Nu  ma ajuta cu nimic ca privesc lumea dintr-o masina de fite, in timp ce altii o privesc dintr-o caruta cu fite, caci niciodata nu m-au putut cataloga ceilalti in functie de ceea ce port, ci in functie de cum ma port. Stiu ca adesea gresesc, verbal, non-verbal, dar gresesc, insa am puterea intotdeauna sa-mi indrept greselile cu instrumente mult mai dure decat un simplu „iarta-ma, nu am vrut!”. Totusi, nu-mi pot da seama daca este o greseala ca privesc lumea dintr-un alt unghi, daca este o greseala ca sunt rasfatata, educata, ridicata cu un metru deasupra celorlalti, pe un scaun.

Nu-mi pot da seama daca datorita acestui scaun, barbatii ma privesc anormal, cum nu ar trebui sa priveasca o domnisoara, daca datorita acestei educatii, par naiva, din moment ce ma abtin. Nu pare ca imi pastrez cumpatul, dar ar trebui sa luati cu totii in considerare ca nu reprezint o simpla aparenta ce depinde de parerile voastre, ca sunt un om! Un om pe care nici unul dintre voi, cei care va proclamati barbati adevarati, nu aveti nici cel mai mic drept sa-l priviti, sa-l atingeti, sa-i spuneti cuvinte de alint! Un om pe care nu-l veti putea cobori vreodata pana la voi, caci tineti minte, puteti sa va zbateti, sa-mi stoarceti groaza din mine, sa-mi ucideti nervii, dar nu ma veti putea nici macar clatina!

Si stiti de ce ? Pentru ca scaunul pe care sunt asezata, in picioare, de teama sa nu cumva sa va apropiati de mine, are un spatar. Si ati face tare bine de v-ati feri de acel spatar.

Nu spun toate aceste cuvinte in van, le spun sa ma auziti, voi, fetele de pretutindeni, acostate pe strada de badarani tineri sau de batrani libidinosi! Chiar va place sa va fluiere ? Chiar va simtiti bine sa stiti ca v-ar folosi doar ca pe niste obiecte, pe care le-ar arunca sub pat, cand s-ar satura de voi ? Chiar vreti sa va pretati la o viata in care nu sunteti femei ? Pentru ca, orice femeie are un spatar la scaunul pe care este asezata. In momentul in care accepti trivialitatile barbatilor (cica asa se numesc, insa eu personal as folosi alt termen), cazi de pe acel scaun.Si atunci… nu mai poti fi numita femeie.

Deci, ai tu oare puterea sa fii femeie ?

Zilele trecute vorbeam cu un prieten si la un moment dat am inceput sa vorbim de first love-uri. Si mi-a zis cat de ciudat e pentru ca exista un moment in care toata lumea ta se invarte in jurul unei singure persoane si dupa o luna de despartire, iti dai seama de fapt ca erai de-a dreptul idiot.

Cate prostii facem din dragoste. La cate chestii renuntam pentru o persoana. La cate inchidem ochii, cate minciuni uitam si iertam, cate compromisuri facem. E frumos, cand si dupa luna aia de despartire, iti reamintesti zambind la ce a fost si nu regreti nimic din ce ai facut ( poate doar ce nu ai facut). Dar daca nu? Trece o perioada, you’re fine. Si pe zi ce trece iti dai seama ce proasta ai fost. Iti dai seama cat efort ai depus intr-o chestie aparent nesemnificativa. Dar atunci, erai in lumea ta, tu si el, erati voi doi, prosti sub clar de luna, si erati dispusi sa faceti orice ca sa va fie bine, ca sa va amagiti de o chestie care e evident ca nu e asa. Si e atat de trist, cand in sfarsit deschizi ochii si iti amintesti ce putea sa iti treaca prin cap, la ce erai dispus sa renunti, sau si mai mult, la ce ai facut deja pentru EL. Pentru ca pentru un timp el era EL pentru tine. Razi singura de tine cand vezi falshbackurile. Ce naiva eram, am vazut prea mult in ochii tai.

Nu te mai vad asa, Cristi.

