Evanghelia “Ioan”, 3.7

.
Marele Concern “Toyota” nu demult  a întors,  în laboratoarele lor de creație (fabricare) sau de reparare,  peste câteva milioane de mașini nou construite, constatând  unele erori de proiectare și de execuție, care au crescut incidența defectării noilor serii produse.

Însă putem afirma și faptul că, în ultima sută de ani, societatea contemporană a promovat proiecte și legi care au dus în cele din urmă omul la un neașteptat faliment.

Nu e însă aici locul de a detalia, dar putem totuși aminti cum sumarizeaza Octavian Paler acest faliment, în eseul poetic “Paradoxul vremurilor noastre”:

“Avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrazi mai largi, dar minți mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puțin. Avem case mai mari, dar familii mai mici,  Avem mai multe accesorii, dar mai puțin timp; avem mai multe funcții, dar mai puțină minte, mai multe cunostințe, dar mai puțină judecată; …Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des. Am învatat cum să ne câstigăm existenta, dar nu cum să ne facem o viață, Am adăugat ani vietii si nu viață anilor...”

Prin proroci și apostoli,  Dumnezeu – Creatorul vorbește  poporului Său, preocupat  și îngrijorat de eșecul și neascultarea oamenilor, oferind totodată și calea ieșirii acestora din impas prin renașterea  la o viață nouă și nestricăcioasă.

HRISTOS ÎN VOI -  speranța gloriei eterne!

.
Pavel – celebrul apostol al Domnului -, evreul Saul din Tarsul Ciliciei, ales de  însuși Domnul Isus să ducă Evanghelia Sa la celelalte popoare ale lumii, era  un mare învățat al timpului său, cu dublă cetățenie, evreu și roman, cunoscător al mai multor limbi și civilizații,  printre care greacă, limbă în care și scrie cele 13 sau 14  epistolele ale sale, componente ale canonului biblic.

Intrând în esența chestiunii care ne preocupă, el le scrie celor din Colose că această îndeletnicire   “mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vorbesc despre taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.“

“Hristos în voi, nădejdea slavei.“

Oamenii sunt în căutarea și obținerea fericirii – prosperitatea, sănătatea, bucuria, într-un cuvânt împlinirea vieții lor. Biblia sintetizează fericirea și scopul vieții, prin cuvântul “slavă” (glorie).

Scopul și destinul omului, după cum foarte bine și-a intitulat culegerea de mesaje scriitorul și pastorul german Wilhelm Busch (1897-1966) “ISUS- destinul  nostru“, este Isus, Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru din felul deșert și amăgitor de trăire.

Oamenii  dintotdeauna au căutat să obțină gloria (slava, binecuvântare, cinstea,  elogierea, lauda, mărirea, omagierea, preamărirea, preaslăvirea) – o realizare bună și măreață care să le onoreze viața, care să merite viața avută, aleasă și experimentată. Să se poată  spune în final despre sine că este și că a fost  “un om realizat”.

Vrei să fii realizat?

Apostolul Pavel a primit de la Domnul Isus vestea bună, Evanghelia Sa, pentru seria de oameni venită odată cu el și cei de mai târziu, nu doar aceea a afla despre  defecțiunea comiterii păcatului (“Căci toți au opcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.” – Romani, 3.23), ci și a faptului că fiecare trebuie să intre neîntârziat la “standuri” pentru o corecție fundamentală. Doamne, Te ro jută-l pe cel care Te strigă după ajutor! Amin.

Cum s-aprodus defecțiunea?

Primul om, Adam, a fost creat de Dumnezeu perfect -  “om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră“, a Sfintei Treimi, “Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (Geneza, 1. 26-27) -, dar prin neascultarea de Creator  a fost otrăvit de înșelăciunea Diavolului, atât el cât și Eva, când și-au pierdut slava și posibilitatea unei vieți curate și nemuritoare. Căci plata păcatului este moartea, spirituală, întunericul și despărțirea de Dumnezeu, o  stare din care omul nu poate să iasă fără un ajutor dinafară, dela Creatorul care l-a făcut.

Dumnezeu lucrează prin Fiul la salvarea omului căzut în păcat

De aceea, la împlinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Isus pe Pământ să rezolve problema împăcării omului cu Dumnezeu, prin Jertifa Sa de la Cruce, prin moartea și învierea Celui Nevinovat, în locul omului păcătos.

Pruncul Isus S-a născut din fecioara Maria care L-a conceput prin puterea Duhul Sfânt, astfel, în același timp, El  a fost, ceea ce este aproape  inexplicabil pentru puterea noastră de discernământ,  și om și Dumnezeu.

“El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile [....]El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.” (Coloseni, 1.13-20)

Pavel face legătura explicațiilor sale vorbind despre înviere și despre primul Adam, dar și despre Cel de-al doilea Adam, Isus Hristos, dătătorul vieții:

“Căci, dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat.  Şi, dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre,  şi prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi.  Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!

Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi.  Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. [...]

Dar va zice cineva: „Cum învie morţii? Şi cu ce trup se vor întoarce?” Nebun ce eşti! Ce semeni tu nu învie, dacă nu moare mai întâi. Şi când semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, cum se întâmplă: fie de grâu, fie de altă sămânţă. Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte; şi fiecărei seminţe îi dă un trup al ei.  Nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor, altul al peştilor.  Tot aşa, sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este strălucirea trupurilor cereşti, şi alta a trupurilor pământeşti.  Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, şi alta este strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea.

Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi învie în neputrezire;  este semănat în ocară, şi învie în slavă; este semănat în neputinţă, şi învie în putere. Este semănat trup firesc, şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc.

De aceea este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.  Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă.

Omul dintâi este din pământ, pământesc; Omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi, după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.” (1Corinteni, 15.16-49)

Viața fără Hristos este falimentară, omul nu se  realizează și nu este fericit. Și asta se constată zilnic prin ceea ce auzim și vedem că se întâmplă nu departe de noi sau le găsim prezentate de Media (sinucideri, falimentări, necazuri și  lipsuri de tot felul, boli ale imoralității etc).

Ideologiile lumii îl îndrumă pe om pe căi care nu-i vor asigura fericirea și realizarea deplină. Dacă ne gândim doar la o singură practică care îl conduc pe om spre un  drum înfundat și întunecat: homosexualitatea. Această practică  imorală vine pe calea neascultării de Dumnezeu, a răzvrătirii lui, lasă că știu eu mai bine, cine-mi va spune mie ce să fac? Oamenii sunt atât de întunecați în gândire și judecata elementară de bun simț încât au ajuns să creadă că sunt oameni cărora le este “indicat”  sau că unii s-au născut așa cu aceste dereglări “homosexuale”. Pe de altă parte, vedem cu toții cum copiii, dar nu numai ei, sunt înclinați să mintă, să nu recunoască adevărul, să iubească ceea ce nu le place părinților lor și lui Dumnezeu. Unii  “S-au crezut înțelepți și au înnebunit” (Romani, 1.22), paharul fărădelegilor lor a dat peste, alții au ajuns constrânși de împrejurări.

Acum când media promovează pornografia și afirmarea pe orice cale a eului și nu a proslăvirii lui Dumnezeu, a imoralității de tot felul și a violenței, aproape că nu  ar trebui să ne mai mirăm de rezultatele catastrofale și cât de mult de decăzut omenirea, căci apostolul Pavel spune:

“Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică.” (Galateni, 6.7-8)

Aveți grijă, dacă doriți să fiți oameni realizați, cu scopul vieții asigurat și cu fericirea în traistă, atunci:

“Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.  În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care L-a înviat din morţi.  Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.” (Coloseni, 2.8-14)

Drag cititor, vrei să scapi de păcat, de întuneric și de nerealizarea scopului vieții?

Vino la Isus, căci El este Calea, Adevărul și Viața, El este Cel care poate să-ți dea învierea din moartea păcatului și să te aducă la o viață nouă, împreună cu El. Glorie Domnului!

Doamne Tată, Te rog  în Numele Fiului Tău și pentru meritele Lui, vino în ajutorul celor care Te caută și ale celor care doresc învierea lor împreună cu Isus la o viață nouă!

Doamne, Tu ești Creatorul, Tu știi ce lipsește fiecăruia să vadă Calea, deschide-le mintea și ochii să vadă!

DoamneTată, fii Tu acela care să ne atragi la Tine,  pe cei care dorim să fim în Împărăția Ta. Amin

Evanghelia lui Ioan, 1.1

.

Se spune că dacă ajungi la Paris vei fi întrebat ce studii ai. Dacă te afli în Londra, lumea va dori să pună întrebări referitoare la originea ta, va dori să afle din ce arbore genealogic te tragi, dacă eşti de neam nobil sau nu. Dacă ajungi la Washington, întrebarea preliminară va fi: câţi bani ai?

Dincolo de aceste expresii ale curiozităţii umane care pe alocuri se interferează în cele trei ţări, dar şi în alte părţi ale lumii, rolul educaţiei rămâne unul decisiv, atât în Europa, cât şi în Statele Unite.

Dar oare câţi “curioşi” din lumea aceasta mare şi atât de diferită ca structură umană, concepţii, tradiţii, cultură sunt interesaţi dacă tu, ca individ, ai printre preocupările cotidiene şi una legată inexorabil de latura spirituală a existenţei, citirea şi studiul Bibliei? Şi nu fac referire la un studiu specializat, academic, ci la o interpretare primară şi extragerea esenţei din cartea de căpătâi a omenirii.

Potrivit unui clasament întocmit de către societatea “Barna Group” (care-i defineşte ca “Bible-minded” pe cei care citesc Biblia, cel puţin săptămânal), oraşul Phoenix se află pe unul dintre ultimele locuri în ceea ce priveşte citirea Bibliei. Ziarul “The Huffington Post” relata că statisticile obţinute în urma studiului de cercetare efectuat prin intervievarea unui număr de 42.855 de persoane (în perioada 2005-2012), au dezvăluit faptul că doar 17% dintre locuitorii metropolei arizoniene cunosc bine Biblia şi încearcă să-şi ghideze viaţa potrivit preceptelor enunţate în ea.

Oraşele Knoxville şi Chattanooga (din statul Tennessee) se află pe primul loc în clasament, cu ponderea cea mai însemnată în rândul americanilor care nu uită să citească Biblia, măcar o dată pe săptămână.

Georgy Fedorovich Morozov, referindu-se la însemnătatea cărţilor şi a cititului, afirma: „Cartea reflectă ca o oglindă lungul şir de secole al vieţii omenirii, istoria luptei sale pentru existenţă, pentru un viitor mai luminos, suferinţele, bucuriile, înfrângerile şi biruinţele sale toate. Iubiţi cartea, îngrijiţi-o şi citiţi cât mai mult. Cartea ne este prieten credincios, de nădejde.”

La început a fost Cuvântul? Da, dar ce simbolizează acum Cuvântul într-o societate? Ce putere poate să aibă asupra lumii acesteia pline de neprevăzut şi de anomalii? Fără a cădea în latura habotniciei, dar privind cu luciditate spre acest aspect existenţial sensibil, trebuie să recunoaştem că pentru lumea în care trăim, cu bunele şi mai puţin bunele ei deopotrivă, înţelepciunea Cuvântului Biblic şi învăţămintele desprinse din el sunt pârghii şi ghidaje de o valoare nebănuită în planul existenţial al umanităţii.

Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona
februarie 2013

Sursa: http://www.organicbebe.ro/soarele-si-femeia-insarcinata/

Alianta Familiilor din România

16 Februarie 201 .

PROIECTUL „UNUL DINTRE NOI”

.

Tratatul de la Lisabona permite cetatenilor Uniunii Europene sa demareze referendumuri la nivel european pe diverse teme. Mai multe personalitati si organizatii pro-vita din Uniunea Europeana au lansat o initiativa până acuma unica, si anume, protejarea dreptului la viata a copilului nenascut din momentul conceptiei. Pentru a constrange Parlamentul European sa dezbata si sa supuna la un referend aceasta initiativa e nevoie de peste un milion de semnaturi. Dorim ca si Romania sa se alature acestui proiect nobil si sa dea cit mai multe semnaturi. Semnaturile se dau online. Mai multe organizatii pro-vita din Romania si-au dat mana pentru a mobiliza publicul din Romania sa dea cit mai multe semnaturi. Au alcatuit nota explicativa de mai jos si o publicam si noi, cu rugamintea ca ea sa fie semnata si raspindita cit mai pe larg.

  Cine poate semna? Orice cetatean al Romaniei, indiferent de rezidenta, de cel putin 18 ani.

  Pina cind se pot da semnaturi? Pina in mai 2013.

  Start colectare semnături on-line pentru iniţiativa „Unul Dintre Noi”

https://ec.europa.eu/citizens-initiative/ECI-2012-000005/public/signup.do

  Iniţiativa cetăţenească „Unul Dintre Noi” îşi propune să adune un milion de semnături, prin care să se ceară autorităţilor europene protecţia juridică a dreptului la viaţă, a demnităţii şi a integrităţii fiecărei fiinţe umane din momentul concepţiei, în domenii care ţin de competenţa Uniunii Europene.

  Obiectivul principal este respectarea demnităţii şi integrităţii embrionului uman. Pentru a da dovadă de coerenţă în exerciţiul atribuţiilor sale, Uniunea Europeană ar trebui să interzică şi să pună capăt finanţării activităţilor care implică distrugerea embrionilor umani, în special în domeniul cercetării, al ajutorului pentru dezvoltare şi al sănătăţii publice.

  Comitetul organizatoric al acestei acţiuni este: Quintavalle Josephine, reprezentând Prolife Alliance, Marea Britanie; Vari Filippo, reprezentând Movimento per la Vita, profesor de drept constituţional la Universitatea Europeană de la Roma; Puppinck Patrick Gregor, director la Centrul Europen pentru Lege şi Justiţie, Franţa; Baltroszewicz Jakub, reprezentând Fundaţia Pro Humana Vite, Polonia; Liebner Manfred, preşedinta Fundaţiei Stiftung Ja Zum Leben, Germania; Frivaldszky Edith, reprezentanta organizaţiei Together for Life Association, Ungaria; Latorre Alicia, reprezentanta Federaţiei asociaţiilor provita, Spania. Iar acţiunea este promovată de multe organizaţii provita din Europa.

  In cazul în care cel puţin un milion de cetăţeni europeni, din cel puţin de şapte ţări, susţin această cauză, atunci ei pot înainta Comisiei Europene un act juridic prin care să se recunoască cererea făcută de cetăţeni. Comisia are obligaţia să răspundă la această cerere, iar susţinătorii ei pot explica adecvat motivele pentru care au înaintat această petiţie.

  Carlo Casini, preşedintele Mişcării pentru Viaţă (Movimento per la Vita) din Italia şi preşedinte al Comisiei pentru Probleme Constituţionale a Parlamentului European susţine că este necesară „o mai mare mobilizare a conştiinţelor pentru a învinge resemnarea şi tăcerea în faţa agresiunilor împotriva vieţii”, adăugând că „este vorba de a duce la îndeplinire cuvintele istorice care, în numele egalităţii şi demnităţii umane, au eliberat scalvii, i-a promovat pe negri, cer oportunităţi egale pentru femei, proclamă drepturile omului”.

  Această iniţiativă cetăţenească în favoarea vieţii este o oportunitate pentru a oferi Europei energia pentru o reală reînnoire civică şi morală „deoarece, la originea sa, mai ales în gândirea părinţilor fondatori, Uniunea nu ar fi trebuit să fie numai o uniune economico-monetară, o piaţă unică, capabilă să optimizeze economiile naţionale, ci o Europă care să promoveze pesoana umană. Chiar şi astăzi ideea unei Europe ancorate în respectul şi promovarea demnităţii umane, a drepturilor omului, al egalităţii dintre naţiuni sunt puternic prezente în drepturile primare ale Uniunii şi în numeroase acte ale instituţiilor sale.”

  Sperăm ca prin semnarea petiţiei să se determine o „mobilizare generală” a tuturor celor care susţin viaţa, după cum Fericitul Ioan Paul al II-lea a cerut în enciclica Evangelium Vitae.

  Iniţiativa nu poate schimba în mod direct legile statelor Uniunii Europene legate de dreptul la viaţă, dar obligă Parlamentul European să supună dezbaterii această invitaţie de propunere legislativă venită dn partea cetăţenilor europeni.

  Preşedintele Mişcării pentru Viaţă din Italia, Carlo Casini a subliniat: „Nu sunt suficiente un milion de semnături. Nu sunt suficiente 7 naţiuni. Dorim să fim prezenţi cu o voce puternică ce să se ridice din toate cele 27 de ţări ale Uniunii Europene”.

 Pot semna persoanele peste 18 ani (16 ani în Austria), din toate cele 27 de ţări ale EU până la data de 10 mai 2013.

 .Unde Se Semneaza Petitia?

.Petiţia poate fi semnată on-line pe pagina Comisiei Europene aici: https://ec.europa.eu/citizens-initiative/ECI-2012-000005/public/signup.do

sau pe pagina iniţiativei, aici: www.OneofUs.eu/ro

.Ştiri în limba română dedicate acestei iniţiative pot fi găsite pe blogul Unul Dintre Noi http://unuldintrenoibucuresti.wordpress.com/, iar pe Facebook este creat un eveniment cu aceeaşi denumire, unde, de asemenea, mai puteţi citi informaţii: https://www.facebook.com/events/448137288553206/?fref=ts

 Invităm organizaţiile care promovează valorile vieţii şi familiei să susţină iniţiativa “Unul Dintre Noi”.  Persoană de contact: Daniela Păun, Coordonator naţioanal, Bucureşti, România, Tel mobil: 00 40 77 12 88 033Tel fix: 00 40 3141 56 353  Organizaţiile din România care şi-au exprimat susţinerea iniţiativei “Unul Dintre Noi”:

• Darul Vieţii, Timişoara Federaţia organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita din România
• Asociaţia Familia şi Viaţa, Roman
• Familii Noi din Mişcarea Focolarelor (Opera Mariei)
• Alianţa Familiilor din România

.

EVENIMENT PRO-VITA LA CHISINAU PE 23 FEBRUARIE

E oportun sa facem si anuntul urmator, primit de la prietenii nostrii din Republica Moldova ieri.

 .Pe 23 februarie, intre orele 9 si 12 va avea loc un eveniment pro-vita la Chisinau, o conferinta despre avort si apoi lansarea unui scurt-metraj cu numele “Si cu copilul ce facem…?” Evenimentul se va desfasura la Cinematograful Patria-Lukoil din sectorul Riscani al orasului Chisinau. Sala poate acomoda pina la 400 de persoane iar colegii nostri doresc sa asigure ca sala va fi plina. Evenimentul va consta si din diferite prezentari privind avortul, industria avortului, profitul clinicilor de avort, imoralitatea avortului, si alte subiecte similare. Rugam pe toti prietenii si cititorii nostri din Republica Moldova sa participe. .

 ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro.

 . Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

.

Dacă ar fi să faci un sondaj de opinie, să vezi cu ce s-au ales cei 40.000 de participanți, vei putea trage o primă concluzie dacă s-a meritat efortul de timp, de cheltuieli și alte privațiuni vis-a-vis de participarea la concert.

