuvant, dar mai ales care este valoarea lui reala, esenta lui. Care este adevarul despre prietenie?

Sunt oameni care se numesc robii lui Dumnezeu, si asta este bine. Dar se poate mai mult. Sunt oameni care se numesc copii lui Dumnezeu, si asta este extraordinar. Dar se poate mai mult. Sunt oameni care se considera parte din Mireasa lui Hristos. Insa se poate mai mult.

Toate aceste relatii sunt bune, sunt succesive, si se subscriu relatiei complete pe care o cauta Dumnezeu de la oameni, si dupa care tanjeste sufletul nostru.

Dumnezeu ne doreste prietenii sai. Pentru ca un rob nu poate fi privit cu ochi buni, asa precum un copil, indiferent de actiunile sale. Nici un copil nu este complet independent de parintii sai, este dependent de ei, si le datoreaza multe. Mireasa cuiva e si ea inca departe de Mirele sau, daca cei doi mai intai  nu sunt prieteni.

Prietenia este o relatie de simbioza. Simbioza este acea legatura dintre doua creaturi prin care cele doua vieti depind una de cealalta pentru a putea trai.

O astfel de relatie este reprezentata de licheni. Lichenii, am invatat la ora de biologie, au doua parti componente: o ciuperca si o alga. Ciuperca are radacinile, si face rost de hrana, si alga are clorofila. Adica prepara hrana. Fara ciuperca, alga  nu are ce manca, fara alga ciuperca nu poate descompune hrana ca sa se hraneasca. Ambele, impreuna sunt o echipa.

Prietenia nu poate sa insemne doar castigul uneia dintre parti. Nu poate fi o relatie de pe urma careia profita doar unul. Altfel nu e vorba de castig reciproc ci de doua posibilitati: fie unul cere (adica da directive) si celalalt executa, fie unul executa din proprie initiativa, oferind mereu panca cand oboseste si intr-un final se va opri.

Prietenia inseamna: incredere, pretuire, respect, ajutor, dragoste. Toate acestea pe ambele sensuri.

Stim cu totii ca Dumnezeu ne ajuta. Si ca ne iubeste. Si ca suntem pretiosi pentru El. Si noi il iubim pe Dumnezeu. Si desigur ii cerem ajutorul. Si asteptam acest ajutor.

V-ati intrebat vreodata de ce Dumnezeu ne foloseste pe noi, oamenii, pentru a indeplini lucruri marunte pe care in Vechiul Testament le faceau norii (adapostirea celor saraci), corbii (hranirea celor infometati), si izvoarele tasnite din stanca?

V-ati intrebat vreodata de ce Biserica are incredintata una dintre cele mai mari lupte si misiuni care au existat vreodata?

Mai ales cand Cel care incredinteaza aceste misiuni este:

1. Atotputernic. La Cuvantul Sau a aparut TOTUL.

2. Dispune de armate de ingeri, care sunt prin definitie duhuri slujitoare?

(Unii vor spune ca, prin ceea ce Dumnezeu ne pune sa infaptuim ne modeleaza si caracterul. Nu contrazic aceasta teorie. Dar caracterul cel mai desavarsit al unui om este acela in care el poate fi…prieten cu Dumnezeu. Prieten impacat, iubitor si care sare degraba din asternutul sau pentru a-si ajuta prietenii si Prietenul. )

Raspunsul meu este acesta: Pentru ca Dumnezeu doreste sa fie prietenul nostru, deci ne cere ajutorul. Pentru ca noi vrem sa ii fim prieteni, si sa nu fim profitori, sa avem doar un castig unidirectional, noi facem tot ce ne sta in putinta.

Pentru ca Dumnezeu doreste sa fie prietenul nostru, El are incredere in noi pentru continuarea mantuirii acestei lumi. Pentru ca noi avem incredere il El trebuie sa acceptam sa ne lasam modelati si ajutati sa putem implini ceasta misiune.

Pentru ca prietenia este pe doua sensuri. Pentru ca Dumnezeu nu se multumeste cu franturi de relationare, ci doreste totul de la noi, ne daruieste si increderea Sa, si ne cere ajutorul.

