Îţi probezi zilnic şi aproape sistematic rezistenţa la agonie. În loc să eludezi contextele şi prezenţele care îţi zgîndăresc rănile şi-ţi întreţin frustrările, te arunci conştient sub tăişul supliciului pentru a-ţi savura suferinţa. Înfometat cum eşti de înfruptarea din alteritate, însetat de sens, preocupat de adevăr şi dependent de esenţial, te hrăneşti voluptos din ultimele resurse ale propriului organism. Lucid pînă la sînge, înlocuieşti lipsa prezenţei obiectului de-posedat, cu prezenţa supliciului zilnic. Asta îţi este singura alternativă la neant, după ce ai încercat inutil să-ţi spînzuri obsesiile şi pasiunile în laţul substituţiei precare, să ţi le torturezi în capcana negării şi să le închizi în celula spongioasă a uitării. Ai înţeles dureros că lucrurile cu adevărat importante, cele dezirate mai presus de fire nu suportă escamotare, că lipsa lor nu poate fi absorbită şi digerată de subconştient pînă la dispariţie. Ai priceput că fuga nu te scapă de bîntuirea de aspiraţii neîmplinite, şi că nicăieri nu te poţi ascunde de fantoma dorinţelor neîmpărtăşite. Aşa că te arunci în inima umilinţelor cu zîmbetul netrucat şi cu mîngîierea transgresării situaţionale. Ascendentul afectului ţi-e pretext pentru transcendare. Nefericirea de fond, îţi devine contingent, fericire de conjuctură. Rîsul strident, preajma înţesată de glasuri te ascunde de tine, chiar în inima suferinţei. Dar ştii că răul acesta ţi-e singurul bine la îndemînă, singurul pretext pentru întreţinerea iluziilor fără de care căderea în gol ţi-ar fi fără păvază. Plăteşti orice vamă, numai să fii scutit de preţul însingurării. Singurătatea ta e lipsa mîinii care loveşte, lipsa fiinţei care trădează, lipsa ascendentului care bagatelizează, lipsa contextului care înjoseşte. Avînd accesul blocat spre împlinire, disperat, te laşi sedus de tribulaţiile suferinţei. Dacă singura prezenţă care-ţi poate fi în preajmă este agonia, atunci îi accepţi identitatea de destin sub jurămîntul însoţirii pentru totdeauna.

Pas celui de l’histoire sans fin mais presque. Ça fait déjà quelques semaines que je n’ai rien posté ici donc peut-être est-il temps de venir dégueuler un peu.

J’ai terminé le dernier Beigbeider récemment et j’ai du mal à savoir quoi en penser. C’était la première fois que je m’attaquais à l’auto-biographie d’un individu n’ayant pas encore été mis en bière, plus par coïncidence que par réel choix et ça m’a beaucoup plu.

Il alterne avec brio le récit de sa vie et sa récente épopée pénitencière, jouant avec ces deux mondes parallèles, les liant, les faisant s’affronter ce qui apporte un rythme assez soutenu à la lecture, m’ayant valu plusieurs courtes nuits.

On y retrouve son style, ses références, son “quelque peu too much” déballage de citations/culture mais après tout, ça fait partie du personnage et puisqu’en plus c’est son auto-biographie, je ne vois aucune raison de s’en plaindre. Beigbeder c’est de la masturbation mentale et solitaire. Pas une vulgaire partouze mondaine où l’on essaie de faire de son mieux.

Bon par contre je ne sais pas du tout s’il a été encensé par la critique. Je sais juste que plusieurs pages concernant le procureur de la république de Paris, Jean-Claude Marin ont été censurées, considérées comme trop trash par son éditeur et surtout motivées par la vengeance de Beigbeder, qui considèrent que c’est ce type qui a prolongé sa garde à vue à titre d’exemple. Personnalité, média, drogue, pas bien.

Pipe au miel. Ciao.

Unii dintre noi sustinem ca am fost inzestrati cu capacitatea de a distinge binele si/sau raul, oricum le-am interpreta. Ei bine.. am evoluat in asa hal incat reusim sa le combinam. Am evoluat (sau involuat?) in asa fel incat limitele inferioare ale binelui/raului s-au deplasat spre mijlocul axei. Ceea ce odata era considerat de neiertat, azi e un lucru firesc. Deopotriva, ceea ce odata era considerat sfant, azi reprezinta un banc acid, condimentat cu sarcasm. Ma intreb eu acum, unde se va ajunge cu aceasta evolutie (involutie?)…