Învățămintele demne de luat în seamă le-a sintetizat un tânăr teolog ortodox Laurențiu Dumitru într-un eseu din 15 August 2012, punând sub lupa credintei creștine spectacolul “Lady Gaga”:

• ortodocșii (nu biserica) și evanghelicii au luat atitudine pe diverse bloguri, grupuri de discuție, rețele de socializare împotriva otrăvirii românilor cu astfel de concerte;
• Patriarhia, ca și în alte cazuri (Madona, Elton John) este reținută în a atenționa fiii duhovnicești de pericolul pierzător de suflet la care se expun cei care merg la concert;
• în România, în timp, diverși artiști cu mesaj îndoielnic, deseori ocult, imoral sau anticreștin, uneori chiar satanic, au concertat și și-au promovat atmosfera și mesajul ocult (satanic);
• puțini cunosc că cele mai multe trupe de death-metal satanic ne-au vizitat deja țara, însă showurile lor obscure de prin cluburile de profil nu au ajuns la cunoștința publicului larg, ele fâcănd “deliciul” câtorva sute de fani “cunoscători”, și aceia în scădere;
• de aceea show-ul “Lady Gaga” și altele similare, sunt deosebit de periculoase, datorită mesajului promovat în delir (pe toate canalele de media);
• e deja extraordinar de periculos faptul că Lady Gaga este urmărită pe facebook de 55 milioane de persoane. Nu vorbim de o oarecare artistă nonconformistă și fără minte care cântă prin baruri sau festivaluri ale berii, ci de una care atrage zeci de mii de fani la spectacole;

Laurențiu Dumitru, care are o Licență în Teologie cu o teză despre” Muzica rock” și Master în Teologie cu o teză despre “Satanismul astăzi”, a mai precizat:

• Aș vrea să fac câteva precizări punctuale pe marginea acestui eveniment, pe cât de așteptat de unii, pe atât de nefericit și de nedorit. Nu voi enumera de ce persoana în cauză, muzica și spectacolele așa zisei artiste sunt nocive, mai bine zis – drăcești -, au făcut-o mulți alții înainte, orb să fii să nu vezi realitatea (oricum, pentru conformitate am adăugat la final niște linkuri).

• Îmi pare tare rău de toți aceia care, deși ortodocși prin botez și cu un anumit fior de credință, socotesc că nu-i bai dacă merg la concert, pentru că, zic ei, una e credința lor, alta e spectacolul în sine. Indiferent dacă Lady Gaga joacă un soi de teatru ”pozând” în satanistă sau chiar crede ce spune, într-un anumit registru cântărind lucrurile, efectul este același. Chiar și așa, dacă ai plecat la concert cu cele mai curate intenții (măcar de ar fi așa), te poți înstrăina de Hristos. De-adevăratelea, nu în joacă! Cei care exaltă de bucurie și cântă împreună cu Gaga se fac părtași acelorași blasfemii și hule. Fără a exagera cu nimic, socotesc că în unele cazuri s-ar potrivi ca fanii să fie reprimiți în sânul Bisericii prin mirungere.

• Am auzit spunându-se deseori că este exagerată eticheta de satanistă pusă lui Lady Gaga. Trebuie să fim onești, să nu ne mințim. Ea nu are doar versuri descriptive, nevinovate, așa cum ai povesti despre diverse lucruri rele din lume, ci întreaga sa atitudine e una de promovare a homosexualității, de provocare la adresa valorilor creștinismului și a bunului simț împământenit pe aceste locuri stropite cu sânge de martiri. Dar ce zic de creștini, până și păgânii au luat atitudine împotriva spectacolelor ei (vezi orașul Jakartei)!

• A fi anticreștin, însemnă implicit a fi satanist, căci numai unul diavolul poate inspira și promova o astfel de atitudine. Sigur, se poate spune că Lady Gaga este o victimă a sistemului, dar dincolo de clișeul acesta, de dramele personale și rănile nevindecate din trecut, suntem răspunzători pentru tot ceea ce spunem și facem. Iar a admira o satanistă nu te face un bun creștin, dimpotrivă.

• Unii vorbesc despre o înzestrare artistică greșit direcționată, subiect însă care nu mă preocupă. Mă frământă mai mult faptul că zeci de mii de tineri de la noi își vor pierde în zilele următoare frumusețea și curăția sufletească, atât cât o mai au în vremurile acestea tulburi. Și asta taman în ziua de prăznuire a Sfinților Martiri Brâncoveni (16 aug.), care, dacă ar fi trăit astăzi, ar fi tunat împotriva unei astfel de artiste. Dacă ei oarecând au pus capul pe eșafod, mărturisind pe Hristos Domnul, iată, de praznicul lor, tinerii noștri merg ca mieii spre junghiere, țopăind pe piese ca hulitoare “Judas”.

• S-au făcut petiții online împotriva concertului, s-au scris mesaje către Patriarhie. Nu sunt atât de inocent încât să cred că spectacolul ar mai putea fi oprit, sunt interese mari la mijloc, financiare în primul rând, dar nu numai. Însă suntem datori să atenționăm, să se audă cu tunet tare de pe acoperișuri, că asta e Țara lui Brâncoveanu Constantin, nu a primarului Sorin Oprescu, prietenul homosexualilor.

• Atenționăm, iar fiecare va face și va spune mai departe după cum îl îndeamnă conștiința. Trist e că cei care erau în măsură să atenționeze credincioșii nu au spus nimic. Putem păcătui prin simpla tăcere, dar dacă în vestirea Evangheliei “vom tăcea, vor striga pietrele”. Păcătuim cu toții, de la vlădică la opincă, nu doar dacă mergem la concert, ci și dacă nu atragem atenția asupra acestui aspect pierzător de suflet sau dacă îl tratăm cu superficialitate. Doamne, miluiește-ne și pe noi și pe această nefericită artistă care nu știe pe Cine hulește!

• Dacă Gaga ți-ar batjocori mama în piesele ei, ce ai spune? De ce îi cânți în strună când îți batjocorește Dumnezeul? Quo vadis, tinere? Așa ieftin îți vinzi sufletul?

sursa: suceavaevanghelica.wordpress.com

.
Saint Augustine

.

ADEVĂRUL, IUBIREA ȘI FRUMUSEȚEA

Se spune că numele Adevărului este Iubire. Adevărul are frumusețe deoarece este esența vieții pe care o trăim în iubire. Întreaga existență, ni se spune de asemenea, cu excepția omului, trăiește în adevăr. Numai omul poartă cu el minciuna, numai el poate fi uneori în afara adevărului. În clipa în care ne naștem și devenim o parte a existenței, adevărul, iubirea și frumusețea ar trebui să devină religia noastră.
..   Omul are nevoie de Adevărul Absolut ca etalon al vieții. Acesta e unul singur și este identificat cu Divinitatea. Se întâmplă să nu acceptăm cu toată rațiunea și inima Adevărul Absolut, din slăbiciune, neputință, încăpățânare, rigiditate. Adevărurile relative pot fi multe: diferite credințe, gânduri, opinii deduse, repetate sau confirmate prin experiența vieții. Pe parcursul vieții ne sunt date adevăruri parțiale, fragmente din Marele Adevăr sau putem avea parte de adevăruri temporale, false.
..   De foarte multe ori, în istoria vieții, chiar a științei, ceea ce era considerat mare adevăr într-o perioadă, s-a dovedit a fi unul fals sau incomplet. De exemplu, astronomul, cosmologul polonez Nicolaus Copernic (1473-1543) a dărâmat teoria geocentrismului pământului instituită de grecul Ptolemeu (87 d.Hr. – 165 d.Hr.), cu noua sa teorie a heliocentrismului, îmbrățișată și de italianul Galileo Galilei (1564-1642), teorie completată și dezvoltată mai târziu de fizicieni, astronomi, matematicieni, precum germanul Johannes Kepler (1571-1630), englezul Isaac Newton (1642-1727), italianul Giordano Bruno (1548-1600), ajungându-se astfel la ideea universului nesfârșit. Galilei a dat și câteva legi pentru teoria relativității, legi care contraziceau cele afirmate de fizicienii dinaintea lui. Newton a adăugat principiului relativității câteva alte concepte, apoi a venit Albert Einstein (1879-1955) cu alte legi care completau adevărurile dinaintea lui. Teoria lui Einstein cu privire la viteza luminii care nu poate fi depășită, a devenit adevăr de necontestat. Dar, ne întrebăm pe bună dreptate, nu va veni nimeni cu un nou adevăr? Se discută de pe acum despre neutrini, particule elementare ale materiei lipsite de sarcini electrice, ce traversează în general materia fără a se opri și care par a fi mai rapizi decât lumina. Dacă teoria va fi confirmată, această limită maximă a mișcării va fi depășită, cercetătorii vor fi obligați să regândească fizica actuală, inclusiv teoria lui Einstein. Și atunci poate se va adăuga o altă teorie celei care a dăinuit o mare perioadă de timp, se va face un pas înainte, multe legi fiind chiar infirmate? Experiența vieții ne-a demonstrat că oamenii trebuie lăsați să-și exprime părerile în urma cercetărilor, a descoperirilor făcute. De-a lungul timpului s-au făcut și greșeli: uneori știința l-a negat pe Dumnezeu – Inteligența supremă, iar Biserica a greșit prin arderea pe rug al lui Giordano Bruno sau prin condamnarea lui Galilei, acceptând după 200 de ani ideea că pământul se învârte în jurul soarelui și nu invers. În 2008, Papa Benedict al XVI-lea, despre care se ştia că în trecut scuzase condamnarea lui Galileo pentru erezie, a declarat că înţelegerea legilor naturii ar putea stimula aprecierea lucrării lui Dumnezeu.
..   Adevărul se relativizează uneori datorită înțelegerii diferite a oamenilor, gradului de inteligență a minții, surselor din care provin cunoștințele dobândite de fiecare dintre noi – credibile sau mai puțin credibile -, structurii ființei, sentimentelor, faptelor care ne pot apropia sau îndepărta de Adevărul Absolut. Dacă însă, Adevărul se va diversifica într-o mare măsură, omenirea nu poate ajunge la derută? Viața ne-a demonstrat că Iisus cunoștea „Calea, Adevărul și Viața”, sfătuindu-ne să-l urmăm fiindcă El este posesorul acestei cunoașteri, iar noi, s-a dovedit de asemenea, nu putem singuri să ne creăm o cale adevărată, o viață curată, fără a urma legile lui Dumnezeu. Creăm adevăruri relative care de cele mai multe ori ne bulversează judecățile, ori ne obosesc, ne rătăcesc. Rareori se întâmplă, ca în final, ele să ne apropie de Divinitate. Poate că Adevărul nu ne este îngăduit deocamdată a-l cunoaște întru totul, dar calea spre el ne-a fost arătată!  „Calea drepților e ca zarea dimineții ce se mărește mereu până se face ziua mare” ne spun Pildele lui Solomon.
..   Fiecare poate avea Dumnezeul, adevărul, calea și viața lui proprie, dar pentru cine judecă, „adevărul nu trebuie să tremure de frig la ușă.” Mintea ne este dată, în ea stă ascunsă conștiința care evoluează în consens cu Conștiința fundamentală, trebuie doar să învățăm să o folosim. Mintea ne ajută, dar este uneori influențată, înșelată de lumea falsă în care trăim. Logica se dovedește a fi dură de cele mai multe ori, iubirea creștină însă, ne mângâie sufletele, fiindcă „nu există căldură decât în preajma lui Dumnezeu”.
..   Criza lumii în care trăim este în primul rând o criză morală, nu știm cu adevărat cine suntem și pe ce cale trebuie să pășim. Denigrăm suportul dăruit, fructificat de întregi generații – Biserica, despre care Brâncuși spunea că rămâne pentru totdeauna locaș al meditației, denigrăm rolul ei, acela de a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze. Petre Țuțea ne spunea că religia transformă poporul într-o masă de oameni culți. A greșit cumva? Biserica este o parte a culturii noastre, ea ne reamintește legile sfinte și nu-l lasă pe om să rămână pe treapta inferioară a degradării sale morale, ci îi dă puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire, spre a se apropia de Adevărul Absolut – Divinitatea. Biserica ajută societății ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac. Și cine denigrează? De obicei oamenii care nu au avut de mici copii contact cu învățătura creștină în care au fost botezați sau cei care s-au lepădat de învățătura creștină ca de propriul părinte; denigrează oamenii lipsiți de trăirea sufletească a religiozității; denigrează oamenii ignoranți, care nu au cunoscut adevărata iubire a învățăturii creștine, ci au știut doar să pozeze în viață și să arunce cu gunoi în alții, vrând să-și arate superioritatea (crezută de ei!) prin invidie, defăimare, ură. Este bine să fim cu persoane de acest tip toleranți și umani, dar  cu măsură, pentru că riscăm, vorba cuiva, să ne  năpădească, așa cum buruienile năpădesc plantele cultivate. Dar, este știut că Biserica îşi deschide larg uşile pentru toţi oamenii, în mod deosebit pentru cei care au apucat calea pierzaniei. Pentru că „Dumnezeu voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”(1 Timotei 2,4). În fond are dreptul oricine să scrie,  să discute decent și cu argumente, dar fără a fi intolerant și plin de ură sau lipsit de respect. A te îndoi sau a nega credința cu vehemență, este cu adevărat o dramă. Emil Cioran spunea că „practicarea  îndoielii este aducătoare de slăbiciune și boală”.
..    Speranța ne face să credem că încetul cu încetul vom știi cine suntem, de unde am venit, încotro ne ducem, că ne vom trezi în altă lume, cea a spiritualității adevărate și nu mimate, sau renegate. Fără acest drum, fără  această sete de spiritualitate, viața ne va fi într-o continuă criză și criza duce la frământări care nu sfârșesc bine.
..   Trebuie să fim convinși că există Adevăr Absolut, după matematica creierii acestui univers și că el există indiferent de credinţa sau părerea noastră. Galileo Galilei afirma cu convingere că legile naturii sunt matematice. Suntem departe încă de descoperirea tuturor secretelor universului, adevărului și nu este oare util ca omul să aibă un reper bine stabilit în desfășurarea activității sale? Să nu scăpăm din vedere că rătăcirea înseamnă pierdere din timpul atât de scurt al vieții care ne-a fost dăruită și rătăcind, pierdem ceva ce va fi cu greu recuperat mai târziu.
..   Adevărul este propovăduit de religie alături de Iubire, căreia i se atribuie o natură divină. Iubirea este un dar prețios. Dacă o pierdem, viața nu mai are nici un sens. Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) părintele idealismului german, cel care a dat întâietate ideilor, spiritului, conştiinţei, gândirii, în timp ce materia  a trecut-o în planul al doilea, spunea că „Iubirea care este cu adevărat iubire și nu numai un trecător capriciu, nu se oprește pe ce este menit pieirii, ci se deșteaptă, se aprinde, sălășluiește numai în ceea ce este veșnic”. Vorbind despre idealismul lui Fichte, dr. Vasile Chira de la Universitatea de teologie din Sibiu, subliniază: „Omul şi lumea sunt centrate în Dumnezeu. Datoria morală este vocea divinităţii, iar indiciul că suntem în armonie cu scopurile divine este iubirea. Menirea omului în lume nu se poate întemeia decât pe existenţa unei ordini morale care să-l apropie treptat de perfecţiune”.
..   Căutând iubirea, îl căutam inconștient pe Dumnezeu. Când iubim simțim ceva deosebit, o lumină în suflet, o împlinire, o stare de fericire. Căutăm iubirea toată viața, avem nevoie de ea, nu putem fi absolviți de iubire. Dar nu numai noi oamenii, ci și întreaga natura din jurul nostru; toți și toate sunt în căutarea iubirii. Tot ceea ce este în lumea aceasta tânjește după iubire. Căutăm nu numai acea euforie a simțurilor, ci în primul rând iubirea sufletească. Iubirea ne leagă sufletele, ne fericește! Cine a simțit că este părăsit, că iubirea ființei dragi a dispărut, măcar și pentru puțin timp, a putut realiza golul creat în sufletul său și a putut înțelege de ce Marin Preda și-a încheiat romanul Cel mai iubit dintre pământeni folosind cuvintele „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” În Biblie se specifică: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic…” (1 Corinteni 13)
..   Grădina inimii trebuie cultivată cu Adevăr, Iubire și Frumusețe. Ni se întâmplă să închidem ochii și să gândim la ceva frumos… Apoi deschidem ochii, frumusețea gândurilor reflectată în ochi pleacă și ajunge în sufletele altor ființe…. „Frumusețea este promisiunea fericirii” scria Stendhal. Ea dă strălucire iubirii, adevărului.
..   Dacă ne vom folosi mai mult de inima decât de cântarul minții, vor intra cu ușurință și Adevărul și Iubirea și Frumusețea.
.
Vavila Popovici – Raleigh NC, SUA

Psalmul, 90.12

.

Dacă  privim  statisticile pentru Speranța de viață a oamenilor vedem că este limitată în jurul vârstei de 70 de ani. Dar incidența morții bântuie din prima zi de viață, în toate zilele lăsate omului să-și trăiască sub Soare scurta-i viață.

Când ești copil crezi că bătrânețea e atât de îndepărtată că  nu va veni niciodată. Dar când poți înțelege viața, etapele ei, te-ai aștepta ca adolescentul, tânărul, viitorul om în toată firea,  să ia măsurile cele mai bune cunoscând că trecerea sa în lumea de dincolo va veni ca un hoț, pe neașteptate.

Totuși, după câte am văzut, mulți oameni începând cu vârsta de 55 de ani încep să-și găsească un loc în Cimitir unde își și construiesc o “locuință” de veci, după posibilități și după buna lor plcăcere. Unii pun o placă comemorativă pe care așează, eventual, o  fotografie personală, perioada în care a trăit  în această lume, poate o sintagmă, un vers, care să-i reprezinte. Restul, din punct de vedere spiritual, al împăcării cu Dumnezeu-Judecătorul, rămâne nefăcut, “Dumnezeu cu mila” -  zic ei.

„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.” –  

“Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine.“  

(Evrei, 3.15;Ioan, 14.1)

Dar vine apostolul Pavel și parcă dorește să ne trezească din starea de copilărie cu aceste cuvinte:

“Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.” (1 Cor. 13.11)

Deci viziunea copilărească, a copilului care nu știe ce se va întâmpla cu el și cu sufletul lui,  nu e bună, și nu-l reprezintă pe omul mare, matur.