Pentru ca Dumnezeu ne iubeste. Atat de mult, incat pentru prietenia noastra a coborat din Inalt, a suferit si a murit, si a inviat pentru a ne elibera de robie. Ne-a infiat, ca sa ii fim copii.  Ne-a dat Duh Sfant ca sa putem creste in credinta, si maturitate. Si ne-a mai dat ceva: propriul lui exemplu despre prietenie.

Si un mic fond muzical.

]]> http://bibliotecateologica.wordpress.com/2009/10/19/sfantul-nicolae-velimirovici-raspunsuri-la-intrebari-ale-lumii-de-astazi-vol-1/ Mon, 19 Oct 2009 10:44:56 +0000 bibliotecateologica http://bibliotecateologica.wordpress.com/2009/10/19/sfantul-nicolae-velimirovici-raspunsuri-la-intrebari-ale-lumii-de-astazi-vol-1/

Cartea cuprinde învăţături despre credinţă şi nădejde, suflet şi trup, despre răbdare, despre sărbători, despre blestem şi binecuvântare, despre modă, despre noroc şi ghinion, despre criza mondială, despre răzbunarea morţilor, despre sinucidere, despre concursurile de miss si multe alte răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi.

Răspunsurile date sunt pline de har, actuale şi încurajatoare.

Cartea a fost editată în limba română de Editura Sofia, Bucureşti, 2002.

Lucrarea este oferită în format pdf  (855 k).

Descarcă: aici

Scumpă şi dragă prietenă,

Îţi scriu cu mare greu, căci îmi tremură privirea, dat fiind că afurisita asta de Cocuţa s-a jucat cu ochelarii mei şi mi i-a prăpădit în vecii vecilor. Pisică îmi trebuia mie, ma şi zgâriat zilele astea, mia curs sânge de am crezut că nu mai apuc ziua de mâine. A venit ieri la mine nebuna de Rodica să-mi spună că a căzut guvernul, auzi. Dar să cază, dracu să-l ieie, că de guvern nu mai puteam eu acuma, cu osteoporoza mea care e tot înfloritoare, după cum o ştii şi cu pisica care are şi ea boale că tot vomită nimica nu poate înghiţi de două zile, o fi mâncat ochelarii ceia, că de când îi tot caut.

M-am bucurat să aud că ftizia ta ţi-a mai dat pace, că mult tea mai chinuit, Catrino. Mulţumesc pentru cartea poştală de aniversarea mea de optzeci, eu uitasem de ea. Am citit eu la mulţi ani, miam zis să vezi Leano, că iar ai uitat de ziua ta, te-ai ramolit de tot, începi să îmbătrâneşti, he.

Te strâng în braţe cu patos. Da’ Camil o fi ajuns în Antartida, ca Racoviţă cela? Că şi pe-acela tot Camil l-a chemat.

P.S. Te sărută şi netrebnica asta de Cocuţa, că numa rele face.

Leană dragă,

Aveai dreptate, cea mai frumoasă staţiune din lume e Eforie Sud. Dar ce folos cu toată mândrulenia asta dacă nu ai cu cine o împărţi. Tu Leano ai fost aici în luna ta de miere, cu Marcel când v’aţi luat, dar eu sunt tare singură. Pe unde o umbla Camil al meu, cine să ştie, că nu mi’a mai trimes nici un răvaş de astă primăvară. Ai ştiut tu Nuţo când l’ai văzut că e prea înalt şi prea ochios pentru mine. Mi’ai spus tu că bărbatul să fie doar un pic mai frumos ca dracul, dar chipeş mi’a trebuit mie a doua oară. Ai mai auzit tu Leano de femeie măritată şi cinstită să plece aşa neînsoţită în vacanţă? Singură cuc, fără bărbat, să dezlege ecuaţii pe litoral? În jur pe arină numai oameni caraghioşi împachetaţi în nămol să se lepede de reumatisme. Ne’o veni şi nouă într’o zi rândul? Dar Camil al meu unde o fi, bată’l să’l bată că s’a dus şi m’a lăsat. Vai şi amar când s’o înapoia de unde a plecat. Dar nu cred că se mai întoarce, Nuţo, nu prea mai am nădejde.

Te felicitez şi te îmbrăţişez pentru fătuţa ta care a intrat şi ea în clasa a întâia.

Ecaterina

P.S: Ilustrata cea romantică e cu debarcaderul din Eforie Nord, că nu am găsit una mai acătării cu Eforie Sud.