In meciul vietii, ea a ales sa fie intotdeauna rezerva, de teama sa nu piarda. Un soldat doar cu titlul, care nu a pasit niciodata pe frontul de lupta, de teama sa nu fie ranit. Un simplu pasager prin vietile celorlalti, fiindca nu a avut niciodata curajul sa ceara sa ramana mai multa vreme.
N-a construit niciodata altceva decat castele de nisip, pe care cel mai mic val le-a daramat dintr-o singura miscare.
Si n-a fost vreodata in stare sa incerce  sa se indeparteze de mal macar, sa-si puna castelele la adapost.
Si acum se uita in urma si nu vede nimic. Nici macar ruine, fiindca timpul le-a inghitit de mult.
Gol. Neant. Vid. In suflet, in viata, inauntrul intregii ei fiinte.
Fiindca atunci cand primul castel pe care il construise vreodata s-a naruit, valul care l-a acoperit a luat cu el si increderea si sperantele ei.
Fiindca i s-a daruit lui cu totul, trup si suflet, pentru prima oara, si el n-a stiut decat sa o raneasca asa cum nu o mai facuse nimeni pana atunci. Si asa cum nimeni de atunci inainte n-a mai reusit sa o faca, pentru ca ea a ales sa-si inghete sufletul doar pentru ca nu ar mai fi suportat o noua prabusire. O noua pierdere de sine, o noua renuntare la orgoliu, la ratiune si la luciditate. La tot ceea ce o defineste. La ea insasi.
Pentru ca a fost pentru prima oara cand instinctul ei a gresit, cand s-a inselat si s-a lasat pacalit de cel care care cauta doar un pion pentru un joc perfid de manipulare.
Cand a crezut in iubirea, in imbratisarile si cuvintele lui, doar ca sa afle, poate prea tarziu, ca nu erau decat pasi bine calculati catre victorie, catre dominare totala, catre o ea transformata in sclava absoluta, lipsita de orice putere in fata lui.
Cand el nu a stiut sa se opreasca la timp. Ramasa fara nicio arma si fara aparare, parasita de toti care renuntasera sa incerce sa-i mai arate adevarul pe care ea refuza cu incapatanare sa-l vada, a continuat sa creada in el, sa nu se mai opuna degradarii ei sufletesti, sa primeasca lovitura dupa lovitura, chiar si atunci cand era deja cazuta la pamant.
Atunci si numai atunci, a fost capabila sa ceara. Sa cerseasca chiar. Sa accepte sa fie pe locul doi, sa accepte sa fie batjocorita de ei, doar pentru ca nu putea sa renunte la el, doar pentru ca credea ca nu va putea sa treaca vreodata peste durerea de a-l fi pierdut. Si pentru ca ea era atunci departe si a sperat prosteste ca distanta va rupe intr-un final legatura lor, iar el va ramane doar al ei : stapan, iubit, prieten.
Cand in sfarsit valul i s-a ridicat de pe ochi, cand in sfarsit s-a eliberat de sub puterea lui coplesitoare, cand in sfarsit a rupt toate lanturile si apa a inghitit castelul de nisip, despartirea a luat cu sine si o parte din ea.
A lasat-o lipsita de incredere in ea si in oameni, sceptica si ironica fata de cei care ii declarau iubirea, incapabila sa se mai considere demna de afectiunea cuiva, de imbratisarile si cuvintele lor de mangaiere.
De atunci, s-a inchis in sine si a refuzat sa mai lase pe cineva sa-i intre in suflet, doar ca sa fie sigura ca nimeni nu o va mai putea rani cum a facut-o el.
De atunci, a inceput sa creada ca nu e suficient de buna pentru cei din jur si ca intotdeauna va fi pusa pe locul doi, ca nu va merita vreodata ca cineva sa i se daruiasca in totalitate, sa fie doar al ei, ca nu va putea sa le indeplineasca asteptarile si ca va dezamagi constant, impingandu-i pe barbatii din viata ei sa caute altceva. Pe altcineva, care sa umple golurile pe care ea nu e in stare sa le umple, fiindca nu e indeajuns de capabila sa o faca.
De atunci, nu a mai asteptat sa fie parasita, nu a mai cersit zile sau nopti alaturi de ei, ci a parasit ea, fara regrete si fara sa se uite inapoi.
Si a incercat sa se razbune. Pe cei doi barbati din viata ei care i-au spart sufletul in mii de cioburi. Unul care ar fi trebuit sa o iubeasca neconditionat si care nu a stiut cum sa-i ofere afectiunea lui, iar altul care i-a oferit iluzia iubirii, doar ca sa o poata subjuga complet.