Omul lui Dumnezeu Moise ne dă o cât mai bună perspectivă:

“Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam.  Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!  Tu întorci pe oameni în ţărână şi zici: „Întoarceţi-vă, fiii oamenilor!” Căci înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca o strajă din noapte.   Îi mături ca un vis: dimineaţa sunt ca iarba care încolţeşte iarăşi: înfloreşte dimineaţa şi creşte, iar seara este tăiată şi se usucă.  Noi suntem mistuiţi de mânia Ta şi îngroziţi de urgia Ta.  Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre şi scoţi la lumina feţei Tale păcatele noastre cele ascunse.  Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet.   Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trece iute, şi noi zburăm.  Dar cine ia seama la tăria mâniei Tale şi la urgia Ta, aşa cum se cuvine să se teamă de Tine? Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă! ” (Psalmul 90, 1-12)

Și Domnul Isus tratează în amănunt această chestiune a sufletului:

“Şi le-a spus pilda aceasta: „Ţarina unui om bogat rodise mult.  Şi el se gândea în sine şi zicea: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.” „Iată”, a zis el, „ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele;  şi voi zice sufletului meu: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!”   Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”  Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el, şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.”” (Luca, 12.16-21)

Acest țăran bogat s-a îmbogățit material, dar nu a avut grijă de suflet și nu s-a îmbogățit față de Dumnezeu, să aibă trecere înaintea Lui și să-l primească în Împărăția Sa.

Dar în pilda pilda bogatului și a săracului Lazăr, aflăm că au murit amândoi, fiecare la vremea sa. Bogatul a ajuns  “în Locuinţa morţilor, în chinuri‘  și văzându-l pe Lazăr  în veșnicie la  sânul lui Avraam, că-i era foarte bine, a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.” (Luca, 16, 24)

Răspunsul lui Avraam clarifică că dincolo de viața această, prin moarte se ajunge în două locuri cu totul diferite , distincte, separate pentru totdeauna de o mare prăpastie:

„Fiule”, i-a răspuns Avraam, „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.” (Luca, 16.25-26)

Pe ucenicii Săi, pe creștinii autentici, Domnul Isus îi încurajează cu aceste cuvinte:

“Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.   Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.” „Doamne”, I-a zis Toma, „nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea într-acolo?”   Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. ” (Evanghelia lui Ioan, 14.1-6)

Domnul Isus S-a rugat lui Dumnezeu pentru ucenicii Săi, astfel:

“Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan, 17.24)

Apostolul Ioan în revelația apocaliptică de care vorbește în utima carte a Bibliei cuvântul lui Dumnezeu, mai desparte încă odată lumina de întuneric:

“Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu.  Dar, cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apocalipsa, 21.6-8)

Doamne, Te rog ajută-mă, să mă pregătesc bine pentru moarte și vesnicie; să mă împac cu Tine prin  credința în Jertfa lui Isus Hristos și să trăiesc în ascultare de Tine! Amin

Romani, 13.11

.

Cunoașteți probabil “Paradoxul vremurilor noastre“, surprins în cuvinte  potrivite de către  scriitorul Octavian Paler (1926-2007):

“Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem:
clădiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minți mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin;
cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puțin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai puțin timp;
avem mai multe funcții, dar mai puțină minte,
mai multe cunostințe, dar mai puțină judecată;
…Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum să ne câstigăm existenta, dar nu cum să
ne facem o viață,
Am adăugat ani vietii si nu viată anilor.
… Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am făcut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
…Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,
Case mai frumoase, dar cămine destrămate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unică folosință,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte...”

Statele Unite ale Americii, nu mai e un secret pentru nimeni, a început să piardă poziția de supremație autoritară în lume, pentru prima dată a căzut pe locul doi la capitolul tranzacții comerciale, în spatele Chinei care vine tare din urmă.

Bisericile tradiționale din America și Occident în timp au degenerat atât de mult încât au adoptat  homosexualitatea, avortul și alte acte imorale și abominabile, care,  în urmă  cu 50…100 de ani erau condamnate cu mult aplomb. Însă, în aceast veac tot mai întunecat,  în numele așa zisei libertăți și democrații, în perioada emancipării masive a femeii, nu-și dau seama că Diavolul  s-a insinuat tot mai mult prin aceste breșe, iar oamenii îi cântă în strună și joacă după partitura lui, iar consecințele n-au întârziat să apară, în economie, în politică, în cultură, în creștinism, când scăderile sunt catastrofale în toate domeniile vitale.

S-a ajuns până acolo încât modul de manifestare creștin, altădată aflat la loc de cinste, de frunte în societate,  astăzi să fie interzis în locurile de interes public,  promovarea Bibliei și Evangheliei să fie o paria, iar libertatea de exprimare creștinească să fie considerată o ofensă. Oprimarea creștinismului a mes până acolo că în Statele Unite să nu poți lăuda și mulțumii lui Dumnezeu într-un cadru festiv în școală când ai obținut o distincție în educația ta, iar atunci când un evanghelist  proclamă pe stradă Vestea Bună a Evanghelia lui Isus să fii arestat (cazul din Arizona din 2013) au creat  precedente periculoase în Statele Unite (deși ulterior judecătorii au dat  verdict favorabil celor oprimați), în timp ce e  eștide bon ton să fii trivial la televiziune, cinematografie  și presa scrisă.

Poporul care altădată era creștin, împreună cu  urmașii lor de acum, s-a îndepărtat de Dumnezeu îngroșând rândurile celor care se închină idolilor acestei lumi (iubind și ei ceea ce iubește lumea, bunăstarea materială, plăcerile senzuale ale păcatului, distracția de orice fel).

“Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate care nu ţin apă.” (Ieremia, 2.13)

În Epistola către Romani, apostolul Pavel  sumarizează perspectiva atitudinii umane corecte vis-a-vis de Domnul Isus Hristos, prin aceste cuvinte:

“Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”

(Romani, 11.36)

Nu trebuie să fii prea deștept sau preocupat de această chestiune să-ți dai seama că acum culegem roadele a ceea ce au semănat înaintașii noștri în legislație și atitudine față de Dumnezeu.

Însă modelul nostru desăvârșit, Isus,  a fost blând și smerit, slava Sa fost (și este) aceea de a-L onora pe Tatăl și de a-i iubi pe cei ce sunt în nevoi, de a le veni în ajutor – aceasta este slava Lui.  De aceea Pavel dorește să călcăm și noi pe urmele Domnului Isus și să urmăm pilda Sa:

“Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea.” (Romani, 13.8)

E o cerință simplă, dar atât de profundă, iar apostolul o explică cu o mare claritate:

“De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti” şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”  Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” (Romani, 9-10)

Apostolul Pavel simte  urgența nevoii omului de a se întoarce din toată inima cu fața către Dumnezeu. Acesta este mandatul oricărui om -  viața fiecăruia trebuie să-L onoreze pe Domnul,  deoarece prin El și în El avem “viața, mișcarea și ființa“.

“Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn“

Este ceasul să vă treziți în sfârșit din somn

Este timpul să ne trezim. În sfârșit, căci de mult trebuia să o facem, dar acum suntem spre sfârșitul chemării la trezire.  Să prindem măcar ultimul tren cum se zice. Să ne trezim în sfârșit cel puțin în al doisprezecelea ceas. Starea de “treaz” îl caracterizează   pe omul matur, însă el s-a comportat ca și un copil în această privință, fie  în societate,  fie în biserică, peste tot. E timpul să pună capăt somnului și să înceapă o viață  nouă. E o stare neplăcută pentru oamenii maturi și care nu  place nici lui Dumnezeu.

Situația imorală în care s-a ajuns se datorează somnolenței spirituale a oamenilor, iar Dumnezeu a tras adesea   semnale de alarmă prin prorocii și apostolii Săi. Somnul este foarte bun, își are rostul lui, acela de refacere a energiilor, de restabilire a sănătății, de regenerare. Însă să fie bine chibzuit, omul, nu cum au unii obiceiul pe care și-l fac și scop, de-a dormita mereu, iar lenea nu este  deloc bună.

“căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm, dar, de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă;  ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” (Romani, 11-14)

Semne sunt tot mai multe că revenirea Domnului se apropie tot mai mult, iar o expresie mai plastică spune că El este chiar la uși. Oamenii știu… ei au un somn al cunoștinței și tot dorm. Există această mișcare de care se tot aude “Trezirea spirituală” – este ceasul să vă treziți din somn. Nu dormim în necunoștință, dormim în nepăsare, în rutină, în plictiseală, în obijnuință. Este ceasul să vă treziți din somn. Este un timp limitat. Știți și în ce împrejurări ne aflăm, vis-a-vis de aceste stări, noapte și zi. O stare e lumea, care trăiește în întunerec

“Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.” Ioan, 3.19)

De regulă și în mod normal omul doarme noaptea, când e întuneric, într-un context al întunericului. Dar s-a întâmplat ceva: cei care au ieșit din întunerec la lumină, odată, au început să iubească iarăși întunericul; s-au atașat din nou de întuneric.

Să te trezești noaptea, când e somnul mai dulce, ai un sentiment neplăcut, de disconfort acut. Însă, cuvântul ne invită în mod insistent că e  ceasul să vă treziți în sfârșit din somn și nu vrerm să  ne trezim sau nu avem nici un sentiment neplăcut vis-a-vis de  întunericul spiritual din zilele de azi când imoralitatea și trivialitatea este promovată din plin în media. Nu mai suntem deranjați, ne complacem cu plăcerile întunericului lumii acesteia.

Senzorii pentru foc-incendiu, sunt deosebit de sensibili și intră în acțiune sonor, te trezește din cel mai profund somn, în timp ce creștinii de azi au devenit insensibili la la realitățile spirituale alarmante și pline de întuneric.  Mai ales în casele cu copii mici,  în prize se introduc lămpi cu   mici beculețe pentru o lumină foarte slabă, de siguranță, care intră în acțiune (se aprind) numai când e întuneric. Astfel de senzori la întuneric au și creștinii autentici, însă creștinilor de azi li s-a defectat lumina de siguranță la întuneric.

Somnul ne separă de realitate, atunci suntem în lumea viselor, în orice zaz într-o stare inconștientă, când nu reacționăm în nici un fel.  E vremea să ne trezim deoarece somnul acesta nu e bun. Mântuirea e mai aproape de noi, e vremea să citim cuvântul lui Dumnezeu, treji:

• să auzim ce spune Domnul;
• să înțelegem ceea ce citim;
• să acționăm în ascultare de Domnul.

Nu auzim cuvântul lui Dumnezeu când suntem într-o stare de somnolență:

• nu mai are efect ca altădată;
• există o stare de amorțeală.

Este ceasul să vă treziți în sfârșit din somn:

• să-L iubim pe Domnul;
• să apreciem iarăși cuvântullui Dumnezeu;
• să ne temem de Domnul;

Cel care doarme:

• are haine de somn – faptele întunerecului;

În SUA, dar și în Occident, sau în România,  se  merge  în pijama în unele magazine,  alcoolicii, dar nu numai ei. La școli în SUA este o zi în care elevi și profesori sunt în pijamale!

Așadar trebuie  să ne dezbrăcăm de hainele întunericului; și să ne îmbrăcăm de zi, în Domnul.

Faptele nelegiuirii se fac noaptea. Au hainele lor, de noapte. Trebuie să ne dezbrăcăm și apoi să ne îmbrăcăm. Cu ce haine ești îmbrăcat? Îmbrăcați-vă cu armele luminii, îmbrăcați-vă cu Hristos.

Pentru faptele rele ne îmbrăcăm cu hainele nopții: pentru chefuri și beții, pentru certuri și fapte de rușine, pentru pizmă și răutate.

Treziți-vă! Dezbracă-te, nu te îmbrăca peste hainele întunericului. Un credincios trezit trăiește frumos,  ca și Hristos: iartă, e bun, plin de dragoste și umblă în lumină.
Creștinul în hainele întunericului nu are un somn bun, ci unul care duce la moarte.

Leneșii nu vor să facă nimic, somnul aduce lenevire, atrofierea relațiilor sale, cu Dumnezeu și cu semenii.

Somnul aduce autodistrugere.

• dacă nu auziți, dormiți.
• dacă auzi, cerința și asculți, ești treaz!

În hainele luminii, faci faptele luminii. Să ne îmbrăcăm în hainele lui Isus Hristos. El ne acoperă limba, ochii, gândul. Glorie Domnului!

Nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele

Numai o atitudine creștinească ne scapă de grija firii. În predica de pe Munte, Domnul Isus le-a spus ucenicilor:

“De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” (Matei, 6.25-26)

Dumnezeu le dă celor ce-L ascultă hrana ca prin somn, desigur celor ce muncesc, nu leneșilor.

“Nu vă îngrijoraţi, dar, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”   Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.  Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei, 6.31-33)

Să nu purtăm de grijă firii, ea niciodată nu va fi mulțumită, niciodată nu zice “destul”. Și ceea ce e rău, firea se îmbracă cu hainele întunericului. De aceea firea trebuie răstignită, eul să se micșoreze mereu, iar Isus să crescă în omul dinlăuntrul creștinului (Galateni, 2.20).

Fericirea, satisfacția și bucuria noastră, este în relația pe care o avem cu Dumnezeu, de părtășia cu El și cu ceilalți creștini, cu biserica Domnului.

Este timpul să ne îmbrăcăm altfel, să trăim altfel, frumos ca în miezul zilei.

Să ne trezim în sfârșit și să trăim cum a trăit Isus. Doamne, ajută!

Biserica Baptistă Betania din Bistrița

Vă invită pentru data de 23 februarie să participaţi împreună cu noi la Conferinţa cu tema Idolul senzualităţii condusă de Prof. Dr. Emil Bartoş

Evenimentul va avea loc la Biserica Baptistă Betania, str. Alba Iulia nr. 36, incepand cu ora 12

 Tel. 0745 580965   0753 329999

Sursa: http://bistritaevanghelica.ro/2013/02/10/conferinta-cu-tema-idolul-senzualitatii-cu-emil-bartos-la-bistrita/

Voltaire

.

“Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar fi necesar să-l inventăm.”

(Voltaire)

.

Galileo Galilei (1564-1642), – om de știință remarcabil, fizician, matematician, astrolog și filozof italian  -, a ajuns celebru și prin afirmațiile sale legate de astronomie și nu alta decât aceea că  Pământul se rotește în jurul axei sale și împrejurul Soarelui, însă nu vom intra aici în detaliile exacte ce și cum a spus și de ce a contrariat atât de puternic Biserica Catolică a vremii sale.

Dar, în timp ce el a rămas ferm pe poziția omului de știință, luminat,  cu argumente care nu aduceau atingere Bibliei și cuvântului lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, ura Biserici Catolice și a Inchiziției crescând, l-au condamnat pe  bătrânul savant la închisoare pe viață, ca eretic.  Primind cu deminitate  condamnarea,   se zice că Galileo ar fi spus ca pentru sine (sau poate pentru eternitate) – “și totuși se învârte“. (A două zi de dimineață, sentința i s-a schimbat în “arest la domiciliu pe viață”.)

Cazul a făcut mare vâlvă de-a lungul vremii și tot ce se poate că de acolo să fi  rămas peste veacuri sintagma “E pur si muove” – “dacă o vorbă sau o descoperire  de știință,  aduce atingere și ofensă cugetului tău, treci mai departe, nu o băga în seamă”.

Și se pare că mulți preferă o astfel de gândire confortabilă, decât să lase conștiința și știința autentică să-l elibereze de orice prejudecăți.

Ce părere aveți, ne-am aștepta, nu-i așa, ca ilustrul nostru compatriot, eruditul Mircea Eliade (1907, București -1986, Chicago)  – scriitor de mare talent, celebru în întreaga lume prin lucrarea sa  excepțională “Istoria religiilor” -  să   aibă o certitudine  privind religia și credința sa (cunoscându-le pe toate din punct de vedere istoric). Dar, după câte înțeleg din opera și viața sa, nu s-a alipit de nici un crez anume, considerându-se “profesor” și nu un discipol practicant, ceea ce e cumva straniu.

Omul are în subconștient busola proprie care îl ghidează dacă o folosește cu înțelepciune, însă, dacă e un ignorant care nu ia seama  ajunge de crede că “toate drumurile duc la Roma”. Să presupunem că așa e, dar  în loc să călătorești un ceas, luând-o în direcția “buna”, va trebui să mergi câteva luni sau ani buni sau poate nu vei ajunge niciodată la destinație, dacă o iei în direcția “cealalta”.

Domnul Isus  a spus deschis oamenilor adevărul. Nu putem ajunge în Cer, la o viață veșnică, în lumină, decât mergând pe o Cale îngustă și unică:

“Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.[...]   „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”  (Ioan, 14.6; 11.25-26)

Dar,  între cugetările lui Mircea Eliade, nu am găsit că ne-ar îndruma pe Calea lui Isus, dimpotrivă, s-a arătat neclar:  “Mă gândesc însă la zădărnicia setei noastre de perfecțiune, de ascensiune – atâta timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaște nimeni.“

Mircea Eliade, după ce a absolvit Universitatea de Filozofie și Litere din București are o bursă de studii în Calcuta unde își ia și doctoratul în 1933 cu o teza privind  practicile yoga.

Ce am putea gândi, de fapt, când eruditul filozof român a căutat să cântărească lucrurile separându-le între sacru și profan, dar în condițiile în care nu L-a crezut pe Dumnezeu, cuvântul inspirat de Duhul Sfânt, al Bibliei.

Trist este că Dumnezeu, Care S-a prezentat lui Moise sub numele “Eu sunt“, nume sub care se prezintă și Fiul Său, Isus Hristos, atunci când apare înaintea ucenicilor pe Marea agitată, nu este recunoscut și de eruditul Eliade, că El are viața în Sine, ca  Cel care este creatorul a toate.

“În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării; căci vântul era împotrivă. Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblând pe mare.   Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au înspăimântat şi au zis: „Este o nălucă!” Şi, de frică, au ţipat.  Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Matei, 14.24-27)

“La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.” (Geneza, 1.1)

Cine credeți că are dreptate? Apostolul Pavel care spune inspirat de Duhul Sfânt

“Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.” (Coloseni, 2.8-9)

sau Mircea Eliade care nu are un răspuns la cea mai importantă chestiune,  și anume,  la întrebarea legitimă a oricărui om, dar mai ales al unui om de istorie al religiilor (al unui om de știință, al unui scriitor și gânditor de certă valoare):  ce va fi după pragul morții omului, dincolo de timp, în veșnicie?

Ne-am aștepta ca omul de știință să lase în acest sens un testament cu un răspuns valoros, de care să beneficieze cei care-i citesc și-i apreciază opera.

De ce? Pentru că pe calea filozofiei și a înțelepciunii și a științei omului nu se ajunge la descoperirile lui Dumnezeu care le primim prin revelație, prin descopririle pe care le face Duhul, omului.

Oamenii sunt într-o permanentă căutare, însă nu-L caută pe Dumnezeu din toată inima, căci atunci L-ar găsi:

“Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.” (Ieremia, 29.13)

Și, negăsindu-L,  fac supoziții care mai de care mai năstrușnice. Astăzi, oamenii încă bâjbâie pe ipoteze cum e aceea a lui Charles Darwin, a evoluționismului, că omul ar fi  evoluat din maimuță, care la rândul ei a evolut dintr-un animal mai inferior și tot așa te cobori înspre nimic…, te descalifici ca om!