Sf. Teofan Zavoratul

(Efes. 1, 22; 2, 3; Mc. 10, 46-52)

Orbul din Ierihon, aflând că Domnul trece pe acolo, și-a ridicat glasul. Strigătul lui a ajuns la Domnul; nimic din cele ce-L înconjurau n-a putut opri acest strigăt, și Domnul, chemându-l pe orb la Sine, i-a dat înapoi vederea. În orice vreme și în orice loc Domnul nu trece doar, ci este și rămâne; El cârmuiește întreaga lume. Judecând omenește, asta înseamnă că El are multe griji; pe deasupra, și cetele îngerești Îl înconjoară cu slavosloviile lor. Dar dacă reușești să-ți înalți glasul, asemenea orbului din Ierihon, nimic nu va mai putea împiedica strigătul tău să ajungă la Domnul, El va auzi și va împlini cererea ta. Împiedicarea nu o face Domnul; El este aproape și are pregătit tot ce-ți trebuie; împiedicarea o faci tu. Înalță-ți glasul până la măsura la care să-l asculte Domnul și vei primi îndată tot ce dorești. Dar care este măsura aceasta? Credința, nădejdea,încredințarea în voia lui Dumnezeu. Dar și aceste măsuri își au măsurile lor. Care trebuie să fie aceste măsuri? Întreabă pe cel care a cerut și a primit ceea ce a cerut; el îți va spune: ,, M-am rugat pentru cutare și cutare lucru și am primit; acum am nevoie de asta și de cealaltă, mă rog și nu primesc și știu de ce: fiindcă nu pot să mă ridic la acea măsură a rugăciunii pe care am avut-o înainte”. Reiese că această măsură nu poate fi aplicată mereu. Un singur lucru este limpede: că totul ține de noi, nu de Domnul. Îndată ce vei fi în stare să primești, vei primi neapărat.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)

sâmbătă, 8 iulie 2006

Am intrat şi eu în vacanţă acum. Am terminat cu bacul. De acum începe munca… sper să fie totul bine cu bacul…. ieri am avut întâlnire cu biserica de casă… a fost fain… am vorbit mult, discuţii libere… super…

Îmi place de tesaloniceni… fii ai luminii… şi fii ai zilei... ei erau… dacă vreau să fiu un fiu al luminii sau al zilei… trebuie să fiu ca ei… credinţa lor… o credinţă de care Pavel nu credea că mai e nevoie să vorbească pentru că ei aveau o credinţă puternică… dragostea lor era raspundită prin toata Macedonia… toţi ştiau că e dragoste între ei… apoi nadejdea pe care ei o aveau… wow… şi de aceasta vorbeau oameniii… erau cu adevărat fii ai luminei si fii ai zilei… ei călcaseră pe urmele lui Pavel, ale Domnului Isus… ei au urmat un exemplul… şi la rândul lor au devenit exemple…. un fiu al luninei este un exemplu pentru ceilalţi. O pildă demnă de urmat…. un om de caracter…

Blogolumea exista! Vom reusi, IMPREUNA!

Motto:

* Zamisliti licar, din farame de nemurire, reusim cumva sa ne-nturnam a zbor, daruind uitarii, sansa de-a se zambi din lacrimi spre vesnice aduceri aminte, cat sa devina, candva, arc peste hule… *   ( Sibilla )

*******

Sa nu uit…

se toarna..

cu poama,

se tuna..

cu bruma,

se-ngana,

Lumina…

cum mierea,

durerea?..

dar, Este,

ferestre, ferestre…

o, toamna..

te-ntoarna,

fi-mi vant..

din Cuvant,

renascut,

sa Nu uit….

( Sibilla )

Impreuna, pe-al toamnei picior. dor de zbor… calator…

Motto:

* Nu trăim sentimente care ne transformă, ci sentimente care ne sugerează ideea de transformare. De pildă, iubirea nu ne purifică de egoism, dar ne face să-l simţim şi naşte în noi ideea unei patrii îndepărtate, unde acest egoism nu şi-ar mai găsi locul. *   ( Albert Camus )

*******

Si-am ajuns, aici, la rascruce, cotitura… Am nevoie de… mine, mai ales… Surad… sunt, si datorita voua, suflete zambet, alaturi de… mine!