Am gasit de lucru intr-un sat departat. Lucram la o companie micuta ca tricotoare pe o masina industriala de tricotat. Faceam zilnic naveta cu trenul si povesteam tuturor care ma ascultau ce scria in Biblie si cat de mult ne iubeste Domnul. Invatam pe dinafara psalmi din Biblie si apoi ii recitam ascultatorilor din tren. Multi ascultau uimiti. O doamna mi-a cerut Biblia mea s-o citeasca promitand ca o va returna. Naiva i-am dat-o in dorinta de a o ajuta sa-L gaseasca pe Domnul. Dar ea s-a facut nevazuta. Am ramas fara Biblia mea cu sublinieri. Si era asa de greu in acel timp sa fac rost de alta…

Un an mai tarziu un pastor mi-a facut cadou o Biblie micuta. Ce bun era Domnul cu mine…

Daca ti-as spune ca te iubesc ai crede ca sunt naiva, proasta si ca am pus botul [ vorbind nonsexual si generalizand], deoarece nu avem x timp de cand suntem impreuna si tu nici macar nu ai zis ca tii la mine. Daca stau bine sa ma gandesc, nici nu a fost vorba de asa ceva, nici macar subtil. Si ce daca, eu te iubesc.

Daca ti-as da numarul meu de telefon corect exista 3 posibilitati: 1.sa ma suni peste cateva zile, ca sa nu-mi dau eu seama cat de disperat, fraier si innebunit dupa mine esti. 2. sa nu ma suni, pentru ca dupa ce ai ajuns acasa, ai facut sex cu prietena ta. 3. sa pierzi numarul meu de telefon, dar sa te consolezi cu ideea ca oricum era gresit.

Daca fac sex cu tine dupa o anumita perioada, sunt curva. Daca nu fac, iti gasesti o alta si ma parasesti pe motiv ca sunt mironosita si proasta. Prin urmare, o sa fiu curva altuia care isi paraseste iubita din acelasi motiv pentru care m-ai parasit tu pe mine.

Daca iti dau prea multe bipuri si mesaje sunt disperata, daca nu-ti dau nici un semn de viata, te insel. Sa-mi las telefonul pe vibratii?

Postul nu are nici o legatura cu mine sau cu relatia mea. E doar un mod ironic de a ma exprima vizavi de aceste reguli. Dar regulile sunt pentru a fi incalcate, iar romanii se pricep cel mai bine la asta.

Semnat: moldoveanca din mine.

-11, vivere in un congelatore… a -11 prima delle 11, quando il sole arriva in paese, non si esce…però a -11 è anche bellissimo quando esci… a -11 la neve è bellissima, polverosa come mai ti ricordi…a -11 il villaggio esplode di vita… a -11 grandi e piccini si divertono nello stesso modo…a -11 anche i vecchietti vanno volentieri a passeggio sulla neve… a -11 è la festa delle racchette e delle slitte…a -11 la finestra della cucina non si apre più perché è ghiacciata…a -11 la macchina fotografica non si diverte perché resta in casa…

Beh, siamo a -11 già da due giorni e pare che la settimana continuerà in questo modo. Il serpentone è entrato in funzione proprio in un momento cruciale. A parte che uscire il mattino presto, quando ancora non c’è il sole, è molto duro, salvo per piccoli spostamenti, verso le 11 – quando il sole arriva – il villaggio si anima. Tutti escono: donne, uomini, bambini, vecchi…sembra veramente la festa! Anche noi siamo contentissimi per la bellissima neve e per la temperatura che evita che essa si sciolga diventando pesante e formando tra l’altro il ghiaccio. Sono 4 giorni che possiamo divertirci nella neve polverosa…certo, non più di 2-3 ore al giorno, ma quando basta per essere euforici.

Oggi siamo andati con le racchette sull’Alp d’Ischolas (2070m). Più in alto non è prudente andarci, a causa del pericolo di lavine…ma già così è magnifico, il paesaggio è magnifico e quella che è una facilissima passeggiata in estate, si trasforma in una vera escursione.