Dumnezeu însă e Cel care a creat totul din nimic, căci El e Creatorul. Și omul, abia când are această revelație și crede cuvântul Evangheliei se va elibera de prejudecăți: acceptând adevărul:   Isus a zis “Eu sunt calea, adevărul și viață. Nimeni nu merge la Tatăl decât prin Mine. [...] Veți afla adevărul și adevărul vă face liberi.” (Ioan, 14.; 8.32)

Mă așteptam ca pe Mircea Eliade în ultimii ani să-l preocupe ce va fi cu viața sa de dincolo de timp, însă în Memorii nu vedem că se gândește la judecata iminentă care vine după moarte … ci se gândește în continuare  .. “cum va fi  primită opera mea de oamenii care o vor citi?“

Oare un om care a scris “Istoria religiilor” nu știa că “după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“? (Evrei, 9.27)

Acum 2.000 de ani Isus, Fiul lui Dumnezeu, a venit să ne aducă adevărul și viața veșnică.   S-a arătat contemporanilor Săi, aducându-le vestea bună a Evangheliei, făcând  și multe semne și minuni. Viitorul apostol  Filip  i s-a adresat lui Isus:

„Doamne”, I-a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.”

Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: „Arată-ne pe Tatăl”?” (Ioan, 14, 8-9)

“Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta.  Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” (Ioan, 20.30-31)

Foarte mulți oameni sunt necredincioși, mai ușor cred diferite filozofii și ticluiri ale oamenilor și nu au credință în ceea ce spune Creatorul despre El și despre ei. Nu cred ce spune El despre Sine, că El este Dumnezeu, că există din veșnicie în veșnicie, un  Dumnezeu Atotputernic, că El a creat toate și că prin puterea cuvântului Său stau toate în ființă. Iar omul, prin necredință și neascultare, se face vinovat de fărădelegile comise față de oameni și față de Dumnezeu.

Apostolul Pavel, în Epistola căre cei din Roma, le vorbeste despre puterea Evangheliei:

“Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului;  deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.””

Evanghelia are o putere în ea însăși, cum spune într-altă parte, căci “cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător“, pentru mântuirea celui care crede; în Evanghelie va descoperi omul neprihănirea care o dă El, Creatorul, prin credință și care te umple de credință, dacă vei urma plida lui Avrram, căci „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”

Doamne, Tată, în Numele Domnului Isus, Te rog îndură-Te de cititorii care încă nu Te cunosc ca Domn și Mântuitor, ca și Creator Atotputernic. Ajută-i să poată citi  și înțlege  Evanghelia Ta, atrage-i Tată și lucrează  în ei neprihănirea dată prin credința în Isus! Amin.

1. Perfecţiunea planului divin

Trăim cu convingerea că suntem aproape de Mântuitor, întrucât îi deplângem suferinţele îndurate şi întrucât îi condamnăm cu toată severitatea pe toţi aceia care, într-un fel sau altul, L-au supus la chinuri: preoţii Ana şi Caiafa, Iuda Iscarioteanul, procuratorul Ponţiu Pilat, Baraba, gloata îmbătată de ură fanatică, soldaţii care L-au batjocorit şi apoi şi-au împărţit hainele Lui.

Fireşte că sfera resentimentelor se lărgeşte nemăsurat de mult, atunci când în ea includem pe toţi persecutorii lui Iisus, în această categorie intrând atât fundamentaliştii iudaici, cât şi cea mai mare parte a poporului evreu, lesne de manevrat de către marii preoţi şi uneltele lor. După unii este de la sine înţeles că osânda noastră creştinească trebuie să fie aprigă şi definitivă, cam aşa ca cea a cruciaţilor, doar astfel ea putându-se constitui într-un apreciat indicator al fermităţii credinţei… Dar, pentru liniştea noastră sufletească de căutători ai adevărului şi dreptăţii, cred că trebuie să ne întrebăm dacă-i corect să preluăm şi să întreţinem o îndârjire care, în mod vădit, n-are nimic de-a face cu credinţa, ci în exclusivitate se datorează prejudecăţilor ce au menirea să alimenteze fondul bestial al omului. Iar de acest lucru putem să ne dăm seama doar dacă încercăm să desluşim realităţile concrete ale acelui eveniment de răscruce din istoria umană. Căci ce ne spune bunul simţ al scormonitorului după adevăr, chiar în situaţia în care el este hrănit de istorie cu biberonul? În primul rând că la vremea respectivă întreaga zonă (Iudeea, Galileea, Samaria) era foarte prolifică în fel de fel de profeţi, şi că ei cu toţii propovăduiau un amestec de credinţe şi filosofii orientale, capabile mai degrabă să înfricoşeze decât să convingă.

Ori, într-un asemenea sincretism de înţelepţi şi şarlatani, de dogme avansate şi de teorii primitive, era foarte dificil pentru cineva neinstruit să decanteze binele de rău şi adevărul de fals. Din acest motiv, omul de rând îi trata de-a valma pe profeţi (fie cu neîncredere amestecată cu dezgust, fie cu milă îmbinată cu îngăduinţă), pe când autorităţile sfătuite de marii preoţi, luau măsuri de izolare a propovăduitorilor deveniţi prea insistenţi, altfel spus supărători pentru mozaismul doldora de intoleranţă. Şi nu de puţine ori, aşa cum s-a întâmplat cu Ioan Botezătorul, respectivele măsuri mergeau până la suprimarea profetului în cauză.

În al doilea rând, Palestina de-atunci fiind un adevărat butoi cu pulbere al Orientului, atât romanii cât şi evreii cu rol decizional aveau tot interesul să menţină liniştea (fie ea şi aparentă) în această provincie romană extrem de frământată şi nesigură: romanii pentru că priveau cu seriozitate amestecată cu îngrijorare agitaţiile evreieşti, toate capabile – bunăoară aşa ca răscoala Macabeilor – să mişte masele atunci când din lipsă de vigilenţă li se oferea cel mai mic prilej; evreii întrucât păzeau cu străşnicie religia şi tradiţiile mozaice, deci orice atentat mai viguros la dogmatismul lor multisecular, fără şanse de înăbuşire în faza sa incipientă, risca să-i transforme în capii unei revolte orientale împotriva stăpânirii romane…

Din aceste considerente, cred că trebuie să privim cu altfel de ochi atât complexitatea evenimentelor generate de fenomenul transistoric al venirii Fiului Omului, cât şi rolul personajelor care s-au confruntat în interiorul procesului de început al creştinismului. Iar dacă sosirea lui Mesia a fost anunţată de profeţi cu mult înainte de naşterea Sa miraculoasă, după cum vestite I-au fost pătimirile, moartea şi învierea după trei zile, instrumentele de împlinire cu precizie matematică a Scripturilor sunt mai puţin importante, deoarece oricare alţi mari preoţi ar fi fost la fel de înverşunaţi ca Ana şi Caiafa împotriva lui Iisus, locul laşului Pilat ar fi fost ocupat de un alt procurator roman, care la fel s-ar fi spălat pe mâini pentru a scăpa de obsesia sângelui nevinovat, şi mult detestatul rol al vânzătorului ar fi revenit unui alt ucenic, pentru că cele înştiinţate trebuiau să se împlinească cu forţa implacabilă a destinului!

2. Imperfecţiunile judecăţilor umane

Între toate aceste personaje de-nceput pentru istoria creştinismului, cel mai puţin îndreptăţit la osânda noastră este Baraba. Căci noi, creştinii secolului 21, cu ce drept îl urâm şi-l dispreţuim pe acela care, prin perfida vrere a marilor preoţi susţinuţi de isteria norodului, a fost eliberat, cu toate că era un ucigaş, în felul acesta fiind trimis la moarte un nevinovat, prea pur şi prea integru pentru o lume sufocată de păcate şi tocmai de aceea prea primejdios pentru atotputernicia teocratică a acelor timpuri?!

Cu toate astea, celebrul roman Baraba al scriitorului suedez Pär Lagerqvist face din acest personaj un paria, şi asta numai întrucât a fost slobozit în dauna lui Iisus, adică o fiinţă mereu obsedată de măreţia unică a evenimentului pe care l-a trăit fără să-l priceapă, fapt pentru care el este condamnat de autor la supliciul închiderii în sine şi la o lentă dar continuă dezumanizare prin neputinţa împărtăşirii din cel mai generos şi mai uman dintre sentimente – dragostea de părinţi, copii şi semeni, dragostea mistuitoare pentru o femeie şi, în noile condiţii create de planul divin, dragostea îndreptată către Mântuitor şi noua credinţă.

Iar în ceea ce-l priveşte pe Iuda, cred că acestui personaj noutestamentar i s-a făcut şi continuă să i se facă o mare nedreptate, el fiind constant şi nemilos expus la stâlpul ruşinii fără egal de către toate generaţiile de creştini care ne-au precedat. Da, este adevărat că şi-a vândut Învăţătorul, faptă pentru care a primit de la preoţii Templului 30 de arginţi. Dar tot atât de adevărat este că, mustrat de conştiinţă, el s-a dus şi le-a aruncat preoţilor banii în faţă, iar după aceea s-a spânzurat… Sigur că-i un gest reprobabil să trădezi pe cineva şi că trădarea va fi privită întotdeauna ca o mare ticăloşie, îndeosebi atunci când trădătorul, urmărind avantaje personale, se dă de partea duşmanului, fără să se sinchisească de fraţii săi. Dar Iuda, în pofida aparenţelor care pledează împotriva lui, este departe de insensibilitatea trădătorului profesionist. Dovadă că gestul său n-a fost dictat de interese personale, ci de scopuri mult mai înalte, stă faptul că după consumarea actului, oricare o fi fost cauza (fie că şi-a considerat misiunea împlinită, fie că l-a îndurerat ce I se pregătea Învăţătorului şi de care nu fusese vorba în înţelegere iniţială), Iuda a azvârlit cu dispreţ banii primiţi, apoi s-a sinucis.

Însă, mă rog, de ce trădare poate fi vorba atunci când Iisus, deşi avertizat, a continuat să umble printre oameni şi deseori s-a aflat în pericolul de-a fi prins de străjeri. Nici măcar de un denunţ nu se poate vorbi, Iisus fiind mult prea bine cunoscut pretutindeni în Palestina. Căci cu sau fără sărutul lui Iuda, identificarea Lui era o chestiune de timp, la o adică putând fi arestat tot grupul apostolic dimpreună cu Învăţătorul, în vederea identificării persoanei vizate de zbiri…

Totuşi, să admitem că Iuda a trădat. Cum spuneam, la prima vedere un gest cât se poate de reprobabil. În paranteză fie spus, dacă vorbim de gesturi condamnabile, corect este să nu uităm nici de tripla lepădare (într-o singură noapte!) a lui Petru de Învăţătorul său, nici de neîncrederea lui Toma şi nici de neîncrederea tuturor discipolilor în miracolul învierii Sale. Dar poate că Iuda a trădat împins de un imbold patriotic – acela de a-şi salva poporul de la încercările la care-l expuneau conflictele uşor de întrevăzut dintre vechea şi noua religie. Sau poate că mult hulitul gest al lui Iuda ascunde în sine un crâmpei dintr-o adevărată epopee spirituală: Dorea ca Iisus să fie arestat şi judecat (caz în care Iuda se deosebeşte net de ceilalţi ucenici), deoarece numai astfel putea să iasă în evidenţă adevăratul Mesia din mulţimea falşilor profeţi, precum şi credinţa propovăduită de El! Iar Iuda, conştient de rolul pe care şi l-a asumat, a acceptat ca numele lui să fie acoperit de ruşine şi dispreţ, pentru ca astfel – prin jertfa liber asumată! – el să contribuie la înveşnicirea numelui Mântuitorului. Este şi acesta un Iuda la fel de plauzibil ca cel de veacuri acceptat şi mult prea mult detestat…

N.B. Avem în spate două milenii de creştinism canonic. Dar putem fi noi siguri că venirea lui Iisus în zilele noastre n-ar pune preoţimea pe jăratec şi că El ar fi primit cu braţele deschise de toţi creştinii, îndeosebi de aceia care au inimile de lemn şi vasele de aur? Câţi dintre ei ar avea tăria să-L recunoască pe Cel care, după cele păţite altădată, cutează să revină pentru ca din nou să le strice rânduielile şi să-i alunge din Templu cu biciul?!…

George PETROVAI
18 ianuarie 2013
Sighetul Marmaţiei

Psalmul, 32.1-2

.

.

“Timpul n-a mai avut răbdare”

Marin Preda

.

Astăzi am citit și m-am lăsat cercetat de mai multe maxime și cugetări despre “timp”. M-a cuprins și nostalgia faptului că timpul vieții este foarte scurt, apoi tristețea și vinovăția că îl folosim atât de puțin pentru ceea ce ar trebui să facem. Mi-a venit acum în minte binecunoscuta sintagma a lui Marin Preda, din Moromeții: “Timpul n-a mai avut răbdare“

Exact așa se întâmplă de obicei, oamenii cred că o pot ține mereu pe placul lor, să umble totdeauna cu ocaua mică, cum se zice, și să nu se întâmple nimic rău pentru ei.  Se amăgesc că judecata finală este încă departe și vor avea timp să se împace cumva cu pârâșul lor până mai sunt pe această cale a vieții acesteia.

Dar va veni o zi, pe neașteptate, când  îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pentru fiecare  se va fi terminat și va tebui să dea socoteală de faptele lor. Ba mai mult de orice cuvânt nefolositor.

“după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Epistola catre Evrei, 9.27)

Și, Domnul să aibă milă și de mine că multe cuvinte nefolositoare am rostit și eu.

“Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.  Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.   Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.”  (Matei, 12.35-37)

Până mai suntem în viața aceasta și până mai e har, până ce Domnul mai are răbdare cu noi, să venim înaintea Lui cu smerenie și să ne pocăim de faptele noastre, să cerem ajutor să putem să le abandonăm, să ne abandonăm la picioarele Sale, în pocăință și rugăciune în Numele și în meritele Domnului Isus, ca El să ne ajute să punem frâu gurii noastre de a mai scoate lucruri rele din visteria inimii noastre:

“Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan, 1.9)

“Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. (Oprire)  De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi, chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc.” (Psalmul, 32.5-6)

Păcatul meu, l-am văzut că era în vorbire (și gândire), deci vin sincer în Numele Domnului Isus, la Dumnezeu să cer îndurare și iertare:

Și sunt convins că mulți dintre cititori au și ei păcate de acest fel – mergeți în rugăciunea de pocăință înaintea Tatălui din Cer, în Numele lui Isus,  să cereți iertare!

Fiecare cu păcatul său, căci nu știm cât va mai avea timpul răbdare pentru fiecare dintre noi. Până mai este har de iertare. Glorie Domnului!

Câteva condiții pentru a primi iertarea Domnului Dumnezeu:

• Să iertăm și noi greșiților noștri – Doamne,  ajută-mă să iert pe fiecare care mi-a greșit, eliberează-mă de această povară;
• Să venim la Domnul cu sinceritate, cu pocăință și   credință -  Doamne ajută-mă să am o conștiință trează, să-mi văd starea deplorabilă și că am nevoie de mila și de bunătatea Ta;
• Să rămânem într-o stare smerită, umilă – Doamne ajută-mă să-mi cântăresc bine păcatul și să văd cât de mult Te-am necinstit prin faptele și vorbele mele;
• Să stăruim în rugăciune și citirea cuvântului din Biblie – Doamne ajută-mă și întărește-mă să gândesc, să vorbesc și sa fac fapte vrednice de pocăință și de iertarea după care tânjesc;
• Să așteptăm în tăcere răspunsul Domnului – Doamne, ajută-mă și dă-mi mai multă credință, să am rabdare și îndelungă răbdare de a face tot mai mult voia Ta;
• Să venim în Numele Domnului Isus  – căci este un singur Mijlocitor între om și Dumnezeu, Omul Isus. Glorie Domnului!

Vorbirea noastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare – Doamne ajută-mă să am o vorbire care să-l binecuvinteze pe celălalt, pe apropele meu, care să aducă rodire duhovnicească, care să-l ridice pe cel căzut, îmbărbătare, mângâiere, iubire, care să Te onoreze pe Tine și să fie de folos celorlalți.

N-am dori să auzim de nimeni că timpul n-a mai avut răbdare, cu el sau cu ea, și că nu a mai apucat să se împace cu Domnul și a trecut în lumea de dincolo, în veșnicie!

Doamne, Te rog, dă celor care-Ți cer o inimă înțeleaptă, ca să ne putem numără bine zilele!

Doamne, Te rog ajută-mă să fiu blând și smerit cu inima și să fac faptele vrednice ale unui creștin pocăit  care să  Te onoreze pe Tine și să fiu de folos celor aflați în nevoi. Amin.

Solomon (Eclesiastul, 3.1)

.

   “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.  Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.”

Evanghelia lui Matei, 6.33-34
.

.

1. Muzica este timp sonor. (Emil Cioran)
2. Timpul este o formă de mișcare abstractă pe care o percepem după nașterea noastră. (Vavila Popovici)
3. Eternitatea ar putea fi treapta finală a timpului, precum neantul sublimarea ultimă a eternității. (Emil Cioran)
4. Gândirea este sclava vieții și viața este bufonul timpului, iar timpul, care domină întreaga lume, trebuie să aibă un sfârșit. (William Shakespeare)
5. Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumusețe sfârșitul, dar poate că așa arată adevărata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă  o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice. (Octavian Paler)
6. Atâta timp cât nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina; sub pașii tăi care urcă, ele se vor înmulți la nesfârșit. (Franz Kafka)
7. De ceea ce ai făcut în timpul vieții de acum, în această lume, depinde veșnicia ta de dincolo de timp. (George Danciu)
8. Toți avem propriile mașini ale timpului. Unele ne duc înapoi, se numesc amintiri. Unele ne duc înainte, se numesc visuri. (Jeremy Irons)
9. Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza nu-i încă perdută. (William Shakespeare)
10. Tinerețea e timpul de a învăța înțelepciunea, bătrânețea e timpul de a o aplica. (Jean Jacques Rousseau)
11. Un minut de îndoială face cât o veșnicie de suferință. (Honore de Balzac)
12. Timpul este imaginea mobilă a eternității imobile. (Platon)
13.  Plictiseala e senzația bolnăvicioas de clară a timpului ce te așteaptă, în care trebuie să trăiești și cu care n-ai ce să faci. (Emil Cioran)
14. Timpul meu îngăduie, timpul îmi aparține numai mie. (F.M. Dostoievski)
15. Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri gata făcute, de la negustori. Și cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. (Antoine de Saint-Exupery)
16. Tristețea este totdeauna formată din timpul care curge și nu și-a dat roadele.  (Antoine de Saint-Exupery)
17.  Munca în echipă presupune în primul rând să-ți pierzi jumătate din timp explicându-le celorlalți de ce nu au dreptate. (George Wolinski)
18. “Mai târziu” devenea “prea târziu”. (Octavian Paler)
19. Cartea este via’a timpului nostru. (Vissarion Grigoryevich Belinski)
20. Doar din amintiri mai pot crede c[ vara e anotimpul destinului meu. (Octavian Paler)
21. Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în același timp. (Albert Einstein)
22. Înțelepciunea este puterea de a pune timpul și cunoștințele noastre la o bună folosință. (Thomas John Watson)
23. Fericirea perfectă nu există pe acest pământ; aceasta s-a zis de mult timp și de oameni foarte învățați; avem însă iluzia, credința și speranța. Acveste daruri divine compul pentru noi, aici pe pământ ceea ce numim fericire. (Nicolae Filimon)
24.  Regretul pentru lucrurile pe care le-ai făcut se poate stinge cu timpul, însă regretul pentru ceea ce nu ai făcut nu are consolare. (Sydney J. Harris)
25.  Fără sinceritate nu faci numic. Oricât vei fi de iscusit și de șret, oricât vei ști să ticluiești și să împodobești minciuna – ea rămâne tot minciună. Vei înșela pe un om, o generație, două – dar timpul, pe el, nu-l vei înșela. (Alexandru Vlahuță)

Iacov, 2.26

.