Mereu Eu, intr-u Devenire zvacnet, caci gandurile fiecaruia din voi, imi tin de cald si de , limpede, aripilor, si, ma doinesc : trebuie, trebuie, e timpul… pot, mie-n  putinta… miroase-a schimbare, in bine! Ma iert, pentru, multe, iubire e-n toate, cum soapte, tresare, s-o * vezi *… iubesc sa iubesc in mine, din mine, sa… cresc… daruiesc si, primesc, regasindu-ma-n… Oameni! Oare, aparent trista toamna, nu se murmura noua prin pilde * uitate *: culegi doar ce semeni… cat esti OM, alaturi sunt OAMENI si, orice,cred, se poate!

No hai, cu toamna la brat, ne pornim… mai departe…

Sibilla

* Numai prin noi înşine, oricât de puternică ne-ar fi individualitatea, n-am putea ajunge la o formulă sufletească întreagă. În fiecare din noi sunt reprezentaţi nu numai factorii actualităţii, ci toţi aceia care în decursul timpurilor au încrucişat destinul omenesc. Întreaga noastră alcătuire sufletească poartă pecetea societăţii şi culturii în cadrul cărora ne-am format. Acumulările trecutului, febrilitatea clipei de faţă şi aşteptările viitorului, toate acestea alcătuiesc în sufletul nostru o mare solidaritate de valori. *   ( Dimitrie Gusti )

*******

BLOGOLUMEA!!!

In loc de… motto :

http://sfinx777.wordpress.com/2009/08/28/ma-ajutati-nu-vreau-pomana/

* … vocea blogosferei este o parte tot mai semnificativă a realităţii. * Despre BLOGOLUME ne spune atat de curat, limpede, prietenul nostru Flavius Obeada… sa luam aminte acum, pentru maine, fiecare din noi, gandind * maine, pot fi, eu.. *…

Iar * lupilor moralisti * ce alte treburi n-au, decat sa stea hamesiti la panda si sa huleasca, necum pe placul Domnului aceasta,nu-i asa… afirmand aberatii de genul * blogosfera tinde sa devina Hi5.. * ( ??!! ), le facem o invitatie la… rugaciune, intr-u Luminare si gasirea tariei, sa SE ierte, sa-si vada de-ale lor, sa realizeze ce-nseamna relationare prosociala si solidaritate, dincolo de orgolii,ranchiuna sau orice altceva, caci :

* Cred că pasul următor din evoluţia blogosferei este acela al recunoaşterii “adresabilităţii” şi credibilităţii ei vizavi de societate, de politic şi guvernanţi. *   ( Flavius Obeada )

Aseara, pana tarziu, am raspuns la mailuri si-am vorbit la telefon, am primit o Invitatie la Lectura, sper si * Indicii Anatomice * si…am jucat Monopoly, cu Zoran… REAL, habar n-au cei ce-ntineaza virtualul cu rautati… BLOGOLUMEA EXISTA ! Si da, Flavius, suflet prieten, va deveni o forta, depinde numai de noi, si-o spune furnica sibilina, acum, gasind sprijin in voi, Oamenii, romanii mei dragi!!! De-asta ma-ncapatanez sa CRED intr-o lume mai buna, pentru ca voi – Doamne,cat ma bucur ca suntem multi.. – existati, real, si-n virtual si-n real. Si-am sa tot scriu, pe rand, despre fiecare din voi, caci m-ati surprins, pe mine, aia de-o numti cu drag* arkana *, pentru ca meritam cu totii acea lume mai buna, despre care vorbim, la care visam si pe care nadajduim s-o renastem, IMPREUNA ! In sfarsit, fapturica sibilina gaseste puterea sa spuna : singura, n-am putere, am inteles… dar, cu voi, cu toti cei ce spera, lupta, gandesc, si-au renuntat la renuntare, ca noi, da, zic ca se poate si merita sa ne straduim sa icercam… pentru noi, noi toti !

N-am gasit inca servici, mi-am regasit insa zambetul si stiu, sunt convinsa ca-mi veti fi alaturi, de-acum, nu mai sunt singura,simt asta! Ma bazez pe voi, pe mine si pe Doamne,Doamne !

Doamne Ajuta, pe noi, toti !

Sibilla

imagini preluate de pe google.ro, picasaweb..

citate preluate de pe www.citapedia.ro

Tot mai des se aud în rândurile populaţiei glasuri nostalgice după vremurile sovietice, care au fost “abundente” şi “fericite” pentru omul de rând. Însă puţini îşi dau seama că sistemul sovietic, care L-a vânat pe Dumnezeu şi pe slujitorii Lui, a fost rodul a unei ideologii diabolice.