Al ritorno abbiamo incontrato una buona parte del villaggio che andava a fare la slitta o semplicemente la passeggiata. Ogni anno mi fa tenerezza e piacere vedere anche gli ottantenni sulle slitte oppure in passeggiata sulla neve.

Nu ma intreba ce varsta am , mai bine intreaba inima mea ce varsta are. Ea o sa-ti raspunda 17, inima are puterea de a ramane pe loc atunci cand simte ca a acumulat destula fericire cat sa ramana incarcata tot restul vietii. Inima mea e desteapta, caci s-a prins ca alaturi de tine va ramane tanara si se se va umple. Inima mea poate ca este proasta, pentru ca s-a indragostit fara sa analizeze prea mult situatia, fara prea multa maturitate sau resurse de iubire. Inima a vazut ce cauta si a spus “DA”. Cu inima e mult mai usor de discutat decat cu orice alt organ, ea accepta tocmeala, cuvinte ieftine si flori din joi in pasti, ea vrea ochi senini si buze fierbinti, intalniri la lumina lunii si mesaje lungi cu texte siropoase. Nici macar nu asteapta ciocolata sau parfum…ea e ospitaliera…

Inimia mea e asa cum ai lasat-o, du-te si fa curat in ea, pune tot ce ai tu, si ea o sa se umple de fericire…doar vino, ca pana la urma, daca nu poti tu sa pui, pune ea…

Când eram mică visam să schimb lumea. Numai că lumea nu era de acord că eu ar trebui să o schimb. Așa că, drept pedeapsă pentru aroganța mea, lumea m-a schimbat pe mine.
Când eram mică și naivă, credeam că oamenii buni zâmbesc și că oamenii care zâmbesc sunt buni. Acum știu mai bine. Acum știu că uneori cei mai buni oameni uită să zâmbească pentru că nu au timp să zâmbească. Sunt ocupați să dăruiască anonim. Și mai știu că adesea în spatele unui zâmbet poate să zacă până și gunoi.
Pe vremea aia, ne-au învățat la școală că Pământul e rotund. Acum îi văd numai colțurile…imperfecte și aspre…
Atunci, credeam că Dumnezeu locuiește la biserică. (Tot la școală mi se zisese asta. ) Mă duceam tot timpul să-l văd și ne jucam pititea. El câștiga mereu, dar nu mă supăram pe el…cum era să te superi pe Dumnezeu? Acum nu îmi mai place să ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Mai ales că eu cred că trișează…..Azi știu că prin multe biserici Dumnezeu nu a mai trecut demult și că uneori îi place să stea în stația de metrou.
Când eram mică, vroiam să câștig cu orice preț. Indiferent de ce joc era vorba. Acum mă dau bătută prea ușor, pentru că, pur și simplu, unele jocuri nu merită jucate. Rănesc prea mult.
Când eram mică, nu suportam nici somnul de după-amiază, nici pe cei care îl practicau. Asta nu s-a schimbat.
Pe atunci, urcam treptele două câte două și coboram pe balustradă. Acum iau liftul.
Alergam de plăcere și nu înțelegeam de ce nu fac și adulții la fel. Azi am înțeles că pentru majoritatea, alergatul însoțește o cură de slăbire.
Pictam pereții cu degetele după ce îmi scufundam mâna în acuarele. Acum nu-mi mai vopsesc decât rădăcinile.
Când eram mică, nu exista decât un singur Pinnochio. Azi văd cel puțin un Pinnochio oriunde mă duc, numai că nu le crește nasul….minunile geneticii..
Pe vremea aia picam, mă juleam , făceam ”buba” și o puneam pe mama să mă pupe ca să treacă. Și trecea. Azi, pic, mama mă pupă, dar nu mai trece așa ușor. Și rămân mereu semne.
Eram o mică teroristă care îi bombarda pe toți cu întrebări. Azi mi se cer prea des răspunsuri.
Când eram mică, făceam figurine din plastilină. Acum mi se pare că figurinele mele au prins viață și voce și merg pe două picioare….unele dintre ele încă așteaptă să fie modelate…Și eu cred că sunt făcută din plastilină. Mă modelez singură