Minciună şi inexistenţă

A vrea adevărul înseamnă a prefera Fiinţa înainte de toate, chiar şi sub formă catastrofală, pentru simplul fapt ca ea este.” (J. P. Sartre, Adevăr şi existenţă)

Majoritatea oamenilor trăiesc din adevăruri moarte. În cuşti afective şi ideologice unde gratiile sînt sentimentele şi convingerile cusute cu o aţă îngălbenită de vreme. Confortaţi precar în obişnuinţă, nu se mai preocupă de verificarea adevărurilor pe care odată, în virtutea unei pasiuni sau intuiţii, şi le-au stabilit ca definitive. Confundînd momentul cu eternitatea, se deplasează prin existenţă prin tîrîire, asemenea moluştelor, lăsînd dîre de ignoranţă prin spaţiul cleios unde s-au condamnat să îşi consume pasiv viaţa. Pentru a-şi apăra formula orizontului restrîns îşi neagă orice transcendenţă, printr-o ignoranţă deliberată, menită să apere fiinţa de invazia de tribulaţii ale reconsiderării. Altfel spus, transcendenţa se maschează, îşi inversează sensul prin neputinţă, întrucît Fiinţa Adevărului e ceva înspăimîntător. Ontic, individul îşi neagă dreptul natural la libertate, constituţia elementară de-a căuta iluminarea. Ontologic, îşi diminuează fiinţa, prin desconsiderarea Fiinţei. Frica ce îi străjuieşte edificiul putred al în-claustrării este o manifestare a obsesiei neantizării care ameninţă cu golul orice aventurier care încearcă marea cu întreaga sa fiinţă. Societatea cu temniţele ei numite comunităţi, grupuri, cupluri, familii este un rod al fricii ca eludare sistematică şi programatică a Adevărului. Este o Minciună legitimată de împrejmuiri invizibile, denumite cutume, rituri, tradiţii – corespondente ale adevărurilor moarte.

Dar nu este oare, o responsabilitate apriorică a individului căutarea perpetuă a adevărului pentru a şi-l livra viu, sieşi şi Celuilalt? Nu aşa cum se consideră viu, ca existent, trebuie să trăiscă înconjurat de lucruri vii? Individul are datoria să-şi pună întrebări încontinuu, să chestioneze Aparenţa şi să sondeze Esenţa, adică să probeze şi să se probeze. Problematizarea e o chestiune intrinsecă ce mobilizează şi demobilizează întru cunoaşterea imperativă pe care trebuie să şi-o asume orice om pentru a ajunge la certitudini. Certitudini, evident vii, nedefinitive, cu o perioadă de existenţă determinată de rezultatule succesive ale procesului de verificare. Realitatea umană nu poate exista în lipsa acţiunii fiindcă libertatea trebuie să cucerească tot timpul, fiind o exigenţă căreia individul trebuie să-i facă faţă chiar cu preţul Neantului. Libertatea este aceea de a ajunge la o coincidenţă autentică cu sine însuşi. Autentică, dar nu inextricabilă. Însă, ce-i drept, libertatea poate fi şi aceea a refuzului adevărului, prin refuzul actului de verificare şi-al actului de iluminare. De aici şi problemele autenticităţii şi legitimităţii opţiunilor existenţiale.

Faptul că adevărul nu e ceva irefutabil şi definitiv, însă are un aspect al lui ireparabil, face ca invizii să opteze cel mai adesea pentru minciună. Minciuna, ca expresie a ignoranţei care, la limită este o fatalitate. Ignoranţa faţă de adevăr se traduce atunci în suprimarea Fiinţei ca rezultat al desconsiderării şi al ocultării faţă de sine al unui esenţial dezvăluit. Prin minciună, adică prin refuzul privirii şi-al verificării, al punerii în acţiune, individul se scoate pe sine din jocul libertăţii şi-al adevărului, practic se dezice de Fiinţă. Prin pasivitatea sa se alege cu o eroare, care presupune intrarea în ne-fiinţă. Fiinţa ne-fiinţei este amară ca devenitul care-şi neagă orice posibilitate ulterioară de devenire.

***

Majoritatea oamenilor trăiesc printre morţi. Majoritatea oamenilor nu se mai caută, nu se mai dăruiesc, nu se mai trăiesc şi şi-au pierdut responsabilitatea faţă de lume pentru că şi-au desconsiderat condiţia libertăţii şi şi-au suprimat vocaţia adevărului. Majoritatea oamenilor nu trăiesc în lume aşa cum le place să creadă, ci sînt trăiţi de lume. Pasiv.