Născut sub semnul tiraniei şi al “egalităţii sociale” acest sistem corupt şi putred din vârf până în picioare a fost lovit şi doborât de mânia lui de Dumnezeu, asemenea Sodomei şi Gomorei. Multe jertfe a făcut “Sodoma” şi “Gomora” bolşevice, care “a preacurvit” sufletele milioanelor de oameni, dar prin mila lui Dumnezeu am fost scoşi din robie pentru a fi liberi, precum familia lui Lot în timpurile lui Avraam.

Cu toate acestea există glasuri nostalgice care ne îndeamnă să privim înapoi, să ne întoarcem în “Sodoma” şi “Gomora”, pentru a-L mânia pe Dumnezeu şi a conduce poporul nostru spre împietrire, precum soţia lui Lot, prefăcută în stâlp de sare.

Sfinţii Părinţi, tălmăcind cartea Facerii (Cap.19), explică acest epizod simbolic. Sadoma şi Gomora întruchipează viaţa pătimaşă a oamenilor, fiind depărtaţi de Dumnezeu ( Sf. Părinţi întotdeauna au văzut în păcatul curviei şi sodomiei simbolul trădării şi lepădării de Dumnezeu). Fuga familiei lui Lot simboliză sufletele care părăsesc patimile. Salvarea lui Lot se datorează părăsirii localităţilor perverse, şi a hotărârii desăvârşite de a nu privi înapoi, ceia ce nu a respectat soţia lui Lot. Privind înapoi, Dumnezeu a prefăcut–o într-un stâlp de sare, ceea ce în viziunea spirituală înseamnă împietrirea inimii şi moartea spirituală. Omul revenind la păcat îşi împietreşte inima şi devine incapabil să audă chemarea lui Dumnezeu.

Mulţi se întreabă, de ce femeia lui Lot a fost transformată în stâlp de sare şi nu de piatră sau de lut. Femeia lui Lot a fost prefăcută în stâlp anume de sare, ca un simbol, că o inimă de sare  poate fi topită cu lacrimile pocăinţei, care scot săruri afară, precum taina mărturisirii scoate din adâncurile inimii puhoaie de patimi.

Poate de aceia lacrimile noastre sunt sărate, pentru că dizolvă şi scot afară sărurile depuse pe inima noastră.

Oricum ar fi interpretare, una este sigur, nădejdea dispare ultima.

Întotdeauna este posibilitatea pocăinţei, chiar şi în timpul secetei care ne bate după dreptatea cerească.

Încă putem să salvăm roadele muncii spirituale şi naţionale, dar nu prin nostalgii comuniste, ci prin şiroaie de lacrimi vărsate întru pocăinţă pe pământul basarabean secat de speranţă, credinţă şi iubire.

Romeo Cemîrtan

“Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”. (I Ioan 1, 9)

Cu fiecare păcat omul îşi zideşte în jurul său un zid din pietre ascuţite. La început zidul este mic şi omul cu uşurinţă îl depăşeşte în caz de nevoie. Dar acest ziduleţ devine un posibil pretext pentru  promovarea egoismului. De aceia oamenii stagnaţi în păcatele mici sunt săltăreţi, fără valori şi principii stabile, caracterizându-se prin distanţă şi indiferenţă faţă de oameni şi faţă de iubire. Astfel de oameni sunt caracterizaţi de Iisus Hristos ca “… căldicei – nici fierbinţi, nici reci…” (Apocalipsa 3, 16).

E o atitudine comodă promovată de oameni comozi. Cu timpul, zidul vicios creşte, şi e tot mai greu să-l depăşeşti. În sfârşit, te depăşeşte şi rămâi izolat, nevăzut de nimeni şi nevăzând pe nimeni. Aceasta este starea omului păcătos, ce şi-a construit propria puşcărie, având un singur acces liber – cel de sus. În această situaţie, omul vede numai cerul liber, tânjeşte de dorul libertăţii şi cheamă pe Tatăl Carele este în ceruri. Cu ajutorul Lui, omul are şansa să evadeze din temniţa proprie, dar cu condiţia să privească în sus fără să se uite înapoi. Ajuns pe marginea zidului, omul este mai aproape de Dumnezeu şi vede lumea de pe înălţimea care până acum îl despărţea de lumea şi Ziditorul. De pe această înălţime omul vede pe toţi de sus, iubeşte pe toţi de sus, este aproape de Dumnezeu, dar încă departe de oameni. Urmează ca omul, păstrând în sufletul viziunea întregului, cu mare atenţie să coboare spre teluric, să coboară întreg şi nevătămat de pe pietrele şubrede şi ascuţite. De obicei, coborârea este mai grea şi mai primejdioasă decât urcarea.