“Vorbiți între voi...”

.

Cum explicăm că nu putem vorbi ușor între noi. Și că nu putem împlini prea bine nici această cerință adusă prin apostolul Pavel:

“Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos.” (Efeseni, 5.19-21)

Trebuie să spunem adevărul din inimă, dar nu prea o facem, acolo unde implică sinceritatea atitudinii, dintre frate și frate. Dar nu vorbim nici cum ne cere Cuvântul, nu mulțumim totdeauna și pentru toate lucrurile și nu ne supunem unii altora în frica lui Hristos. (Doamne ai milă, de mine, păcătosul!)

Teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Evanghelicii, cu toții cunoaștem Biblia. Asta este foarte bine, dar numai atunci când se merge mai departe în împlinirea poruncii Domnului:

“Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmul, 1.1-2)

Dacă citim și cugetăm zi și noapte la Legea Domnului, ca s-o împlinim, e bine, nu doar ca să cunoaștem pentru a ne afirma mai bine eul și a ne contrazice unii pe alții.

Dar constatăm că nu este sinceritate între frați, nu se spune adevărul din inimă, suntem plini de fățărnicie și de mândrie. Nu dorim și nu ne slujim unii pe alții în dragoste. Și nici nu trecem mai departe cu iubirea de frați, la iubirea de oameni.

Ceea ce ne lipsește e ceva fundamental. Am putea spune că Duhul Sfânt, fie că suntem penticostali, fie că suntem baptiști, fie de la  alte culte și denominațiuni creștine. Dar trebuie să o spunem clar, ceea ce este grav este că nu mai este în noi frica de Dumnezeu. Nu mai avem acea teamă sfântă care să ne modeleze viața și s-o ghideze pe un drum al evlaviei și al credinței.

Nu ne mai temem (de nimic). Harul Domnului credem că le rezolvă pe toate, orice am face noi. Dar nu e așa. Cum ortodocși sunt criticați de noi, pe bună dreptate, și ei ne critică pe noi, pe bună dreptate. Fiecare zice despre celălalt că răstălmăcește Scriptura. Cât despre noi, nu criticăm credincioșii de rând, ci pe cei care zic că știu ce fac, că cunosc voia Domnului (preoțimea). Iar noi am ajuns cu toții preoți, de aceea suntem cu toții în aceeași găleată a fățărniciei. La ortodocși sunt preoții și cei care s-au ridicat la nivelul lor de cunoaștere. Și s-au tot ridicat și dintre enoriașii lor la un grad mai înalt de cunoaștere.

“Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan, 17.3)

Dar, dacă cunoaștem cuvântul lui Dumnezeu, într-un fel firesc, credem că Îl cunoaștem pe Dumnezeu și pe Domnul Isus. Ceea ce este fals. Nici chiar o înțelegere aprofundată a Scripturilor Sfinte (Biblia), nu atrage după sine cunoașterea lui Dumnezeu. Cunoașterea se împlinește printr-o trăire în ascultare și încredere în Dumnezeu. Căci se adeverește cu noi ce a spus apostolul Iacov:

“Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară! Vrei, dar, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?
Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?  Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.”
Vedeţi, dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă.Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?
 După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.” (Iacov, 2.19-26)

Se pare că am ajuns mai rău ca fariseii de care și cu care vorbea Domnul Isus: “Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei. 5.20)

Ceea ce critică ortodocșii la protestanți este că noi privim și tratam chestiunea mântuirii și a vieții veșnice ca o problemă de har ieftin, la îndemâna oricui care declară că crede, bazat pe cuvântul Bibliei.

Ce te împiedecă să fii mântuit? Necredința! Da, necredința împiedecă omul să nu aibă viața promisă prin Jertfa răscumpărătoare a lui Isus Hristos de la Golgota.

Dar cum stăm vis-a-vis de cele scrise și pretinse de Epistola lui Iacov? Credința fără fapte este moartă. Aici este o mare nepotrivire între oglinda cu viața noastră de zi cu zi și oglinda cuvântului lui Dumnezeu. Suntem noi sfinți în toată purtarea nostră cum cere apostolul?

“Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (2 Petru, 1.3-4)

Înțelegem noi ce citim? Credem că despre noi e vorba, că ne-am făcut părtași firii dumezeiești? Dar cum rămâne cu partea care condiționează asta: “după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.“

 Cum am fugit noi de stricăciunea care este în lume prin pofte?

“De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa;  cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni.” (2 Petru, 1.5-7)

Înțelegem noi bine care sunt pretențiile, care sunt roadele Duhului Sfânt, cu care ne lăudăm că locuiește în templul trupului nostru?

Avem credință și avem faptele credinței?

Avem faptele și avem cunoștința care vine de sus, ca  urmare a faptelor în care trebuie să umblăm?

Avem înfrânarea care se impune în urma cunoștinței primite și  răbdarea necesară care ne poate da evlavia și dragostea de frați și de oameni?

Pe scurtătura,  înțelegem noi că faptele credinței ne conduc la o stare de evlavie și de prigonire? Suntem noi pe această cale și scară pe care putem să începem a urca spre Cer sau căutăm o poartă mai largă să fim cu grămada lumii?

Suntem ieșiți din mijlocul lumii, separați de lume și de poftele ei, sau avem doar teologia cunoașterii și o dorință și o amăgire, deoarece dragostea lui Dumnezeu nu a fost turnată în inimile noastre pentru că suntem plini de o nădejde înșelătoare?

Doamne, Te rog, vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!

Doamne, Te rog, ajută-mă să am frică de Dumnezeu! Amin

Iubiţi fraţi,

.
După minunatele zile de sărbătoare, petrecute la Casa Elim, la începutul lunii octombrie 2012, am slujit în mai multe locuri şi biserici din ţară: Piteşti, Bucureşti, Galaţi, Nămoloasa, Sârbi, Baia Mare, Zărneşti, ş. a.

Cât de binecuvântată este viaţa noastră, ca slujitori ai Evangheliei, atunci când ne gândim la miile de biserici existente şi în România, şi la miile de fraţi şi familii primitoare de oaspeţi, cu care Domnul ne binecuvântează mereu.

Mi-am adus aminte, zilele acestea, de un cuvânt spus de soţia mea, Annemarie, cu mulţi ani în urmă: „Tu nu-mi spui niciodată nimic rău despre locurile pe unde umbli, despre lucrurile pe care le întâlneşti, şi despre lucrările care se fac în biserici.” Familia Cosma – Galaţi.

M-am bucurat mult de observaţia ei, de cuvântul acesta de „critică”.
Cuvântul Domnului nu ne îndeamnă să ne judecăm unii pe alţii, ci să ne binecuvântăm unii pe alţii. A binecuvânta înseamnă şi a vorbi de bine.
Prin indurarea Domnului, sunt şi în România diferite biserici, diferite confesiuni.
Voia Domnului nu este să ne vorbim de rău unii pe alţii, ci să ne respectăm şi să ne admirăm reciproc, cu privire la tot ce este bun şi bine de primit.
Cu mare durere, Domnul Isus spune despre slujitorii lui Israel, din vremea trăirii lui pe pământ: „M-au urât fără temei.”

În Biserică sunt şi astăzi mulţi farisei, lupi îmbrăcaţi în piei de oaie, fraţi mincinoşi, vânzători de fraţi şi Iude.

Toţi aceştia se arată pe dinafară evlavioşi şi interesaţi de bunul mers al lucrării, înlăuntru însă sunt plini de întuneric şi de fiere amară, morminte văruite; plini de invidie, de gelozie nesfântă, de pizmă, de ură şi de moarte. „… preoţii cei mai de seamă din pizmă Îl dăduseră în mâna lui.” Marcu 15:10

„Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au auzit cuvintele acestea, căutau cum să-L omoare; căci se temeau de El, pentru că tot norodul era uimit de învăţătura Lui.” Marcu 11:18

„…Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau cum să prindă pe Isus cu vicleşug, şi să-L omoare.” Marcu 14:1

Ura este o otravă de moarte şi nu poate avea nici o justificare obiectivă, nici un temei real.

Gândurile noastre sunt ca şinele de tren: ne duc într-o direcţie sau alta, adică în cer sau în iad. Fiecare gând trebuie cercetat: „De partea cui eşti? De partea mea, sau de partea vrăjmaşului?” Dacă este de partea vrăjmaşului, gândul acela trebuie alungat imediat. „… şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” 2 Cor. 10:5b

Diavolul, mai întâi, a pus în inima lui Iuda Iscarioteanul gândul să-L vândă pe Isus. Iuda a umblat multă vreme cu gândul acesta în inima lui. El nu credea că acest gând are de-a face cu vânzarea Învăţătorului, el era deplin încredinţat că face un bine, că ajută lucrarea Domnului; gândea că, odată ajuns înaintea autorităţilor religioase, Domnul Isus va dovedi că El este cu adevărat Mesia, cel prezis de prooroci, că autorităţile Îl vor recunoaşte ca atare, şi-L vor numi Împăratul lui Israel. Se gândea chiar că Domnul Isus îi va fi recunoscător la sfârşit, pentru felul în care gândise şi aranjase el lucrurile.

Astăzi, sunt mii şi mii de astfel de slujitori, care cred că pot îmbunătăţi lucrarea lui
Hristos din Biserică, într-un fel sau altul.

Diavolul pune mai întâi în inima oamenilor gândurile lui, apoi, odată uşa deschisă,
intră el însuşi în ei, dacă oamenii nu se cercetează şi nu veghează mereu la gândurile şi trăirile lor „… diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, … gândul să-L vândă,” Ioan  13:2; „…a intrat Satana în Iuda. …” Ioan 13:27

Gândirea omului este adeseori foarte întortocheată, încurcată. Iuda era un om energic,
cu iniţiativă, bine intenţionat în felul în care gândea el, şi credea că-I face bine Domnului şi lucrării Lui. Era uneori aspru cu cei din jur, critic, îşi judeca fără  menajamente semenii, şi era iubitor de sine şi de bani.

„Unul din ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă, a zis:
„De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei, şi să se fi dat săracilor?” Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ, şi, ca unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea.” Ioan 12:4-6

Nu doar Iuda a avut în acea împrejurare dată o atitudine greşită, ci şi alţi ucenici
împreună cu el. Toţi suntem pândiţi, la fiecare pas, de aceeaşi primejdie, de aceeaşi ispită.

Biblia mărturiseşte nu doar cuvintele pe care le rostim, ci şi duhul cu care rostim acele
cuvintele.

„Unora dintre ei le-a fost necaz, şi ziceau: „Ce rost are risipa aceasta de mir? Mirul
acesta s-ar fi putut vinde cu mai mult de trei sute de lei, şi să se dea săracilor.” Şi le era foarte necaz pe femeia aceea.” Marcu 14:4-5

Creştinul adevărat este foarte aspru cu sine, dar foarte înţelegător cu cei din jur.
În vremea comunismului, Biserica lui Hristos a fost plină de Iude. Astăzi, situaţia este
aceeaşi. Cuvântul Domnului spune că, în vremurile din urmă, fraţii se vor vinde unii pe alţii  şi se vor da la moarte unii pe alţii. În fiecare din noi există un potenţial Iuda.

Întrebarea pe care au pus-o ucenicii Domnului Isus, în urmă cu 2000 de ani, ar trebui să ne-o punem şi noi toţi astăzi, cu mare seriozitate: „Ei s-au întristat foarte mult, şi au început să-I zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” Matei 26:22

Vânzătorii din vremea comunismului, care nu s-au pocăit de trădarea lor, atrag peste
ei şi peste casele lor blestemul pustiirii. Copiii lor calcă pe aceleaşi urme, sunt stăpâniţi de acelaşi duh, au aceleaşi năravuri. „… Locuinţa lui să rămână pustie, şi nimeni să nu
locuiască în ea!” Şi: „Slujba lui s-o ia altul!” Faptele Apostolilor 1:20

După ce a văzut ce întorsătură au luat-o lucrurile, după ce a înţeles capcana mare în
care a căzut, Iuda s-a dus cu îndrăzneală înaintea preoţilor cei mai de seamă şi bătrânilor, a aruncat arginţii în Templu, şi a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. „Treaba ta.” Matei 27:3-5. Apoi Iuda s-a dus de s-a spânzurat.

Aşa le va spune diavolul tuturor slujitorilor care se lasă amăgiţi de gândul acesta teribil
privitor la îmbunătăţirea lucrării lui Hristos: „Treaba voastră. Ce-mi pasă mie?”

„Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” Prov.14:12
Prin harul Domnului, există atât de mult de lucru în ogorul Evangheliei în România.
Nu ar trebui să existe nici un fel concurenţă şi de invidie între slujitori. Ura care naşte invidia (gelozia, pizma) nu are nici un temei. Toţi ar trebui să avem în minte un singur gând, o singură dorinţă: slava lui Dumnezeu.

Să ne întrebăm mereu: „Zidesc eu Împărăţia lui Dumnezeu, sau împărăţia mea?”
Să nu fim între cei care urăsc, clevetesc, batjocoresc, sau uneltesc moartea celorlalţi.
Ţinta noastră să fie Cerul, slava lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru, şi noi suntem cu adevărat fiii (fiicele) Lui, nu avem a invidia pe nimeni, pentru nimic, niciodată. Drept este că sunt mulţi slujitori în biserici care cunosc teologie, dar nu Îl cunosc pe Domnul Isus.

Există astăzi, în lume şi în Biserică, un foarte prezent şi puternic duh de răzvrătire; duhul lui Absalom. Credem că putem face mai bine lucrarea de cum au făcut-o părinţii noştri. Şi calea aleasă de Absalom a dus la moarte. Mulţi dintre slujitorii bisericilor de astăzi sunt stăpâniţi de acest duh. Duhul lui Absalom înseamnă răzvrătire împotriva rânduielii lui Dumnezeu, în casele şi în bisericile noastre.

Este timpul să ne trezim, să ne facem o cercetare temeinică, şi să ne întoarcem cu toată inima la Domnul Dumnezeul nostru, trăind potrivit cu adevărul Cuvântului Vieţii, călăuziţi în totul de Duhul Sfânt.

Nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei. Nu putem umbla şi pe calea largă, şi pe calea îngustă. Nu putem sta şi la masa Domnului, şi la masa dracilor.
Să alegem astăzi cui vrem să slujim.
Să nu fim între vânzători, ci mai degrabă între cei vânduţi.
Să nu fim între trădători, ci mai degrabă între cei trădaţi.
Să nu fim între cei care prigonesc, ci mai degrabă între cei prigoniţi.
Să nu urâm, ci să ne iubim unii pe alţii, după porunca Domnului Isus.

„El hotărăşte din nou o zi: „Astăzi” – zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!”” Evrei 4:7

Suntem, prin bunătatea Domnului, la începutul unui An Nou, şi ne dorim, din toată inima, să fim mult binecuvântaţi de Cel Prea Înalt în călătoria anului acesta ce ne stă înainte.
Viaţa de credinţă înseamnă veghere, trăire potrivită cu Adevărul, alergare sfântă şi luptă.
Credem că este şi pentru noi foarte potrivit Cuvântul Domnului din Ezra 8:21, cuvânt pe care vi-l lăsăm drept binecuvântare pentru drumul ce-l avem de făcut spre cele veşnice.

„Acolo, la râul Ahava, am vestit un post de smerire înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El o călătorie fericită pentru noi, pentru copiii noştri, şi pentru tot ce era al nostru.” Ezra 8:21

Dumnezeu să reverse peste noi toţi, şi peste casele noastre, mila şi îndurarea Lui cea veşnică.

În umilinţă şi cu dragoste,
Ioan Panican Ianuarie 2013
Biserica Oastea

Eclesiastul 3.1

.

În atenția tinerilor și a bisericilor locale Evanghelice,  de pretutindeni

.

Orice lucru își are vremea lui

“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.  Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui…” (Eclesiastul, 3.1-2)

De două-trei zile nu-mi găseam tonul potrivit pentru scris. Răsfoind Biblia, și câteva însemnări despre misiune, dintr-odată am fost luminat de două expresii duhovnicești. Eclesiastul  spune că “orice lucru își are vremea lui“. Acum este vremea potrivită ca tinerii să se hotărească pentru lucrarea de misiune din țările și triburile sărace, acolo unde nu există o Biblie în limba lor maternă.

E vremea de a trăi cu toții acest îndemn extraordinar:

“Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” (Proverbe, 22.6)

Și, având aceste informații biblice, vii, mi-am amintit de un sfat excepțional dat de o sărmană femeie,  creștină,  plină de râvnă și de Duh, care, într-o împrejurare publică, de dinainte de Revoluția din ’89, a avut o replică plină de putere în fața unor tineri zvăpăiați și imorali care luaseră în derâdere vasul neînsemnat prin care lucra în acele momente Dumnezeu:

“Mai bine v-ar sta să aveți în gură cuvântul lui Dumnezeu, decât țigara și cuvinte murdare!“

ACUM ESTE VREMEA ca tinerii  creștini să se dedice marii lucrări de misiune în ducerea Evangheliei în miile de locuri unde încă n-a ajuns. Nu cred că există o mai frumoasă și plăcută îndeletnicire pe care tinerii pot s-o aleagă (cu seriziotatea necesară), aceea de a asculta de porunca Domnului Isus:

“Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin”  (Matei, 28.19-20)

Pași în implicarea lucrării de traducere a Bibliei în limba unor triburi sau popoare

.

Cum să devii un traducător al Bibliei
În mii de limbi ale lumii nu există nici o traducere a Scripturii. Milioane de oameni care vorbesc aceste limbi nu au acces la Cuvântul lui Dumnezeu. Peste tot în lume sunt oameni care își doresc să aibă o Biblie în limba lor maternă, însă nu au abilitățile sau resursele necesare să ducă la îndeplinire o astfel de traducere.
Aici intervine organizația Wycliffe care pregătește și trmite oameni să lucreze în parteneriat cu bisericile și comunitățile locale care-și unesc abilitățile și lucrează împreună pentru a vedea Cuvântul lui Dumnezeu tradus, înțeles și schimbând vieți.

Ce anume face un traducător al Bibliei
Înainte de a fi implicat direct în munca de traducere, în mod normal va trebui să investești timp în învățarea limbii și culturii poporului respectiv. Va trebui să studiezi cu mare atenție limba pentru a înțelege structura gramaticală și funcționarea ei. În anumite locuri, pentru acele triburi de oameni izolați și rămași în urmă față de celelalte, mai civilizate, va trebui să intri în echipa de lingviști  care va lucra la crearea unui sistem de scriere. Tinerii dedicați acestei activități, vor lucra atât cu biserici locale cât și cu comunitatea extinsă pentru a închega o echipă de traducători și un comitet de organizare, care va pregăti pe fiecare dintre ei în îndeplinirea sarcinilor specifice. Apoi, cu ajutorul și sub călăuzirea Duhului, treptat va începe traducerea Bibliei. Echipa de traducere produce inițial ciorne, care sunt testate de comunitatea locală pentru acuratețe, claritate și naturalețe (dacă au pârghiile necesare acestei activități lingvistico-teologice). Un comitet de revizuire sugerează eventualele îmbunătățiri, iar un consultant în domeniu face verificările necesare și, după ce se încheie aceste activități cu succes, versiunea finală este gata pentru tipărire.

Calificări necesare unui traducător al Bibliei

• O pregătire universitară care să fie un bun instrument pentru activitatea vizată.
• Abilități minime în comunicare, scriere, de limbi vorbite.
• Un creștin dedicat, care are un rol activ în biserica locală și este gata să slujească oriunde îl va trimite Domnul.
• Deschis pentru un angajament pe termen lung.
• Cei căsătoriți, dedicați împreună, e o oportunitate.

Pregătirea traducătorilor Bibliei
Pregătirea este oferită prin intermediul European Training Programme (ETP, www.eurotp.org/uk).
Mai  întâi, vei dobândi o înțelegere mai amplă referitor la ceea ce înseamnă munca lingvistică. În continuare,  vei fi echipat cu o serie de instrumente precise care au de-a face  cu învățarea unei limbi străine și acceptarea la o cultură nouă.
Apoi, în mod normal urmează o pregătire specializată în analiza lingvistică, care va instri tinerii specific pentru primul rol pe care urmează să-l aibă în străinătate.

Finanțarea traducătorilor  Bibliei
Costurile  pot varia în funcție de locul în care se va lucra. Posturile oferite de Wycliffe nu sunt remunerate (plătite).  Membrii Wycliffe se încred în Dumnezeu întâmpinarea nevoilor lor prin intermediul unei echipe de rugăciune și al unor parteneri financiari.

Misiunea se face în parteneriat cu biserica locală care trimite lucrători și, de asemenea, bazându-ne pe Domnul secerișului care S-a dovedit credincios  sutelor de membri Wycliffe de-a lungul multor ani.

Oportunități
Traducătorii Bibliei se pot aștepta să trebuiască să lucreze într-o varietate mare de situații. În unele cazuri poți lucra alături de traducători care sunt vorbitori nativi, deja foarte capabili și calificați, iar  în alte situații, traducătorii locali s-ar putea  să nu fi avut parte aproape deloc de o educație oficială.
S-ar putea să faci parte dintr-o echipă mai mare care lucrează  împreună la un proiect dedicat  unui grup de limbi înrudite, combinând abilitățile tale cu cele ale unor specialiști în lingvistică sau alfabetizare, sau te poți afla într-o situație mai izolată, lucrând cu o anumită limbă.
Poți lucra într-un sat mic, un oraș mai mare sau într-o capitală.
În anumite  situații, accentul se pune pe traducerea Noului testament, pe când în alte situații s-ar putea să începi traducerea  cu porțiuni din Vechiul testament.
Oricare ar fi situația ta specifică, te poți aștepta să fie necesară implicarea ta în pregătirea și îndrumarea traducătorilor locali, cât și în trecerea materialului tradus prin procesul de verificare.

Ce abilități sunt necesare?

• Este nevoie de o mare diversitate de abilități pentru a fi un traducător eficient al Bibliei.
• O bună înțelegere a Bibliei, cât și o pregătire în domeniul lingvistic, sunt esențiale.
• Mai presus d etoate, un traducător al Bibliei are nevoie de multă răbdare, dedicare și perseverență pentru a-și duce munca la bun sfârșit.
• Un traducător va să fie capabil să învețe  o limbă nouă și să lucreze într-un mediu transcultural.
• Te gândești că poate nu deții în momentul de față a tuturor acestor abilități, dar dacă ai aptitudini și motivație atunci noi te putem ajuta în ce privește pregătirea.

 Dacă ești interesat să afli mai multe detalii, ne-ar face plăcere să vorbim cu tine.

Contactează-ne  prin telefon la 0752 175 299 sau e-mail info@Wycliffe.ro
Vizitați pagina de internet http://www.Wycliffe.ro – Asociația Wycliffe România, str. Gh Doja 217/B, Oradea 410169

Note: 1.Bisericile locale ar trebui să informeze biserica despre faptul că sunt cca 3000 de grupuri lingvistice care-și  așteaptă traducătorii pentru cei  cca 250 de milioane de oameni.

2. Dacă te-a ajutat acest articol să te gândești la o eventuală implicare, ne-am bucura să ne scrii la Redacție!

Apocalipsa 19.1

.

1. Puterea caracterului stă în iubire. (Simion Mehedinți)
2. Dacă te supără ceva din afară, durerea nu se datorează cauzei în sine, ci dimensiunii la care apreciezi tu situația; în acest sens, tu ai puterea de a anula totul. (Marcus Aurelius)
3. Omul este regele creației prin puterea lui de a distruge. Omul nu poate crea decât pe seama crețiunii. (Paul Ambroise Valery)
4. Numai durerea încheagă gândurile și le dă puterea de a pătrunde. Fulgii de zăpadă cad leneși la pământ, sloiul de ghiață izbește. (Titu Maoirescu)
5. Nici o putere nu poate fi de acord să negociezi ceea ce consideră a fi însăși condiția existenței ei.  (Henry A. Kissinger)
6. Nu ți se oferă niciodată o dorință, fără a ți se oferi și puterea de a o face să devină realitate. (Richard David Bach)
7. Înfricoșată este puterea unei idei când pune stăpânire pe sufletul unui om. (Gala Galaction)
8. Cei puternici sunt cei ce dau ordine. (Gabriel Liiceanu)
9. Cuvintele, ca și banii, au o mare putere.  (George Danciu)
10. O putere considerabilă au aceia care posedă arta de a manipula oamenii. (George Danciu)
11. Tăcerea este a doua putere a lumii, după cuvânt.  (Jean Lacordaire)
12. Folosește-ți slăbiciunile; aspiră la putere.  (Lawrence Olivier)
13. Dragostea de libertate este dragostea pentru ceilalți; dragostea de putere este dragostea ce-ți porți ție însuți. (William Hazlitt)
14. Puterea imaginației crește odată cu acumularea cunoștințelor. (Konstantin Georgiyevich Paustovsky)
15. Puterea și fericirea unui stat se află în puterea și fericirea mulțimii, adică a nației. (Mihail Kogălniceanu)
16. Viața noastră este rezultatul alegerilor pe care le facem, a da vina pe cei din jur, pe mediu, pe ceilalți factori, înseamnă a da acestor lucruri puterea de a ne controla. (Stephen Covey)
17. Sunt în stare, de unul singur, să ridic în fața lui Dumnezeu o împărăție asupra căreia Dumnezeu n-are nici o putere: iadul. (Marcel Jouhandeau)
18. Adevărul și puterea merg rareori împreună. (Victot Duta)
19. Informatiile sunt cheia de boltă ale puterii.  (Victor Duta)
20. Puterea stă-n unire. (Gheorghe Asachi)
21. Puterile omului singur sunt foarte slabe.  (Nicolae Bălcescu)
22. Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, și noi românii nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toții într-unul și același corp politic. (Nicolae Bălcescu)
23. Cuvântul rostit trebuie să fie asemenea rubinului, mic, dar de mare preț. Cât timp nu ai vorbit, cuvântul a stat în puterea ta, de îndată ce l-ai rostit, el te ține sub puterea lui.  (Abu Shakur Balkhi)
24. Cea mai mare bogăție din această lume sunt copiii, mai mare decât toți banii din lume și toată puterea de pe pământ. (Mario Puzo)
25. Cea mai înaltă dovadă de virtute,  este să ai putere nelimitată, fără să abuzezi de ea. (Thomas Babington Macaulay)

Epistola către Coloseni, 3.2

.

1. Când gândești vorbești cu tine însuți (Vavila Popovici)
2. A gândi inseamna a suplini experienta cu idei. (George Calinescu)
3. Și totuși, adevărata gândire este contradicția luminată, conștientă, iar nu poziția fermă, care e semnul prostiei de turmă. (George Călinescu)
4. Cine se gândește și cugetă la scurtimea acestei vieți,  și la scopul fundamental al acesteia,  are șanse să o câștige pe cea veșnică. (George Danciu)
5. Trebuie să creez un sistem – altminteri voi fi înrobit de cel al altui om. (William Blake)
6. Când gândirea nu se mai îimprăstie printre cele din afară si nu se mai împrăstie în lume, prin simturi, ea se intoarce spre sine, prin sine, mintea se ridică până la contemplarea lui Dumnezeu. (Sfântul Vasile cel Mare)
7. Gândirea individuală nu recunoaște că numai socializată este bună la ceva. (Mircea Malița)
8. Gândirea este o formă a energiei, o funcțiune a creierului. (Friederich Engels)
9. Scopul gândirii este să ajute la obținerea unei concluzii, să proiecteze încheierea posibilă pe baza datelor existente. (John Dewey)
10. Psihologia este acțiune, nu gândire despre sine. Continuăm să ne formăm personalitatea toată viața. (Albert Camus)
11.  Gândirea artistică e un mod de cugetare în imagini în care reflexia propriu-zisă se asociază cu fantezia creatoare. (Nicolae Balotă)
12. Tot ce e gândire corectă este sau matematică sau susceptibilă de matematizare. (Grigore C. Mosil)
13. Află procesul gândirii angajaților tăi. Metoda prin care o persoană ajunge la o concluzie reprezintă baza pentru susținere sau perfecționare. Nu presupune că îți sunt cunoscute aceste metode. (Bruce Hyland)
14. Cine gândește puțin, se înșeală mult. (Lucian Blaga)
15. Gândirea este cimentul ce fixează pulberea ideilor. (Tudor Vianu)
16. Suntem ceea ce gândim, tot ceea ce suntem ia naștere din gândurile noastre, cu gândurile noastre construim lumea. (Buddha)
17. Cel mai ușor e să te înșeli singur, căci fiecare crede ceea ce dorește. (Demostene)
18. Un om nehotărât ajunge la fiecare pas pe pragul unei alternative…(Lucian Blaga)
19. Este de o mie de ori mai bine să fii optimist și să te înșeli, decât să fii pesimist și să ai dreptate. (Jack Penn)
20. Nu voi muri nicioadtă pentru crezurile mele pentru că aș putea să nu am dreptate. (Bertrand Russell)
21. Înainte de a ne gândi cum să educăm, ar fi bine să lămurim ce rezultate am vrea să obtinem. (Bertrand Russell)
22. Mulți oameni mai bine mor decât să gândească; în fond așa se întâmplă. (Bertrand Russell)
23. Gândurile mari trebuie însoțite de cuvinte mărețe. (Aristophanes)
24. Când toți gândim la fel, nimeni nu gândește prea mult. (Walter Lippman)
25. Tot ceea ce e înțelept a mai fost gândit. (Goethe)

Evanghelia lui Matei, 28.19-20

.

.Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile!

Adunați împreună în jurul dorinței de a vedea Cuvântul lui Dumnezeu tradus în toate limbile oamenilor, traducătorii Societății Wycliffe (de la John Wycliffe – 1330-1384, precursor al Reformei, inițiatorul primei traduceri complete a Bibliei în limba engleză) sunt răspândiți în aproape 40 de țări de pe glob.

Începând cu anul 1944 membrii acestei societăți au luat parte la traducerea a nu mai puțin de 500 de versiuni ale Noului Testament în felurite limbi de circulație  mai restrânsă.  Alte aproximativ 500 de proiecte se află în derulare în momentul de față (2004).

Cei de la Wycliffe sunt motivați de cuvintele clare ale lui Hristos: Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia! Biblia vorbește deseori de toate neamurile, care sunt despărțite de vecinii lor nu doar din punct de vedere geografic, ci și lingvistic. Se cuvine ca și aceștia să audă Cuvântul lui Dumnezeu  într-o limbă care să vorbească direct inimii lor. Nu mai puțin de 250 de milioame de oameni făcând parte din 3.000 de grupuri lingvistice încă așteaptă  să audă Vestea cea bună în propriul lor grai.

Având în vedere ritmul în care se lucrează la momentul de față – respectiv aproximativ 10 ani pentru traducerea Noului Testament – va fi nevoie de 150 de ani pentru a duce acest plan la bun sfârșit. Oare Cuvântul Scripturii mai are răbdare pentru oameni?

Oamenii de la Wycliffe cred că acești oameni au așteptat destul și, pentru a accelera acest proces, societatea de traducere a Bibliei a inițiat un nou plan, radical, care poartă denumirea Vision 2025. El constă în  a vedea pornit un proiect de traducere în fiecare limbă care o cere, până în anul 2025. Acest plan reclamă un vast parteneriat, mai multe programe de instruire și o încredere nețărmurită că imposibilul poate fi înfăptuit, cu ajutorul lui Dumnezeu. Am mai aminti că sprijinul și implicarea Bisericii lui Hristos de pretutindeni sunt cruciale într-o misiune de traducere a Scripturii de o asemenea anvergură.

Membrii Sociețății Wycliffe cred că misiunea  de traducere a Scripturii face parte din mandatul Marii Trimiteri care a fost încredințat Bisericii. Aflați în parteneriat cu feluriți localnici, biserici din toată lumea, guverne ale unor țări, precum și cu nenumărate organizații și agenții misionare, oamenii de la Wycliffe contribuie la recrutarea personalului, dezvoltă strategii, adună fonduri și mai ales se roagă  permanent pentru îndeplinirea acestui plan de anvergură. Este o mare nevoie de  noi strategii pentru instruirea unor traducători de calibru, precum și de pregătirea unor specialiști care să fie gata să intruiască oameni oriunde în lume și să slujească drept consultanți în acest efort comun de traducere a Bibliei.

Pentru a vedea planul Vision 2025 dus la îndeplinire e nevoie de mulți oameni credincioși, de parteneriate mai solide, de resurse financiare mai substanțiale și mai ales de mai multă rugăciune și încredințare în bunătatea lui Dumnezeu.

Note: (1) Textul redactat este din  Cuvântul Societății Wycliffe Bible Translators

Dacă doriți să aflați cum cum ați putea deveni parte integrantă a acestui proiect, vă invităm să vizitați website-ul organizației Wycliffe International:

http://www.wycliffe.org/about.aspx

(2) Puteți contacta și sursa textului: Editura Aqua Forte (Wolfgang Binder), CP 805 OP 12, Cluj Napoca, România.

Femeia samariteană I-a zis: „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?” 

Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!”, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.”

Evanghelia lui Ioan, 4.7-10

.

Întâlnirea cu Isus, ce descoperire îți face?

Oricine poate constata că oamenii sunt înclinați să creadă și să spună  despre anumiți oameni, despre unele lucruri, despre diverse istorii, opere, religii sau filozofii și despre multe fapte – că le cunosc  în mod sigur, însă,  la o cercetare mai atentă  devine clar că sunt departe de adevăr în afirmațiile făcute cu ușurință.

În secolul 21, odată cu explozia de informatică,  oamenii se cred și mai  cunoscători, în mai toate domeniile, fie al muncii, al sănătății, sportului, științei, religiei și istoriei, nimic nu pare a nu le fi la îndemână. Căci, pentru un capăt de pod, de acces la o noțiune  sau un subiect oarecare, au la îndemână o tabletă sau un celular de ultimă generație care îi ajută și, din liberi cugetători  se văd  competenți cunoscători ai tuturor lucrurilor care există sub soare.

FEMEIA SAMARITEANCĂ  – e gata a da un pahar de apă și primește un izvor de apă vie

Evanghelia lui Ioan, 4

În acea zi, Omul Isus avea să facă o călătorie misionară în Samaria, o provincie din Israel. Cu sute de ani mai înainte, pe vremea robiei babiloniene, în Samaria,  în locul celor plecați în robie au fost aduși din Babilon și din alte locuri păgâne, alți oameni, care au repopulat zona aceea. Acei oameni s-au adaptat treptat obiceiurilor poporului Israel, însă erau priviți ca necurați de către israeliți, care nu aveau legături cu samaritenii, ținutul lor fiind ocolit chiar dacă asta însemna o mare distanță, atât de urâți erau văzuți de poporul ales al lui Dumnezeu.

Dar Isus  “îi cunoştea pe toţi. Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om“, căci El era Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuși, sută la sută om, dar și sută la sută Dumnezeu.(Ioan,  2.24-25; 6. 69)
Apostolul Pavel inspirat cunoaște că “în Hristos  sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei“.(Coloseni, 2.3)

Iată-L deci pe Cel care cunoaște și știe totul, ajuns  “lângă o cetate din ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de ogorul pe care-l dăduse Iacov fiului său Iosif. Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, şedea lângă fântână.“

Femeia din Sihar – cum e comparativ cu creștinii ortodocși sau protestanți

Această celebră întâlnire, dintre Isus și femeia de la fântână, istoria ei, dialogurile lor se potrivesc și “creștinilor”  de,  cu deosebirea substanțială că oamenilor de acum le lipsește nu doar revelația extraordinară a femeii, ci și teologia ei exemplară, pe care o vom identifica mai încolo.

 Isus, fiind Dumnezeu, știa ce avea de gând să facă, ce lucrare duhovnicească avea să înfăptuiască.

S-a întâmplat că tocmai atunci când Isus ședea lângă fântână “A venit o femeie din Samaria să scoată apă. „Dă-Mi să beau”, i-a zis Isus. (Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de ale mâncării.)

Femeia samariteană I-a zis: „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?” – Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!”, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.”

„Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai, dar, această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?”

 Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.”

  „Doamne”, I-a zis femeia, „dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.”

Lucrarea pentru care a venit Isus:  Aduce la lumină, viața, gândurile și faptele omului. Pe cel credincios, îl iartă și-l renaște prin Duhul

„Du-te”, i-a zis Isus, „de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”.
Femeia I-a răspuns: „N-am bărbat.”

Isus i-a zis: „Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul.”

„Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc.”  Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.”

 „Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim.  “Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la iudei.  Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”

„Ştiu”, I-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.”

  Isus i-a zis: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.”  (Ioan, 4.2-26)

Apa este apă, dar dacă ești deshidratat, obosit, trudit, bei apă, te înviorezi, îți astâmperi setea fizică.  Parcă vezi cum prinzi putere, ți se luminează fața și culoare-ți revine în obraji. Însă acum vine  și o întrebarea legitimă:

Auzi oamenii spunând că “acolo” a găsit cea mai bună apă. Nicăieri nu a mai întâlnit alta la fel de gustoasă. De ce nu mai deosebim adevărata apă? Dacă ai ști, poate nu ai mai lăuda (și vorbi) despre apa ta. Apa care dă viață nu își are izvorul pe pământ. (“Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.” – Ioan, 5.26)

De ce apa vieții nu mai aduce viață? De ce ne plictisim așa ușor în bisericile noastre, la timpul de rugăciune sau la predică?