Zidind pereţi înalţi, rămâne un spaţiu liber – cel de sus – aceasta este nădejdea. Nu contează cât de înalte sunt zidurile, important este să nu fie zidit plafonul de omul însuşi, să nu deznădăjduiască. Deznădejdea nu mai permite omului să iasă din temniţa proprie.

Romeo Cemîrtan

Can eram mici cam astea ne preocuparu…

Pe urma cam astea…

Si acuma nu mai stiu… ce?

Si dupa ce scapi de toate cele de mai sus… aduti aminte de asta…

Am inceput sa lecturez cartea Isaia, 2 capitole pe zi, 6 zile pe saptamana. Cartea Isaia era cartea care imi placea cel mai mult din VT, acum imi place Deuteronom pentru ca am reusit sa privesc o parte din ea mai de aproape. Pentru mine  Isaia, e o carte aparte pentru ca vorbeste de multe ori despre o speranta din partea lui Dumnezeu, despre o nadejde  la care nu te astepti, pe care nu o meriti, care apare deodata in text, pe care tu si eu azi o traim, o speranta care se intruchipeaza in cele din urma in persoana Domnului Isus. Dar nu numai atat, vorbeste mult despre Dumnezeu, despre caracterul Lui, despre dragostea Lui fata de poporul Israel in primul rand, si apoi fata de mine, fata de tine. Vorbeste despre framantarile unui Dumnezeu inainte de a rupe legamantul cu poporul lui si a-l trimite in robie.

Daca citesti primul capitol cu atentie pur si simplu te ingrozesti. Dumnezeu facuse un Legamant cu poporul Israel dupa cum zice in Deut 30:19-20: “Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata ca sa traiesti, tu si samanta ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tau, ascultand de glasul Lui, si lipindu-te de El: caci de aceasta atarna viata ta si lungimea zilelor tale, si numai asa vei putea locui in tara pe care a jurat Domnul ca o va da parintilor tai, lui Avraam, Isaac si Iacov.”

Acest legamant era facut in urma cu mai bine de 700 de ani fata de profetia lui Isaia. Domnul facuse un legamant iar martorii acestuia erau “cerul si pamantul“, iar dupa o perioada de istorie zbuciumata, incarcata deseori de poveri, de departari si apropieri intre Israel si Dumnezeu, Cel care a initiat legamantul, Dumnezeu, se vede nevoit sa convoace din nou o intalnire ca in urma cu 7-8 secole, sa cheme martorii din nou si sa inceapa procesul. Cam acesta e contextul, o sala de judecata.

Invinuirea ce i se aduce lui Israel e atat de mare, incat iti este si greu sa iti imaginezi cum stau lucrurile, iar cuvintele de multe ori arata doar o farama din trairile unui Dumnezeu atat de mare. Pentru inceput Dumnezeu se aseamana cu un parinte care hranesti si creste niste copii dar acestia din urma (Israel) se rascoala impotriva lui, se razvratesc.(v.1) Dumnezeu ne aminteste cum stau lucrurile cu privire la animale, unde  boul isi cunoaste stapanul iar magarul cunoaste ieslea din care mananca. E in stransa legatura cu imaginea din versetul anterior. Israel, fiind crescut de Dumnezeu si hranit de El, nu-L cunoaste si nu ia aminte la El.(v.2) Acestea 2 imagini explica de ce s-a convocat intalnirea, starea de urgenta la care s-a ajuns: “Israel nu ma cunoaste, poporul meu nu ia aminte la Mine.”

Incepe relatarea vinei lui Israel, starea lui: pacatos, incarcat de faradelegi, samanta de nelegiuiti, copii stricati. De ce au ajuns asa? Pentru ca au parasit pe Domnul, au dispretuit pe Cel Sfant, i-au intors spatele astfel au ajuns ca niste copii razvratiti.(v.3) Intreaba Domnul parca retoric “Ce pedepse noi sa va mai dau?(v.5) Ce as mai fi putut face viei mele si nu i-am facut?(Cap.5:14)” Nu mai erau pedepse noi, nu mai erau lucruri ce putea fi facute pentru ca Israel merge din rau in mai rau, de aceea a fost si convocata aceasta intalnire de “urgenta”. Paharul nelegiuirilor sta gata sa se umple, la fel ca paharul Amoritilor care au au fost nimiciti din tara. Rezultatul razvratirii lor era starea lui Israel in care ei se gaseau: tot capul bolnav, inima suferind de moarte,(v.5) nimic sanatos la ei: numai rani, vanatai, carne vie (care ma duce cu gandul la lepra despre care vorbeste in Levetic), iar cel mai dureros toate acestea ne legate, ne stoarse, ne alinate.(v.6) Dumnezeu ar fi putut sa le lege, sa le soarca, sa le aline, sa vindece dar ei i-au intors spatele. O poveste durerosa care o citim in istoria poporului de pe vremea judecatorilor pana in vremea lui Isaia, o poveste pe care el, profetul, o rezuma in cateva versete pline de durere.

Daca privim mai departe vedem starea generala a tarii: pustiita, cetatile arse, plina de straini care mananca ogoarele lor, care pusties si nimicesc fara ca Israel sa poata face ceva, sub ochii lor.(v.7) “Ca o coliba in vie, ca o coverca intr-un camp de castraveti“(v.8).. Ce ziceti? Imaginati-va o vie unde culesul s-a terminat, unde si ultimii struguri au fost culesi de catre saraci, de catre vaduve.. nu a mai ramas nimic, totul e ravasit, totul e pustiu iar acolo o coliba care candva era folositore dar acum nimeni nu mai are nevoie de ea, acum e parasita, acum poate sta gata sa cada sub bataia vantului puternic.. sau priviti la un camp intins, care alta data era plin de castraveti dar acum, dupa ce culegatorii au trecut, totul e calcat in picioare, facut una cu tarana, si cat vezi cu ochii e doar un amestec straniu dintre ceea ce era o data verde si tarana pamantului, iar in mijloc o coverca parasita, din crengi si frunze uscate gata sa fie doboarate la pamant, care acum numai e folositoare nimanui. Grea imagine, si asa spune Domnul ca a ajuns Israel.

Interesant ce spune in verstul 9: “De nu ne-ar fi lasat Domnul ostirilor o mica ramasita, am fi ajuns ca Sodoma si ne-am fi asemanat cu Gomora“. E interesant cum Dumnezeu vorbeste prin Isaia si descrie statarea grea a poporului si pe masura ce citesti tinzi sa crezi ca nu mai este nici o speranta pentru el si ca va avea aceeasi soarta ca si Sodoma si Gomora, dar Dumnezeu arata si luminita de la capatul tunelului. Nu o puteai vedea bine, nu puteai sti bine despre ce e vorba dar era acolo. Despre asta va vorbeam eu la inceput, despre speranta neasteptata care ti-o ofera Dumnezeu in cartea Isaia.

Cand am citit textul din Isaia vazut ca poporul pentru ca au parasit pe Domnul, pentru ca l-au dispretuit, l-au ponegrit intr-un fel sau altul, i-au intors spatele au ajuns in starea descrisa mai sus. Aceasta e starea noastra, a oamenilor. Exista in noi mereu o inclinatie puternica de a face raul, de a rasplati binele prin rau, de a raspunde la binecuvantarea lui Dumnezeu cu razvratire, la iubirea Lui cu dispretul nostru, de ai intoarce spatele. Dar noi nu suntem si scutiti de pedeapsa deciziilor noastre si a faptelor noastre. Atata timp cat ii intoarcem spatele nu facem altceva decat sa lasam ca paharul nelegiuirilor noastre sa se umple, si sa ne apropiem tot mai mult de acea clipa cand, la fel ca in cazul lui Israel, Dumnezeu ne va convoca la o intalnire cand va da pe fata toata nelegiurirea noastra. Iar intrebarea care se ridica este: ce nadejde mai este pentru noi atunci cand nelegiuirea noastra se intalneste cu dreaptatea lui Dumnezeu?