• Nu cunoaștem și nu onorăm darul lui Dumnezeu;
• Nu venim odihniți la biserică, la timp, și într-o stare de om însetat după Dumnezeu; și nu plin de mânie sau de mândrie;
• Apa vie nu vine pe cale naturală și nici nu produce efecte naturale;
• Samaritenilor, ca  și oamenilor de astăzi, le era  rușine să se intereseze de Dumnezeu, de iertare, de mântuire, de cercetarea conștiinței lor; azi e chiar mai grav, omul nu se  mai rușinează de păcate grave, de curvie și homosexualitate, păcate care sunt tolerate de majoritatea oamenilor; atunci femeii, fiindcă era la al șaselea bărbat, i-a fost rușine să iasă la fântână la orele mai accesibile, când soarele nu dogorea atât de tare;
• Nimic nu mai e  grav în ochii oamenilor, poate doar crima, arestarea și pușcăria; ori Domnul Isus a spus că  ura și cuvintele de slăbire precum “prostule” cad sub incidența pedepsei focului și mâniei lui Dumnezeu;

Astăzi oamenii nu mai vin în “papucii” femeii samaritence, care:

•  Cunoaște bine teologia (ca și fariseii) – totuși era neîmplinită spiritual;
•  Era însetată, stare care întrecea cu mult ceea ce-i putea da un partener de viață;
•  Căuta fericirea, într-o bună informare teologică și în relațiile cu ceilalți;
• Prospețime în întâlnirea cu Isus – nu e deloc blazată.

Teologia femeii de la fântână:

• Știa că există un Dumnezeu peste toate și știa de Mesia;
•  Știa că iudeii n-au legături cu cei de altă religie sau credință;
•  Era însetată după Dumnezeu (stă de vorbă cu Isus și acceptă tot);
•  Știa că patriarhul Iacov (Israel) era  părintele evreilor;
•  Sinceritatea – a vorbit adevărul din inima ei;
•  Recunoaște în Isus – un prooroc;
•  Știa despre locul vechi de închinare, Muntele Sinai și Ierusalim, mai apoi;
•  Știa că trebuia să vină Mesia (Hristosul) și că El  are să spună despre toate lucrurile.

Când și ce s-a întâmplat cu femeia de la fântână?

• Minunea, s-a întâmplat, atunci când nimeni și nimic nu mai stă între tine și Isus;
• Atunci când teologia ta  se suprapune peste aceea a Domnului, care îți va revela (descoperi) lucruri noi și necesare;
• A primit tot ce i-a descoperit Domnul Isus cu privire la ea și la doctrina Sa;
• Atunci când nu te vede nimeni, este Isus care te vede;
• Duhul i-a cercetat inima:  ea căutase atâția ani umplerea sufletului ei însetat, dar degeaba; acum își vede starea ei neputincioasă și păcatul din viața ei;  s-a simțit murdară și păcătoasă; căci pe ultimul om cu care trăia, nu l-a recunoscut în dialogul cu Isus ca bărbat al “ei”, trăiau împreună fără un legământ – totdeauna trăise într-un concubinaj!

• S-a întâmplat minunea, femeia se vede ea însăși așa cum o vede Domnul Hristos,  o păcătoasă (murdară spiritual) care avea nevoie de apa vieții – credință, pocăință, iertare, mântuire;

Experiența Femeii din Sihar a mers până la capăt, ea a confirmat întru-totul nașterea ei la o viață nouă. Dacă până acum trăia în întunerec și păcat, în izolare și ignoranță, acum situația s-a inversat. Ea lasă găleata ei cu apă, la fântână, și dă fuga  în sat, la acel ceas când cu puțin mai înainte se temea de judecata oamenilor, și lasă să curgă din inima ei (curățită de Domnul), râul de apă vie al credinței, care mută munții îngrijorărilor de care omul nu-L poate vedea și primi în viața sa pe Domnul Vieții:

“Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: „Mi-a spus tot ce am făcut.” (Ioan, 4.39)

Oamenii nu știu ce au făcut, cât rău au comis față de alții, cât de gros e păcatul și întunerecul în care trăiesc, cât de mare e ofensa în fața lui Dumnezeu că ei L-au ignorat și au dus o viață imorală, decât atunci când sunt cercetați de Isus și Duhul care le va spune “tot ce au făcut“, deoarece  “Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” (Evrei, 4.13)

De ce întârzie minunea și în viața altora?
Deși setea este mai acută decât foamea și omul nu este liniștit pe deplin decât atunci când golul din inima sa nu este umplut de Duhul lui Dumnezeu, el caută și este amăgit de Satana cu  diferite surogate care de care mai periculoase: diferite filozofii și  religii,  tradiții omenești și imoralitatea,  alcoolul și  drogurile,  bunăstarea materială și averea.

Mărturia și izvorul vieții veșnice al  creștinilor a secat, deoarece:

• Ei au rămas cu o informație teologică,  deformată, dar cărora le lipsește întâlnirea în părtășie cu Domnul;
•  Nu mai experimentează momentul de la fântână și apoi cel de mărturie;
• “Creștinii” sunt mai mult firești, decât duhovnicești;
• “Creștinii” nu mai vor să audă dorința lui Isus (și n-o aud) – “Dă-mi să beau”.

     Isus cere și azi un pahar de apă [prin gura celor săraci,  flămânzi și însetați din țările lumii a treia; oamenii aflați în nevoi; cei bolnavi și goi; cei prigoniți și închiși în mod bizar despre care vorbește Isus în Matei 25] – iar  “creștinii” sunt grăbiți, egoiști și superficiali. Suntem fariseii secolului 21, noi am luat locul celor din sec. 1, iar ortodocșii au luat locul altora, al femeii de la fântână care s-a întors la o viață nouă, imediat ce L-a întâlnit pe Domnul Isus.

Vino și dta cu paharul tău de apă, simbolic vorbind, cu vasul trupului tău aflat în mare nevoie, și  intră în povestea adevărată în care Prințul Vieții – ISUS MESIA – îți poate da și ție un izvor de apă vie. Aceasta se va întâmpla atunci când vei avea credință și ascultare de El, pocăința pentru faptele imorale;  și vei intra în  faptele bune pregătite de El,  când Cel Preaînalt te va  întâmpina cu cererea Sa: “Dă-Mi să beau!“

„Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.  Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.”  Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut?  Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat?  Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?”  Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”

Doamne, ai milă și îndură-Te de mine păcătosul, căci mă pocăiesc de atitudinea de până acum.

 Mai cercetează-mă, mai cere-mi un pahar de apă și dă-mi în schimb apă vie. Ajută-mă să Te mărturisesc cum se cuvine, să curgă ca dintr-un izvor,  apă vie din inima mea! Amin.

*

Un Psalm al lui Solomon

.

Libertatea.ro, prin competenții săi redactori, Ionela Săvescu, Dana Neagu, în data de  31 Ianuarie 2013 publică un articol interesant vis-a-vis de moaștele Sfântului Nicolae.

Biserica “Sfântul Gheorghe cel Nou” din Bucuresti este într-o situație delicată și  divergentă în afirmațiile preotului Emil Cărămizaru. Preotul susține ceva care nici nu poate dovedi,  cum  că moaștele care atrag poporul ortodox în biserica sa sunt din trupul unui sfânt Nicolae. Pe de altă parte,  ziarul “Libertatea” din ziua precedentă, a făcut publice și în România  cercetările pe care le-au făcut antropologii italieni, care spun că toate moaştele Sfântului Nicolae sunt în Italia. [...]

Continuarea în Revista ARMONIA

Dumitru

Dumitru nu se mulţumea cu formele şi cu ritualurile. El voia să pătrundă mai adânc, în adevăratul înţeles al creştinismului. Directorul Seminarului Teologic i-a văzut această dorinţă şi i-a dat un catalog de cărţi religioase din străinătate, sugerându-i să-şi comande acele cărţi şi să le citească. Prin acestea a început adevărata formare a lui Dumitru. Citind aceste cărţi, în engleză, franceză şi germană, el a constatat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă pe care o vedea în ţara lui. În curând i-a venit ideea să traducă din aceste cărţi şi să publice din ele în revistele de pe atunci. Apoi a început să şi tipărească unele dintre aceste cărţi în întregime. Scriitorii care i-au căzut în mână şi din care a tradus se numeau: Frank Thomas, F. Bettex, R.A. Torrey, S.D. Gordon, J.H.M. Conkey, George Müller, C.H. Mackintosh şi alţii.

În acei ani de studenţie la seminar, Dumitru Cornilescu s-a alăturat bisericii Sf. Ştefan, numită şi Cuibul cu Barză din Bucureşti, unde preot era Tudor Popescu, un tânăr cu o ţinută morală aleasă şi cu un excelent dar de vorbitor. Predicile lui începuseră să atragă mulţi oameni, printre care şi o seamă de intelectuali din capitală.

Tudor Popescu l-a făcut pe Dumitru Cornilescu diacon al bisericii şi i-a dat posibilitatea să-şi distribuie tipăriturile în biserică.

În cărţile pe care le citea cu aviditate şi pe care le traducea cu pasiune, Dumitru Cornilescu observa repetate referiri la Biblie. El însă încercase să citească Biblia în româneşte şi nu înţelesese nimic din ea. El nu ştia de ce străinilor le place Biblia atât de mult.

Treptat însă a ajuns să înţeleagă că problema nu era Biblia însăşi, ci modul în care era ea tradusă în româneşte. Şi, pentru un om pasionat de traduceri, gândul următor a venit în mod natural: să facă o nouă traducere a Bibliei în limba română modernă, o traducere într-un stil cursiv, pe înţelesul tuturor. Şi-a dat însă seama că o asemenea lucrare cere mulţi ani de lucru şi el nu vedea cum ar putea să se dăruiască ani de zile în exclusivitate acestei lucrări.

Dumnezeu însă lucrează pe multe planuri deodată. În timpul acesta, o doamnă din înalta societate românească, prinţesa Raluca Calimachi, se afla în Elveţia cu soţul ei Cantacuzino Paşcani, care era preşedintele Camerei Conservatoare a României din acea vreme. Frecventând cercuri religioase de la Geneva, prinţesa a ajuns la o cunoaştere personală a Domnului Isus şi la o înţelegere a valorii pe care o are Biblia în viaţa unei naţiuni. Ea tocmai primise o moştenire substanţială de la mama ei, şi a decis să o cheltuiască pentru tipărirea Bibliei în limba română. S-a întors la Bucureşti şi a intrat în discuţii cu câţiva prelaţi pentru realizarea proiectului. Unul dintre aceştia i-a explicat că traducerile Bibliei în limba română sunt toate prea fidele limbii slavone şi deci nu merită să fie retipărite. Ceea ce ar trebui făcut ar fi o nouă traducere, direct din ebraică şi din greacă, într-o limbă populară românească.

Prinţesa a pornit atunci în căutarea unui tânăr traducător şi… l-a găsit pe Dumitru Cornilescu. În 1916, Dumitru a absolvit Seminarul şi a fost hirotonisit ca preot-călugăr la Huşi. Prin înţelegere între prinţesa Calimachi şi episcopul Nicodim, a doua zi după hirotonisire, Dumitru Cornilescu a plecat la conacul prinţesei din satul Stăuceşti, judeţul Botoşani, şi a început să lucreze la traducerea Bibliei. După un lucru neîntrerupt de patru ani, Biblia era gata pentru tipărit. În anul 1920 a tipărit la Bucureşti „Cartea Psalmilor sau Psaltirea împăratului David”, în editura Societatea Evanghelică Română, tipografia Gutenberg. În anul 1921 a tipărit Noul Testament şi, mai târziu în acelaşi an, întreaga Biblie, în aceeaşi editură.

Lucrând la traducerea Bibliei şi citind în paralel alte cărţi care-l ajutau să înţeleagă textul biblic, Dumitru Cornilescu a ajuns să înţeleagă cu adevărat lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu prin Fiul Său Isus Cristos, pentru mântuirea noastră, şi modul în care se poate obţine această mântuire.

Surse: CristiaNet.fr

“Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.“

Epistola către Efeseni, 5:19

.

.
Vorbiți între voi!

(pasul 4)

În dosarele de divorț, de dinainte de ’89, la rubrica “cauza” se știa că exista notat indubitabil un aspect cu oarece tentă psihologică, “nepotrivire de caracter”.  Sincer vorbind, o găseam și potrivită și abuzivă în același timp, descrierea prin acest simplă dar profundă sintagmă, din moment ce frecvența acestei cauze se ridica la peste 90%, după opinia mea, de altfel neavizată.

Naiv, mă întrebam ce legătură așa de mare are caracterul cu potrivirea relațiilor dintre doi soți? Dar, trebuie să recunosc, chestiunea depinde într-adevăr de caracterul celor doi, trebuie să existe o potrivire de caracter, nu doar unul cu celălalt, ci cu caracterul etalon spre care ar trbui să tindă orice om.

.

Fiți plini de Duh!

.

Apostolul Pavel le scrie credincioșilor din Filipi: “faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând. Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” (Filipeni, 2.2-4)

Dacă ar fi folosite aceste cuvinte inspirate de către un renumit consilier, psiholog al zilelor noastre, cei cu bun simț le-ar lua ca excepționale și de către cei care nu cunosc Biblia.

Într-um mod de-a dreptul de necrezut,  paradoxal, o doamnă psiholog din Anglia “expertă” în consilierea matrimonială, după ce fusese căsătorită și  divorțase, și avusese câteva relații monogame, acum, în această fază a vieții ei când devenise poligamă,  recomanda ca sigură soluția poligamiei  în calea divorțului. Dar  “soluția” prezintă o contradicție flagrantă, căci, având alți parteneri, în fapt, persoana practic a divorțat (s-a separat) de lângă soț/soție de numeroase ori, iar  tribunalul desăvârșește și legalizează ceea ce s-a petrecut între părți.

Însă textul clasic din Biblie  ne poruncește Fiți plin de Duh  – astăzi am ajuns la pasul 4, cel boldit de noi în textul de mai jos:

“De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului.  Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.“  (Efeseni, 5.17-19)

Nu trebuie să fim filozofi sau erudiți pentru a fi de acord că lipsa de comunicare dintre oameni, mai exact una adecvată, este rădăcina multor disensiuni, dezbinări, divorțuri și războaie, dintre oameni și popoare; practic, și lipsa unei reale cunoașteri dintre parteneri. Oamenii își dau cu presupusul și cred lucruri rele și neadevărate despre partenerii lor (familie, serviciu, biserică, comunitate etc).

În textul  menționat, actul imperativ este dat de necesitatea umplerii credinciosului cu Duh Sfânt, act pus de către apostol în balanță, în comparație și în contradicție cu altele care nu trebuiesc făcute (Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh), dar și cu cele care trebuiesc facute de un credincios. Pavel continuă și poruncește, cu autoritatea unui apostol și în Numele Domnului, astfel:

“Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.” (Efeseni, 5.19)

Subliniem partea cheie e introducerea la acestă poruncă a Domnului: “Vorbiţi între voi” – Comunicarea este nespus de importantă pentru creștin, în familie, biserică, comunitate.

Dumnezeu, prin apostolul Pavel, arată cum trebuie să fie comunicarea  dintre oameni. Vorbiți adevărul, nu vă mințiți unii pe alții, fiecare să spună aproapelui său adevărul, dar în dragoste.  Vă amintiți Poemul dragostei din 1 Corinteni 13?

“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,  acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul” (1 Corinteni, 13.4-7)

Observăm că atunci când comunicarea este plină de iubire, când ea se produce sub umbrela protectoare a iubirii, nimic nu o poate tulbura. Pentru că iubirea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate;  nu pizmuieşte; nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,  acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

 Glorie Domnului! – Căci Dumnezeu este iubire și ne-a turnat această iubire în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ni L-a dat (Romani, 5.5).

Însă,  când una sau ambele părți ale dialogului scoate sabia mândriei, a contrazicerilor, a răutății, a urii, a mâniei – dezastrul e pe cale să se înfăptuiască. De aceea zice Solomon în Proverbe, 17.1; 17.4; 25.8:

“Mai bine o bucată de pâine uscată, cu pace, decât o casă plină de cărnuri, cu ceartă! “

“Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape; de aceea, curmă cearta înainte de a se înteţi.“

“Nu te grăbi să te iei la ceartă, ca nu cumva la urmă să nu ştii ce să faci, când te va lua la ocări aproapele tău“

Să avem grijă să avem o comunicare cu conținut biblic și în concordanță cu învățăturii ei, căci acestea Îl onorează pe Dumnezeu și:

“Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui.” (Maleahi 3:16)

Să știm că și Cel rău dorește să fie în comunicarea dintre oamenii credincioși și-și bagă coada să producă ceartă pentru ca Domnul să nu scrie de bine despre noi,  în cartea de aducere aminte,  sau să nu scrie deloc.

Cuvintele nefolositoare, de care vom da socoteală înaintea Domnului, vin la mânie. De aceea să nu fim grabnici pentru ceartă, să fim oameni ai păcii, să curmăm cearta înainte de a se înteți.

John Piper în cartea sa “Arta de a învăța să asculți” scrie că trebuie să venim pregătiți la Casa Domnului, la rugăciune. Să evităm a veni obosiți, iritați și cu întârziere, iar când îți zboară gândul afară de la părtășia din biserică roagă-te Domnului să te ajute să rămâi într- o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând cu frații și surorile Domnului.

“Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.” – Vorbirea noastră trebuie să-L onoreze pe Domnul și aceasta ne va face cinste și nouă!

De aceea Psalmistul spune despre el însuși:  “Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!“

Fii plin de cuvântul lui Dumnezeu, citindu-L la timp și nelatimp, propovăduiește-l prin viata ta: “propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi nelatimp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.” (2 Timotei, 4.2)

Memorează cuvântul biblic al Domnului, prin citire și întrebuințare zilnică, și atunci vei scoate cuvinte duhovnicești ziditoare din depozitarul inimii tale în comunicarea cu ceilalți, ascultând de Domnul Isus care a zis:

„Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” (Evanghelia lui Ioan, 7.17)

Dacă creștinul trăiește după cerința și îndemnul Domnului, atunci cu siguranță el va fi plin de Duhul și va răspândi mireasma cunoașterii Lui. Glorie Domnului!

Doamne ajută-mă să cuget zi și noapte la cuvântul Tău. Ajută-mă să citesc tot mai mult Biblia (Cuvântul Tău), și să nu las nici un cuvânt să cadă la pământ; să trăiesc prin credință și ascultare de Tine. Amin.

Dumitru Cornilescu

.

CUM M-AM ÎNTORS LA DUMNEZEU
ŞI CUM AM SPUS ŞI ALTORA

.

O istorie adevărată

.

Spre traducerea Bibliei

Eram la seminar şi învăţam pentru a deveni preot. Nu ştiam ce înseamnă să ai un Mântuitor personal. Dintr-o pornire lăuntrică îl iubeam fără să-L cunosc.

Câteodată mă gândeam la viitoarea mea slujbă, dar nu puteam vedea cum va fi. într-o zi am primit de la directorul seminarului un catalog cu foarte multe cărţi religioase din străinătate. Am rămas uimit când am văzut atât de multe cărţi creştine, întrucât pe vremea aceea, la noi în ţară, erau foarte puţine.

Am început să comand aceste cărţi şi să le citesc. Pe când le citeam, am aflat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă de la noi. Ideea unei astfel de vieţi mă înflăcăra din ce în ce mai mult şi îmi ziceam mereu: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot: să fac cunoscut poporului nostru această viaţă”. Dar cum?

Nu m-am mulţumit să aştept până mă fac preot. Am început încă din seminar să traduc câteva capitole din aceste cărţi; uneori chiar cărţi întregi, şi să le trimit spre publicare aproape la toate revistele religioase din ţară. Mă aşteptam să văd viaţa despre care îmi vorbeau ele. Dar viaţa nu venea.

Când eram la Universitate, din economiile mele şi banii pe care-i primeam ca pedagog la seminar şi cântăreţ la biserică, am început să tipăresc câteva din aceste capitole şi chiar cărţi şi tractate, şi să le împart prin ţară. Dar cu toată această lucrare, viaţa pe care o aşteptam nu venea.

Mă miram şi ziceam: „Ciudat lucru! Sunt aceleaşi cărţi, aceleaşi gânduri: de ce nu vine aceeaşi viaţă despre care vorbesc ele?” Am început să mă gândesc mai temeinic şi să citesc cărţile cu mai multă atenţie. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă că toate cărţile vorbeau de o singură carte: Biblia, în ele se spune că fiecare trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic şi s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viaţa zăboveşte să vină”. Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar – după câteva zile – Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere aşa de proastă că n-o puteam înţelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia aşa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o citesc într-o altă limbă, am înţeles-o şi mi-a plăcut.

„Hei, mi-am zis eu, dacă e ca poporul nostru să capete viaţa creştină prin Biblie, trebuie să aibă o traducere pe care s-o înţeleagă. Dacă eu nu înţeleg traducerea de faţă, cum vor putea s-o înţeleagă ei?!”

Atunci am început să mă gândesc să fac o altă traducere. Am început să traduc Evanghelia după Matei pentru mine. Dar greutatea era cu ce să o tipăreşti? Nu puteam să mă gândesc să tipăresc Biblia cu economiile mele, fiindcă era prea mare, în acelaşi timp, tipăream mereu cărţi mai mici, apoi am tipărit un calendar cu gânduri creştine pentru fiecare zi. Cineva a trimis acest calendar doamnei C., care era la Geneva. Era ceva nou la noi în ţară. Dânsa mi-a scris apoi cu privire la el. Când a venit în ţară, m-a rugat să vin s-o văd. Am vorbit despre lucrarea mea, i-am spus că mă gândesc să fac o nouă traducere a Bibliei: „Tocmai acesta este şi gândul meu”, mi-a răspuns dânsa.

Avea o sumă de bani, pe care o consacrase Domnului tocmai pentru acest scop: răspândirea Bibliei în ţară.

Aşa că s-a bucurat când a văzut că eu sunt gata să fac o altă traducere. Acum tiparul era asigurat, deci m-am apucat imediat de lucru.

Întoarcerea mea

Pe când lucram la traducerea Noului Testament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în greceşte, într-un dicţionar, ca să-i văd înţelesul. Şi pe când făceam lucrul acesta, m-am trezit cu totul cu alte păreri despre lucrurile cele mai obişnuite. De pildă, când am văzut că Biblia vorbeşte aşa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbeşte atât de mult despre păcat. Negreşit, totdeauna am crezut că păcatul trebuie să fie ceva foarte rău înaintea lui Dumnezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva: Ce este păcat? I-aş fi răspuns: Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat. — Cine e un păcătos? — Ucigaşul e un păcătos şi locul lui este la închisoare.

Dar când am citit că „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii” (Matei 5.22), am rămas uimit, fiindcă ştiam că toţi se mânie în fiecare zi. Dacă ai de a face cu persoane supărăcioase, nu poţi altfel decât să te superi. Şi dacă toţi se supără, nu se poate ca lucrul acesta să fie aşa de grav. N-am putut să pricep versetul acesta şi am trecut mai departe. Când am ajuns la versetul din epistola către Romani, care spune că: „Toţi au păcătuit”, nu am putut fi de acord cu el, fiindcă ziceam: „Eu cunosc foarte multe persoane care n-au omorât niciodată pe nimeni şi nu sunt în închisoare. Nu pot pricepe de ce spune Biblia că toţi au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alţii, măcar mă cunosc pe mine însumi. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost în închisoare, aşa că nu pot spune că sunt un păcătos”. N-am putut înţelege nici versetul acesta, l-am lăsat şi am trecut mai departe.

Când am ajuns la celălalt verset: ,Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…” m-am înfuriat puţin pe locul acesta., Asta n-o pot crede”, mi-am zis eu. „Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut multe lucruri bune. Şi dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc pe mine. Am făcut o mulţime de lucruri bune, împărţind broşuri, dând ceva bani pentru Dumnezeu şi aşa mai departe. Şi acum ce fac? Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Dar atunci de ce spune Biblia că «nu e niciunul care face binele», când eu văd că este cel puţin unul… sunt eu însumi.” N-am putut pricepe şi am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola către Romani, care spune că: „Plata păcatului este moartea”, am zâmbit şi am zis: „E cu putinţă să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie buni, fie răi. Ce fel de plată a păcatului e aceea dacă fiecare o capătă?” Aşa că nici asta n-am înţeles-o şi am mers mai departe.

Când am ajuns la versetul din Apocalipsa 20.14 care vorbeşte despre a „doua moarte”, adică iazul de foc, mi-am zis: .Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i ceva groaznic. Aş vrea să ştiu cine e acolo în iazul de foc”. Şi, când am văzut că în iazul cu foc sunt ucigaşii (Apocalipsa 20.8), mi-am zis: „Foarte bine, ucigaşii trebuie să fie acolo, pentru că sunt mai păcătoşi”. Apoi am cercetat mai îndeaproape tot versetul ca să văd cine mai e acolo. Şi, spre marea mea uimire, am descoperit că acolo sunt şi mincinoşii.

„Cum” mi-am zis eu, e minciuna un păcat aşa de mare ca să fie pedepsită cu aceeaşi pedeapsă ca uciderea? Doar orice om spune minciuni în fiecare zi. Şi nu numai una, ci multe şi de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni de linguşire, minciuni de politeţe, etc. Şi dacă e aşa, mi-aduc aminte că şi eu am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea. De pildă, când eşti acasă şi vine cineva pe la tine şi tu nu vrei să te vadă, spui că nu eşti acasă. Asta înseamnă o minciună.” Aşa că acum m-am încredinţat de-a-binelea că eram un păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică şi îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului”.

Nu cunoşteam însă calea mântuirii. Nu ştiam ce să fac ca să nu merg în iazul cu foc. Am cercetat mai departe. Când am ajuns la versetul acela din epistola către Romani, care spune că: „toţi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată”, am zâmbit şi am zis: „Ce ciudat! Cartea asta e plină de lucruri care se bat cap în cap. Până acum am văzut că toţi sunt păcătoşi, osândiţi să meargă în foc şi acum deodată iată-i pe toţi «socotiţi neprihăniţi fără plată». Care e deosebirea?” Şi, citind mai cu luare aminte versetul acesta, am văzut că era şi e o deosebire.

Da, „socotiţi neprihăniţi fără plată”, dar prin credinţa în sângele lui Isus Hristos, pe care Dumnezeu L-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcate. „A”, mi-am zis, „Domnul Isus a murit pentru păcate. E adevărat?” învăţasem la şcoală că el a murit pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2.2). Dar la ce-mi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Dar, dacă a murit pentru păcatele întregii lumi”, mi-am zis eu, „a murit pentru păcatele mele, fiindcă şi eu sunt unul din lume”. Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta e şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi zice lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că e Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Domnul Hristos a murit pentru mine, am luat iertarea pentru mine. Dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am crezut ce spune Cuvântul Tău.” Şi aşa am luat pentru mine iertarea păcatelor.

Acesta a fost cel dintâi pas. Al doilea pas a fost când am descoperit că n-aveam un Mântuitor mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra  în legătură. El a murit pentru păcatele noastre, dar a şi înviat ca să ne facă neprihăniţi. Şi acum e un Mântuitor viu. ,,Bun”, mi-am zis, „tocmai asta e ce-mi trebuia, îmi place să am o persoană vie, căreia să-i pot vorbi”. Dar cea mai mare bucurie a mea a fost când am descoperit că El este nu numai un Prieten viu, căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să birui păcatul, pentru că El a frânt puterea vrăjmaşului prin învierea Lui. Dacă lucrul acesta e adevărat, vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu mai vreau să trăiesc în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.

Eu îmi închipuiam că păcatul face parte din firea noastră, că nu puteam altfel, că trebuie să păcătuim. Ce bucuros am fost când am descoperit că există o astfel de putere care biruie păcatul. Astfel L-am luat ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas a fost când am descoperit că El e şi Domn. Domn înseamnă stăpân. El e stăpân, iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noştri, ci suntem ai Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Când am văzut că apostolul Pavel era un rob al lui Isus Hristos, am zis: „dacă apostolul Pavel era un rob, cu atât mai mult trebuie să fiu eu rob.” Şi aşa L-am luat ca Domn şi Stăpân al meu, care n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. Şi ce Domn şi Stăpân minunat e El, căci te poţi încrede deplin în El.

Aşa m-am întors la Dumnezeu. Acum ştiam că eram născut din nou, un copil al lui Dumnezeu. Ştiam că de acum trebuia ca toate să se înnoiască în viaţa cea nouă. Şi cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci îmi ziceam: „Traducerea de până acum e făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om nou şi trebuie să am o nouă traducere făcută de omul cel nou. Am început traducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, şi anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu sunt şi de ce n-am? Dacă da, slavă Domnului!

O întărire şi un început

Acum greutatea era că eram singura persoană care începuse o viaţă nouă în felul acesta. Citisem şi alte cărţi care întăreau cele de mai sus. Dar erau… cărţi. Aşa că am început să mă gândesc: „viaţa asta e foarte frumoasă, dar cine ştie dacă nu e numai o închipuire a mea, fiindcă am căpătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei!” Dar acum fiecare verset mi se înfăţişa într-o lumină nouă. Şi versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „În orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri”. „Doamne”, am zis eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău, dar nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună. însă dacă îmi dai prilej să văd un alt suflet venind la Tine, în acelaşi fel, voi fi deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună.”

M-am rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la Şcoala Militară din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. „Fiindcă”, ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de moarte. Dumneavoastră ca preot trebuie să ştiţi cum poate fi cineva pregătit pentru moarte”,,Da”, am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă luaţi pentru voi acest fapt şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor chiar în această clipă. Iar dacă vă duceţi pe front şi muriţi, Mântuitorul vă aşteaptă să vă primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea de făcut ceva pentru el şi anume să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru moarte”. S-au bucurat de această veste. Au primit-o îndată şi s-au întors la cazarmă, spunând celorlalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate. Unii i-au luat în râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica următoare, au mai venit cu alţii şi le-am spus adevărul şi lor. Unii din ei s-au hotărât pentru Domnul şi, după câtăva vreme, era un număr destul de mare de suflete, cu care petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora două până pe la nouă seara.

Aveam mult timp la dispoziţie, aşa că am simţit nevoia unei schimbări. Fiindcă toţi eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din lume nu puteam cânta, iar cântări creştineşti nu aveam nici una. Dar, printre cărţile pe care le comandasem, la început, era şi o carte de cântări. M-am uitat prin ea şi am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în altă limbă, nu în româneşte.

Acum însă obişnuiam să mă duc la Mântuitorul cu toate problemele şi i-am zis: „Mântuitorule, vezi în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu poţi să-mi dai putere să traduc câteva cântări”. M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi am încercat, şi, după multă trudă, am tradus o cântare şi apoi altele, în duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus că toate trebuie să se înnoiască în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca urmare, am început să le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult şi, la ultima strofă, au început toţi să cânte. Am cântat timp de o oră, încât au învăţat cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă şi au cântat-o şi acolo. Mulţi din camarazii lor au început să zică: .Asta-i frumos, aceştia se duc şi petrec cu muzică duminica. Trebuie să ne ducem şi noi la petrecere”. Au venit să petreacă şi mulţi dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost începutul.

Câteva fapte izbitoare au făcut să se întindă mişcarea

Una dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui necredincios. Era un tânăr cult, dar care nu credea în nimic. Prietenii noştri, la început, doreau să-l facă şi pe el să vină să audă Evanghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care s-au hotărât pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Doctorul i-a spus să mănânce miere, dar miere nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine şi să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea: „Omul acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, şi nu vreau să mă cert cu el”. Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credinţă, el nu începe”. „A, dacă e aşa”, a zis el în cele din urmă, „am să mă duc”.

A venit, şi a mai luat un alt prieten cu el. „Fiindcă” zicea el, „cine ştie, poate că ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite şi măcar să fim noi doi, iar el unul”. Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e vremea, cum merge războiul, etc., dar nici vorbă despre credinţă. Prietenul lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos. Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem”. Şi a început să spună că „acum lumea nu mai crede în nimic”. Fără îndoială, m-am folosit de prilejul acesta şi am început să vorbesc despre Evanghelie. Necredinciosul s-a supărat foc. A început să-mi spună o mulţime de lucruri neplăcute.

Eu am aşteptat până s-a liniştit şi apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul. El a ascultat foarte liniştit şi, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de lucruri la şcoală?” „Pentru că”, am zis eu, „n-au trecut prin ele şi nu le au”. Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am rugat să vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut.

în duminica viitoare, când a venit, l-am întrebat despre carte. A spus că i-a plăcut foarte mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă e adevărat”, i-am zis eu „trebuie să iei o hotărâre”. „Am şi luat-o”, a răspuns el. „Ce hotărâre?” l-am întrebat eu nerăbdător. „M-am hotărât pentru Domnul Hristos”. Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea oarecare trecere printre tovarăşii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus şi pe alţii.

Aveam şi un foarte bun muzician, care a pregătit un cor. într-o zi, el era la carceră şi citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut şi a început să râdă de el. Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult, roagă-te ca diseară pe la ora şase să-mi dea drumul din carceră şi să mă duc la Iaşi. Atunci am să mă întorc şi eu la Domnul”. Muzicianul şi-a zis: De ce n-ar putea face Dumnezeu lucrul acesta? Doar este spre slava lui”. Apoi a zis prietenului său:„Dorinţa ţi se va împlini”. Apoi s-a retras pentru câteva minute, s-a rugat într-un colţ şi a început să citească mai departe.

Spre marea mirare a celorlalţi, pe la şase seara, a venit un soldat şi a zis: „L. e liber şi are ordin să plece îndată la Iaşi”. Ce răsunet a avut această întâmplare în cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica viitoare, şi mai mulţi au venit să audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea

Lucrul la o şcoala normală

Când s-a terminat războiul, doi dintre cei întorşi la Dumnezeu datorită întâlnirilor noastre duminicale au fost nevoiţi să se ducă la şcoala normală de la B. să-şi finalizeze studiile ca să se facă învăţători. Simţeau că trebuie să facă şi acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să vorbească prea mult cu colegii lor despre Domnul Isus. Erau într-o mare încurcătură.

Puteau însă să se roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, şi să se roage. Au spus Domnului cam aşa: „Doamne, Tu ştii că noi nu putem să predicăm şi nu putem vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoşti sufletele din şcoala aceasta şi nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt frământaţi de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră . Noi nu vrem să vorbim nimănui şi nu chemăm pe nimeni”. Aşa au şi făcut. După patru zile, a venit la ei un coleg şi le-a zis: „Am băgat de seamă că în fiecare seară voi vă duceţi în pădure. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce faceţi acolo?” Cei doi au rămas cam încurcaţi, dar au spus: „Ce facem noi poate nu ţi-o plăcea”. „Ce anume?” a întrebat el. „Ei, ne rugăm şi noi”. „Tocmai de asta am nevoie şi eu”, a zis el. „Cam bănuiam eu aşa ceva. Vreţi să mă lăsaţi să vin şi eu cu voi?” „Cu siguranţă!” a fost răspunsul celorlalţi. Ce bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea lor fusese ascultată aşa de curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit şi alţii, aşa că, după o vreme, erau destul de mulţi cei care se duceau frecvent şi se rugau.

Mulţi dintre ei s-au întors la Domnul numai venind la această adunare de rugăciune. Fără îndoială, n-au mai putut rămâne ascunşi acum. Colegii lor au auzit. Unora le-a plăcut, altora nu. Se înţelege, nu prea le plăcea să se lase de păcat. Aşa că a început, ca de obicei, o mică prigonire.

Câţiva colegi neîntorşi la Domnul s-au hotărât într-o seară să se ducă după ei la adunarea de rugăciune şi să arunce cu pietre în ei. Credincioşii au auzit, dar au luat hotărârea să se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus şi au început să se roage. Apoi au venit cei neîntorşi la Domnul cu pietre în mâini. Cel ce se ruga i-a văzut venind şi a început să spună în rugăciunea lui: „Şi acum, Doamne, ai milă de cei ce vin cu gânduri rele împotriva noastră şi atinge-le inima”. Deodată cel care era în fruntea cetei a aruncat şapca şi pietrele jos, şi a îngenuncheat şi el, mişcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise. Toţi ceilalţi au făcut la fel. Astfel i-a izbăvit Domnul şi au avut o foarte bună adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni, au isprăvit şcoala şi a trebuit să plece. S-au despărţit la gară, după o foarte frumoasă adunare de rugăciune pe care au avut-o pe marginea râului pe o lună frumoasă, înainte de venirea trenului, trenul care avea să-i împrăştie în lungul şi în latul ţării.

Iată încă o întâmplare din viaţa lor. Unul dintre aceştia, necredinciosul de care am vorbit la început, care era un bun creştin acum, era foarte sărac pentru că războiul abia se terminase, înainte de izbucnirea războiului, unul dintre prietenii lui i-a lăsat ca moştenire, în caz de moarte, un cufăr cu cămăşi pe care le-a dat spre păstrare unui alt prieten care locuia prin apropiere. Proprietarul cămăşilor murise, iar tânărul era acum stăpân pe ele. Gândul la aceste cămăşi a pus aşa de mult stăpânire pe el, încât nu putea să mai vadă sau să se mai gândească la altceva decât la cămăşi. Se gândea bietul om ce bine are să fie când are să pună mâna pe ele! Dar în curând şi-a dat seama că gândul la cămăşi era gata să ia locul Mântuitorului. Atunci a luat o hotărâre bărbătească. S-a dus la prietenul lui, a luat cufărul cu toate cămăşile acelea frumoase şi a venit pe marginea râului. A desfăcut cufărul şi a început să arunce în apă toate cămăşile una câte una, numai ca să scape de gândul grozav care pusese stăpânire pe el. „Şi astfel”, zicea el, „am fost slobod. Mi-am căpătat iar pacea tulburată de cămăşi. Era mai bine să fiu slobod şi cu Mântuitorul decât cu cămăşile şi fără Mântuitorul. Din clipa aceea viaţa mea a fost plină de bucurie şi putere. Mai târziu Domnul mi-a dat alte cămăşi în locul celor pe care le pierdusem pentru El”.